Decizia nr. 47/2024 — ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept · Dosar nr. 1192/1/2024

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 1.192/1/2024, la care a fost ataşat Dosarul nr. 1.193/1/2024, este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna magistrat-asistent Mihaela Lorena Repana, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizările formulate de Tribunalul Alba – Secţia I civilă, în dosarele nr. 2.450/203/2022 şi nr. 1.005/203/2022, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat părţilor conform art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, nefiind formulate puncte de vedere.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizărilor, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizărilor

Tribunalul Alba – Secţia I civilă a dispus, prin Încheierea din 18 aprilie 2024, în Dosarul nr. 2.450/203/2022, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile prin care să se dea o rezolvare de principiu cu privire la următoarea chestiune de drept: ” Dacă, în interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 906 alin. (5) din Codul de procedură civilă: – criteriile avute în vedere de instanţă la stabilirea penalităţilor de întârziere prin încheierea pronunţată în temeiul dispoziţiilor art. 906 alin. (2) din Codul de procedură civilă pot fi analizate şi avute în vedere la reducerea penalităţii în cadrul contestaţiei la executare formulate cu privire la oricare dintre încheierile pronunţate în temeiul art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, indiferent dacă debitorul a executat sau nu obligaţia de a face şi chiar dacă nu a dovedit existenţa unor motive temeinice care au justificat întârzierea executării; – penalităţile de întârziere stabilite prin oricare dintre încheierile pronunţate în temeiul art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă vor putea fi reduse şi atunci când debitorul execută parţial obligaţia de a face şi dovedeşte existenţa unor motive temeinice care au justificat întârzierea parţială a executării; – penalităţile de întârziere stabilite prin oricare dintre încheierile pronunţate în temeiul art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă mai pot fi executate în situaţia în care creditorul însuşi deţine un titlu executoriu prin care a fost autorizat personal să îndeplinească, pe cheltuiala debitorului, obligaţia de a face stabilită în sarcina debitorului.”

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 24 mai 2024, cu nr. 1.192/1/2024, termenul de judecată fiind stabilit pentru data de 7 octombrie 2024.

La aceeaşi dată a fost înregistrat şi Dosarul nr. 1.193/1/2024, având ca obiect o sesizare identică formulată de aceeaşi instanţă, într-o altă cauză, respectiv în Dosarul nr. 1.005/203/2022 al Tribunalului Alba – Secţia I civilă.

Având în vedere identitatea de obiect a celor două acte de sesizare s-a dispus ataşarea Dosarului nr. 1.193/1/2024 la sesizarea înregistrată iniţial în Dosarul nr. 1.192/1/2024 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 37 alin. (2) din Regulament. II. Dispoziţiile legale care formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile

Codul de procedură civilă: ” Art. 906. – (1) Dacă în termen de 10 zile de la comunicarea încheierii de încuviinţare a executării debitorul nu execută obligaţia de a face sau de a nu face, care nu poate fi îndeplinită prin altă persoană, acesta poate fi constrâns la îndeplinirea ei, prin aplicarea unor penalităţi, de către instanţa de executare. (2) Când obligaţia nu este evaluabilă în bani, instanţa sesizată de creditor îl poate obliga pe debitor, prin încheiere definitivă dată cu citarea părţilor, să plătească în favoarea creditorului o penalitate de la 100 lei la 1.000 lei, stabilită pe zi de întârziere, până la executarea obligaţiei prevăzute în titlul executoriu. (3) Atunci când obligaţia are un obiect evaluabil în bani, penalitatea prevăzută la alin. (2) poate fi stabilită de instanţă între 0,1% şi 1% pe zi de întârziere, procentaj calculat din valoarea obiectului obligaţiei. (4) Dacă în termen de 3 luni de la data comunicării încheierii de aplicare a penalităţii debitorul nu execută obligaţia prevăzută în titlul executoriu, instanţa de executare, la cererea creditorului, va fixa suma definitivă ce i se datorează cu acest titlu, prin încheiere, dată cu citarea părţilor. Creditorul poate solicita fixarea sumei definitive cu titlu de penalităţi de întârziere după trecerea fiecărui termen de 3 luni în care debitorul nu îşi execută obligaţia prevăzută în titlu executoriu, până la stingerea ei completă. (5) Penalitatea va putea fi înlăturată ori redusă, pe calea contestaţiei la executare, dacă debitorul execută obligaţia prevăzută în titlul executoriu şi dovedeşte existenţa unor motive temeinice care au justificat întârzierea executării. (6) Încheierea dată în condiţiile alin. (4) este executorie. (7) Acordarea de penalităţi în condiţiile alin. (1)-(4) nu exclude obligarea debitorului la plata de despăgubiri, la cererea creditorului, în condiţiile art. 892 sau ale dreptului comun.” III. Expunerea succintă a proceselor în cadrul cărora s-a invocat chestiunea de drept supusă interpretării

Prin contestaţia la executare înregistrată pe rolul Judecătoriei Câmpeni la 14 noiembrie 2022, cu nr. 2.450/203/2022, contestatorii au solicitat în temeiul dispoziţiilor art. 712 din Codul de procedură civilă: anularea Încheierii nr. 132 din 18 octombrie 2022, emisă în Dosarul execuţional nr. xxx/2022, sau, în subsidiar, anularea parţială a acestei încheieri de stabilire a cheltuielilor de executare silită, în sensul diminuării onorariului executorului judecătoresc, în limitele legale; anularea tuturor actelor şi formelor de executare şi suspendarea executării silite, până la soluţionarea contestaţiei la executare; înlăturarea/reducerea penalităţii de 1.000 lei pe zi de întârziere, în baza art. 906 alin. (5) din Codul de procedură civilă.

