Decizia nr. 28 – Dosar nr. 20/1/2020 – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civilă

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 20/1/2020, a fost constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 27

Şedinţa este prezidată de doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna Elena Adriana Stamatescu, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 27

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile formulată de Tribunalul Brăila – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. 16.740/196/2018.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, ce a fost comunicat părţilor, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; apelanta-contestatoare a depus, în termen legal, un punct de vedere asupra chestiunii de drept; s-a depus punctul de vedere al Direcţiei legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi un memoriu amicus curiae din partea Asociaţiei Române a Băncilor. De asemenea, referă asupra faptului că au fost transmise de către instanţele naţionale hotărârile judecătoreşti relevante ce au fost identificate, precum şi opiniile teoretice exprimate de judecători, iar Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării.

În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile.

Tribunalul Brăila – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a dispus, prin Încheierea din 21 noiembrie 2019, în Dosarul nr. 16.740/196/2018, aflat pe rolul acestei instanţe, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: dacă dispoziţiile art. 641 din Codul de procedură civilă, care prevăd că înscrisurile sub semnătură privată sunt titluri executorii numai dacă sunt înregistrate în registrele publice, se aplică şi contractelor de credit care sunt titluri executorii conform art. 120 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 227/2007, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006) sau cerinţa înscrierii în registrele publice prevăzută de art. 641 din Codul de procedură civilă se referă strict la înscrisurile sub semnătură privată pentru care un alt act normativ prevede necesitatea înscrierii pentru a dobândi caracter executoriu.

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 6 ianuarie 2020, cu nr. 20/1/2020, termenul de judecată fiind stabilit la 2 martie 2020.

Codul de procedură civilă

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 227/2007, cu modificările şi completările ulterioare

Prin Încheierea nr. 388 din 22 martie 2019 pronunţată de Judecătoria Brăila – Secţia civilă s-a admis în parte contestaţia la executare silită formulată de contestatoarea X în contradictoriu cu intimata Y – bancă comercială, s-a respins ca neîntemeiat capătul de cerere referitor la anularea Încheierii nr. 5.396 din 27 august 2018 pronunţată de Judecătoria Brăila în Dosarul nr. 14.392/196/2018, pe motivul lipsei caracterului de titlu executoriu al contractului de credit pentru emiterea cardului de credit în euro pentru persoane fizice nr. xx/18.555 din 17 aprilie 2007 încheiat cu banca comercială intimată şi s-a constatat nulitatea absolută a clauzei cuprinse în art. 6 pct. 1 lit. f) din contractul de credit menţionat.

Totodată, au fost anulate în parte actele de executare emise în Dosarul nr. xxx/2018 al Biroului executorului judecătoresc Z, în sensul de a nu se avea în vedere sumele calculate potrivit art. 6 pct. 1 lit. f) din Contractul de credit nr. xx/18.555 din 17 aprilie 2007 şi a fost obligată contestatoarea să achite suma de 101,15 lei către Biroul executorului judecătoresc Z, reprezentând contravaloarea copiilor certificate de pe înscrisurile din Dosarul de executare nr. xxx/2018.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele: contestatoarea a încheiat cu Y – S.A. – bancă comercială contractul de credit pentru emiterea cardului de credit în euro pentru persoane fizice nr. xx/18.555 din 17 aprilie 2007, prin care a împrumutat suma de 100.000 de euro pe perioada de 5 ani de la data intrării în vigoare a contractului de credit. La data de 8 noiembrie 2017 banca a notificat contestatoarea despre faptul că are de achitat suma de 134.258,97 de euro, reprezentând sold restant, dobânzi, creanţe ataşate şi comisioane, notificarea fiind primită de contestatoare la data de 21 noiembrie 2017.

La data de 14 august 2018 banca a solicitat Biroului executorului judecătoresc Z punerea în executare a contractului de credit pentru suma de 184.053,41 euro, plus dobânzile şi comisioanele calculate până la data achitării efective a creanţei.

