ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 52/2019

Tribunalul Bihor - Secția I civilă a dispus, prin Încheierea din 5 iunie 2019, în Dosarul nr. 7.739/271/2017, aflat pe rolul acestei instanțe, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept menționată.

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 28 iunie 2019, cu nr. 1.792/1/2019, termenul de judecată fiind stabilit la 11 noiembrie 2019.

Codul de procedură civilă, în forma anterioară modificării aduse prin Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative

Prin sentința civilă nr. 5.755 din 17 octombrie 2018, pronunțată de Judecătoria Oradea - Secția civilă, a fost admisă în parte cererea principală formulată și precizată de reclamantul X împotriva pârâtei Y, s-a dispus exercitarea în comun a autorității părintești asupra minorilor părților, s-a stabilit locuința acestora la domiciliul reclamantului și a fost obligată pârâta la plata pensiei de întreținere. Totodată, a fost admisă în parte cererea reconvențională formulată de pârâta Y și s-a încuviințat, în favoarea acesteia, programul de vizitare a minorilor. Restul pretențiilor părților au fost respinse.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta, solicitând schimbarea sentinței cu privire la stabilirea domiciliului minorilor.

Hotărârea a fost comunicată apelantei la data de 7 decembrie 2018. Apelul a fost transmis instanței într-un plic al firmei de curierat Z S.R.L., cu mențiunea datei de 7 ianuarie 2019, ora 20,00.

Intimatul a invocat prin întâmpinare excepția tardivității apelului, arătând că procesarea expedierii de către firma de curierat a avut loc abia în data de 8 ianuarie 2019, aceasta fiind atestarea la care face referire art. 183 alin. (3) din Codul de procedură civilă.

În urma susținerilor apelantei și a înscrisurilor comunicate de către firma de curierat, instanța de apel a reținut următoarele aspecte:

În aceste condiții, instanța de apel, la termenul de judecată din data de 5 iunie 2019, a pus în discuția contradictorie a părților sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept vizând modul de interpretare a dispozițiilor art. 182 și 183 din Codul de procedură civilă, în forma anterioară modificării aduse prin Legea nr. 310/2018, în sensul de a se stabili: dacă acțiunea/cererea depusă la un prestator privat cu care serviciul de curierat are încheiat contract de prestări servicii pentru colectarea și depozitarea expedițiilor poate fi asimilată depunerii la însuși serviciul de curierat; dacă acțiunea/cererea depusă la un prestator privat cu care serviciul de curierat are încheiat contract de prestări servicii pentru colectarea și depozitarea expedițiilor, în ultima zi a termenului ce se socotește pe zile, după ora la care activitatea serviciului de curierat încetează, dar în timpul programului de lucru al prestatorului privat, este socotită a fi făcută în termen.

Prin Încheierea din 5 iunie 2019 s-a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în procedura reglementată de art. 519 și următoarele din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept anterior menționată și, în temeiul dispozițiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură, s-a dispus suspendarea judecății.

Instanța de trimitere a constatat că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, după cum urmează:

Litigiul este în curs de judecată, tribunalul învestit cu soluționarea cauzei urmează să soluționeze pricina în ultimă instanță, prin pronunțarea unei hotărâri definitive, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă, iar cauza se află în competența legală a unui complet de judecată al tribunalului, învestit cu soluționarea litigiului.

Cât privește admisibilitatea din perspectiva condiției privind ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei, tribunalul a reținut că, în jurisprudența sa, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că obiectul sesizării l-ar putea constitui atât o chestiune de drept material, cât și una de drept procesual dacă, prin consecințele pe care le produce, interpretarea și aplicarea normei au aptitudinea să determine soluționarea pe fond a cauzei.

