Decizia nr. 27 din 11 noiembrie 2019

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost învestită prin Hotărârea nr. 17 din 29 mai 2019 a Colegiului de conducere al Curţii de Apel Craiova cu recursul în interesul legii în materie civilă ce vizează următoarele probleme de drept soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti: „Dispoziţiile art. 12 alin. (2), (3), (5), (6), (8), (10) şi (11), art. 14 alin. (3), art. 15 alin. (3) din Legea nr. 123/2012, respectiv dispoziţiile art. 16 alin. (2), (3), (5), (6), (7), (9), (10), art. 19 alin. (3) şi art. 20 alin. (3) din Legea nr. 13/2007 se aplică numai în situaţia capacităţilor energetice realizate începând cu data intrării lor în vigoare, pentru cele anterioare aplicându-se dispoziţiile speciale în vigoare la data punerii în funcţiune sau, după caz, dreptul comun, sau sunt aplicabile şi în situaţia capacităţilor energetice deja realizate la momentul intrării în vigoare a acestora?

Legea energiei electrice nr. 13/2007, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 13/2007):

Legea energiei electrice şi a gazelor naturale nr. 123/2012, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 123/2013):

Prin sesizarea cu recurs în interesul legii s-a arătat că în practica judiciară nu există un punct de vedere unitar cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 16 alin. (2), (3), (5), (6), (7), (9), (10), art. 19 alin. (3), art. 20 alin. (3), art. 35 alin. (3) şi art. 41 alin. (4) din Legea nr. 13/2007, respectiv a celor corespondente din actul normativ ulterior, Legea nr. 123/2012, reprezentate de art. 12 alin. (2), (3), (5), (6), (8), (10) şi (11), art. 14 alin. (3), art. 15 alin. (3), art. 30 alin. (4) şi art. 44 alin. (4), cu referire la cererile formulate de proprietarii ale căror terenuri au fost afectate de către capacităţi energetice ridicate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 13/2007 şi, respectiv, a Legii nr. 123/2012, prin care aceştia solicită titularilor de capacităţi energetice acordarea de despăgubiri.

Astfel, unele instanţe au apreciat că aceste acţiuni sunt nefondate, fiind aplicabile dispoziţiile art. 41 alin. (4) din Legea nr. 13/2007, respectiv ale art. 44 alin. (4) din Legea nr. 123/2012, potrivit cărora terenurile pe care se situează reţelele electrice de distribuţie existente la intrarea în vigoare a legii sunt şi rămân în proprietatea publică a statului.

Alte instanţe au considerat că, în situaţia terenurilor afectate de capacităţi energetice construite anterior apariţiei Legii nr. 13/2007 şi Legii nr. 123/2012, reclamanţii nu pot beneficia de prevederile acestor legi pentru obţinerea de despăgubiri. Ca atare, au fost analizate acţiunile din perspectiva îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale.

Într-o altă orientare jurisprudenţială s-a apreciat că nu sunt aplicabile normele generale din Codul civil, dat fiind caracterul special al reglementării cuprinse în Legea nr. 123/2012.

În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a analizat în numeroase rânduri conformitatea prevederilor legale ce fac obiectul prezentului recurs în interesul legii, atât anterior adoptării Legii nr. 13/2007 [sub imperiul Legii energiei electrice nr. 318/2003 (Legea nr. 318/2003)], cât şi ulterior, precum şi în reglementarea dată de Legea nr. 123/2012, statuările instanţei de contencios constituţional păstrându-şi valabilitatea faţă de menţinerea soluţiei legislative pe parcursul reglementărilor succesive.