Prin Încheierea nr. 5.396 din 27 august 2018 s-a dispus încuviinţarea executării silite a titlului executoriu reprezentat de contractul de credit.

Ulterior, la data de 11 septembrie 2018, au fost emise de către Biroul executorului judecătoresc Z încheierea de stabilire a cheltuielilor de executare şi procesul-verbal de constatare a creanţei, ce au fost comunicate debitoarei la data de 12 august 2018.

Raportat la data încheierii contractului de credit, având în vedere dispoziţiile legale anterioare, instanţa a reţinut că acestui contract îi sunt aplicabile prevederile Codului civil din 1864.

De asemenea, în aplicarea dispoziţiilor art. 25 din Codul de procedură civilă, conform cărora „procesele în curs de judecată, precum şi executările silite începute sub legea veche rămân supuse acelei legi”, faţă de data înregistrării dosarului de executare, instanţa a reţinut aplicabilitatea prevederilor noului Cod de procedură civilă.

Potrivit dispoziţiilor art. 79 alin. (2) din Legea nr. 58/1998 privind activitatea bancară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 58/1998) – contractele de credit bancar, precum şi garanţiile reale şi personale, constituite în scopul garantării creditului bancar, constituie titluri executorii. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 înlocuieşte vechea lege şi instituie, prin art. 120, acelaşi caracter executoriu al contractelor de credit încheiate de o instituţie de credit.

Acest din urmă text, în vigoare şi nemodificat, are caracterul unei norme speciale, derogatorii faţă de regimul de drept comun al contractelor, mai ales al acelora perfectate în forma înscrisului sub semnătură privată.

Aşa cum a reţinut şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin considerentele Deciziei nr. 3 din 14 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 16 iunie 2004, „consacrarea, prin art. 120 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 227/2007, cu modificările şi completările ulterioare, a caracterului executoriu al contractelor de credit, încheiate de o instituţie de credit, este impusă pentru a permite executarea silită a unei obligaţii (creanţe), iar nu a unui înscris, acesta fiind doar materializarea izvorului obligaţiei respective. În consecinţă, caracterul executoriu este asociat cu creanţa, iar nu cu înscrisul ca atare şi, atât timp cât legiuitorul a acordat contractelor de credit caracterul de titluri executorii, creanţa însăşi a devenit una executorie, astfel încât atributul executorialităţii nu se constituie într-un aspect de drept procesual, aşa cum a susţinut titularul sesizării, ci a devenit o calitate a creanţei (…)”.

În conformitate cu art. 641 din Codul de procedură civilă, în forma în vigoare la data înregistrării Dosarului de executare nr. 757/2018 al Biroului executorului judecătoresc Z, „înscrisurile sub semnătură privată sunt titluri executorii, numai dacă sunt înregistrate în registrele publice, în cazurile şi condiţiile anume prevăzute de lege. Orice clauză sau convenţie contrară este nulă şi considerată astfel nescrisă. Dispoziţiile art. 664 şi următoarele sunt aplicabile”.

Din interpretarea logică şi sistematică a normelor de procedură civilă rezultă că actele sub semnătură privată primesc caracter de titlu executoriu prin înscrierea lor în registrele publice doar în cazurile şi condiţiile anume prevăzute de lege.

Or, în speţă, legile aplicabile contractului civil încheiat între părţi, menţionate anterior şi care derogă de la dreptul comun, nu prevăd necesitatea ca acesta să fie înregistrat într-un anume registru public pentru a avea caracter de titlu executoriu, motiv pentru care instanţa nu a putut reţine susţinerile contestatoarei.

Prin urmare, instanţa a respins ca neîntemeiat capătul de cerere referitor la anularea Încheierii nr. 5.396 din 27 august 2018 pronunţate de Judecătoria Brăila, în Dosarul civil nr. 14.392/196/2018.

În continuare instanţa a analizat susţinerile contestatoarei referitoare la întinderea titlului executoriu reprezentat de contractul de credit mai sus amintit şi a constatat caracterul abuziv al clauzei cuprinse în art. 6 pct. 1 lit. f) din contractul de credit.