Chestiunea identificată are și un caracter de noutate, întrucât asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat prin niciunul dintre modurile prevăzute de lege, nu a făcut obiectul unui recurs în interesul legii și nici al unei cereri pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Transmiterea actelor prin serviciul de curierat este un fenomen răspândit, iar contractul încheiat între Z S.R.L. și comerciantul în cauză, începând cu anul 2013, la nivel național, asigură o facilitate persoanelor interesate.

Punctul de vedere al apelantei-pârâte este că depunerea actului la o unitate care asigură preluarea corespondenței unui serviciu de curierat rapid trebuie socotită ca o depunere la acel serviciu de curierat. Apelanta a invocat totodată Decizia nr. 34 din 15 mai 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 803 din 11 octombrie 2017 (în continuare, Decizia nr. 34/2017), în considerentele căreia s-a reținut că, pentru a fi socotit ca fiind făcut în termen, actul poate fi depus la serviciul de curierat până la ora 24,00 a ultimei zile a termenului (paragrafele 103-104).

Punctul de vedere al intimatului-reclamant este că, față de modalitatea în care Înalta Curte de Casație și Justiție, cu referire la aceeași Decizie nr. 34/2017, a dispus cu privire la modalitatea de comunicare a actelor la instanță, stabilind că orice comunicare trimisă după închiderea programului de funcționare al instanței este făcută în afara termenului, în mod similar trebuie să se dispună și cu privire la înscrisurile trimise prin interpuși către firmele de curierat, după închiderea programului acestora (al firmelor de curierat), ca fiind în afara termenului.

După comunicarea raportului, părțile nu au depus puncte de vedere asupra chestiunii de drept.

Completul de judecată învestit cu soluționarea apelului în Dosarul nr. 7.739/271/2017 a reținut următoarele:

Din relațiile comunicate de curțile de apel, la solicitarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, a rezultat existența a două orientări jurisprudențiale, rezultate din opiniile teoretice exprimate de judecători și din hotărârile pronunțate în materie, după cum urmează:

Într-o primă orientare jurisprudențială, s-a apreciat că acțiunea/cererea depusă la un prestator privat cu care serviciul de curierat are încheiat contract de prestări servicii pentru colectarea și depozitarea expedițiilor, în ultima zi a termenului ce se socotește pe zile, după ora la care activitatea serviciului de curierat încetează, dar în timpul programului de lucru al prestatorului privat, nu poate fi socotită ca fiind făcută în termen. Astfel, s-a argumentat că, prin raportare la Decizia nr. 34/2017, pentru calculul termenului de îndeplinire a actului de procedură se poate avea în vedere exclusiv data/ora consemnate de serviciul de curierat rapid, orice atestare făcută de intermediari fiind irelevantă. În caz contrar, s-ar încălca voința legiuitorului, dovada depunerii datei actului ajungând să fie făcută prin alte mijloace decât cele expres prevăzute de art. 183 alin. (3) din Codul de procedură civilă. Această normă reprezintă o reglementare de excepție care permite, prin derogare de la regula instituită de art. 182 din Codul de procedură civilă privind împlinirea termenului procedural, a se socoti un act ca făcut în termen atunci când este depus înăuntrul termenului prevăzut de lege la oficiul poștal, la un serviciu de curierat rapid ori la un serviciu specializat de comunicare. Or, fiind vorba despre o reglementare de excepție, ea este de strictă interpretare, rezultând că derogarea instituită operează doar în măsura în care actul procedural este depus la una dintre categoriile de agenți de comunicare enumerate în textul legal. Un prestator privat, care nu are ca obiect de activitate efectuarea comunicărilor, ci doar colectarea și depozitarea expedițiilor, fiind în legături contractuale cu un serviciu de curierat, nu se numără printre categoriile reglementate de art. 183 din Codul de procedură civilă. S-au apreciat ca fiind relevante și dispozițiile art. 2 pct. 29 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 13/2013 privind serviciile poștale, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 187/2013, cu modificările și completările ulterioare, din interpretarea acestui text și a dispozițiilor art. 183 alin. (1) și (3) din Codul de procedură civilă reieșind că acțiunea/cererea trebuie depusă la serviciul de curierat ori la serviciul specializat de comunicare, care are sarcina de a înregistra și atesta, pe actul depus, însăși acțiunea de depunere, exigențe care, nici chiar într-o interpretare extensivă, nu pot fi satisfăcute de către un prestator privat, care are ca obiect de activitate doar colectarea și depozitarea expedițiilor.