Prin Sentinţa nr. 265 din 5 mai 2023, pronunţată în Dosarul nr. 2.450/203/2022, Judecătoria Câmpeni a respins, ca neîntemeiată, contestaţia la executare, reţinând în considerente că toate actele de executare au avut la bază titlul executoriu reprezentat de o sentinţă a Judecătoriei Câmpeni, executorie la data de 21 iulie 2022, pronunţată într-un litigiu purtat între intimată şi contestatorul din prezenta cauză, prin care acesta din urmă a fost obligat să achite intimatei suma de 134.000 lei reprezentând penalităţi de întârziere pentru perioada 23.09.2021-3.02.2022, stabilite prin Încheierea nr. 1.121 din 3 decembrie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 788/203/2019.

Prima instanţă a reţinut că, în lipsa executării obligaţiei, este de prisos analiza motivelor temeinice care au justificat întârzierea executării, cele două condiţii fiind cumulative. Faptul că ar fi pus contestatorii la dispoziţia intimatei un alt traseu de trecere la fel de comod şi ar fi iniţiat un proces civil pentru schimbarea servituţii de trecere nu poate reprezenta o executare a obligaţiei stabilite prin titlul executoriu reprezentat de Sentinţa nr. 1.334 din 29 octombrie 2009, pronunţată de Judecătoria Câmpeni în Dosarul nr. 699/203/2009.

Prin apelul declarat împotriva acestei sentinţe, debitorii contestatori au susţinut că în mod nelegal prima instanţă a respins cererea de înlăturare/reducere a penalităţii, cu privire la o servitute de trecere pe o suprafaţă de 92 mp teren, aflat în judeţul Alba, învederând că obstacolul sau impedimentul întâmpinat în executarea obligaţiei de a face este unul absolut şi peste care nu se poate trece, care împiedică total, fără vreo altă posibilitate, executarea obligaţiei stabilite prin titlul executoriu, deoarece pentru punerea în executare a hotărârii judecătoreşti ar trebui să se procedeze la demolarea Căminului Cultural al Comunei B.

Apelanţii-contestatori au mai arătat că pe rolul Judecătoriei Câmpeni se află Dosarul nr. 1.979/203/2021, care are ca obiect cererea prin care au solicitat schimbarea locului de exercitare a servituţii de trecere.

Aceeaşi situaţie de fapt şi de drept se regăseşte şi în Dosarul nr. 1.005/203/2022 al Tribunalului Alba – Secţia I civilă, în care a fost formulată sesizarea ataşată ce face obiectul Dosarului nr. 1.193/1/2024 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Astfel, prin contestaţia la executare înregistrată pe rolul Judecătoriei Câmpeni la 4 mai 2022, cu nr. 1.005/203/2022, aceiaşi contestatori au solicitat instanţei, în temeiul art. 712 din Codul de procedură civilă, în contradictoriu cu aceeaşi intimată, să dispună: anularea Încheierii nr. 36 din 11 aprilie 2022, emisă în Dosarul execuţional nr. xx/2022, sau, în subsidiar, anularea parţială a acestei încheieri de stabilire a cheltuielilor de executare silită, în sensul diminuării onorariului executorului judecătoresc, în limitele legale; anularea tuturor actelor şi formelor de executare şi suspendarea executării silite, până la soluţionarea contestaţiei la executare; înlăturarea/reducerea penalităţii de 1.000 lei pe zi de întârziere, în baza art. 906 alin. (5) din Codul de procedură civilă.

Prin Sentinţa nr. 1.031 din 14 decembrie 2022, pronunţată în Dosarul nr. 1.005/203/2022, Judecătoria Câmpeni a respins contestaţia la executare, reţinând că printr-o sentinţă a Judecătoriei Câmpeni s-a constatat ca nefiind îndeplinită obligaţia de a face stabilită prin Sentinţa nr. 1.334 din 29 octombrie 2009, pronunţată în Dosarul nr. 699/203/2009 al Judecătoriei Câmpeni, fiind obligată debitoarea să achite creditoarei suma de 202.000 lei reprezentând penalităţi de întârziere pentru perioada 5.03.2021-22.09.2021.

Totodată, instanţa a reţinut că debitoarea nu a dovedit că şi-ar fi îndeplinit obligaţia şi nici nu a probat existenţa unor motive temeinice care să justifice întârzierea executării, respectiv eliberarea servituţii de trecere spre imobilul care asigură acces la locuinţa creditoarei, iar formularea unei acţiuni în justiţie având ca obiect schimbarea servituţii de trecere nu echivalează cu îndeplinirea obligaţiei stabilite printr-o hotărâre definitivă.

Prin apelul declarat împotriva acestei sentinţe, debitorii contestatori au susţinut că, în mod nelegal, prima instanţă a respins cererea de înlăturare/reducere a penalităţii, pentru o servitute de trecere pe o suprafaţă de 92 mp teren, aflat în judeţul Alba, învederând că obstacolul sau impedimentul întâmpinat în executarea obligaţiei de a face este unul absolut şi peste care nu se poate trece, ce împiedică total, fără vreo altă posibilitate, executarea obligaţiei stabilite prin titlul executoriu, deoarece pentru punerea în executare a hotărârii judecătoreşti ar trebui să se procedeze la demolarea Căminului Cultural al Comunei B.