Împotriva Încheierii nr. 388 din 22 martie 2019 a Judecătoriei Brăila au declarat apel contestatoarea X şi intimata Y – S.A. – bancă comercială, iar la data de 18 septembrie 2019 apelanta-contestatoare X a formulat cerere de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în procedura prevăzută de art. 519 din Codul de procedură civilă.

Prin Încheierea din 21 noiembrie 2019, sesizarea a fost considerată admisibilă şi, în temeiul dispoziţiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă, s-a dispus suspendarea judecăţii.

Instanţa de trimitere a constatat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, în sensul că urmează a se pronunţa asupra apelurilor ce fac obiectul Dosarului nr. 16.740/196/2018 prin decizie definitivă.

De asemenea, problema de drept constând în condiţionarea caracterului executoriu al unui contract de credit de înscrierea acestuia într-un registru public are incidenţă asupra fondului cauzei, reprezentând unul dintre motivele de contestaţie şi de apel formulate şi de care depinde legalitatea executării silite.

Tribunalul a apreciat şi că este vorba despre o chestiune de drept nouă, neexistând un recurs în interesul legii cu acest obiect, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu are competenţă materială în privinţa cererilor formulate în cadrul executărilor silite.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Brăila la data de 18 septembrie 2019, apelanta-contestatoare a solicitat sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie cu privire la lămurirea chestiunii de drept de care depinde soluţionarea cauzei, respectiv a se stabili dacă, în interpretarea prevederilor art. 641 din Codul de procedură civilă, cerinţa generală, aplicabilă conform acestui text de lege tuturor înscrisurilor sub semnătură privată, de a fi înregistrate în registrele publice pentru a putea fi considerate titluri executorii, priveşte inclusiv acele înscrisuri cărora le este recunoscut caracterul executoriu, prin lege specială (de exemplu contractele de angajament ale avocaţilor cu clienţii lor, contractele de credit bancar etc.).

În motivarea cererii, apelanta a arătat că această cerinţă a înregistrării în registrele speciale în vederea punerii în executare silită, fără a se aplica tuturor înscrisurilor sub semnătură privată, se aplică doar acelora care sunt „anume prevăzute de lege”, „orice clauză sau convenţie contrară fiind nulă şi considerată nescrisă”.

Consecinţele acestei prevederi imperative sunt două: pe de o parte, nu orice chitanţă de mână, contract de împrumut nebancar sau orice alt înscris sub semnătură privată, despre care nu există în legi speciale menţiunea că reprezintă titlu executoriu, ar putea fi înscrise în respectivele registre speciale cu consecinţa punerii lor în executare, iar pe de altă parte, sub sancţiunea nulităţii punerii în executare, înscrisurile care sunt prevăzute a avea caracter executoriu prin legi speciale nu se pot folosi ca titluri executorii decât în urma înscrierii lor în respectivele registre.

O altă interpretare ar goli de sens prevederile art. 641 din Codul de procedură civilă pentru că, dacă s-ar interpreta că înscrisurile cărora legea le conferă deja calitatea de titlu executoriu nu ar mai avea nevoie să fie înscrise în registrele speciale, ar însemna că există alte înscrisuri sub semnătură privată decât cele prevăzute în legi speciale care ar putea deveni titluri executorii doar în urma înscrierii lor în registrele speciale „în condiţiile legii”. Or, o astfel de posibilitate nu există, având în vedere prevederile art. 638 din Codul de procedură civilă, care restrânge aria titlurilor executorii strict la înscrisurile în situaţia cărora caracterul executoriu este prevăzut de lege.

Astfel, din coroborarea articolelor de lege în materia titlurilor executorii, rezultă că, pe de o parte, nu există înscrisuri sub semnătură privată care să poată fi titluri executorii în afara celor cărora, prin legi speciale, li se recunoaşte puterea executorie, iar pe de altă parte, condiţia înscrierii acestor înscrisuri în registrele speciale, în vederea valorificării caracterului lor executoriu, potrivit art. 641 din Codul de procedură civilă, se referă exact la aceste înscrisuri, şi nu la altele.