Achiesând la această opinie, o parte a judecătorilor secțiilor a II-a și a VII-a ale Tribunalului București, precum și ai judecătoriilor arondate au apreciat că acțiunea sau cererea depusă la un prestator privat cu care serviciul de curierat are încheiat contract de prestări servicii pentru colectarea și depozitarea expedițiilor, în ultima zi a termenului ce se socotește pe zile, după ora la care activitatea serviciului de curierat încetează, dar în timpul programului de lucru al prestatorului privat, nu este socotită a fi făcută în termen, cu excepția situației în care prestatorul privat acționează în calitate de mandatar al serviciului de curierat, deoarece mandatarul nu acționează în nume propriu, ci în numele serviciului de curierat.

În a doua orientare jurisprudențială s-a opinat că acțiunea/cererea depusă la un prestator privat cu care serviciul de curierat are încheiat contract de prestări servicii pentru colectarea și depozitarea expedițiilor poate fi asimilată depunerii la însuși serviciul de curierat; acțiunea/cererea depusă la un prestator privat cu care serviciul de curierat are încheiat contract de prestări servicii pentru colectarea și depozitarea expedițiilor, în ultima zi a termenului ce se socotește pe zile, după ora la care activitatea serviciului de curierat încetează, dar în timpul programului de lucru al prestatorului privat, este socotită a fi făcută în termen.

Au existat și instanțe care, apreciind că acțiunea/cererea depusă la un prestator privat poate fi asimilată cu depunerea la însuși serviciul de curierat, au considerat că actul va fi socotit în termen doar dacă este depus până la ora închiderii activității serviciului de curierat, aceasta fiind ipoteza avută în vedere de dispozițiile art. 182 și 183 din Codul de procedură civilă (Judecătoria Liești, Tribunalul Vrancea, Tribunalul Teleorman, Judecătoria Turnu Măgurele, Judecătoria Vișeu de Sus).

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a pronunțat Decizia nr. 34 din 15 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 803 din 11 octombrie 2017, prin care a stabilit că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 182 și 183 din Codul de procedură civilă, actul de procedură transmis prin fax sau poștă electronică, în ultima zi a termenului care se socotește pe zile, după ora la care activitatea încetează la instanță, nu este socotit a fi depus în termen.

Din verificările efectuate rezultă că instanța de contencios constituțional s-a pronunțat asupra constituționalității dispozițiilor art. 182 alin. (2) din Codul de procedură civilă prin Decizia nr. 605 din 22 septembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 2 din 3 ianuarie 2017, respingând ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate și constatând că dispozițiile analizate sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Aceste considerente au fost reluate și în Decizia nr. 16 din 18 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 337 din 17 aprilie 2018.