Prezintă relevanţă în soluţionarea recursului în interesul legii următoarele decizii ale Curţii Constituţionale: Decizia nr. 72 din 26 februarie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 249 din 22 martie 2004, Decizia nr. 140 din 23 martie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 379 din 29 aprilie 2004, Decizia nr. 167 din 1 aprilie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 438 din 17 mai 2004, Decizia nr. 168 din 1 aprilie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 390 din 3 mai 2004, Decizia nr. 203 din 29 aprilie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 21 iunie 2004, Decizia nr. 284 din 1 iulie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 882 din 27 septembrie 2004, Decizia nr. 232 din 21 aprilie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 533 din 23 iunie 2005, Decizia nr. 878 din 10 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 593 din 7 august 2008, Decizia nr. 805 din 19 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 501 din 21 iulie 2009, Decizia nr. 324 din 23 martie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 329 din 19 mai 2010, Decizia nr. 1.256 din 22 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 777 din 3 noiembrie 2011, Decizia nr. 17 din 17 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 152 din 7 martie 2012, Decizia nr. 676 din 26 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 585 din 16 august 2012, Decizia nr. 605 din 6 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 893 din 27 noiembrie 2015, şi Decizia nr. 854 din 18 decembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 416 din 28 mai 2019.

Prin Hotărârea din 31 mai 2011, pronunţată în Cauza Mirela Cernea şi alţii împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că, „într-un domeniu atât de complex şi de delicat ca cel al strategiei naţionale în domeniul energetic, statul dispune de o marjă largă de apreciere pentru a-şi desfăşura politicile sale de interes general”. Prin decizia pronunţată în această cauză, instanţa europeană a reţinut că unul dintre principalele argumente prezentate de reclamanţi în sprijinul tezei conform căreia restricţiile aduse exercitării dreptului lor de proprietate ar fi disproporţionate se bazează pe faptul că nu au primit nicio despăgubire care să compenseze drepturile de uz şi de servitute concesionate titularei autorizaţiei de exploatare a capacităţii energetice amplasate pe terenul lor. Caracterul proporţional al unei atingeri aduse dreptului la respectarea bunurilor poate să depindă de existenţa unor garanţii de procedură, care să asigure că punerea în aplicare a sistemului şi impactul său asupra proprietarului nu sunt nici arbitrare, nici imprevizibile; or, legile naţionale adoptate succesiv în domeniul energetic conţin, într-adevăr, asemenea garanţii. În ceea ce priveşte accesul titularilor de licenţe la terenul persoanelor pe care au fost înfiinţate capacităţi energetice, în vederea efectuării unor operaţiuni de revizie, de întreţinere şi de reparaţie, exercitarea dreptului de uz şi de servitute a fost condiţionată de respectarea principiilor echităţii şi minimei afectări a dreptului de proprietate. În plus, aceste legi definesc în mod clar drepturile şi obligaţiile care le revin titularilor de licenţe de funcţionare a capacităţilor energetice şi, respectiv, proprietarilor terenurilor pe care se află aceste capacităţi.

Într-o speţă referitoare la reglementarea folosirii bunurilor, în Cauza Mellacher şi alţii împotriva Austriei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că măsurile care au ca efect lipsirea celor interesaţi de o parte din veniturile imobiliare nu se traduc într-o expropriere formală şi nici într-o expropriere de fapt, ci duc la un control al folosirii bunurilor, ceea ce nu contravine art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitor la protecţia proprietăţii private.

De asemenea, în Cauza Sporrong şi Lonnroth împotriva Suediei, Curtea a arătat că, întrucât autorităţile nu au trecut la exproprierea imobilelor petiţionarilor, aceştia puteau să îşi folosească bunurile, să le vândă, să le lase moştenire, să le doneze sau să le ipotecheze. Prin urmare, s-a apreciat că nu se poate asimila situaţia cu o expropriere în fapt, deoarece, chiar dacă dreptul de proprietate a pierdut în substanţa sa, el nu a dispărut.

În Cauza James şi alţii împotriva Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că nu poate fi vorba despre o încălcare a dispoziţiilor Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, dacă privarea de proprietate a fost făcută într-un anumit context politic, economic sau social, dacă răspunde unei utilităţi publice, aşa cum prevede art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, aparţinând chiar şi unei categorii mai restrânse de persoane, deci şi în situaţia în care colectivitatea în ansamblul ei nu utilizează sau nu profită ea însăşi de bun. În vederea realizării scopului ei legitim, măsura privativă de proprietate trebuie însă să păstreze un echilibru just între exigenţele interesului general al comunităţii şi apărarea drepturilor fundamentale ale individului. Mai mult, ea trebuie să aibă loc în condiţiile prevăzute de legea internă, care este necesar să fie accesibilă, publică şi previzibilă şi să cuprindă o procedură clară de aplicare.

