ÎCCJ, Decizia nr. 27/2019

Înalta Curte de Casație și Justiție a fost învestită prin Hotărârea nr. 17 din 29 mai 2019 a Colegiului de conducere al Curții de Apel Craiova cu recursul în interesul legii în materie civilă ce vizează următoarele probleme de drept soluționate diferit de instanțele judecătorești: "Dispozițiile art. 12 alin. (2), (3), (5), (6), (8), (10) și (11), art. 14 alin. (3), art. 15 alin. (3) din Legea nr. 123/2012, respectiv dispozițiile art. 16 alin. (2), (3), (5), (6), (7), (9), (10), art. 19 alin. (3) și art. 20 alin. (3) din Legea nr. 13/2007 se aplică numai în situația capacităților energetice realizate începând cu data intrării lor în vigoare, pentru cele anterioare aplicându-se dispozițiile speciale în vigoare la data punerii în funcțiune sau, după caz, dreptul comun, sau sunt aplicabile și în situația capacităților energetice deja realizate la momentul intrării în vigoare a acestora?

Legea energiei electrice nr. 13/2007, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 13/2007):

Legea energiei electrice și a gazelor naturale nr. 123/2012, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 123/2013):

Prin sesizarea cu recurs în interesul legii s-a arătat că în practica judiciară nu există un punct de vedere unitar cu privire la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 16 alin. (2), (3), (5), (6), (7), (9), (10), art. 19 alin. (3), art. 20 alin. (3), art. 35 alin. (3) și art. 41 alin. (4) din Legea nr. 13/2007, respectiv a celor corespondente din actul normativ ulterior, Legea nr. 123/2012, reprezentate de art. 12 alin. (2), (3), (5), (6), (8), (10) și (11), art. 14 alin. (3), art. 15 alin. (3), art. 30 alin. (4) și art. 44 alin. (4), cu referire la cererile formulate de proprietarii ale căror terenuri au fost afectate de către capacități energetice ridicate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 13/2007 și, respectiv, a Legii nr. 123/2012, prin care aceștia solicită titularilor de capacități energetice acordarea de despăgubiri.

Astfel, unele instanțe au apreciat că aceste acțiuni sunt nefondate, fiind aplicabile dispozițiile art. 41 alin. (4) din Legea nr. 13/2007, respectiv ale art. 44 alin. (4) din Legea nr. 123/2012, potrivit cărora terenurile pe care se situează rețelele electrice de distribuție existente la intrarea în vigoare a legii sunt și rămân în proprietatea publică a statului.

Alte instanțe au considerat că, în situația terenurilor afectate de capacități energetice construite anterior apariției Legii nr. 13/2007 și Legii nr. 123/2012, reclamanții nu pot beneficia de prevederile acestor legi pentru obținerea de despăgubiri. Ca atare, au fost analizate acțiunile din perspectiva îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale.

Într-o altă orientare jurisprudențială s-a apreciat că nu sunt aplicabile normele generale din Codul civil, dat fiind caracterul special al reglementării cuprinse în Legea nr. 123/2012.

În jurisprudența sa, Curtea Constituțională a analizat în numeroase rânduri conformitatea prevederilor legale ce fac obiectul prezentului recurs în interesul legii, atât anterior adoptării Legii nr. 13/2007 [sub imperiul Legii energiei electrice nr. 318/2003 (Legea nr. 318/2003)], cât și ulterior, precum și în reglementarea dată de Legea nr. 123/2012, statuările instanței de contencios constituțional păstrându-și valabilitatea față de menținerea soluției legislative pe parcursul reglementărilor succesive.