Apelanţii-contestatori au mai arătat că pe rolul Judecătoriei Câmpeni se află Dosarul nr. 1.979/203/2021, care are ca obiect cererea prin care au solicitat schimbarea locului de exercitare a servituţii de trecere. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii

Completul de judecată al instanţei de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, reţinând că există o cauză aflată în curs de judecată, în ultimă instanţă, în competenţa legală a unui complet de judecată al Tribunalului Alba învestit să soluţioneze cauza.

Cele două litigii au început după intrarea în vigoare a actualului Cod de procedură civilă, contestaţiile la executare silită fiind înregistrate pe rolul Judecătoriei Câmpeni la 7 noiembrie 2022, respectiv 4 mai 2022, iar cererile de executare silită au fost formulate la 15 septembrie 2022, respectiv 9 martie 2022.

Chestiunea de drept ce necesită a fi lămurită ridică dificultăţi de interpretare a dispoziţiilor art. 906 alin. (5) din Codul de procedură civilă, deoarece: – textul de lege prevede alternativ că penalitatea va putea fi înlăturată ori redusă, pe calea contestaţiei la executare, dacă sunt îndeplinite cumulativ aceleaşi condiţii, şi anume: debitorul execută obligaţia prevăzută în titlul executoriu şi dovedeşte existenţa unor motive temeinice care au justificat întârzierea executării, fără a face distincţie după cum obligaţia a fost integral sau parţial executată; – textul de lege în discuţie nu se corelează cu prevederile art. 906 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură civilă, care reglementează cuantumul, respectiv procentul penalităţilor de întârziere diferenţiat, după cum este vorba despre obligaţia de a face care nu este evaluabilă în bani (situaţie în care penalitatea poate fi de la 100 lei până la 1.000 lei pe zi de întârziere) sau de obligaţia de a face care are un obiect evaluabil în bani (situaţie în care penalitatea poate fi de la 0,1% până la 1% pe zi de întârziere, procentaj calculat din valoarea obiectului obligaţiei), în sensul că nu prevede posibilitatea reducerii penalităţii în situaţia în care prin încheierea pronunţată în temeiul dispoziţiilor art. 906 alin. (1)-(4) din Codul de procedură civilă a fost stabilită o penalitate ce depăşeşte cuantumul/procentul maxim prevăzut şi nici posibilitatea modificării penalităţii atunci când a fost greşit stabilită prin raportare la o obligaţie de a face neevaluabilă în bani, deşi este vorba despre o obligaţie de a face evaluabilă în bani, sau invers; – textul de lege în discuţie nu se corelează cu prevederile art. 904 din Codul de procedură civilă şi art. 1.528 din Codul civil, în sensul că nu face nicio referire la conduita creditorului pe parcursul executării silite, respectiv dacă creditorul a fost autorizat el însuşi să îndeplinească pe cheltuiala debitorului obligaţia de a face stabilită în sarcina debitorului; – textul de lege în discuţie nu se corelează cu prevederile art. 712 alin. (1) din Codul de procedură civilă, întrucât acest text de lege prevede posibilitatea de a formula contestaţie la executare silită doar împotriva executării silite, a încheierilor date de executorul judecătoresc, împotriva oricărui act de executare şi în cazul în care executorul judecătoresc refuză să efectueze o executare silită sau să îndeplinească un act de executare silită în condiţiile legii. Or, încheierile pronunţate în temeiul dispoziţiilor art. 906 alin. (1)-(4) din Codul de procedură civilă nu se încadrează în categoria celor care ar putea fi atacate pe calea contestaţiei la executare silită în condiţiile dreptului comun; – textul de lege în discuţie nu se corelează cu prevederile art. 713 alin. (1) din Codul de procedură civilă, întrucât executarea silită se face în temeiul unei hotărâri judecătoreşti, respectiv al unei încheieri definitive [pronunţată în temeiul dispoziţiilor art. 906 alin. (2) – (4) din Codul de procedură civilă] şi nu prevede posibilitatea ca debitorul să invoce pe calea contestaţiei la executare [formulate în condiţiile art. 906 alin. (5) din Codul de procedură civilă] motive de fapt/de drept în legătură cu admisibilitatea procedurii reglementate de art. 906 alin. (1) din Codul de procedură civilă, motive de nelegalitate a încheierii respective, nici posibilitatea de a contesta criteriile avute în vedere la stabilirea penalităţilor de întârziere, de a contesta modul greşit de stabilire a penalităţilor prin raportare la o obligaţie de a face neevaluabilă în bani, deşi este vorba despre o obligaţie evaluabilă în bani, sau invers.

Chestiunea de drept sesizată este una reală, veritabilă, susceptibilă să dea naştere unor interpretări diferite şi controversate, deoarece debitorul nu are la dispoziţie o altă cale ordinară de atac împotriva încheierii pronunţate în temeiul art. 906 alin. (1)-(4) din Codul de procedură civilă, în afara contestaţiei la executare speciale, în condiţiile art. 906 alin. (5) din Codul de procedură civilă.

