Decizia nr. 37/2023 — ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluționarea Dosarului nr. 2.637/1/2022, este legal constituit conform dispozițiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă și ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 20/2023 (Regulamentul).

Ședința este prezidată de doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, vicepreședintele delegat al Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La ședința de judecată participă domnul magistrat-asistent Cristian Balacciu, desemnat în conformitate cu dispozițiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Tribunalul București - Secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. 28.297/302/2021, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar au fost depuse opinia Institutului Național al Magistraturii și punctul de vedere al unui membru al completului.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunțare asupra sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunilor de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul și obiectul sesizării

Tribunalul București - Secția a IV-a civilă a dispus, prin Încheierea din 19 octombrie 2022, în Dosarul nr. 28.297/302/2021, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarelor chestiuni de drept: Cererea de stabilire a sumei definitive datorate cu titlu de penalități prin care se solicită stabilirea sumei definitive pentru o perioadă mai mare de trei luni se subsumează dispozițiilor art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă? În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, se poate stabili suma definitivă datorată cu titlu de penalități în ipoteza stingerii obligației ulterior sesizării instanței cu cererea de stabilire a sumei definitive și după trecerea unui interval de cel puțin trei luni de la data comunicării încheierii de aplicare a penalităților? II. Dispozițiile legale supuse interpretării

Codul de procedură civilă Art. 906. - Aplicarea de penalități (...) " (4) Dacă în termen de 3 luni de la data comunicării încheierii de aplicare a penalității debitorul nu execută obligația prevăzută în titlul executoriu, instanța de executare, la cererea creditorului, va fixa suma definitivă ce i se datorează cu acest titlu, prin încheiere, dată cu citarea părților. Creditorul poate solicita fixarea sumei definitive cu titlu de penalități de întârziere după trecerea fiecărui termen de 3 luni în care debitorul nu își execută obligația prevăzută în titlu executoriu, până la stingerea ei completă." (...) III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-au invocat chestiunile de drept

Prin Cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București la data de 20 decembrie 2021 cu nr. 28.297/302/2021, reclamantul V.L.I. a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București, solicitând instanței să stabilească suma definitivă datorată de către pârât cu titlu de penalități pentru neîndeplinirea obligației stabilite prin Decizia civilă nr. 2.069A din 19 decembrie 2019 a Curții de Apel București - Secția a IV-a civilă.

Prin Încheierea din 17 martie 2022, pronunțată în Dosarul nr. 28.297/302/2021, Judecătoria Sectorului 5 București a admis cererea și a fixat suma de 416.000 lei, cu titlu de penalități de întârziere datorate pentru perioada cuprinsă între 27 octombrie 2020 și 17 decembrie 2021, și l-a obligat pe pârât la plata acestei sume către reclamant, precum și a cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.500 lei.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că, prin Decizia civilă nr. 2.069A din 19 decembrie 2019, Curtea de Apel București - Secția a IV-a civilă a constatat că reclamantul este îndreptățit la măsuri compensatorii în temeiul Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările și completările ulterioare, obligându-l pe pârât să emită o dispoziție în acest sens.

A mai constatat că reclamantul a declanșat executarea silită pentru ducerea la îndeplinire a dispozițiilor acestei decizii, executarea silită fiind încuviințată prin Încheierea din 3 iunie 2020, pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București în Dosarul nr. 10.434/302/2020.

Ulterior, prin Încheierea din 27 octombrie 2020, pronunțată în Dosarul nr. 13.897/302/2020, Judecătoria Sectorului 5 București l-a obligat pe pârât să plătească reclamantului o penalitate de 1.000 lei pe zi de întârziere, începând cu 27 octombrie 2020 și până la data executării obligației stabilite prin decizia curții de apel.

Totodată, a reținut că, deși au trecut mai mult de 3 luni de la data pronunțării încheierii de aplicare a penalității, pârâtul nu a îndeplinit obligația stabilită în sarcina sa.

În acest context, instanța de executare a apreciat că, în urma modificării art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă prin Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative (Legea nr. 310/2018), este permisă formularea unor cereri multiple de fixare a sumei definitive datorate de debitor cu titlu de penalități.

Astfel, penalitățile datorate pentru fiecare zi de întârziere pot fi acordate de la data pronunțării încheierii de aplicare a lor și până la data stingerii obligației, acestea putând fi calculate inclusiv pentru perioada ulterioară împlinirii termenului de 3 luni.

Ca atare, prima instanță a apreciat că se poate solicita fixarea sumei definitive cu titlu de penalități după trecerea fiecărui termen de 3 luni până la stingerea ei completă, în cazul în care debitorul nu își execută obligația.