Prezintă relevanță în soluționarea recursului în interesul legii următoarele decizii ale Curții Constituționale: Decizia nr. 72 din 26 februarie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 249 din 22 martie 2004, Decizia nr. 140 din 23 martie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 379 din 29 aprilie 2004, Decizia nr. 167 din 1 aprilie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 438 din 17 mai 2004, Decizia nr. 168 din 1 aprilie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 390 din 3 mai 2004, Decizia nr. 203 din 29 aprilie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 21 iunie 2004, Decizia nr. 284 din 1 iulie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 882 din 27 septembrie 2004, Decizia nr. 232 din 21 aprilie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 533 din 23 iunie 2005, Decizia nr. 878 din 10 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 593 din 7 august 2008, Decizia nr. 805 din 19 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 501 din 21 iulie 2009, Decizia nr. 324 din 23 martie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 329 din 19 mai 2010, Decizia nr. 1.256 din 22 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 777 din 3 noiembrie 2011, Decizia nr. 17 din 17 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 152 din 7 martie 2012, Decizia nr. 676 din 26 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 585 din 16 august 2012, Decizia nr. 605 din 6 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 893 din 27 noiembrie 2015, și Decizia nr. 854 din 18 decembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 416 din 28 mai 2019.

Prin Hotărârea din 31 mai 2011, pronunțată în Cauza Mirela Cernea și alții împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că, "într-un domeniu atât de complex și de delicat ca cel al strategiei naționale în domeniul energetic, statul dispune de o marjă largă de apreciere pentru a-și desfășura politicile sale de interes general". Prin decizia pronunțată în această cauză, instanța europeană a reținut că unul dintre principalele argumente prezentate de reclamanți în sprijinul tezei conform căreia restricțiile aduse exercitării dreptului lor de proprietate ar fi disproporționate se bazează pe faptul că nu au primit nicio despăgubire care să compenseze drepturile de uz și de servitute concesionate titularei autorizației de exploatare a capacității energetice amplasate pe terenul lor. Caracterul proporțional al unei atingeri aduse dreptului la respectarea bunurilor poate să depindă de existența unor garanții de procedură, care să asigure că punerea în aplicare a sistemului și impactul său asupra proprietarului nu sunt nici arbitrare, nici imprevizibile; or, legile naționale adoptate succesiv în domeniul energetic conțin, într-adevăr, asemenea garanții. În ceea ce privește accesul titularilor de licențe la terenul persoanelor pe care au fost înființate capacități energetice, în vederea efectuării unor operațiuni de revizie, de întreținere și de reparație, exercitarea dreptului de uz și de servitute a fost condiționată de respectarea principiilor echității și minimei afectări a dreptului de proprietate. În plus, aceste legi definesc în mod clar drepturile și obligațiile care le revin titularilor de licențe de funcționare a capacităților energetice și, respectiv, proprietarilor terenurilor pe care se află aceste capacități.

Într-o speță referitoare la reglementarea folosirii bunurilor, în Cauza Mellacher și alții împotriva Austriei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că măsurile care au ca efect lipsirea celor interesați de o parte din veniturile imobiliare nu se traduc într-o expropriere formală și nici într-o expropriere de fapt, ci duc la un control al folosirii bunurilor, ceea ce nu contravine art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, referitor la protecția proprietății private.

De asemenea, în Cauza Sporrong și Lonnroth împotriva Suediei, Curtea a arătat că, întrucât autoritățile nu au trecut la exproprierea imobilelor petiționarilor, aceștia puteau să își folosească bunurile, să le vândă, să le lase moștenire, să le doneze sau să le ipotecheze. Prin urmare, s-a apreciat că nu se poate asimila situația cu o expropriere în fapt, deoarece, chiar dacă dreptul de proprietate a pierdut în substanța sa, el nu a dispărut.

În Cauza James și alții împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că nu poate fi vorba despre o încălcare a dispozițiilor Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, dacă privarea de proprietate a fost făcută într-un anumit context politic, economic sau social, dacă răspunde unei utilități publice, așa cum prevede art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, aparținând chiar și unei categorii mai restrânse de persoane, deci și în situația în care colectivitatea în ansamblul ei nu utilizează sau nu profită ea însăși de bun. În vederea realizării scopului ei legitim, măsura privativă de proprietate trebuie însă să păstreze un echilibru just între exigențele interesului general al comunității și apărarea drepturilor fundamentale ale individului. Mai mult, ea trebuie să aibă loc în condițiile prevăzute de legea internă, care este necesar să fie accesibilă, publică și previzibilă și să cuprindă o procedură clară de aplicare.