Aceeaşi interpretare a prevederilor art. 641 din Codul de procedură civilă este prezentată şi în doctrină.

La data de 18 noiembrie 2019, intimata a depus note de şedinţă, prin care a solicitat respingerea ca inadmisibilă a cererii de pronunţare a unei hotărâri prealabile, întrucât chestiunea de drept pusă în discuţie nu este nouă, Codul de procedură civilă intrând în vigoare cu 5 ani înainte de sesizarea instanţei de fond în prezenta cauză, iar textul indicat a fost interpretat şi aplicat de instanţe în acest timp, astfel încât nu sunt îndeplinite condiţiile art. 519 din Codul de procedură civilă.

După comunicarea raportului întocmit de judecătorii- raportori, în condiţiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, apelanta-contestatoare a depus un punct de vedere asupra chestiunii de drept, prin care a susţinut că sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

Asupra chestiunii de drept, a apreciat că interpretarea dispoziţiilor art. 641 din Codul de procedură civilă trebuie să aibă în vedere aplicabilitatea textului de lege, iar nu inaplicabilitatea lui. Astfel, nu s-ar putea interpreta că textul se aplică doar acelor înscrisuri sub semnătură privată pentru care un alt act normativ prevede necesitatea înscrierii pentru a dobândi caracter de titlu executoriu, pentru că, în acest caz, prevederea ar fi redundantă şi inutilă, după cum nu s-ar putea aprecia nici că aceasta ar fi inaplicabilă temporar, atât timp cât legea privind instituţiile de credit nu instituie un astfel de registru public.

Modificările legislative în materia executării silite sunt de imediată aplicare, fără a necesita modificarea corespunzătoare a actelor normative speciale. Mai mult, sintagma „în cazurile şi condiţiile anume prevăzute de lege”, conţinută în art. 641 din Codul de procedură civilă, se referă la faptul că nu orice înscrisuri sub semnătură privată pot deveni titluri executorii ca urmare a înscrierii lor în registrele publice, ci doar „în cazurile şi condiţiile anume prevăzute de lege”.

Completul de judecată învestit cu soluţionarea apelurilor în Dosarul nr. 16.740/196/2018 a reţinut că dispoziţiile art. 641 din Codul de procedură civilă trebuie interpretate în sensul că cerinţa înregistrării într-un registru public priveşte doar acele înscrisuri sub semnătură privată cu privire la care legea prevede în mod expres o astfel de condiţie pentru a dobândi caracter executoriu, cum sunt, spre exemplu, contractele de arendă.

Întrucât în cazul unui contract de credit legea specială îi recunoaşte caracterul de titlu executoriu fără nicio altă cerinţă suplimentară, nu sunt incidente dispoziţiile art. 641 din Codul de procedură civilă.

La solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţele naţionale au comunicat hotărâri judecătoreşti definitive, precum şi opinii teoretice ale magistraţilor asupra chestiunii de drept supuse dezlegării, din care a rezultat o interpretare cvasiunanimă a textelor de lege în discuţie, în sensul că dispoziţiile art. 641 din Codul de procedură civilă nu se aplică şi contractelor de credit care sunt titluri executorii, conform art. 120 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006.

În argumentarea acestei opinii s-a arătat că prin dispoziţiile art. 120 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 s-a statuat asupra caracterului executoriu al contractelor de credit, stabilindu-se că inclusiv contractele de garanţie reală sau personală, încheiate de o instituţie de credit, constituie titluri executorii. Astfel, în ipoteza unui contract de credit, legea specială îi recunoaşte caracterul executoriu, fără nicio altă cerinţă suplimentară, motiv pentru care nu sunt incidente dispoziţiile art. 641 din Codul de procedură civilă. În caz contrar, dispoziţia legală menţionată ar rămâne fără conţinut în ceea ce priveşte recunoaşterea caracterului executoriu.