Împotriva acestei hotărâri pârâtul a declarat apel prin care a solicitat admiterea căii de atac și schimbarea hotărârii atacate, în sensul respingerii cererii ca rămase fără obiect ca urmare a executării obligației în timpul procesului, iar în subsidiar, recalcularea sumei definitive datorate pentru o singură perioadă de 3 luni.

În motivare, a susținut că obligația stabilită prin titlul executoriu a fost îndeplinită anterior pronunțării încheierii apelate ca urmare a emiterii dispoziției primarului general la data de 16 martie 2022.

A mai arătat că art. 906 alin. (4) teza finală din Codul de procedură civilă limitează stabilirea sumei definitive cu titlu de penalitate la o perioadă de maximum 3 luni, creditorul fiind obligat să formuleze cereri succesive după împlinirea fiecărui interval de 3 luni. IV. Motivele reținute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii

Instanța de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

Astfel, a arătat că pricina se află în etapa procesuală a apelului, urmând a fi judecată în ultimă instanță de către tribunal.

De chestiunile de drept invocate depinde soluționarea pe fond a cauzei, deoarece divergența privește atât posibilitatea fixării sumei definitive cu titlu de penalități pentru o perioadă mai mare de 3 luni, cât și posibilitatea stabilirii sumei definitive în cazul executării obligației ulterior înregistrării cererii prin care s-a solicitat stabilirea sumei definitive, însă anterior soluționării sale.

Referitor la cerința noutății, a apreciat că examenul jurisprudențial efectuat relevă că nu s-au conturat orientări majoritare asupra chestiunilor de drept supuse dezlegării.

A mai arătat că Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat asupra chestiunilor de drept ce formează obiectul sesizării în mecanismele de unificare a practicii judiciare. V. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunilor de drept

Cu privire la prima chestiune de drept, instanța de trimitere a apreciat că suma definitivă poate fi stabilită pentru o perioadă mai mare de 3 luni, însă aceasta trebuie să vizeze intervale de câte 3 luni, calculate succesiv, de la data comunicării încheierii de aplicare a penalității.

Limitarea cererii de fixare a penalităților la o singură perioadă de 3 luni ar constitui o sarcină excesivă pentru creditor, care s-ar vedea angrenat în multiple procese pentru obținerea executării aceleiași obligații, cu atât mai mult cu cât această procedură nu este reglementată ca fiind una urgentă, iar soluționarea cererilor ar presupune trecerea unui interval mare de timp.

Cu privire la a doua chestiune de drept, a apreciat că penalitatea reprezintă o măsură de constrângere indirectă pentru a asigura executarea în natură a obligațiilor, astfel încât îndeplinirea obligației de a face sau de a nu face în timpul procesului împiedică stabilirea sumei definitive datorate cu titlu de penalitate, efectul de constrângere urmărit de legiuitor nemaifiind efectiv în această ipoteză. VI. Jurisprudența instanțelor naționale

La solicitarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanțele judecătorești au transmis atât practică judiciară relevantă, cât și puncte de vedere teoretice asupra chestiunilor de drept supuse dezlegării, din care au rezultat mai multe opinii.

Referitor la prima chestiune de drept, într-o primă opinie s-a apreciat că cererea prin care se solicită stabilirea sumei definitive cu titlu de penalități pentru o perioadă mai mare de 3 luni se subsumează dispozițiilor art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă (tribunalele București, Argeș, Ialomița, Ilfov, Arad, Caraș-Severin, Gorj, Iași, Vaslui și Buzău - Secția a II-a civilă, judecătoriile sectoarelor 1-6 București, Buhuși, Brașov, Buzău, Pogoanele, Bolintin-Vale, Videle, Măcin, Bistrița, Constanța, Pașcani, Vânju Mare, Drobeta-Turnu Severin, Motru, Novaci și Târgu Cărbunești).

În fundamentarea acestei opinii s-a arătat că art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă permite cumularea penalităților datorate pentru fiecare zi de întârziere de la data comunicării încheierii de aplicare a acestora și până la data executării obligației. Acest text de lege nu prevede însă că după trecerea fiecărui termen de 3 luni se stinge dreptul de stabilire a sumei definitive cu titlu de penalități pentru termenul ce a precedat. În consecință, suma definitivă poate fi calculată și pentru o perioadă mai mare de 3 luni, însă după expirarea fiecărui termen de 3 luni.

În sensul primei opinii au fost identificate hotărâri judecătorești definitive pronunțate de tribunalele Constanța, Gorj, Ialomița, Sălaj și judecătoriile Constanta și Sectorului 2 București.