Făcând o analiză a situaţiilor de fapt şi a problemelor de drept care au condus la soluţiile divergente, Colegiul de conducere al Curţii de Apel Craiova a arătat că, încă din momentul intrării în vigoare a Decretului nr. 76/1950 pentru producerea, transportul, distribuţia şi vânzarea energiei electrice, cu modificările ulterioare (Decretul nr. 76/1950), beneficiarii autorizaţiilor de construire şi exploatare de uzine şi reţele electrice au dobândit drepturile legale de a cere exproprierea bunurilor imobile proprietate particulară şi de a instala şi întreţine stâlpi susţinători ai reţelelor electrice, cabluri subterane, conductori aerieni, posturi de transformare sau de conexiune şi altele asemenea.

Situaţiile de fapt au în vedere terenuri pe care se află capacităţi energetice construite mai cu seamă în perioada anterioară anului 1989. În această perioadă, proprietatea asupra terenurilor era în majoritate proprietate de stat şi proprietate cooperatistă. Capacităţile energetice au fost ridicate pe terenurile care la vremea respectivă erau proprietate socialistă, respectiv de stat sau cooperatistă.

Ulterior anului 1989, proprietatea a suferit schimbări de regim juridic, prin reconstituirea sau constituirea dreptului de proprietate.

Odată cu aceste schimbări, foştii proprietari au intrat în posesia terenurilor, dar pe unele dintre acestea se regăseau, în anumite cazuri, şi capacităţi energetice.

Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 18/1991), în clasificarea dată terenurilor [art. 2 lit. e)], a definit terenurile folosite pentru construcţiile şi instalaţiile de transport al energiei electrice şi gazelor naturale ca fiind terenuri cu destinaţii speciale. Aceeaşi lege, în art. 5 alin. (1), a stabilit că aparţin domeniului public terenurile pe care sunt amplasate construcţii de interes public, pieţe, căi de comunicaţii, reţele stradale şi parcuri publice, porturi şi aeroporturi, terenurile cu destinaţie forestieră, albiile râurilor şi fluviilor, cuvetele lacurilor de interes public, fundul apelor maritime interioare şi al mării teritoriale, ţărmurile Mării Negre, inclusiv plajele, terenurile pentru rezervaţii naturale şi parcuri naţionale, monumentele, ansamblurile şi siturile arheologice şi istorice, monumentele naturii, terenurile pentru nevoile apărării sau pentru alte folosinţe care, potrivit legii, sunt de domeniul public ori care, prin natura lor, sunt de uz sau interes public.

Decretul nr. 76/1950 a fost abrogat de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 63/1998 privind energia electrică şi termică, cu modificările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 63/1998), care a reglementat autorizarea şi concesionarea capacităţilor energetice, inclusiv drepturile şi obligaţiile participanţilor la raporturile juridice ce iau naştere în baza legii.

Astfel, art. 44 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 63/1998 a stabilit că realizarea de noi capacităţi energetice de producere, de transport, de distribuţie a energiei electrice şi/sau termice, reabilitarea şi retehnologizarea celor existente, precum şi punerea în funcţiune a acestora sunt supuse autorizării în condiţiile ordonanţei de urgenţă, precum şi ale legilor referitoare la regimul autorizaţiilor de construire şi la calitatea în construcţii. Erau, de asemenea, supuse autorizării, în condiţiile ordonanţei de urgenţă, exploatarea comercială a capacităţilor de producere, de transport şi a celor de distribuţie a energiei electrice şi termice, precum şi orice activităţi de intermediere profesională a furnizării de energie electrică şi termică.

Autorizaţia de funcţionare şi cea de utilizare au dat naştere unor drepturi asupra terenurilor şi altor bunuri proprietate privată a altor persoane fizice sau juridice, precum şi unor obligaţii, enumerate în art. 53 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 63/1998, cum ar fi drepturile de uz şi servitute, dar şi obligaţia de despăgubire a proprietarilor terenurilor şi titularilor activităţilor afectate de drepturi pentru prejudiciile cauzate acestora prin exercitarea drepturilor respective.