Prin Decizia nr. 464 din 27 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 17 august 2017, instanța de contencios constituțional a reținut că: "21. În ceea ce privește pretinsa încălcare a accesului liber la justiție, Curtea observă că Legea fundamentală nu interzice stabilirea prin lege a anumitor condiții sau reguli de procedură în privința exercitării acestui drept, ci, dimpotrivă, statuează în art. 126 alin. (2) că «Competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege»". Așadar, Curtea reține că stabilirea unor condiționări pentru introducerea acțiunilor în justiție nu constituie o încălcare a acestui drept fundamental, întrucât accesul liber la justiție presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiția se înfăptuiește și este de competența exclusivă a legiuitorului de a institui regulile de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994). Principiul accesului liber la justiție trebuie interpretat și prin prisma art. 6 paragraful 1 privind dreptul la un proces echitabil din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, cu privire la care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că dreptul de acces la un tribunal nu este un drept absolut, existând posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conținutul oricărui drept (Hotărârea din 21 februarie 1975, pronunțată în Cauza Golder împotriva Regatului Unit, paragrafele 37-38), iar accesul liber la justiție implică, prin natura sa, o reglementare din partea statului și poate fi supus unor limitări, atât timp cât nu este atinsă substanța dreptului (Hotărârea din 26 ianuarie 2006, pronunțată în Cauza Lungoci împotriva României, paragraful 36). Instituirea unor termene pentru efectuarea diferitelor acte de procedură, termenele de prescripție și cele de decădere sau sancțiunile pentru nerespectarea acestora nu sunt de natură a încălca art. 6 paragraful 1 din Convenție, acestea fiind restricții admise atât timp cât nu aduc atingere dreptului la un tribunal în substanța sa (Hotărârea din 22 octombrie 1996, pronunțată în Cauza Stubbings împotriva Regatului Unit, paragrafele 51-52). Dreptul de acces la tribunale nu este un drept absolut, putând fi supus unor restricții legitime, cum ar fi termenele legale de prescripție sau ordonanțele care impun depunerea unei cauțiuni (Hotărârea din 10 mai 2001, pronunțată în Cauza Z și alții împotriva Regatului Unit, paragraful 93)."

În privința termenelor procedurale, în jurisprudența sa, Curtea Constituțională a statuat că instituirea acestora a avut în vedere securitatea și stabilitatea raporturilor juridice, și nicidecum îngrădirea accesului liber la justiție (a se vedea în acest sens Decizia nr. 123 din 16 februarie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 257 din 22 martie 2006)."

Prin raportul întocmit, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, judecătorii-raportori au constatat că nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, în sensul că sesizarea nu îndeplinește condiția ca soluționarea cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunile de drept a căror lămurire se cere, încheierea de sesizare nu este motivată din perspectiva caracterului veritabil al chestiunii de drept, iar aspectele invocate presupun aprecieri cu privire la situația de fapt și calificarea juridică a raporturilor dintre părțile contractului de prestări servicii, probleme ce intră în competența instanței învestite cu soluționarea litigiului.

Examinând sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori și chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, "dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată".

Din cuprinsul prevederilor legale enunțate anterior se desprind condițiile de admisibilitate pentru declanșarea procedurii de sesizare în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, condiții care trebuie să fie întrunite în mod cumulativ, respectiv: existența unei cauze aflate în curs de judecată; instanța care sesizează Înalta Curte de Casație și Justiție să judece cauza în ultimă instanță; cauza care face obiectul judecății să se afle în competența legală a unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului învestit să soluționeze cauza; soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere; chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă; chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curți de Casație și Justiție și nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

Verificarea admisibilității sesizării, din această perspectivă, relevă următoarele:

Litigiul în legătură cu care s-a formulat sesizarea este în curs de judecată, titularul sesizării, Tribunalul Bihor - Secția I civilă, învestit cu calea de atac a apelului, urmează să soluționeze cauza în ultimă instanță, prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești care, potrivit dispozițiilor art. 95 pct. 2 din Codul de procedură civilă și art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă, este definitivă.

Cauza care face obiectul judecății în apel se află în competența legală a unui complet de judecată al Tribunalului Bihor - Secția I civilă, învestit să o soluționeze; litigiul are ca obiect luarea măsurilor privind exercitarea autorității părintești față de minor, ce conferă competență tribunalului, ca ultimă instanță.

Din perspectiva legăturii cu cauza a întrebărilor formulate de instanța de apel, se constată că titularul sesizării solicită pronunțarea unei hotărâri prealabile prin care să se dea o dezlegare următoarelor chestiuni de drept:

În încheierea de sesizare se arată că lămurirea primei probleme de drept este necesară, raportat la existența unui contract încheiat între firma de curierat și prestatorul privat, contract în baza căruia, la nivel național, se oferă clienților facilitatea de a depune transmiterile în locațiile (stațiile de distribuție carburanți) aparținând prestatorului, plicurile preluându-se ulterior de către curier.