Într-o a doua opinie s-a apreciat că cererea prin care se solicită stabilirea sumei definitive cu titlu de penalități pentru o perioadă mai mare de 3 luni nu se subsumează dispozițiilor art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă (Curtea de Apel Constanța, Tribunalul Buzău - Secția I civilă, judecătoriile Brăila și Vișeu de Sus).

În argumentare s-a arătat că perioada maximă de 3 luni pentru care se poate solicita stabilirea sumei definitive cu titlu de penalități este menționată expres în textul de lege supus interpretării. În consecință, penalitățile pot fi stabilite pentru perioade de câte 3 luni, prin încheieri succesive.

În sensul celei de-a doua opinii, au fost identificate hotărâri judecătorești definitive pronunțate de Tribunalul Hunedoara și Judecătoria Vișeu de Sus.

Cu privire la a doua chestiune de drept, într-o primă opinie s-a apreciat că suma definitivă datorată cu titlu de penalități se poate stabili după trecerea unui interval de cel puțin 3 luni de la data comunicării încheierii de aplicare a penalităților și în ipoteza stingerii obligației ulterior sesizării instanței cu cererea de stabilire a acestei sume (Curtea de Apel Timișoara, tribunalele Buzău, Ialomița, Iași, Teleorman, Suceava și judecătoriile Bacău, Onești, Roman, Brașov, Câmpina, Vălenii de Munte, Buzău, Pogoanele, Bolintin-Vale, Alexandria, Turnu Măgurele, Craiova, Bistrița, Răducăneni, Pașcani, Botoșani, Darabani, Sighetu Marmației, Vânju Mare și Drobeta-Turnu Severin).

În susținerea acestei interpretări s-a considerat că stingerea obligației debitorului față de creditor nu prezintă relevanță în procedura reglementată de art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă atât timp cât aceasta intervine ulterior împlinirii termenului de 3 luni. Astfel, debitorul poate fi obligat la plata penalităților aferente perioadei în care nu și-a îndeplinit obligația, creditorul putând reitera cererea de stabilire a sumei definitive la fiecare 3 luni. Dacă ar fi acceptată interpretarea contrară, executarea cu întârziere a obligației ar rămâne fără consecințe, iar creditorul ar fi lipsit de o formă de constrângere instituită de lege în favoarea sa.

În sensul primei opinii au fost identificate hotărâri judecătorești definitive pronunțate de tribunalele Satu Mare, Sibiu, București și Judecătoria Constanța.

Într-o a doua opinie s-a apreciat că suma definitivă datorată cu titlu de penalități nu se poate stabili în ipoteza stingerii obligației ulterior sesizării instanței cu cererea de stabilire a acestei sume chiar dacă s-a împlinit un interval de cel puțin 3 luni de la data comunicării încheierii de aplicare a penalităților (tribunalele București, Argeș, Vaslui și judecătoriile sectoarelor 1-6 București, Buhuși, Moinești, Brăila, Constanța, Iași, Sânnicolau Mare, Fălticeni, Baia Mare, Vișeu de Sus, Motru, Novaci și Târgu Cărbunești).

Astfel, s-a argumentat că penalitățile reglementate de art. 906 din Codul de procedură civilă reprezintă o sancțiune de drept procesual civil aplicată de instanța de executare pentru a-l constrânge pe debitor să execute o obligație ce implică un fapt personal al acestuia. Fiind o măsură de constrângere a debitorului, odată îndeplinită obligația până la soluționarea definitivă a cererii prin care s-a solicitat stabilirea sumei definitive cu titlu de penalitate, efectul de constrângere urmărit de legiuitor se pierde în urma executării.

În sensul celei de-a doua opinii au fost identificate hotărâri judecătorești definitive pronunțate de tribunalele București, Gorj și Judecătoria Târgu Jiu.

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii cu privire la problemele de drept care formează obiectul sesizării. VII. Jurisprudența Curții Constituționale

Art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă a format obiectul unor excepții de neconstituționalitate care au fost respinse prin Decizia nr. 5 din 17 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 329 din 8 mai 2017, Decizia nr. 624 din 9 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 176 din 5 martie 2019, Decizia nr. 202 din 9 aprilie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 562 din 9 iulie 2019, Decizia nr. 491 din 25 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1033 din 5 noiembrie 2020, și Decizia nr. 821 din 10 noiembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 208 din 2 martie 2021. Aceste decizii nu cuprind însă considerente relevante cu privire la chestiunile de drept supuse dezlegării. VIII. Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție

În procedurile de unificare a practicii judiciare au fost identificate mai multe decizii ce au vizat interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă.

Astfel, prin Decizia nr. 16 din 6 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 258 din 13 aprilie 2017, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a admis sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile și a stabilit că: "În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă nu este admisibilă formularea mai multor cereri de fixare a sumei definitive datorate de debitor cu titlu de penalități."