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 63/1998 a reglementat şi procedurile şi cadrul contractual în care titularul autorizaţiei de funcţionare este obligat să stabilească cu proprietarul condiţiile de exercitare a drepturilor şi obligaţiilor respective.

Prin art. 59 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 63/1998 s-a stabilit că, dacă terenul necesar pentru înfiinţarea şi funcţionarea capacităţii energetice este proprietate privată a unui terţ, titularul autorizaţiei trebuie să iniţieze procedura legală de expropriere a terenului pentru cauză de utilitate publică şi să obţină concesiunea lui pe durata existenţei capacităţii energetice.

Legea nr. 380/2003 a respins Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 63/1998, iar prin Legea nr. 318/2003 au fost reglementate, într-o manieră asemănătoare, drepturile şi obligaţiile titularilor de autorizaţii de înfiinţare şi de licenţă asupra proprietăţii terţilor.

S-a prevăzut, din nou, posibilitatea că, dacă terenul necesar pentru înfiinţarea şi funcţionarea capacităţii energetice este proprietate privată a unui terţ, solicitantul autorizaţiei de înfiinţare poate fie să iniţieze procedura legală de expropriere a terenului, dacă se invocă o cauză de utilitate publică, şi să obţină concesiunea acestuia, în condiţiile legii, pe durata existenţei capacităţii energetice, fie să îl cumpere (art. 20).

În ceea ce priveşte reţelele electrice, legiuitorul a prevăzut, la art. 32 alin. (2) din Legea nr. 318/2003, în mod expres, că reţeaua electrică de transport al energiei electrice este proprietatea publică a statului, inclusiv terenurile pe care aceasta este amplasată. Potrivit dispoziţiilor art. 37 alin. (4) din Legea nr. 318/2003, terenurile pe care se situează reţelele electrice de distribuţie existente la intrarea în vigoare a legii sunt şi rămân în proprietatea publică a statului.

În consecinţă, atât în ceea ce priveşte reţelele electrice de transport, cât şi în ceea ce priveşte reţelele electrice de distribuţie, existente la intrarea în vigoare a legii, legiuitorul a stabilit că terenurile pe care se situează aceste reţele au făcut parte şi continuă să facă parte din proprietatea publică a statului.

Atât Legea nr. 13/2007, cât şi Legea nr. 123/2012 au reglementat, succesiv, prin dispoziţiile care fac obiectul prezentei sesizări, regimul autorizărilor necesare realizării de noi capacităţi energetice, precum şi retehnologizarea celor existente, drepturile şi obligaţiile care decurg din autorizaţia de înfiinţare şi din licenţe, drepturile şi obligaţiile titularilor de autorizaţii de înfiinţare şi de licenţă asupra proprietăţii terţilor.

În ceea ce priveşte reţelele electrice au fost menţinute prevederile legale din legislaţia anterioară, aşa cum rezultă din cuprinsul art. 35 alin. (3) şi art. 41 alin. (4) din Legea nr. 13/2007, respectiv art. 30 alin. (4) şi art. 44 alin. (4) din Legea nr. 123/2012.

În aceste condiţii, în cauzele ce au justificat promovarea recursului în interesul legii, deţinătorii de reţele electrice invocă prevederile legale ca titlu ce le conferă dreptul de proprietate asupra terenurilor respective, în timp ce persoanele private invocă titlurile de proprietate în baza cărora li s-a reconstituit dreptul de proprietate asupra aceloraşi terenuri.

Aşa cum se observă din dispoziţiile legale mai sus menţionate, legiuitorul a reglementat, pe de o parte, proceduri, condiţii, drepturi şi obligaţii care vizează capacităţi energetice realizate şi retehnologizate sub imperiul fiecăreia din legile enumerate, iar, pe de altă parte, regimul juridic al terenurilor pe care se situează reţelele electrice de transport şi de distribuţie existente la data intrării în vigoare a legilor respective.