Făcând o analiză a situațiilor de fapt și a problemelor de drept care au condus la soluțiile divergente, Colegiul de conducere al Curții de Apel Craiova a arătat că, încă din momentul intrării în vigoare a Decretului nr. 76/1950 pentru producerea, transportul, distribuția și vânzarea energiei electrice, cu modificările ulterioare (Decretul nr. 76/1950), beneficiarii autorizațiilor de construire și exploatare de uzine și rețele electrice au dobândit drepturile legale de a cere exproprierea bunurilor imobile proprietate particulară și de a instala și întreține stâlpi susținători ai rețelelor electrice, cabluri subterane, conductori aerieni, posturi de transformare sau de conexiune și altele asemenea.

Situațiile de fapt au în vedere terenuri pe care se află capacități energetice construite mai cu seamă în perioada anterioară anului 1989. În această perioadă, proprietatea asupra terenurilor era în majoritate proprietate de stat și proprietate cooperatistă. Capacitățile energetice au fost ridicate pe terenurile care la vremea respectivă erau proprietate socialistă, respectiv de stat sau cooperatistă.

Ulterior anului 1989, proprietatea a suferit schimbări de regim juridic, prin reconstituirea sau constituirea dreptului de proprietate.

Odată cu aceste schimbări, foștii proprietari au intrat în posesia terenurilor, dar pe unele dintre acestea se regăseau, în anumite cazuri, și capacități energetice.

Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 18/1991), în clasificarea dată terenurilor [art. 2 lit. e)], a definit terenurile folosite pentru construcțiile și instalațiile de transport al energiei electrice și gazelor naturale ca fiind terenuri cu destinații speciale. Aceeași lege, în art. 5 alin. (1), a stabilit că aparțin domeniului public terenurile pe care sunt amplasate construcții de interes public, piețe, căi de comunicații, rețele stradale și parcuri publice, porturi și aeroporturi, terenurile cu destinație forestieră, albiile râurilor și fluviilor, cuvetele lacurilor de interes public, fundul apelor maritime interioare și al mării teritoriale, țărmurile Mării Negre, inclusiv plajele, terenurile pentru rezervații naturale și parcuri naționale, monumentele, ansamblurile și siturile arheologice și istorice, monumentele naturii, terenurile pentru nevoile apărării sau pentru alte folosințe care, potrivit legii, sunt de domeniul public ori care, prin natura lor, sunt de uz sau interes public.

Decretul nr. 76/1950 a fost abrogat de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 63/1998 privind energia electrică și termică, cu modificările ulterioare (Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 63/1998), care a reglementat autorizarea și concesionarea capacităților energetice, inclusiv drepturile și obligațiile participanților la raporturile juridice ce iau naștere în baza legii.

Astfel, art. 44 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 63/1998 a stabilit că realizarea de noi capacități energetice de producere, de transport, de distribuție a energiei electrice și/sau termice, reabilitarea și retehnologizarea celor existente, precum și punerea în funcțiune a acestora sunt supuse autorizării în condițiile ordonanței de urgență, precum și ale legilor referitoare la regimul autorizațiilor de construire și la calitatea în construcții. Erau, de asemenea, supuse autorizării, în condițiile ordonanței de urgență, exploatarea comercială a capacităților de producere, de transport și a celor de distribuție a energiei electrice și termice, precum și orice activități de intermediere profesională a furnizării de energie electrică și termică.

Autorizația de funcționare și cea de utilizare au dat naștere unor drepturi asupra terenurilor și altor bunuri proprietate privată a altor persoane fizice sau juridice, precum și unor obligații, enumerate în art. 53 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 63/1998, cum ar fi drepturile de uz și servitute, dar și obligația de despăgubire a proprietarilor terenurilor și titularilor activităților afectate de drepturi pentru prejudiciile cauzate acestora prin exercitarea drepturilor respective.