Prin Decizia nr. 59 din 9 decembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 58 din 29 ianuarie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a respins, ca inadmisibilă, sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: "În situația în care prima instanță a respins cererea de fixare a sumei definitive ce i se datorează creditorului cu titlu de penalități, în temeiul art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, hotărârea primei instanțe este susceptibilă de a fi atacată cu o cale de atac, respectiv apel?"

Prin Decizia nr. 30 din 17 mai 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 925 din 28 septembrie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a respins, ca inadmisibilă, sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: "Modul de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 68 din Legea nr. 310/2018, respectiv dacă dispoziția modificată se aplică doar executărilor silite începute după intrarea în vigoare a Legii nr. 310/2018 sau se aplică și cererilor de stabilire a despăgubirilor introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 310/2018, indiferent de data la care a fost formulată cererea de executare silită".

Prin Decizia nr. 39 din 7 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 733 din 27 iulie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a respins, ca inadmisibilă, sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: Modul de interpretare a dispozițiilor art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, respectiv să se stabilească dacă creditorul poate solicita fixarea sumei definitive ce i se datorează de către debitor cu titlu de penalități și în ipoteza în care debitorul execută obligația în mai puțin de 3 luni de la data comunicării încheierii pronunțate în baza alin. (2) sau (3) al art. 906 din Codul de procedură civilă.

Prin Decizia nr. 30 din 24 aprilie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 418 din 16 mai 2023, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a admis sesizările conexate în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile privind interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă și a stabilit că: În măsura în care debitorul a executat obligația de a face sau de a nu face, care nu poate fi îndeplinită prin altă persoană, chiar și pe parcursul soluționării cererii întemeiate pe dispozițiile art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, creditorul nu mai poate obține stabilirea sumei definitive cu titlu de penalitate. IX. Opiniile specialiștilor consultați

Universitatea de Vest din Timișoara a apreciat că modul în care operează aplicarea penalităților nu permite stabilirea lor globală pentru un interval de timp mai mare de 3 luni.

Astfel, din interpretarea literală, sistematică și teleologică a dispozițiilor art. 906 din Codul de procedură civilă rezultă că ar fi disproporționat să i se recunoască creditorului posibilitatea de a influența întinderea penalităților prin alegerea momentului la care formulează cererea de stabilire a sumei definitive.

Cu privire la a doua chestiune de drept, într-o opinie majoritară a colectivului didactic s-a considerat că instanța de executare poate stabili suma definitivă cu titlu de penalități și în situația în care debitorul își îndeplinește obligația după sesizarea instanței de executare.

Într-o opinie minoritară s-a apreciat că, după executarea obligației în timpul procesului, creditorul nu mai justifică interesul de a acționa în temeiul art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă la momentul pronunțării hotărârii. De altfel, debitorul nu mai poate fi obligat la plata penalităților, întrucât însăși executarea silită a încetat de drept în temeiul art. 703 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă.

Institutul Național al Magistraturii a apreciat că penalitățile pot fi fixate în procedura reglementată de art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă și pentru o perioadă mai mare de 3 luni, creditorul nefiind obligat să formuleze câte o cerere de fixare a penalităților după trecerea fiecărei perioade de 3 luni.

În argumentare s-a arătat că termenul de 3 luni este unul procedural și prohibitiv, până la împlinirea căruia creditorul nu poate sesiza instanța de executare în vederea fixării penalităților, acest termen neproducând efecte substanțiale în privința existenței și întinderii dreptului creditorului la fixarea penalităților.

Cu privire la a doua chestiune de drept s-a apreciat că executarea obligației care implică faptul personal al debitorului, ulterior împlinirii termenului de 3 luni și sesizării instanței de executare, constituie un impediment pentru fixarea penalităților reglementate de art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă.

În fundamentarea acestei opinii s-a arătat că scopul executării silite constă în realizarea creanței recunoscute prin titlul executoriu, iar rolul procedurii reglementate de art. 906 din Codul de procedură civilă este unul cominatoriu, de constrângere a debitorului în vederea determinării acestuia să execute obligația ce implică faptul său personal, funcția punitivă a penalităților fiind una derivată din cea cominatorie și atașată acesteia. X. Raportul asupra chestiunilor de drept

Prin raportul întocmit de doi dintre judecătorii-raportori s-a apreciat cu privire la prima chestiune de drept că dispozițiile art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă permit stabilirea sumei definitive datorate cu titlu de penalități de întârziere, la cererea creditorului, doar pentru o perioadă de 3 luni, respectiv pentru ultimele 3 luni anterioare cererii/fiecărei cereri adresate instanței de executare. Cu privire la a doua chestiune de drept s-a considerat că este permisă stabilirea sumei definitive cu titlu de penalități de întârziere, la cererea creditorului, pentru perioada/perioade de 3 luni de neexecutare, respectiv pe ultimele 3 luni anterioare cererii/fiecărei cereri adresate instanței de executare și în ipoteza în care, ulterior sesizării instanței, debitorul execută obligația din titlul executoriu.