În acest sens, titularul sesizării a reţinut şi interpretările date de către Curtea Constituţională, prin care se face distincţia între cele două categorii de titulari ai dreptului de proprietate privată, şi anume cei pe ale căror terenuri existau deja capacităţi energetice, respectiv cei pe ale căror terenuri urmează să se realizeze capacităţi energetice după intrarea în vigoare a legilor speciale, şi care se diferenţiază prin momentul obiectiv al realizării acelor capacităţi energetice, în raport cu data intrării în vigoare a legii ce reglementează dreptul la indemnizaţii şi la despăgubiri.

Astfel, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile Legii nr. 13/2007 au în vedere capacităţile energetice realizabile după intrarea ei în vigoare şi nu se referă la cele deja realizate la momentul intrării sale în vigoare într-un alt cadru legislativ, astfel că titularilor dreptului de proprietate privată asupra terenurilor afectate de capacităţile energetice li se aplică un tratament diferenţiat.

În ceea ce priveşte terenurile afectate de reţele electrice existente anterior intrării în vigoare a legilor speciale, Curtea Constituţională a constatat că aceste dispoziţii legale nu consacră trecerea în proprietatea statului a terenurilor pe care se află reţele electrice de distribuţie, ci prevăd că acestea sunt şi rămân în proprietatea publică a statului, instituind astfel un fine de neprimire a cererilor de retrocedare şi că aceste terenuri sunt, conform legii, inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile, atât timp cât aparţin domeniului public al statului.

Aceste interpretări date de către Curtea Constituţională sunt în acord cu interpretările date de către acele instanţe de judecată care au stabilit că, în ceea ce priveşte capacităţile energetice construite anterior intrării în vigoare a legilor speciale, li se aplică regulile existente în dreptul comun privind răspunderea civilă delictuală cu privire la acordarea despăgubirilor sau de acele instanţe care au stabilit că, în ceea ce priveşte terenurile afectate de reţelele electrice, construite anterior intrării în vigoare a legilor respective, se aplică dispoziţiile Legii nr. 13/2007 – art. 35 alin. (3) şi art. 41 alin. (4), respectiv Legea nr. 123/2012 – art. 30 alin. (4) şi art. 44 alin. (4).

Pe de altă parte, în interpretarea altor instanţe de judecată, dispoziţiile celor două legi speciale se aplică şi în situaţia capacităţilor energetice construite anterior intrării în vigoare a acestor legi.

În consecinţă, se constată că la nivelul instanţelor de judecată, inclusiv la nivelul Curţii de Apel Craiova, există practică neunitară în ceea ce priveşte aspectele mai sus arătate.

Dispoziţiile legale menţionate conţin reglementări ce se cer a fi lămurite sub aspectul interpretării, pentru înlăturarea unei aplicări neunitare a legii.

Astfel, o primă chestiune vizează aplicarea dispoziţiilor respective unor situaţii juridice care au luat naştere anterior intrării în vigoare a acestor dispoziţii.

Aceste dispoziţii instituie drepturi şi obligaţii ce decurg dintr-un raport juridic preexistent apariţiei legii, între titularul capacităţii energetice şi titularul unui titlu de proprietate asupra terenului.

Modalitatea în care au fost reglementate aceste dispoziţii a condus la practica judiciară neunitară, în sensul că unele instanţe au soluţionat acţiunile în acordarea de despăgubiri prin aplicarea dispoziţiilor legale respective, iar alte instanţe au considerat că nu sunt aplicabile aceste dispoziţii legale, ci dispoziţiile de drept comun în vigoare la momentul punerii în funcţiune a capacităţilor energetice, respectiv dispoziţiile din Codul civil privitoare la răspunderea civilă delictuală.

În această situaţie se ridică problema dacă cererea de acordare a despăgubirii formulată de către titularul unui titlu de proprietate asupra terenului împotriva titularului capacităţii energetice situate pe terenul respectiv, capacitate construită anterior intrării în vigoare a dispoziţiilor legale menţionate, se judecă potrivit acestor dispoziţii legale sau potrivit dispoziţiilor în vigoare la momentul ridicării capacităţii respective.

Tot din această perspectivă se pune şi problema modului de interpretare a dispoziţiilor art. 35 alin. (3) şi art. 41 alin. (4) din Legea nr. 13/2007, respectiv art. 30 alin. (4) şi art. 44 alin. (4) din Legea nr. 123/2012, în condiţiile în care proprietarul reţelei energetice invocă dreptul de proprietate ca având natură legală, în timp ce proprietarul terenului invocă propriul titlu.