Instanţa de trimitere a arătat că soluţionarea pe fond a cauzei depinde de lămurirea modului de interpretare/de aplicare a dispoziţiilor art. 906 alin. (5) din Codul de procedură civilă, întrucât: – în cauză se pune problema inadmisibilităţii procedurii de executare în condiţiile art. 906 alin. (1) din Codul de procedură civilă, din moment ce creditorul a fost autorizat el însuşi să îndeplinească, pe cheltuiala debitorului, obligaţia stabilită în sarcina debitorului (fiind pronunţată în acest sens Sentinţa nr. 605 din 29 mai 2012 în Dosarul nr. 695/203/2012 al Judecătoriei Câmpeni); – în cauză se pune problema legalităţii încheierii pronunţate în temeiul art. 906 alin. (2) din Codul de procedură civilă, întrucât, deşi este vorba despre o obligaţie de a face al cărei obiect este evaluabil în bani (eliberarea traseului unei servituţi prin demolarea unor construcţii), penalităţile au fost stabilite prin raportare la o obligaţie neevaluabilă în bani, iar o astfel de inadmisibilitate poate fi constatată de către instanţă din oficiu; – pe calea contestaţiei la executare silită formulate, debitorii solicită înlăturarea penalităţilor de întârziere, invocând un obstacol şi un interes public major, respectiv faptul că pentru executarea obligaţiei de a face stabilite în sarcina lor ar trebui să se demoleze Căminul Cultural al Comunei B.; – pe calea contestaţiei la executare silită formulate, debitorii solicită reducerea penalităţilor de întârziere, raportat la conduita creditorului (care nu locuieşte efectiv în comuna B. şi nu foloseşte decât foarte rar acea servitute de trecere), raportat la suprafaţa redusă de teren afectată servituţii (92 mp), precum şi la faptul că debitorul a pus la dispoziţie creditorului un alt traseu pentru a permite accesul la imobilul în care nu locuieşte permanent.

Chestiunea de drept în discuţie este nouă, nefiind identificată o practică judiciară conturată a instanţelor naţionale în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 906 alin. (5) din Codul de procedură civilă.

În urma consultării jurisprudenţei instanţei supreme s-a constatat că asupra acestei probleme Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-o decizie pronunţată în recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Apelanţii-contestatori au apreciat admisibilă şi oportună sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept cu privire la prevederile art. 906 alin. (5) din Codul de procedură civilă.

Intimata a considerat ca fiind inadmisibilă sesizarea, susţinând că nu este o chestiune de noutate, raportat la practica judiciară a Tribunalului Alba.

După comunicarea raportului întocmit de judecătoriiraportori, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, părţile nu au formulat puncte de vedere privind chestiunea de drept supusă judecăţii. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizările cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Instanţa de trimitere a reţinut că, în virtutea principiului legalităţii căii de atac, consacrat expres prin art. 457 alin. (1) din Codul de procedură civilă, contestaţia la executare prevăzută de art. 906 alin. (5) din acelaşi cod este singura cale de atac pe care debitorul o are la dispoziţie în cadrul procedurii de executare silită a unei obligaţii de a face.

Această contestaţie la executare are un caracter special, în sensul că se poate solicita doar reducerea ori înlăturarea penalităţii aplicate debitorului, iar admisibilitatea ei este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a două condiţii, şi anume: debitorul a executat obligaţia de a face prevăzută în titlul executoriu şi dovedeşte existenţa unor motive temeinice care au justificat întârzierea executării.

Calea de atac nu poate fi considerată efectivă, iar dreptul la apărare al debitorului este iluzoriu, întrucât art. 906 alin. (5) din Codul de procedură civilă nu prevede posibilitatea: – reducerii penalităţii, în cazul executării parţiale a obligaţiei de către debitor; – analizării cuantumului penalităţii, în cazul în care a fost greşit stabilită cu nerespectarea limitelor prevăzute de art. 906 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură civilă sau prin raportare la o obligaţie de a face al cărei obiect este neevaluabil în bani, deşi este vorba despre o obligaţie al cărei obiect este evaluabil în bani, sau invers [în speţă, obligaţia de a face este evaluabilă în bani – eliberarea traseului unei servituţi prin demolarea unor construcţii, însă penalitatea a fost stabilită potrivit dispoziţiilor art. 906 alin. (2) din Codul de procedură civilă]; – analizării criteriilor avute în vedere la stabilirea penalităţii aplicate debitorului şi reducerea acesteia potrivit principiului proporţionalităţii, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei şi de conduita creditorului; – înlăturării penalităţii, în cazul în care creditorul însuşi a fost autorizat să îndeplinească, pe cheltuiala debitorului, obligaţia de a face stabilită în sarcina acestuia.

În reglementarea actuală, în condiţiile în care încheierile pronunţate în temeiul art. 906 alin. (2), (3) din Codul de procedură civilă nu sunt supuse niciunei căi de atac, iar, potrivit dispoziţiilor art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, creditorul poate solicita sine die fixarea sumei definitive cu titlu de penalităţi, respectiv după trecerea fiecărui termen de 3 luni în care debitorul nu îşi execută obligaţia, opinia instanţei de trimitere este în sensul că penalităţile aplicate debitorului îşi pierd efectul cominatoriu (constrângător), iar scopul procedurii este deturnat de la cel prevăzut de lege, în sensul că executarea penalităţilor (în condiţiile în care debitorul nu are nicio cale pentru a contesta criteriile de stabilire şi cuantumul acestora) devine mult mai avantajoasă pentru creditor, care nu mai justifică practic un interes pentru executarea propriu-zisă a obligaţiei de a face prevăzute în titlul executoriu, ci preferă îndestularea din sumele stabilite definitiv prin încheierea executorie pronunţată în temeiul art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, ceea ce echivalează cu o îmbogăţire fără just temei a creditorului.