Prin raportul întocmit de al treilea judecător-raportor s-a apreciat că este posibilă fixarea sumei definitive ce i se datorează creditorului, cu titlu de penalități, pentru un interval de timp mai mare de 3 luni, dar compus numai din termene de câte 3 luni. Totodată, s-a considerat că nu se mai poate stabili suma definitivă datorată cu titlu de penalități în ipoteza stingerii obligației ulterior sesizării instanței cu cererea de stabilire a sumei definitive, chiar dacă au trecut deja unul sau mai multe termene succesive de 3 luni de la data comunicării încheierii de aplicare a penalităților. XI. Înalta Curte de Casație și Justiție XI.1. Asupra primei întrebări

Prealabil analizei pe fond a chestiunii de drept supuse dezlegării, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept are a analiza dacă sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, față de prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă.

Potrivit acestui text de lege, "Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată".

Condițiile de admisibilitate care trebuie îndeplinite cumulativ pentru declanșarea acestei proceduri sunt: - existența unei cauze în curs de judecată, aflată în ultimă instanță; - cauza care face obiectul judecății să se afle în competența legală a unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului învestit să soluționeze cauza; - soluționarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării; - chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă; - Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat asupra respectivei chestiuni de drept, iar aceasta nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

Procedând la verificarea întrunirii acestor condiții se constată că litigiul în care s-a formulat sesizarea este în curs de judecată în faza procesuală a apelului, în competența legală a unui complet de judecată din cadrul Tribunalului București. Titularul sesizării învestit cu judecarea apelului urmează să soluționeze cauza în ultimă instanță, prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, conform art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă.

Este îndeplinită și condiția de admisibilitate privind ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei, având în vedere că prin Încheierea din 17 martie 2022 instanța de executare a admis cererea creditorului și a fixat suma definitivă, cu titlu de penalități de întârziere, datorată pentru perioada cuprinsă între 27 octombrie 2020 și 17 decembrie 2021, obligând debitorul la plata acestei sume către creditor. Împotriva acestei încheieri debitorul a formulat apel, solicitând, pe de-o parte, respingerea cererii creditorului ca rămasă fără obiect, ca urmare a executării obligației ulterior înregistrării cererii de chemare în judecată, iar pe de altă parte, recalcularea sumei definitive datorate pentru o singură perioadă de 3 luni.

Este îndeplinită și cerința noutății, dat fiind că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 310/2018, prin care a fost modificat art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, nu s-a conturat o practică judiciară consistentă cu privire la interpretarea și aplicarea acestei norme. Numărul redus al hotărârilor identificate și punctele de vedere transmise de către instanțele judecătorești au relevat însă interpretări divergente date acestei norme, care impun intervenția instanței supreme în scopul preîntâmpinării riscului de apariție a unei practici judiciare neunitare.

De asemenea, se constată că Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat asupra primei chestiuni de drept printr-o decizie pronunțată în mecanismele reglementate de dispozițiile art. 514-521 din Codul de procedură civilă și această chestiune nici nu formează obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

Fiind îndeplinite condițiile de admisibilitate instituite de art. 519 din Codul de procedură civilă, se impune dezlegarea primei chestiuni de drept.

Prin prima întrebare formulată în cuprinsul sesizării se solicită să se lămurească dacă cererea de stabilire a sumei definitive datorate cu titlu de penalități prin care se solicită stabilirea sumei definitive pentru o perioadă mai mare de trei luni se subsumează dispozițiilor art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă?

Având în vedere maniera concretă de formulare a acestei întrebări de către instanța de trimitere, față de împrejurarea că Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat, în jurisprudența sa anterioară, că este posibilă evaluarea calității și clarității întrebării, se impune reformularea acesteia.

În raport cu obiectul litigiului, cu chestiunea de drept care rezultă din întreaga sesizare și pentru acuratețea exprimării, având în vedere necesitatea formulării unui răspuns util, întrebarea urmează a fi reformulată astfel: în interpretarea și aplicarea art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, este posibilă fixarea sumei definitive ce i se datorează creditorului, cu titlu de penalități, pentru un interval de timp mai mare de 3 luni?