Unele instanţe au acordat despăgubiri proprietarilor de terenuri, în timp ce alte instanţe au considerat că titularii de capacităţi energetice au un drept de proprietate care îşi are izvorul în lege şi nu pot fi obligaţi la plata de despăgubiri.

Prin urmare, se ridică problema dacă, potrivit dispoziţiilor legale respective, persoanele care au titlu de proprietate asupra terenurilor afectate de reţelele electrice construite anterior intrării în vigoare a legilor respective pot să obţină despăgubiri pentru lipsa de folosinţă.

Prin punctul de vedere formulat în scris, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat că prima şi cea de-a doua orientare jurisprudenţială sunt în litera şi spiritul legii, arătând următoarele:

Un prim aspect aflat în divergenţă priveşte regimul juridic, din perspectiva dreptului de proprietate publică a statului ori a dreptului de proprietate asupra terenurilor pe care, anterior anului 1990, în perioada regimului comunist, au fost amplasaţi stâlpi electrici de înaltă tensiune şi alte capacităţi energetice (reţele de transport şi distribuţie, posturi de transformare), părţi componente ale reţelei energetice naţionale.

Referitor la această chestiune, procurorul general a apreciat că prima opinie este în litera şi spiritul legii.

Existând, încă de la adoptarea Legii fondului funciar nr. 18/1991, o continuitate de soluţie legislativă în ceea ce priveşte declararea, prin lege, a acestor terenuri ca aparţinând domeniului public al statului, numai metoda de identificare a acestor bunuri fiind diferită din perspectiva tehnicii normative alese de legiuitor, s-a apreciat că, pe cale de interpretare, nu poate fi restrânsă sfera de aplicare a dispoziţiilor evocate, conţinute în legile adoptate succesiv în privinţa energiei electrice, astfel încât să se considere că acestea nu sunt aplicabile acelor situaţii juridice în care, anterior intrării în vigoare a acestor legi, s-a reconstituit dreptul de proprietate în favoarea unor particulari pe aceste amplasamente.

Terenurile intrate în proprietatea statului prin expropriere ori preluate cu alt titlu de către stat ori chiar fără titlu, pe care s-au efectuat lucrări de investiţii, inclusiv investiţiile energetice aflate în discuţie, au format obiect al măsurilor reparatorii adoptate după anul 1991. Elementul comun al acestor măsuri a fost dat de următoarele repere de principiu: extinderea treptată a principiului restitutio in integrum cu corectivul dat de menţinerea unui anumit status quo derivat din existenţa pe terenurile preluate a unor investiţii de uz sau interes public, caz în care măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent.

Sub aspectele supuse prezentei analize, se observă o abordare legislativă consecventă menţinerii în proprietatea publică a statului a terenurilor afectate de capacităţile energetice edificate în perioada regimului comunist, chiar dacă aceste terenuri au fost preluate abuziv, neidentificându-se în legile succesive de restituire a proprietăţilor vreo dispoziţie contrară celor din actele normative adoptate în paralel cu acestea şi care au normat în privinţa energiei electrice, astfel încât să se considere că, prin reconstituirea dreptului de proprietate şi asupra acestor terenuri, ar fi operat introducerea lor în circuitul civil.

În aceste situaţii, justul echilibru ce trebuie păstrat între protecţia drepturilor foştilor proprietari ai terenurilor respective şi cerinţele interesului general a fost menţinut prin măsurile legislative adoptate, de vreme ce reconstituirea dreptului de proprietate pe fostele amplasamente se putea face nestingherit, dacă acestea erau libere, în sensul de nu fi afectate de investiţii de utilitate publică (precum capacităţile energetice aflate în discuţie), existând şi posibilitatea reconstituirii dreptului de proprietate pe alte amplasamente ori aceea de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent.