A doua problemă de drept care, în opinia instanței, ar trebui tranșată decurge din orarul de funcționare diferit al firmei de curierat față de orarul prestatorului, întrucât ambele părți invocă în favoarea lor considerente reținute în Decizia nr. 34/2017, sub aspectul momentului la care se consideră împlinit termenul socotit pe zile, în cazul trimiterii prin intermediul serviciului poștal, al serviciului de curierat rapid sau al serviciului specializat de comunicare.

Pe de o parte, intimatul, care a invocat excepția tardivității apelului, se prevalează de considerentul de la paragraful 93, în care se reține că termenul se consideră împlinit la ora închiderii oficiului poștal, a serviciului de curierat rapid sau a serviciului specializat de comunicare, iar, pe de altă parte, apelanta invocă argumentele care se regăsesc în paragrafele 103-104 ale aceleiași decizii, din care reiese concluzia că actul de procedură este socotit ca fiind depus înăuntrul termenului prevăzut de lege dacă a fost depus prin scrisoare recomandată la oficiul poștal sau depus la un serviciu de curierat rapid ori la un serviciu specializat de comunicare, cu condiția de a fi depus până la ora 24,00 a ultimei zile a termenului prevăzut de lege.

Totodată, instanța de apel face o prezentare succintă a elementelor de fapt constatate în cauză, reținând că, potrivit contractului încheiat între furnizorul de servicii de curierat, denumit beneficiar, și comerciantul care și-a asumat obligația de a colecta și depozita expedițiile de la clienți, denumit prestator, procedura de lucru presupune achitarea în avans a costului expediției de către client prin sms către beneficiar (furnizorul de servicii de curierat) și primirea de către client a unui cod; clientul primește în stația de carburanți a prestatorului plicul și formularul AWB pe care el însuși le completează, inclusiv cu codul ce atestă plata; prestatorul se obligă să furnizeze serviciul pe toată durata programului de lucru al fiecărei locații în parte (programul prestatorului este non-stop, iar programul furnizorului de servicii de curierat se termină la ora 20,00).

Instanța de apel mai reține că, în speță, deși pe formularul AWB este menționată ora 20,00, sms-ul ce atestă plata a fost înregistrat la ora 23,47, apelanta-pârâtă arătând că este posibil ca această din urmă oră să fie cea reală.

Nu rezultă dacă instanța, în urma verificării probelor administrate, a reținut caracterul nereal al mențiunii din documentul de transport, prin care serviciul de curierat atestă depunerea actului de procedură la ora 20,00 (moment temporal care marchează sfârșitul programul de lucru al furnizorului de servicii de curierat, dar situat în interiorul acestuia) și dacă acest înscris doveditor ar fi fost înlăturat, dându-se prevalență orei la care a fost înregistrat mesajul telefonic, în contextul în care art. 183 alin. (3) din Codul de procedură civilă stabilește că dovada datei depunerii actului se face prin "înregistrarea ori atestarea făcută (...) de serviciul de curierat rapid (...)".

Răspunsurile la întrebările formulate de instanță ar fi utile doar în ipoteza în care s-ar stabili că actul de procedură nu a fost depus la ora menționată în documentul de transport, ci după terminarea programului de lucru al serviciului de curierat, iar această concluzie poate fi trasă numai după administrarea probelor și, eventual, verificarea înscrisului, urmată de înlăturarea mențiunii neconforme cu realitatea. Fiind vorba de aprecieri cu privire la circumstanțele de fapt ale pricinii, competența revine exclusiv judecătorului cauzei, Înalta Curte de Casație și Justiție neputându-se substitui instanței de judecată în analiza probelor și stabilirea stării de fapt.