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 63/1998 a reglementat și procedurile și cadrul contractual în care titularul autorizației de funcționare este obligat să stabilească cu proprietarul condițiile de exercitare a drepturilor și obligațiilor respective.

Prin art. 59 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 63/1998 s-a stabilit că, dacă terenul necesar pentru înființarea și funcționarea capacității energetice este proprietate privată a unui terț, titularul autorizației trebuie să inițieze procedura legală de expropriere a terenului pentru cauză de utilitate publică și să obțină concesiunea lui pe durata existenței capacității energetice.

Legea nr. 380/2003 a respins Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 63/1998, iar prin Legea nr. 318/2003 au fost reglementate, într-o manieră asemănătoare, drepturile și obligațiile titularilor de autorizații de înființare și de licență asupra proprietății terților.

S-a prevăzut, din nou, posibilitatea că, dacă terenul necesar pentru înființarea și funcționarea capacității energetice este proprietate privată a unui terț, solicitantul autorizației de înființare poate fie să inițieze procedura legală de expropriere a terenului, dacă se invocă o cauză de utilitate publică, și să obțină concesiunea acestuia, în condițiile legii, pe durata existenței capacității energetice, fie să îl cumpere (art. 20).

În ceea ce privește rețelele electrice, legiuitorul a prevăzut, la art. 32 alin. (2) din Legea nr. 318/2003, în mod expres, că rețeaua electrică de transport al energiei electrice este proprietatea publică a statului, inclusiv terenurile pe care aceasta este amplasată. Potrivit dispozițiilor art. 37 alin. (4) din Legea nr. 318/2003, terenurile pe care se situează rețelele electrice de distribuție existente la intrarea în vigoare a legii sunt și rămân în proprietatea publică a statului.

În consecință, atât în ceea ce privește rețelele electrice de transport, cât și în ceea ce privește rețelele electrice de distribuție, existente la intrarea în vigoare a legii, legiuitorul a stabilit că terenurile pe care se situează aceste rețele au făcut parte și continuă să facă parte din proprietatea publică a statului.

Atât Legea nr. 13/2007, cât și Legea nr. 123/2012 au reglementat, succesiv, prin dispozițiile care fac obiectul prezentei sesizări, regimul autorizărilor necesare realizării de noi capacități energetice, precum și retehnologizarea celor existente, drepturile și obligațiile care decurg din autorizația de înființare și din licențe, drepturile și obligațiile titularilor de autorizații de înființare și de licență asupra proprietății terților.

În ceea ce privește rețelele electrice au fost menținute prevederile legale din legislația anterioară, așa cum rezultă din cuprinsul art. 35 alin. (3) și art. 41 alin. (4) din Legea nr. 13/2007, respectiv art. 30 alin. (4) și art. 44 alin. (4) din Legea nr. 123/2012.

În aceste condiții, în cauzele ce au justificat promovarea recursului în interesul legii, deținătorii de rețele electrice invocă prevederile legale ca titlu ce le conferă dreptul de proprietate asupra terenurilor respective, în timp ce persoanele private invocă titlurile de proprietate în baza cărora li s-a reconstituit dreptul de proprietate asupra acelorași terenuri.

Așa cum se observă din dispozițiile legale mai sus menționate, legiuitorul a reglementat, pe de o parte, proceduri, condiții, drepturi și obligații care vizează capacități energetice realizate și retehnologizate sub imperiul fiecăreia din legile enumerate, iar, pe de altă parte, regimul juridic al terenurilor pe care se situează rețelele electrice de transport și de distribuție existente la data intrării în vigoare a legilor respective.