Cu toate acestea, realităţile obiective din cauzele analizate relevă situaţii în care reclamanţii, invocând un titlu de proprietate dobândit de ei înşişi ori de autorii lor asupra terenurilor pe care au fost amplasate capacităţi energetice, prin reconstituirea dreptului de proprietate prin acte administrative sau în baza unor hotărâri judecătoreşti, solicită obligarea titularilor autorizaţiilor de funcţionare şi/sau a titularilor licenţelor de distribuţie fie la plata despăgubirilor pentru terenurile afectate de aceste lucrări de investiţii, fie la plata contravalorii lipsei de folosinţă ori la schimbarea amplasamentului acestor capacităţi energetice care le stânjenesc exercitarea plenară a dreptului de proprietate invocat.

Chiar şi în situaţia în care s-ar considera că reclamanţii au dobândit în mod valabil dreptul de proprietate privată asupra unor terenuri aflate în proprietatea publică a statului, cererile având ca obiect plata contravalorii acestor terenuri nu ar putea primi o soluţionare favorabilă.

Aceste despăgubiri ar putea fi acordate doar dacă, după intrarea în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 63/1998 şi a legilor care i-au succedat, statul român ar fi procedat la o nouă expropriere a acestor terenuri.

În plus, a recunoaşte dreptul la despăgubiri pentru terenurile ocupate de capacităţile energetice amplasate cu mult timp înainte de reconstituirea dreptului de proprietate ar echivala cu schimbarea, pe cale pretoriană, a paradigmei mecanismului reparator conceput prin actele normative care s-au succedat în materia restituirii proprietăţilor în ceea ce priveşte acordarea despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv, care nu mai pot fi restituire în natură, întrucât sunt afectate de investiţii de interes public.

Reglementările instituite după anul 1990 exclud posibilitatea ca terenurile pe care sunt amplasate capacităţi energetice ce fac parte din sistemul naţional de transport şi distribuţie a energiei electrice să se afle în proprietate privată, alta decât cea a titularilor autorizaţiilor de înfiinţare şi titularilor licenţelor de distribuţie.

Pentru aceştia din urmă, posibilitatea de a dobândi în proprietate astfel de terenuri a fost recunoscută începând cu Legea nr. 13/2007 şi doar atunci când acest drept a fost/va fi dobândit prin cumpărare de la terţi.

În toate celelalte cazuri, terenurile respective se află în proprietatea publică (situaţia capacităţilor energetice existente) ori intră în proprietatea publică, prin expropriere (situaţia capacităţilor energetice nou-înfiinţate) şi vor fi concesionate titularilor autorizaţiilor de înfiinţare şi titularilor licenţelor de distribuţie.

Al doilea aspect aflat în divergenţă priveşte posibilitatea recunoaşterii dreptului la indemnizaţii şi despăgubiri în favoarea proprietarilor terenurilor din vecinătatea capacităţilor energetice, afectate de drepturile de uz şi servitute, atunci când aceste capacităţi sunt preexistente intrării în vigoare a Legii nr. 13/2007 şi Legii nr. 123/2012, fie prin încheierea unei convenţii-cadru, fie prin hotărâre judecătorească şi temeiul juridic al indemnizării şi, respectiv, despăgubirii proprietarului.

Cu privire la această chestiune, procurorul general a apreciat că prima orientare jurisprudenţială este în litera şi spiritul legii.

S-a arătat că, în sistemul Legii nr. 13/2007, al Legii nr. 123/2012 şi al Hotărârii Guvernului nr. 135/2011 pentru aprobarea regulilor procedurale privind condiţiile şi termenii referitori la durata, conţinutul şi limitele de exercitare a drepturilor de uz şi servitute asupra proprietăţilor private afectate de capacităţile energetice, a convenţiei-cadru, precum şi a regulilor procedurale pentru determinarea cuantumului indemnizaţiilor şi a despăgubirilor şi a modului de plată a acestora (Hotărârea Guvernului nr. 135/2011), indemnizarea proprietarilor nu este corelativă unei limitări virtuale a dreptului de proprietate, ceea ce ar fi justificat indemnizarea pe toată durata existenţei capacităţii energetice, ci este circumstanţială exclusiv modalităţilor concrete de exercitate a drepturilor de uz şi servitute, fiind limitată factual şi temporal, doar cu privire la anumite lucrări, ce dau expresie modalităţilor concrete de exercitare a acestor drepturi, la suprafeţele de teren strict afectate de executarea acestor lucrări şi pe durata de timp necesară efectuării lor.