În concluzie, sesizarea nu îndeplinește condiția ca soluționarea cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunile de drept a căror lămurire se solicită, în contextul în care înscrisul care dovedește depunerea cererii de apel în termenul prevăzut de lege nu a fost înlăturat în condiții procedurale, simplul dubiu al instanței cu privire la ora depunerii actului de procedură nefiind suficient pentru a justifica pronunțarea unei soluții de principiu în cadrul mecanismului prevăzut de art. 519 din Codul de procedură civilă.

În ceea ce privește condiția ivirii unei "chestiuni de drept" de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată, se constată că art. 519 din Codul de procedură civilă nu definește această noțiune.

În doctrină s-a arătat că, pentru a fi vorba de o problemă de drept reală, trebuie ca norma de drept disputată să fie îndoielnică, imperfectă (lacunară) sau neclară, fiind susceptibilă, în aceste condiții, să constituie izvorul unor interpretări divergente și, în consecință, al practicii neunitare.

Numai într-un atare context legal poate fi învestită Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea pronunțării hotărârii prealabile, în condițiile prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, și, de aceea, este impusă condiția ca încheierea de sesizare să fie motivată în acest sens, fiind de subliniat faptul că simpla dilemă cu privire la sensul unei norme de drept nu poate constitui temei pentru inițierea mecanismului de unificare jurisprudențială, reprezentat de pronunțarea hotărârii prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (Decizia nr. 88 din 4 decembrie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 114 din 6 februarie 2018, paragrafele 36-42).

Problema de drept trebuie să suscite interpretări diferite sau contradictorii ale unui text de lege, respectiv să prezinte un grad de dificultate suficient de mare, astfel încât instanța de sesizare să considere că, pentru a înlătura orice incertitudine referitoare la securitatea raportului juridic dedus judecății, este necesară declanșarea procedurii prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, prin pronunțarea unei hotărâri prealabile.

Chestiunea de drept supusă dezbaterii trebuie să fie una veritabilă, legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege, fie din cauză că acest text este incomplet, fie pentru că nu este corelat cu alte dispoziții legale, fie pentru că se pune problema că nu ar mai fi în vigoare.

Chestiunea de drept trebuie să fie aptă să suscite interpretări diferite, care, fie ele doar prefigurate sau deja afirmate pe plan doctrinar, trebuie arătate în sesizare.

În conformitate cu dispozițiile art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție se face de către completul de judecată, după dezbateri contradictorii, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 519, prin încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac. Dacă, prin încheiere, se dispune sesizarea, aceasta va cuprinde motivele care susțin admisibilitatea sesizării, potrivit dispozițiilor art. 519, punctul de vedere al completului de judecată și al părților.

Înțelesul noțiunii de "motivare" a actului de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea pronunțării hotărârii prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, presupune ca din cuprinsul motivării încheierii de sesizare să rezulte îndeplinirea tuturor condițiilor prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă și, de aici, și necesitatea declanșării mecanismului de unificare a jurisprudenței, reprezentat de hotărârea prealabilă pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Ca atare, instanța de trimitere trebuie să motiveze admisibilitatea sesizării, inclusiv din perspectiva caracterului veritabil al problemei de drept.

Astfel, încheierea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție trebuie să cuprindă o argumentare temeinică asupra admisibilității sesizării, nu numai sub aspectul condițiilor de procedură, cât, mai ales, asupra circumstanțierii condiției privind ivirea unei chestiuni de drept noi, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei.

Deși legiuitorul nu a prevăzut în mod explicit care este sancțiunea ce afectează încheierea ce nu cuprinde motivele pe care se întemeiază solicitarea de pronunțare a unei hotărâri prealabile în vederea dezlegării unor chestiuni de drept, este evident că, în atare situație, se impune respingerea sesizării, ca fiind inadmisibilă.