În acest sens, titularul sesizării a reținut și interpretările date de către Curtea Constituțională, prin care se face distincția între cele două categorii de titulari ai dreptului de proprietate privată, și anume cei pe ale căror terenuri existau deja capacități energetice, respectiv cei pe ale căror terenuri urmează să se realizeze capacități energetice după intrarea în vigoare a legilor speciale, și care se diferențiază prin momentul obiectiv al realizării acelor capacități energetice, în raport cu data intrării în vigoare a legii ce reglementează dreptul la indemnizații și la despăgubiri.

Astfel, Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile Legii nr. 13/2007 au în vedere capacitățile energetice realizabile după intrarea ei în vigoare și nu se referă la cele deja realizate la momentul intrării sale în vigoare într-un alt cadru legislativ, astfel că titularilor dreptului de proprietate privată asupra terenurilor afectate de capacitățile energetice li se aplică un tratament diferențiat.

În ceea ce privește terenurile afectate de rețele electrice existente anterior intrării în vigoare a legilor speciale, Curtea Constituțională a constatat că aceste dispoziții legale nu consacră trecerea în proprietatea statului a terenurilor pe care se află rețele electrice de distribuție, ci prevăd că acestea sunt și rămân în proprietatea publică a statului, instituind astfel un fine de neprimire a cererilor de retrocedare și că aceste terenuri sunt, conform legii, inalienabile, insesizabile și imprescriptibile, atât timp cât aparțin domeniului public al statului.

Aceste interpretări date de către Curtea Constituțională sunt în acord cu interpretările date de către acele instanțe de judecată care au stabilit că, în ceea ce privește capacitățile energetice construite anterior intrării în vigoare a legilor speciale, li se aplică regulile existente în dreptul comun privind răspunderea civilă delictuală cu privire la acordarea despăgubirilor sau de acele instanțe care au stabilit că, în ceea ce privește terenurile afectate de rețelele electrice, construite anterior intrării în vigoare a legilor respective, se aplică dispozițiile Legii nr. 13/2007 - art. 35 alin. (3) și art. 41 alin. (4), respectiv Legea nr. 123/2012 - art. 30 alin. (4) și art. 44 alin. (4).

Pe de altă parte, în interpretarea altor instanțe de judecată, dispozițiile celor două legi speciale se aplică și în situația capacităților energetice construite anterior intrării în vigoare a acestor legi.

În consecință, se constată că la nivelul instanțelor de judecată, inclusiv la nivelul Curții de Apel Craiova, există practică neunitară în ceea ce privește aspectele mai sus arătate.

Dispozițiile legale menționate conțin reglementări ce se cer a fi lămurite sub aspectul interpretării, pentru înlăturarea unei aplicări neunitare a legii.

Astfel, o primă chestiune vizează aplicarea dispozițiilor respective unor situații juridice care au luat naștere anterior intrării în vigoare a acestor dispoziții.

Aceste dispoziții instituie drepturi și obligații ce decurg dintr-un raport juridic preexistent apariției legii, între titularul capacității energetice și titularul unui titlu de proprietate asupra terenului.

Modalitatea în care au fost reglementate aceste dispoziții a condus la practica judiciară neunitară, în sensul că unele instanțe au soluționat acțiunile în acordarea de despăgubiri prin aplicarea dispozițiilor legale respective, iar alte instanțe au considerat că nu sunt aplicabile aceste dispoziții legale, ci dispozițiile de drept comun în vigoare la momentul punerii în funcțiune a capacităților energetice, respectiv dispozițiile din Codul civil privitoare la răspunderea civilă delictuală.

În această situație se ridică problema dacă cererea de acordare a despăgubirii formulată de către titularul unui titlu de proprietate asupra terenului împotriva titularului capacității energetice situate pe terenul respectiv, capacitate construită anterior intrării în vigoare a dispozițiilor legale menționate, se judecă potrivit acestor dispoziții legale sau potrivit dispozițiilor în vigoare la momentul ridicării capacității respective.

Tot din această perspectivă se pune și problema modului de interpretare a dispozițiilor art. 35 alin. (3) și art. 41 alin. (4) din Legea nr. 13/2007, respectiv art. 30 alin. (4) și art. 44 alin. (4) din Legea nr. 123/2012, în condițiile în care proprietarul rețelei energetice invocă dreptul de proprietate ca având natură legală, în timp ce proprietarul terenului invocă propriul titlu.