În analiza acestei chestiuni de drept se impune precizarea că textul art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, în forma anterioară modificării intervenite prin Legea nr. 310/2018, avea următorul conținut: " Dacă în termen de 3 luni de la data comunicării încheierii de aplicare a penalității debitorul nu execută obligația prevăzută în titlul executoriu, instanța de executare, la cererea creditorului, va fixa suma definitivă ce i se datorează cu acest titlu, prin încheiere definitivă, dată cu citarea părților."

Referitor la acest text de lege a fost pronunțată Decizia nr. 16 din 6 martie 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a statuat că: "În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă nu este admisibilă formularea mai multor cereri de fixare a sumei definitive datorate de debitor cu titlu de penalități."

Prin art. I pct. 68 din Legea nr. 310/2018 a fost modificat art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, care are în prezent următorul conținut: " Dacă în termen de 3 luni de la data comunicării încheierii de aplicare a penalității debitorul nu execută obligația prevăzută în titlul executoriu, instanța de executare, la cererea creditorului, va fixa suma definitivă ce i se datorează cu acest titlu, prin încheiere, dată cu citarea părților. Creditorul poate solicita fixarea sumei definitive cu titlu de penalități de întârziere după trecerea fiecărui termen de 3 luni în care debitorul nu își execută obligația prevăzută în titlu executoriu, până la stingerea ei completă."

Se observă deci că modificarea legislativă a vizat faptul că încheierea pronunțată de instanța de executare în temeiul art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă nu mai este definitivă, putând fi atacată cu apel, precum și faptul că este posibilă formularea mai multor cereri de fixare a sumei definitive datorate de debitor cu titlu de penalități.

Chiar dacă, potrivit art. 518 din Codul de procedură civilă, la care face trimitere expresă art. 521 alin. (4) din Codul de procedură civilă, Decizia nr. 16 din 6 martie 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept și-a încetat aplicabilitatea, argumentele enunțate în susținerea naturii penalităților reglementate de art. 906 din Codul de procedură civilă ca fiind aceea de mijloc juridic de constrângere indirectă pentru asigurarea executării în natură a obligațiilor (paragraful 55 din decizia menționată) își mențin pe deplin actualitatea.

Astfel, principiul executării în natură reglementat în art. 1.516 alin. (1) din Codul civil, potrivit căruia "creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă și la timp a obligației", este aplicabil și obligațiilor de a face sau de a nu face, care nu pot fi îndeplinite prin alte persoane.

Totodată, având în vedere că, potrivit art. 1.527 alin. (1) din Codul civil, "creditorul poate cere întotdeauna ca debitorul să fie constrâns să execute obligația în natură, cu excepția cazului în care o asemenea executare este imposibilă", prin Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările și completările ulterioare, a fost reglementat, în cadrul procedurii de executare silită, un nou mecanism pentru executarea obligațiilor de a face sau a nu face care nu pot fi aduse la îndeplinire prin alte persoane, interzicând în mod expres posibilitatea acordării daunelor cominatorii pentru neexecutarea acestor obligații (art. 907 din Codul de procedură civilă).

Așadar, menirea reglementării mecanismului de aplicare a penalităților prin art. 906 din Codul de procedură civilă este aceea ca, și în cazul obligațiilor de a face sau de a nu face, care nu pot fi executate în natura lor specifică, în lipsa acordului debitorului, creditorul să poată totuși "forța" executarea directă, prin recurgerea la aceste "daune punitive" (Marian Nicolae, Drept civil, Teoria generală, volumul II, Teoria drepturilor subiective civile, Editura Solomon, București, 2018, pagina 196).

În sensul reglementării menționate, penalitatea este o sancțiune de drept procesual civil, ce constă în obligarea debitorului la plata unei sume fixe sau procentuale, după distincțiile cuprinse în art. 906 alin. (2) și (3) din Codul de procedură civilă, în favoarea creditorului, pe zi de întârziere, până la executarea obligației de a face sau de a nu face ce implică un fapt personal, menționate în titlul executoriu (paragraful 63 din Decizia nr. 16 din 6 martie 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept).

Procedura aplicării de penalități este reglementată în două etape. O primă etapă, conform art. 906 alin. (1)-(3) din Codul de procedură civilă, presupune stabilirea de către instanța de executare, la cererea creditorului, a cuantumului penalității, pe zi de întârziere, prin încheiere definitivă dată cu citarea părților, dacă în termen de 10 zile de la comunicarea încheierii de încuviințare a executării debitorul nu execută obligația sa. Într-o a doua etapă, potrivit art. 906 alin. (4) și (6) din Codul de procedură civilă, dacă în termen de 3 luni de la data comunicării încheierii de aplicare a penalității debitorul nu execută obligația prevăzută în titlul executoriu, instanța de executare, tot la cererea creditorului, va fixa suma definitivă ce i se datorează cu acest titlu, prin încheiere executorie dată cu citarea părților, creditorul putând solicita fixarea sumei definitive cu titlu de penalități după trecerea fiecărui termen de 3 luni în care debitorul nu își execută obligația.