Din această perspectivă se poate afirma că Legea nr. 13/2007 şi Legea nr. 123/2012 nu se abat substanţial de la reglementarea anterioară, conţinută în Legea nr. 318/2003, astfel încât, şi în concepţia noilor reglementări, drepturile de uz şi servitute sunt, în principiu, gratuite chiar şi atunci când ele grevează dreptul de proprietate asupra terenurilor unor particulari, de vreme ce indemnizarea proprietarilor este recunoscută în condiţii restrictive, care se circumscriu exercitării acestor drepturi.

Tratamentul juridic diferenţiat al proprietarilor terenurilor afectate de capacităţi energetice amplasate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 13/2007, respectiv a Legii nr. 123/2012 (care a menţinut soluţia normativă) şi proprietarii pe ale căror terenuri aceste capacităţi energetice au fost amplasate după intrarea în vigoare a acestei legi, din perspectiva dreptului acestora din urmă, de a beneficia de indemnizaţii şi despăgubiri în condiţiile încheierii unor convenţii-cadru cu titularii autorizaţiilor şi licenţelor a fost analizat de Curtea Constituţională care a stabilit conformitatea cu art. 16 din Legea fundamentală, prin raportare la momentul obiectiv al realizării capacităţilor energetice; situaţia diferită în care se află cetăţenii în funcţie de reglementarea aplicabilă potrivit principiului tempus regit actum nu poate fi privită ca o încălcare a principiilor constituţionale care consacră egalitatea în faţa legii, fără privilegii şi discriminări, de vreme ce reglementări succesive pot prezenta în mod firesc diferenţe determinate de condiţiile obiective în care ele au fost adoptate, fără ca aceste diferenţe să aibă semnificaţia unei discriminări.

Prin instituirea unor astfel de limite legale ale dreptului de proprietate, în scopul satisfacerii unor nevoi de interes general, cum sunt transportul şi distribuţia energiei electrice, proprietarul terenului nu este lipsit de dreptul său; bunul rămâne în continuare în proprietatea privată, însă este grevat de o sarcină care, chiar dacă în anumite situaţii îl poate lipsi pe proprietar de o parte din veniturile imobiliare, nu afectează substanţa dreptului însuşi şi nu produce efectul lipsirii de proprietate, ca în cazul exproprierii.

Prin urmare, ar trebui realizată o distincţie conceptuală între indemnizarea proprietarului pentru existenţa limitării legale, caz în care vorbim de gratuitatea sarcinii impuse proprietăţii şi despăgubirea acestuia pentru prejudicii cauzate prin exercitarea efectivă a servituţilor administrative care dau expresie limitelor legale ale dreptului de proprietate.

Concluzionând sub aspectul indemnizării proprietarului pentru limitările legale aduse atributului folosinţei, s-a observat că, în cazul capacităţilor energetice preexistente, Legea nr. 13/2007 şi Legea nr. 123/2012 nu au abandonat sistemul gratuităţii acestor sarcini impuse proprietăţii, instituit prin Legea nr. 318/2003.

În cazul capacităţilor energetice noi, indemnizarea proprietarilor terenurilor afectate de limitările instituite funcţionează doar pentru exercitarea efectivă a drepturilor de uz şi servitute legale prin lucrările anume prevăzute de lege şi pe durata de timp necesară efectuării acestora, nu pentru simpla grevare a fondului cu aceste sarcini.

În cazul capacităţilor energetice noi, indemnizarea proprietarilor terenurilor afectate de limitările instituite funcţionează doar pentru exercitarea efectivă a drepturilor de uz şi servitute legale prin lucrările anume prevăzute de lege şi pe durata de timp necesară efectuării acestora, nu pentru simpla grevare a fondului cu aceste sarcini.

Din această perspectivă, nu există nicio diferenţă de tratament juridic între proprietarii terenurilor afectate de capacităţi energetice realizate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 13/2007, respectiv a Legii nr. 123/2012 şi cei pe ale căror terenuri ast