Unele instanțe au acordat despăgubiri proprietarilor de terenuri, în timp ce alte instanțe au considerat că titularii de capacități energetice au un drept de proprietate care își are izvorul în lege și nu pot fi obligați la plata de despăgubiri.

Prin urmare, se ridică problema dacă, potrivit dispozițiilor legale respective, persoanele care au titlu de proprietate asupra terenurilor afectate de rețelele electrice construite anterior intrării în vigoare a legilor respective pot să obțină despăgubiri pentru lipsa de folosință.

Prin punctul de vedere formulat în scris, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat că prima și cea de-a doua orientare jurisprudențială sunt în litera și spiritul legii, arătând următoarele:

Un prim aspect aflat în divergență privește regimul juridic, din perspectiva dreptului de proprietate publică a statului ori a dreptului de proprietate asupra terenurilor pe care, anterior anului 1990, în perioada regimului comunist, au fost amplasați stâlpi electrici de înaltă tensiune și alte capacități energetice (rețele de transport și distribuție, posturi de transformare), părți componente ale rețelei energetice naționale.

Referitor la această chestiune, procurorul general a apreciat că prima opinie este în litera și spiritul legii.

Existând, încă de la adoptarea Legii fondului funciar nr. 18/1991, o continuitate de soluție legislativă în ceea ce privește declararea, prin lege, a acestor terenuri ca aparținând domeniului public al statului, numai metoda de identificare a acestor bunuri fiind diferită din perspectiva tehnicii normative alese de legiuitor, s-a apreciat că, pe cale de interpretare, nu poate fi restrânsă sfera de aplicare a dispozițiilor evocate, conținute în legile adoptate succesiv în privința energiei electrice, astfel încât să se considere că acestea nu sunt aplicabile acelor situații juridice în care, anterior intrării în vigoare a acestor legi, s-a reconstituit dreptul de proprietate în favoarea unor particulari pe aceste amplasamente.

Terenurile intrate în proprietatea statului prin expropriere ori preluate cu alt titlu de către stat ori chiar fără titlu, pe care s-au efectuat lucrări de investiții, inclusiv investițiile energetice aflate în discuție, au format obiect al măsurilor reparatorii adoptate după anul 1991. Elementul comun al acestor măsuri a fost dat de următoarele repere de principiu: extinderea treptată a principiului restitutio in integrum cu corectivul dat de menținerea unui anumit status quo derivat din existența pe terenurile preluate a unor investiții de uz sau interes public, caz în care măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent.

Sub aspectele supuse prezentei analize, se observă o abordare legislativă consecventă menținerii în proprietatea publică a statului a terenurilor afectate de capacitățile energetice edificate în perioada regimului comunist, chiar dacă aceste terenuri au fost preluate abuziv, neidentificându-se în legile succesive de restituire a proprietăților vreo dispoziție contrară celor din actele normative adoptate în paralel cu acestea și care au normat în privința energiei electrice, astfel încât să se considere că, prin reconstituirea dreptului de proprietate și asupra acestor terenuri, ar fi operat introducerea lor în circuitul civil.

În aceste situații, justul echilibru ce trebuie păstrat între protecția drepturilor foștilor proprietari ai terenurilor respective și cerințele interesului general a fost menținut prin măsurile legislative adoptate, de vreme ce reconstituirea dreptului de proprietate pe fostele amplasamente se putea face nestingherit, dacă acestea erau libere, în sensul de nu fi afectate de investiții de utilitate publică (precum capacitățile energetice aflate în discuție), existând și posibilitatea reconstituirii dreptului de proprietate pe alte amplasamente ori aceea de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent.