Penalitatea stabilită de instanță, pe zi de întârziere, chiar dacă are un caracter provizoriu, nefiind certă, lichidă și nici exigibilă, constituie un mijloc de constrângere pentru debitor, prin amenințarea pe care o prezintă pentru acesta în sensul de a se vedea expus, în măsura în care nu va executa obligația principală stabilită în sarcina sa, riscului de a achita o sumă de bani, independent de daunele-interese compensatorii sau moratorii la care ar putea fi obligat, în condițiile dreptului comun.

Dacă după trecerea unui termen de 3 luni de la data comunicării încheierii de aplicare a penalității debitorul nu execută obligația prevăzută în titlu executoriu, la cererea creditorului, instanța va fixa suma definitivă ce i se datorează acestuia cu titlu de penalități. Cu alte cuvinte, instanța va transforma "amenințarea" (penalitatea provizorie) într-o veritabilă "pedeapsă", o sumă de bani certă, lichidă și exigibilă, ce va putea fi executată silit de către creditor. În continuare, în teza a doua a alin. (4) al art. 906 din Codul de procedură civilă, se prevede în mod expres posibilitatea creditorului de a solicita instanței fixarea sumei definitive ce i se datorează, cu titlu de penalități, după trecerea fiecărui termen de 3 luni în care debitorul nu își execută obligația prevăzută în titlul executoriu.

În lipsa unor prevederi exprese în alt sens, prin sintagma "fiecărui termen de 3 luni" se înțelege fiecare astfel de termen ce succedă primului termen de 3 luni, calculat de la data comunicării încheierii de aplicare a penalității. În consecință, al doilea termen de 3 luni va începe să curgă după împlinirea primului termen de 3 luni, al treilea termen după împlinirea celui de-al doilea și tot așa, în continuare, până la stingerea completă a obligației principale.

Din împrejurarea că, în această etapă, instanța poate trece la fixarea sumei definitive ce i se datorează creditorului cu titlu de penalități pentru fiecare termen de 3 luni, împlinit, în care debitorul nu execută obligația prevăzută în titlul executoriu, iar suma astfel fixată poate fi executată silit rezultă că penalitatea este o veritabilă sancțiune de drept procesual civil.

Reglementând în mod expres posibilitatea creditorului de a solicita instanței de executare fixarea sumei definitive ce i se datorează cu titlu de penalități după trecerea fiecărui termen de 3 luni în care debitorul nu își execută obligația, legiuitorul a stabilit de fapt unitatea de timp pentru care se poate solicita lichidarea penalității.

Așadar, în interiorul primului termen de 3 luni, ce curge de la data comunicării încheierii de aplicare a penalității, față de dispozițiile art. 906 alin. (4) prima teză din Codul de procedură civilă, creditorul nu va putea solicita fixarea definitivă a penalităților. O astfel de cerere va putea fi formulată, cel mai devreme, după împlinirea primului termen de 3 luni, iar lichidarea se va putea face numai pentru acest termen împlinit de 3 luni, căci potrivit tezei a doua din același alineat, o nouă cerere de fixare a sumei definitive cu titlu de penalități va putea fi formulată numai după trecerea următorului termen de 3 luni - "Creditorul poate solicita fixarea sumei definitive cu titlu de penalități de întârziere după trecerea fiecărui termen de 3 luni în care debitorul nu își execută obligația prevăzută în titlu executoriu, până la stingerea ei completă." În consecință, fiecare interval de 3 luni are natura unui termen procedural, prohibitiv, înainte de împlinirea căruia creditorul nu poate sesiza instanța de executare cu o cerere întemeiată pe dispozițiile art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă.

Această interpretare, în sensul posibilității fixării sumei definitive cu titlu de penalități numai pentru unități de timp, clar determinate, de câte 3 luni, este de natură să asigure în primul rând previzibilitatea sancțiunii la care este expus debitorul, cu consecința eficientizării acestui mecanism de constrângere. Astfel, debitorului îi va fi clar că poate fi obligat la plata penalității pentru fiecare termen de 3 luni în care nu execută obligația din titlu executoriu și că va putea evita obligarea sa la plata unei noi penalități dacă în cursul următoarelor 3 luni execută în totalitate obligația sa.

Cu alte cuvinte, penalitatea se stabilește pe zi de întârziere și se fixează definitiv pentru 3 luni de neexecutare.