În concret, în cauzele de faţă, ca urmare a executării penalităţilor definitive stabilite, creditoarea încasează la fiecare 3 luni o sumă exorbitantă, astfel că instanţa de sesizare apreciază că se impune interpretarea dispoziţiilor art. 906 alin. (5) din Codul de procedură civilă printr-o hotărâre prealabilă, în sensul în care să permită posibilitatea: – reducerii penalităţii şi în cazul executării parţiale a obligaţiei de către debitor; – analizării cuantumului penalităţii, în cazul în care a fost greşit stabilită cu nerespectarea limitelor prevăzute de art. 906 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură civilă sau prin raportare la o obligaţie de a face al cărei obiect este neevaluabil în bani, deşi este vorba despre o obligaţie al cărei obiect este evaluabil în bani, sau invers; – analizării criteriilor avute în vedere la stabilirea penalităţii aplicate debitorului şi reducerea acesteia potrivit principiului proporţionalităţii, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei şi de conduita creditorului; – înlăturării penalităţii, în cazul în care creditorul însuşi a fost autorizat să îndeplinească, pe cheltuiala debitorului, obligaţia de a face stabilită în sarcina acestuia.

Instanţa de sesizare a mai arătat, cu titlu de aspecte apreciate a fi relevante, că, în cauză, se pune problema aplicării în timp a prevederilor actualului Cod de procedură civilă şi admisibilitatea procedurii reglementate de art. 906 din Codul de procedură civilă, având în vedere că la baza executării silite stă o hotărâre judecătorească pronunţată sub imperiul Codului de procedură civilă din 1865. VII. Practica judiciară a instanţelor naţionale în materie

Din răspunsurile transmise de instanţele naţionale, la solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care au fost formulate puncte de vedere argumentate şi au fost transmise hotărâri judecătoreşti cu privire la chestiunea de drept ce face obiectul sesizării de faţă, au rezultat următoarele aspecte:

Cu privire la prima întrebare din sesizare, într-o opinie s-a apreciat că în cadrul contestaţiei la executare formulate împotriva executării silite demarate în temeiul oricăreia dintre încheierile pronunţate în procedura prevăzută de art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă nu pot fi analizate la reducerea penalităţii criteriile avute în vedere de instanţa care a pronunţat încheierea prevăzută de art. 906 alin. (2) din Codul de procedură civilă.

În sensul acestei opinii a fost identificată practică judiciară, fiind exprimate totodată şi puncte de vedere teoretice de către judecători.

În a doua opinie, regăsită doar în punctele de vedere teoretice exprimate de judecători, s-a apreciat că toate criteriile avute în vedere de instanţă la stabilirea penalităţilor prin încheierea pronunţată în temeiul dispoziţiilor art. 906 alin. (2) din Codul de procedură civilă pot fi analizate şi avute în vedere la reducerea penalităţilor în cadrul contestaţiei la executare cu privire la oricare dintre încheierile pronunţate în temeiul art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, doar dacă debitorul a executat obligaţia de a face şi dacă a dovedit existenţa unor motive temeinice care au justificat întârzierea executării.

Într-o a treia opinie, de asemenea exprimată doar la nivel teoretic, nefiind identificată practică judiciară, s-a apreciat că aceste criterii pot fi avute în vedere chiar dacă debitorul nu a executat obligaţia de a face şi nici nu a dovedit existenţa unor motive temeinice care au justificat întârzierea executării, dat fiind faptul că încheierile pronunţate în condiţiile art. 906 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură civilă sunt definitive, iar în cadrul contestaţiei la executare este necesar ca debitorului să i se permită să invoce apărări care ţin de nelegalitatea executării silite şi din această perspectivă.

Cu privire la cea de a doua întrebare, într-o opinie, s-a apreciat că inclusiv în ipoteza în care debitorul execută în parte obligaţia de a face, însă face dovada unor motive temeinice care au justificat întârzierea parţială a executării, poate obţine reducerea penalităţilor, întrucât textul de lege nu face distincţia între executarea integrală sau parţială.

În sensul acestei opinii au fost exprimate puncte de vedere teoretice de către judecători, fără a se identifica practică judiciară.

În a doua opinie, s-a apreciat că penalitatea stabilită prin oricare dintre încheierile pronunţate în temeiul art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă va putea fi redusă doar în situaţia în care debitorul execută integral obligaţia de a face şi dovedeşte existenţa unor motive temeinice care au justificat întârzierea executării, întrucât executarea parţială a obligaţiei echivalează cu neatingerea scopului instituit prin stabilirea penalităţilor (sumei definitive), respectiv constrângerea debitorului să îşi execute obligaţia stabilită printr-un titlu executoriu.

În sprijinul acestei opinii au fost transmise atât hotărâri judecătoreşti, cu titlu de practică judiciară, cât şi puncte de vedere teoretice ale judecătorilor.

Referitor la ultima întrebare, într-o primă opinie, s-a considerat că debitorul nu poate fi obligat la plata unor penalităţi de întârziere în cazul în care obligaţia de a face nu presupune faptul său personal.