Cerinţa instituită în cuprinsul normei juridice prevăzute de art. 641 din Codul de procedură civilă, respectiv înscrierea într-un registru public, priveşte numai acele înscrisuri sub semnătură privată cu privire la care legea prevede în mod expres efectuarea unei formalităţi în vederea dobândirii caracterului executoriu.

Nu trebuie omis faptul că dispoziţiile art. 641 din Codul de procedură civilă constituie cadrul legal general în materie, în timp ce prevederile art. 120 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 constituie o normă specială, adresată unei categorii limitate de înscrisuri. De asemenea, dispoziţiile art. 641 din Codul de procedură civilă sunt ulterioare intrării în vigoare a dispoziţiilor art. 120 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006, ceea ce înseamnă că orice modificare s-ar aduce prevederilor art. 641 din Codul de procedură civilă, aceasta nu poate conduce la o modificare implicită a art. 120 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006, faţă de dispoziţiile art. 67 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. Aşadar, în lipsa unei dispoziţii exprese în Legea nr. 17/2017 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 1/2016 pentru modificarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi a unor acte normative conexe (Legea nr. 17/2017), modificarea art. 641 din Codul de procedură civilă nu a condus la o modificare implicită a art. 120 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006, ceea ce înseamnă că pentru contractele de credit nu este necesară înscrierea în registrele publice pentru a dobândi caracter executoriu.

Cu alte cuvinte, norma în discuţie, având natura unui text de lege special în raport cu prevederile art. 641 din Codul de procedură civilă, conferă în mod expres caracter executoriu contractelor de credit emise de o instituţie bancară şi încheiate sub semnătură privată cu terţii, fără a fi necesară îndeplinirea vreunei condiţii suplimentare, fără nicio altă formalitate şi independent de înscrierea în vreun registru public, motiv pentru care art. 641 din Codul de procedură civilă nu îşi găseşte aplicabilitatea cu referire la aceste contracte.

O opinie contrară a fost exprimată de magistraţii Tribunalului Neamţ – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, fără nicio argumentare.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării.

Prin punctul de vedere întocmit la data de 10 februarie 2020, Direcţia legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a apreciat, în principal, că sesizarea formulată de Tribunalul Brăila – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal nu este admisibilă, nefiind îndeplinite condiţiile referitoare la noutatea chestiunii de drept şi la nestatuarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Astfel, s-a arătat că forma textului de lege a cărui interpretare se solicită este cea reglementată prin Legea nr. 17/2017, care a intrat în vigoare la data de 24 martie 2017, iar la nivelul instanţelor s-a conturat deja jurisprudenţă în această materie.

Pe de altă parte, s-a apreciat că dezlegarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin Decizia nr. 60 din 18 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 928 din 24 noiembrie 2017, în interpretarea dispoziţiilor art. 641 din Codul de procedură civilă, este aplicabilă, mutatis mutandis, şi în cauza de faţă.

Asupra fondului sesizării s-a opinat că dispoziţiile art. 641 din Codul de procedură civilă nu se aplică şi contractelor de credit care sunt titluri executorii conform art. 120 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006.

Din verificările efectuate rezultă că instanţa de contencios constituţional nu s-a pronunţat asupra constituţionalităţii dispoziţiilor legale supuse interpretării.

Prin raportul întocmit, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, judecătorii-raportori au constatat că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, în sensul că nu există o problemă reală, dificilă de drept, de natură să determine utilizarea mecanismului de unificare a jurisprudenţei reprezentat de hotărârea prealabilă.

Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele: Asupra admisibilităţii sesizării

Potrivit dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde lămurirea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.

Potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură civilă, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se face de către completul de judecată după dezbateri contradictorii, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de textul de lege menţionat anterior, prin încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac, iar dacă prin încheiere se dispune sesizarea, aceasta va cuprinde motivele care susţin admisibilitatea sesizării potrivit dispoziţiilor art. 519, punctul de vedere al completului de judecată şi al părţilor.