Cu referire la chestiunile de drept a căror dezlegare de principiu s-a solicitat în prezenta cauză, se constată că întrebările instanței de trimitere se raportează generic la dispozițiile art. 182 și 183 din Codul de procedură civilă, texte care reglementează un complex de situații și ipoteze. Instanța de trimitere nu identifică în concret care dintre aceste dispoziții legale prezintă dificultăți de interpretare și nici nu motivează în ce constă dificultatea deosebită de a identifica înțelesul sau sfera de aplicare a acestor norme juridice, fiind astfel de natură a conduce la interpretări diferite din partea instanțelor, cu consecința generării unei practici judiciare neuniforme.

În ceea ce privește motivarea necesității declanșării mecanismului de unificare a jurisprudenței în cazul primei întrebări, în încheierea de sesizare se regăsește o singură frază, în care se afirmă că această interpretare este necesară raportat la existența unui contract încheiat între furnizorul de servicii de curierat și prestatorul privat, contract în baza căruia, la nivel național, se oferă clienților facilitatea de a depune transmiterile în locațiile aparținând prestatorului, plicurile preluându-se ulterior de către curier.

Or, simpla existență a unui contract încheiat între furnizorul de servicii de curierat și un prestator privat, chiar dacă dă naștere unor probleme de drept noi, nu justifică sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile.

Operațiunea de interpretare și de aplicare a unor dispoziții legale și principii de drept la diferite circumstanțe ce caracterizează fiecare litigiu face parte din activitatea curentă a instanței de judecată, neputând fi transferată Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Justificând necesitatea unui răspuns la cea de-a doua întrebare, instanța de trimitere invocă un element de fapt, și anume orarul de funcționare diferit al întreprinderii de curierat față de orarul prestatorului, precum și faptul că ambele părți invocă în favoarea lor considerente reținute în Decizia nr. 34/2017.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că problema de drept care a făcut obiectul dezlegării prin decizia invocată nu are legătură cu întrebările formulate de instanța de trimitere în prezenta cauză.

Astfel, prin Decizia nr. 34/2017 s-a stabilit că actul de procedură transmis prin fax sau poștă electronică, în ultima zi a termenului care se socotește pe zile, după ora la care activitatea încetează la instanță, nu este socotit a fi depus în termen.

Această decizie a avut, așadar, de rezolvat o altă situație, aceea a actelor depuse la instanță prin fax sau poștă electronică, instanța supremă reținând că acestea nu pot cădea sub incidența dispozițiilor prevăzute de art. 183 alin. (1) din Codul de procedură civilă, având în vedere și prevederile art. 183 alin. (3) din același act normativ, care prevăd, în mod expres, că recipisa oficiului poștal, precum și înregistrarea ori atestarea făcută de serviciul de curierat rapid sau de serviciul specializat de comunicare servește ca dovadă a datei depunerii actului de către partea interesată, deoarece, în cazul actelor de procedură transmise prin fax sau poștă electronică, nu există o prevedere similară. Ca atare, și considerentele pe care decizia se sprijină trebuie privite în contextul obiectului de analiză asupra căruia instanța s-a pronunțat.

Considerentele cuprinse în paragrafele 93, 103 și 104 ale deciziei menționate, prezentate în încheierea de sesizare ca având un caracter contradictoriu - generând astfel, în opinia instanței, pretinsa dificultate de interpretare în prezenta cauză -, ar putea determina, eventual, o problemă legată de momentul împlinirii termenului în cazul depunerii actului de procedură la serviciul poștal, serviciul de curierat rapid sau serviciul specializat de comunicare, respectiv dacă termenul se consideră împlinit la ora închiderii activității acestor servicii sau la ora 24,00 a ultimei zile a termenului prevăzut de lege.

Însă întrebările formulate în prezenta cauză pornesc de la o altă situație de fapt, în care se invocă depunerea actului la un prestator privat care a încheiat contract de prestări servicii (colectare ș