S-a motivat că, din moment ce nu pot fi aplicate penalităţi în temeiul art. 906 din Codul de procedură civilă în cazul obligaţiilor de a face care nu presupun faptul personal al debitorului, reiese că nu pot fi incidente nici dispoziţiile art. 906 alin. (5) din acelaşi cod privind reducerea penalităţilor.

În sensul acestei opinii a fost identificată practică judiciară şi au fost exprimate puncte de vedere teoretice de către judecători.

În a doua opinie, susţinută doar prin puncte de vedere exprimate la nivel teoretic de judecători, s-a apreciat că penalităţile stabilite prin oricare dintre încheierile pronunţate în temeiul art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă pot fi executate în situaţia în care creditorul însuşi deţine un titlu executoriu prin care a fost autorizat personal să îndeplinească, pe cheltuiala debitorului, obligaţia de a face stabilită în sarcina debitorului, dacă nu au fost înlăturate pe calea contestaţiei la executare prevăzute de art. 906 alin. (5) din Codul de procedură civilă, întrucât legea nu face nicio distincţie.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că, la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practica judiciară, în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii, cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării. VIII. Opinia specialiştilor consultaţi

Prin opinia juridică transmisă de Institutul Naţional al Magistraturii s-a arătat, în esenţă, că reducerea penalităţilor în conformitate cu procedura reglementată de art. 906 alin. (5) din Codul de procedură civilă nu se poate realiza în raport cu acele criterii care au fost avute în vedere la aplicarea penalităţilor prin încheierea prevăzută de art. 906 alin. (2) din Codul de procedură civilă, dacă debitorul nu a executat obligaţia de a face care implică faptul său personal sau nu a dovedit existenţa unor motive temeinice care să justifice întârzierea executării. Totodată, reducerea penalităţilor, în conformitate cu procedura reglementată de art. 906 alin. (5) din Codul de procedură civilă, nu ar putea avea loc atunci când debitorul a executat parţial obligaţia, fiind indiferent dacă acesta dovedeşte existenţa unor motive temeinice care să justifice întârzierea executării parţiale a obligaţiei. Cât priveşte cea de a treia întrebare, s-a apreciat că aceasta este inadmisibilă, întrucât nu ridică o problemă de interpretare a dispoziţiilor art. 906 alin. (5) din Codul de procedură civilă.

Prin opinia juridică transmisă de cadrele didactice ale Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara s-a arătat, în sinteză, cu privire la prima întrebare din sesizare, că modul în care instanţa a stabilit penalităţile de întârziere poate fi analizat în cadrul contestaţiei la executare, deoarece este calea reglementată de legiuitor pentru a fi reduse sau înlăturate penalităţile stabilite. Faptul că art. 906 alin. (5) din Codul de procedură civilă permite reducerea sau înlăturarea penalităţilor nu contrazice principiile stabilite în alin. (2) şi (4) ale aceluiaşi articol, ci oferă instanţei de executare posibilitatea de a ajusta penalităţile în funcţie de comportamentul efectiv al debitorului. A fost exprimată şi opinia potrivit căreia criteriile avute în vedere de către instanţa de executare în procedura prevăzută de art. 906 alin. (2) din Codul de procedură civilă trebuie avute în vedere la judecarea contestaţiei la executare formulate în baza art. 906 alin. (5) din acelaşi cod, aceste criterii făcând parte din considerentele titlului executoriu împotriva căruia contestaţia este formulată, însă ele nu vor mai putea fi cenzurate sau reinterpretate de instanţa învestită să soluţioneze contestaţia la executare, aceste criterii şi consecinţele lor intrând în autoritatea de lucru judecat a încheierii prevăzute de art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, în acelaşi sens fiind şi prevederile art. 713 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

În ceea ce priveşte a doua întrebare s-a apreciat că penalităţile vor putea fi reduse dacă debitorul execută parţial obligaţia şi, în plus, dovedeşte motivele temeinice care au justificat întârzierea parţială, deoarece odată executată obligaţia nu se mai justifică plata integrală a penalităţilor.

Cât priveşte ultima întrebare, aceasta ridică o falsă problemă prin raportare la domeniul de aplicare a penalităţilor vizate de art. 906 din Codul de procedură civilă, deoarece aplicarea acestora se face pentru executarea unei obligaţii de a face sau de a nu face care nu poate fi îndeplinită prin altă persoană, ceea ce exclude posibilitatea ca obligaţia stabilită în sarcina debitorului să fie executată de către creditor.

În opinia specialiştilor Facultăţii de Drept a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca utilizarea contestaţiei la executare reglementate de dispoziţiile art. 906 alin. (5) din Codul de procedură civilă este posibilă în următoarele situaţii: – pentru a cenzura criteriile în baza cărora instanţa de executare a stabilit prin încheiere definitivă cuantumul penalităţilor pe zi de întârziere în temeiul alin. (2) al art. 906 din Codul de procedură civilă, chiar dacă obiectul contestaţiei îl constituie încheierea dată în temeiul alin. (4) al aceluiaşi articol, prin care s-a stabilit cuantumul final al acestor penalităţi, însă doar dacă debitorul a executat cel puţin parţial obligaţia de a face stabilită în sarcina sa prin titlul executoriu, dovedind motivele temeinice care au determinat întârzierea în executare; – pentru a reduce cuantumul penalităţilor şi în caz de executare doar parţială a obligaţiei de a face, făcându-se dovada motivelor temeinice care au stat la baza executării parţiale cu întârziere; – pentru a înlătura penalităţile stabilite prin încheierile de la alin. (2) şi (4) ale art. 906 din Codul de procedură civilă, în cazul în care creditorul a fost autorizat să îndeplinească obligaţia pe cheltuiala debitorului.