Cu toate acestea, realitățile obiective din cauzele analizate relevă situații în care reclamanții, invocând un titlu de proprietate dobândit de ei înșiși ori de autorii lor asupra terenurilor pe care au fost amplasate capacități energetice, prin reconstituirea dreptului de proprietate prin acte administrative sau în baza unor hotărâri judecătorești, solicită obligarea titularilor autorizațiilor de funcționare și/sau a titularilor licențelor de distribuție fie la plata despăgubirilor pentru terenurile afectate de aceste lucrări de investiții, fie la plata contravalorii lipsei de folosință ori la schimbarea amplasamentului acestor capacități energetice care le stânjenesc exercitarea plenară a dreptului de proprietate invocat.

Chiar și în situația în care s-ar considera că reclamanții au dobândit în mod valabil dreptul de proprietate privată asupra unor terenuri aflate în proprietatea publică a statului, cererile având ca obiect plata contravalorii acestor terenuri nu ar putea primi o soluționare favorabilă.

Aceste despăgubiri ar putea fi acordate doar dacă, după intrarea în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 63/1998 și a legilor care i-au succedat, statul român ar fi procedat la o nouă expropriere a acestor terenuri.

În plus, a recunoaște dreptul la despăgubiri pentru terenurile ocupate de capacitățile energetice amplasate cu mult timp înainte de reconstituirea dreptului de proprietate ar echivala cu schimbarea, pe cale pretoriană, a paradigmei mecanismului reparator conceput prin actele normative care s-au succedat în materia restituirii proprietăților în ceea ce privește acordarea despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv, care nu mai pot fi restituire în natură, întrucât sunt afectate de investiții de interes public.

Reglementările instituite după anul 1990 exclud posibilitatea ca terenurile pe care sunt amplasate capacități energetice ce fac parte din sistemul național de transport și distribuție a energiei electrice să se afle în proprietate privată, alta decât cea a titularilor autorizațiilor de înființare și titularilor licențelor de distribuție.

Pentru aceștia din urmă, posibilitatea de a dobândi în proprietate astfel de terenuri a fost recunoscută începând cu Legea nr. 13/2007 și doar atunci când acest drept a fost/va fi dobândit prin cumpărare de la terți.

În toate celelalte cazuri, terenurile respective se află în proprietatea publică (situația capacităților energetice existente) ori intră în proprietatea publică, prin expropriere (situația capacităților energetice nou-înființate) și vor fi concesionate titularilor autorizațiilor de înființare și titularilor licențelor de distribuție.

Al doilea aspect aflat în divergență privește posibilitatea recunoașterii dreptului la indemnizații și despăgubiri în favoarea proprietarilor terenurilor din vecinătatea capacităților energetice, afectate de drepturile de uz și servitute, atunci când aceste capacități sunt preexistente intrării în vigoare a Legii nr. 13/2007 și Legii nr. 123/2012, fie prin încheierea unei convenții-cadru, fie prin hotărâre judecătorească și temeiul juridic al indemnizării și, respectiv, despăgubirii proprietarului.

Cu privire la această chestiune, procurorul general a apreciat că prima orientare jurisprudențială este în litera și spiritul legii.

S-a arătat că, în sistemul Legii nr. 13/2007, al Legii nr. 123/2012 și al Hotărârii Guvernului nr. 135/2011 pentru aprobarea regulilor procedurale privind condițiile și termenii referitori la durata, conținutul și limitele de exercitare a drepturilor de uz și servitute asupra proprietăților private afectate de capacitățile energetice, a convenției-cadru, precum și a regulilor procedurale pentru determinarea cuantumului indemnizațiilor și a despăgubirilor și a modului de plată a acestora (Hotărârea Guvernului nr. 135/2011), indemnizarea proprietarilor nu este corelativă unei limitări virtuale a dreptului de proprietate, ceea ce ar fi justificat indemnizarea pe toată durata existenței capacității energetice, ci este circumstanțială exclusiv modalităților concrete de exercitate a drepturilor de uz și servitute, fiind limitată factual și temporal, doar cu privire la anumite lucrări, ce dau expresie modalităților concrete de exercitare a acestor drepturi, la suprafețele de teren strict afectate de executarea acestor lucrări și pe durata de timp necesară efectuării lor.