Din cuprinsul prevederilor legale enunţate mai sus rezultă condiţiile de admisibilitate pentru declanşarea procedurii de sesizare în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, condiţii care trebuie îndeplinite cumulativ, după cum urmează: existenţa unei cauze aflate în curs de judecată, instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să judece cauza în ultimă instanţă, cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza în ultimă instanţă, soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere, chestiunea de drept ce se cere a fi lămurită să fie nouă, să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Analizând admisibilitatea sesizării, se constată că primele trei condiţii sunt îndeplinite, întrucât litigiul în legătură cu care s-a formulat sesizarea este în curs de judecată la un tribunal, instanţa învestită cu soluţionarea apelului urmează să judece cauza în ultimă instanţă, în conformitate cu dispoziţiile art. 718 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură civilă, prin pronunţarea unei decizii care, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă, este definitivă, cauza ce face obiectul judecăţii aflându-se în competenţa legală a unui complet de judecată al Tribunalului Brăila, titularul sesizării.

De asemenea, sunt îndeplinite şi cerinţele referitoare la noutatea chestiunii de drept a cărei lămurire se solicită şi lipsa statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra acestei chestiuni, aceasta neformând nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

În privinţa condiţiei de admisibilitate privind ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei aflate în curs de judecată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a arătat, în jurisprudenţa sa, că problema de drept supusă dezbaterii trebuie să fie una veritabilă, legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege, fie din cauză că acest text este incomplet, fie că nu este corelat cu alte dispoziţii legale, fie că se pune problema că nu ar mai fi în vigoare (spre exemplu, Decizia nr. 16 din 23 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 779 din 5 octombrie 2016).

În egală măsură, chestiunea de drept trebuie să prezinte un anumit grad de dificultate, reflectat în interpretări diferite, altfel s-ar nesocoti principiile fundamentale ale organizării judecătoreşti din România, respectiv prerogativa judecătorilor de a interpreta ei înşişi legea şi de a o aplica aşa cum apreciază la circumstanţele cauzei.

Pentru a evita transformarea mecanismului procedural prevăzut de art. 519 din Codul de procedură civilă într-o cauză nejustificată de prelungire a procedurii judiciare şi pentru a nu se denatura această procedură de la scopul său firesc, acela al unificării practicii judiciare prin rezolvarea de către instanţa supremă a unei chestiuni de drept de care depinde soluţionarea pe fond a cauzei, este necesar ca instanţa de trimitere să arate în încheierea de sesizare în ce constă dificultatea de interpretare cu care se confruntă şi în ce măsură intervenţia instanţei supreme va rezolva de principiu chestiunea de drept. Din modul în care este formulat punctul de vedere al completului de judecată în încheierea de sesizare rezultă că instanţa de trimitere nu s-a aflat în dificultate în a interpreta dispoziţiile art. 641 din Codul de procedură civilă, nefiind semnalată nicio complexitate ori dualitate a textului, fie prin dezvoltarea unor puncte de vedere argumentate, fie prin raportarea la nişte tendinţe jurisprudenţiale care să reclame necesitatea intervenţiei instanţei supreme. Unicul argument invocat de autorul sesizării este acela că problema de drept ridicată este nouă, insuficient însă pentru a obţine o interpretare prin folosirea acestui mecanism.

Este de remarcat, în acest context, şi faptul că punctul de vedere exprimat de către instanţele de judecată consultate este unitar, neechivoc, neexistând nicio dificultate în interpretare şi, pe cale de consecinţă, neexistând riscul apariţiei unei practici neunitare.

Rezultă, aşadar, că, în procesul de interpretare şi aplicare a normelor legale de a căror lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei, rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie rămâne unul excepţional şi subsecvent, el putând fi îngăduit numai atunci când, în mod real, o chestiune de drept determinantă pentru soluţionarea pe fond a cauzei nu apare ca fiind îndeajuns de clară, generând dificultăţi veritabile de înţelegere a ei şi, din acest motiv, având vocaţia de a conduce la o practică neunitară.

Pentru toate aceste considerente, constatând că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate prevăzute de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, prezenta sesizare urmează a fi respinsă ca inadmisibilă.