Prin opinia de specialitate transmisă de Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti s-a apreciat că, în interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 906 alin. (5) din Codul de procedură civilă: – penalitatea nu poate fi înlăturată sau redusă dacă debitorul nu face dovada cumulativă a executării obligaţiei de a face şi a existenţei unor motive temeinice care au justificat întârzierea executării; – penalităţile de întârziere stabilite prin oricare dintre încheierile pronunţate în temeiul art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă nu pot fi reduse şi atunci când debitorul execută parţial obligaţia de a face şi dovedeşte existenţa unor motive temeinice care au justificat întârzierea parţială a executării obligaţiei; – încheierea prin care creditorul a fost autorizat personal să îndeplinească, pe cheltuiala debitorului, obligaţia de a face stabilită în sarcina debitorului nu este de natură să conducă de drept la o încetare a efectelor încheierilor prin care au fost stabilite penalităţile de întârziere, pronunţate în temeiul art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă. IX. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Dispoziţiile art. 906 din Codul de procedură civilă au făcut obiectul controlului de constituţionalitate în numeroase rânduri, în acest sens fiind, spre exemplu, Decizia nr. 5 din 17 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 329 din 8 mai 2017; Decizia nr. 272 din 27 aprilie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 571 din 18 iulie 2017; Decizia nr. 380 din 6 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 682 din 22 august 2017; Decizia nr. 525 din 11 iulie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 763 din 26 septembrie 2017; Decizia nr. 624 din 9 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 176 din 5 martie 2019; Decizia nr. 202 din 9 aprilie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 562 din 9 iulie 2019; Decizia nr. 491 din 25 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1033 din 5 noiembrie 2020, sau Decizia nr. 821 din 10 noiembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 208 din 2 martie 2021, decizii prin care s-a statuat în sensul constituţionalităţii reglementării criticate.

Prin Decizia nr. 395 din 4 iulie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 943 din 18 octombrie 2023, Curtea Constituţională a arătat că, de altfel, în sensul celor statuate prin jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional sunt şi cele reţinute prin Decizia nr. 30 din 24 aprilie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 418 din 16 mai 2023.

Prezintă relevanţă şi considerentele expuse de Curtea Constituţională în Decizia nr. 665 din 29 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 115 din 14 februarie 2020, prin care, respingându-se excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 906 alin. (5) din Codul de procedură civilă, s-au reţinut la paragrafele 25 şi 26 următoarele: ” 25. Prin urmare, din examinarea reglementării cuprinse în art. 906 alin. (5) din Codul de procedură civilă rezultă faptul că posibilitatea înlăturării ori reducerii penalităţii, pe calea contestaţiei la executare, pentru debitorul care execută integral obligaţia prevăzută în titlul executoriu şi care dovedeşte existenţa unor motive temeinice care au justificat întârzierea executării, este un beneficiu acordat de legiuitor debitorului de bună-credinţă. Acest beneficiu nu constituie, însă, un drept fundamental al debitorului, ci reprezintă un mijloc de constrângere la îndemâna creditorului în faza executării silite, dreptul protejat de lege fiind titlul executoriu al creditorului, care se bucură de autoritate de lucru judecat. 26. Curtea subliniază, totodată, că o executare silită satisface cerinţa de a fi în acord cu standardele Convenţiei europene a drepturilor omului şi cu prevederile dreptului intern numai în măsura în care este conformă cu titlul executoriu, efectivă, integrală şi realizată cu celeritate. Integralitatea desemnează caracteristica executării silite de a fi condus la realizarea completă a întregii creanţe a creditorului şi de a-l fi repus pe acesta în situaţia în care s-ar fi aflat dacă debitorul şi-ar fi executat, în mod benevol, la scadenţă şi integral, obligaţia, fără să mai fi fost nevoie, astfel, de iniţierea procedurii executării silite de către creditor.” X. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Verificând jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în procedurile de unificare a practicii judiciare, au fost identificate mai multe decizii relevante ce au vizat interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 906 din Codul de procedură civilă.

Astfel, prin Decizia nr. 16 din 6 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 258 din 13 aprilie 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a admis sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile şi, în consecinţă, a stabilit că: „În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă nu este admisibilă formularea mai multor cereri de fixare a sumei definitive datorate de debitor cu titlu de penalităţi”. Se cuvine subliniat că respectiva decizie a interpretat, în interesul legii, prevederile art. 906 alin. (4), în forma anterioară modificărilor aduse Codului de procedură civilă prin Legea nr. 310/2018.

Prin Decizia nr. 59 din 9 decembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 58 din 29 ianuarie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a respins, ca inadmisibilă, sesizarea cu privire la următoarea chestiune de drept: „În situaţia în care prima instanţă a respins cererea de fixare a sumei definitive ce i se datorează creditorului cu titlu de penalităţi, în temeiul art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, hotărârea primei instanţe este susceptibilă de a fi atacată cu o cale de atac, respectiv apel?”.