Din această perspectivă se poate afirma că Legea nr. 13/2007 și Legea nr. 123/2012 nu se abat substanțial de la reglementarea anterioară, conținută în Legea nr. 318/2003, astfel încât, și în concepția noilor reglementări, drepturile de uz și servitute sunt, în principiu, gratuite chiar și atunci când ele grevează dreptul de proprietate asupra terenurilor unor particulari, de vreme ce indemnizarea proprietarilor este recunoscută în condiții restrictive, care se circumscriu exercitării acestor drepturi.

Tratamentul juridic diferențiat al proprietarilor terenurilor afectate de capacități energetice amplasate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 13/2007, respectiv a Legii nr. 123/2012 (care a menținut soluția normativă) și proprietarii pe ale căror terenuri aceste capacități energetice au fost amplasate după intrarea în vigoare a acestei legi, din perspectiva dreptului acestora din urmă, de a beneficia de indemnizații și despăgubiri în condițiile încheierii unor convenții-cadru cu titularii autorizațiilor și licențelor a fost analizat de Curtea Constituțională care a stabilit conformitatea cu art. 16 din Legea fundamentală, prin raportare la momentul obiectiv al realizării capacităților energetice; situația diferită în care se află cetățenii în funcție de reglementarea aplicabilă potrivit principiului tempus regit actum nu poate fi privită ca o încălcare a principiilor constituționale care consacră egalitatea în fața legii, fără privilegii și discriminări, de vreme ce reglementări succesive pot prezenta în mod firesc diferențe determinate de condițiile obiective în care ele au fost adoptate, fără ca aceste diferențe să aibă semnificația unei discriminări.

Prin instituirea unor astfel de limite legale ale dreptului de proprietate, în scopul satisfacerii unor nevoi de interes general, cum sunt transportul și distribuția energiei electrice, proprietarul terenului nu este lipsit de dreptul său; bunul rămâne în continuare în proprietatea privată, însă este grevat de o sarcină care, chiar dacă în anumite situații îl poate lipsi pe proprietar de o parte din veniturile imobiliare, nu afectează substanța dreptului însuși și nu produce efectul lipsirii de proprietate, ca în cazul exproprierii.

Prin urmare, ar trebui realizată o distincție conceptuală între indemnizarea proprietarului pentru existența limitării legale, caz în care vorbim de gratuitatea sarcinii impuse proprietății și despăgubirea acestuia pentru prejudicii cauzate prin exercitarea efectivă a servituților administrative care dau expresie limitelor legale ale dreptului de proprietate.

Concluzionând sub aspectul indemnizării proprietarului pentru limitările legale aduse atributului folosinței, s-a observat că, în cazul capacităților energetice preexistente, Legea nr. 13/2007 și Legea nr. 123/2012 nu au abandonat sistemul gratuității acestor sarcini impuse proprietății, instituit prin Legea nr. 318/2003.

În cazul capacităților energetice noi, indemnizarea proprietarilor terenurilor afectate de limitările instituite funcționează doar pentru exercitarea efectivă a drepturilor de uz și servitute legale prin lucrările anume prevăzute de lege și pe durata de timp necesară efectuării acestora, nu pentru simpla grevare a fondului cu aceste sarcini.

În cazul capacităților energetice noi, indemnizarea proprietarilor terenurilor afectate de limitările instituite funcționează doar pentru exercitarea efectivă a drepturilor de uz și servitute legale prin lucrările anume prevăzute de lege și pe durata de timp necesară efectuării acestora, nu pentru simpla grevare a fondului cu aceste sarcini.

Din această perspectivă, nu există nicio diferență de tratament juridic între proprietarii terenurilor afectate de capacități energetice realizate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 13/2007, respectiv a Legii nr. 123/2012 și cei pe ale căror terenuri astfel de capacități ener