Desigur că, în lipsa unor prevederi legale în sensul intervenirii vreunei sancțiuni pentru creditor în cazul în care acesta nu înțelege să formuleze cererea privind fixarea sumei definitive a penalităților după împlinirea termenului de 3 luni, în interiorul următorului termen de 3 luni ce succedă termenului pentru care se cere lichidarea penalităților, o interpretare a legii în acest sens nu este posibilă.

De altfel, atunci când legiuitorul a dorit să stabilească durata maximă pentru care pot fi fixate penalitățile, a prevăzut în mod expres limita temporală până la care acestea pot fi calculate. În acest sens poate fi evocată norma de la art. 912 alin. (1) din Codul de procedură civilă conform căreia, "dacă debitorul nu își îndeplinește obligația, penalitatea stabilită de instanță potrivit art. 906 va curge până la momentul executării, dar nu mai mult de 3 luni de la comunicarea încheierii prevăzute la art. 906 alin. (2)".

În consecință, creditorul poate solicita instanței de executare stabilirea sumei definitive cu titlu de penalități ce i se datorează și după trecerea unui interval de timp mai mare de 3 luni, însă stabilirea definitivă a penalităților urmează să se facă pentru termene succesive de câte 3 luni împlinite, calculate începând de la data comunicării încheierii de aplicare a penalității, cât timp debitorul nu a executat obligația principală.

Această interpretare este menită a păstra un caracter unitar de stabilire a sumelor definitive datorate cu titlu de penalități atât în cazul executărilor silite în care creditorul manifestă diligență și formulează cereri succesive după trecerea fiecărui termen de 3 luni în care debitorul nu își execută obligația, cât și în cazul executărilor silite în care creditorul alege să formuleze cereri succesive după trecerea unor perioade mai mari de 3 luni. În felul acesta, întinderea penalității rămâne totuși previzibilă pentru debitor, căci chiar dacă sesizarea instanței de executare se face după o perioadă mai lungă de 3 luni, debitorul va avea reprezentarea faptului că nu va putea fi obligat decât la plata penalităților aferente fiecărui termen împlinit de 3 luni de la data comunicării încheierii de aplicare a penalității.

Întinderea sancțiunii, prin alegerea momentului la care formulează cererea de stabilire a sumelor definitive, nu poate să depindă exclusiv de voința creditorului, în condițiile în care scopul pentru care creditorul apelează la acest mijloc de constrângere este și trebuie să rămână, pe tot parcursul executării, acela de a-l determina pe debitor să execute întocmai obligația prevăzută în titlul executoriu, iar nu de a-l obliga pe acesta la plata unei sume de bani cât mai mare.

Față de aceste considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție stabilește că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, este posibilă fixarea sumei definitive ce i se datorează creditorului, cu titlu de penalități, pentru un interval de timp mai mare de 3 luni, dar compus numai din termene de câte 3 luni. XI.2. Asupra celei de-a doua întrebări

Instanța de trimitere mai întreabă dacă se poate stabili suma definitivă datorată cu titlu de penalități în ipoteza stingerii obligației ulterior sesizării instanței cu cererea de stabilire a sumei definitive și după trecerea unui interval de cel puțin trei luni de la data comunicării încheierii de aplicare a penalităților?

Astfel cum s-a arătat anterior, una dintre condițiile de admisibilitate a sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile vizează nestatuarea de către instanța supremă asupra chestiunii de drept supuse dezlegării.

În consecință, ori de câte ori chestiunea de drept a fost dezlegată anterior printr-o hotărâre obligatorie a instanței supreme, sesizarea care vizează aceeași chestiune nu mai poate fi soluționată pe fond.

Pornind de la aceste statuări se constată că problema de drept antamată prin a doua întrebare a fost analizată în cadrul sesizărilor conexate ce au format obiectul Dosarului nr. 2.754/1/2022, înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

În acest dosar a fost pronunțată Decizia nr. 30 din 24 aprilie 2023, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat că, în măsura în care debitorul a executat obligația de a face sau de a nu face, care nu poate fi îndeplinită prin altă persoană, chiar și pe parcursul soluționării cererii întemeiate pe dispozițiile art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, creditorul nu mai poate obține stabilirea sumei definitive cu titlu de penalitate.

Având în vedere că dezlegarea dată prin decizia anterior evocată vizează chestiunea de drept ce formează obiectul celei de-a doua întrebări adresate instanței supreme prin prezenta sesizare, rezultă că nu este întrunită cerința de admisibilitate privind nestatuarea asupra aceleiași chestiuni. Or, neîndeplinirea uneia dintre cerințele instituite în mod cumulativ de art. 519 din Codul de procedură civilă atrage inadmisibilitatea sesizării.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 519, cu referire la art. 521 din Codul de procedură civilă,