Prin Decizia nr. 30 din 17 mai 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 925 din 28 septembrie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a respins, ca inadmisibilă, sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „Modul de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 68 din Legea nr. 310/2018, respectiv dacă dispoziţia modificată se aplică doar executărilor silite începute după intrarea în vigoare a Legii nr. 310/2018 sau se aplică şi cererilor de stabilire a despăgubirilor introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 310/2018, indiferent de data la care a fost formulată cererea de executare silită”.

Prin Decizia nr. 39 din 7 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 733 din 27 iulie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a respins, ca inadmisibilă, sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „Modul de interpretare a dispoziţiilor art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, respectiv să se stabilească dacă creditorul poate solicita fixarea sumei definitive ce i se datorează de către debitor cu titlu de penalităţi şi în ipoteza în care debitorul execută obligaţia în mai puţin de 3 luni de la data comunicării încheierii pronunţate în baza alin. (2) sau (3) a art. 906 din Codul de procedură civilă”.

Prin Decizia nr. 30 din 24 aprilie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 418 din 16 mai 2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a admis sesizările conexate formulate în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile privind interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă şi, în consecinţă, a stabilit că: „În măsura în care debitorul a executat obligaţia de a face sau de a nu face, care nu poate fi îndeplinită prin altă persoană, chiar şi pe parcursul soluţionării cererii întemeiate pe dispoziţiile art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, creditorul nu mai poate obţine stabilirea sumei definitive cu titlu de penalitate.” Au fost respinse, ca inadmisibile, sesizările conexate cu privire la următoarea chestiune de drept: „dacă verificarea motivelor temeinice care au condus la neexecutarea obligaţiei de a face intuitu personae ar putea fi realizată direct în cadrul litigiului purtat asupra sumei finale acordate cu titlul de penalitate în condiţiile în care obligaţia a fost îndeplinită în timpul litigiului, cu mult peste intervalul celor 3 luni pentru care se solicită stabilirea sumei definitive cu titlu de penalitate sau aceste motive temeinice pot fi invocate şi, respectiv, analizate doar pe calea unei contestaţii la executare, potrivit art. 906 alin. (5) din Codul de procedură civilă, ori dispoziţiile art. 906 alin. (5) din Codul de procedură civilă se opun stabilirii sumei definitive cu titlu de penalitate în condiţiile art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, în situaţia în care, la momentul promovării cererii întemeiate pe dispoziţiile art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă (stabilirea sumei definitive pentru neîndeplinirea obligaţiei de a face intuitu personae stabilite printr-un titlu executoriu), obligaţia nu era îndeplinită şi nici în intervalul celor 3 luni pentru care se solicită stabilirea sumei definitive cu titlu de penalitate, însă ulterior, în timpul litigiului, a fost îndeplinită această obligaţie de către debitor”.

Prin Decizia nr. 37 din 15 mai 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 660 din 19 iulie 2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a admis sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile privind interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă şi, în consecinţă, a stabilit că: „Este posibilă fixarea sumei definitive ce i se datorează creditorului, cu titlu de penalităţi, pentru un interval de timp mai mare de 3 luni, dar compus numai din termene de câte 3 luni.” A fost respinsă, ca inadmisibilă, sesizarea privind următoarea chestiune de drept: „În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, se poate stabili suma definitivă datorată cu titlu de penalităţi în ipoteza stingerii obligaţiei ulterior sesizării instanţei cu cererea de stabilire a sumei definitive şi după trecerea unui interval de cel puţin trei luni de la data comunicării încheierii de aplicare a penalităţilor?”, avându-se în vedere că a fost dezlegată prin decizia precitată la paragraful anterior. XI. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizările în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile sunt inadmisibile, întrucât nu sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă. XII. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Asupra admisibilităţii sesizării

Se solicită Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie o interpretare jurisdicţională de principiu a dispoziţiilor art. 906 alin. (5) din Codul de procedură civilă, în sensul de a stabili dacă contestaţia la executare reglementată prin acest text normativ poate fi utilizată în următoarele situaţii: a) pentru a cenzura criteriile în baza cărora instanţa de executare a stabilit, prin încheiere definitivă, cuantumul penalităţilor pe zi de întârziere în temeiul alin. (2) al aceluiaşi articol, indiferent dacă debitorul a executat sau nu obligaţia de a face şi chiar dacă nu a dovedit existenţa unor motive temeinice care au justificat întârzierea executării; b) pentru a reduce cuantumul penalităţilor, în caz de executare parţială a obligaţiei de a face, făcându-se dovada motivelor temeinice care au stat la baza executării parţiale cu întârziere; c) pentru a înlătura penalităţile stabilite prin încheierile de la alin. (2) şi (4) ale aceluiaşi articol, în cazul în care creditorul a fost autorizat să îndeplinească el însuşi obligaţia stabilită prin titlul originar, pe cheltuiala debitorului.

Pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept esenţiale, ivite într-o cauză aflată în curs de soluţionare în ultimă instanţă, de natură să elimine riscul apariţiei şi dezvoltării unei jurisprudenţe neunitare printr-o rezolvare de principiu, este legal condiţionată, prin textele de lege care asigură cadrul legal al deschiderii acestei proceduri, respectiv art. 519 şi art. 520 din Codul de procedură civilă.

În raport cu art. 519 din Codul de procedură civilă, „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

Analiza normei juridice anterior evocate permite concluzia potrivit