ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 50/2019

Curtea de Apel Galați - Secția contencios administrativ și fiscal a dispus, prin Încheierea din data de 23 aprilie 2019, în Dosarul nr. 4.753/121/2017, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: "Interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 22 din secțiunea a 6-a, capitolul VIII, anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, respectiv dacă sintagma «specialist din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, inclusiv al Direcției Naționale Anticorupție, al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism și al celorlalte parchete» are în vedere categoria specialiștilor din parchete sau are în vedere și categoria specialiștilor antifraudă detașați în cadrul acelorași parchete în funcția de specialist, în baza art. 3 alin. (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătățirea și reorganizarea activității Agenției Naționale de Administrare Fiscală, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 144/2014, cu modificările ulterioare, corelat cu art. 24 din același act normativ."

Art. 22 din secțiunea a 6-a, capitolul VIII, anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare (Legea-cadru nr. 153/2017), prevede că:

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătățirea și reorganizarea activității Agenției Naționale de Administrare Fiscală, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 144/2014, cu modificările ulterioare (Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 74/2013):

Prin Cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Galați - Secția de contencios administrativ și fiscal cu nr. 4.753/121/2017, reclamanții au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, următoarele: anularea ordinelor emise la 27 octombrie 2017 de respingere ca neîntemeiate a contestațiilor formulate de reclamanți împotriva Ordinului nr. xxxx/12.09.2017 al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție; anularea în parte a ordinului contestat și a anexei nr. 3 (pozițiile nr. 1, 6 și 24) emise de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție; obligarea pârâtului la emiterea de noi ordine de reîncadrare în funcție a reclamanților și de stabilire a salariului de bază corespunzător funcției de specialist antifraudă, prin asimilare cu funcțiile și salariile de bază prevăzute în anexele la Legea-cadru nr. 153/2017, cu avizul Ministerului Muncii și Protecției Sociale, al Ministerului Finanțelor Publice și al Agenției Naționale a Funcționarilor Publici; obligarea pârâtului la plata diferențelor de drepturi salariale dintre cele încasate și cele cuvenite conform noii încadrări a reclamanților, începând cu data de 1 iulie 2017, actualizate cu indicele de inflație până la data plății efective și a dobânzii legale calculate de la data scadenței fiecărei sume, până la data plății efective; obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentința nr. 796 din 16 iulie 2018 a Tribunalului Galați - Secția de contencios administrativ și fiscal, acțiunea formulată de reclamanți a fost respinsă, ca neîntemeiată, fiind reținute, în esență, următoarele:

Reclamanții, inspectori antifraudă la Direcția de combatere a fraudelor din cadrul Direcției generale antifraudă fiscală, au fost detașați în anul 2014, respectiv 2015, pe o perioadă de 3 ani, de la Agenția Națională de Administrare Fiscală la Ministerul Public - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Serviciul Teritorial Galați, pe posturi de specialist antifraudă. Ulterior, s-a prelungit detașarea pe aceleași posturi, pe o perioadă de 3 ani, începând cu data de 10 februarie 2017.

Prin Ordinul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție nr. xxxx/12.09.2017 s-a dispus reîncadrarea reclamanților - inspectori antifraudă din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală, detașați pe funcții de specialiști antifraudă în cadrul Ministerului Public, în funcții, grade și gradații, beneficiind de salariul de bază, cuantumul sporului pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și cuantumul sporului pentru condiții deosebite de muncă trecute în dreptul fiecăruia.

Împotriva acestui ordin reclamanții au formulat contestații, care au fost respinse de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție prin ordinele emise la data de 27 octombrie 2017.

Tribunalul a reținut că, pe perioada de până la 3 ani a detașării, potrivit art. 4 alin. (3) și alin. (12) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 74/2013, personalul care ocupă funcții publice specifice în cadrul Direcției generale antifraudă fiscală beneficiază de toate drepturile prevăzute de lege pentru funcționarii publici, precum și de toate drepturile prevăzute de lege în cazul detașării.

Salarizarea inspectorilor antifraudă, numiți în cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală conform art. 4 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 74/2013 și detașați la parchete pe posturi de specialiști, se face de către Agenția Națională de Administrare Fiscală, în temeiul alin. (3) al textului de lege anterior menționat, conform căruia "Personalul care ocupă funcții publice specifice în cadrul Direcției generale antifraudă fiscală beneficiază de toate drepturile prevăzute de lege pentru funcționarii publici".

Ca urmare, în primul rând, tribunalul a observat că salarizarea reclamanților se face prin raportare la funcția avută în cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală, în speță cea de inspector antifraudă, astfel că nivelul salariului de care ar trebui să beneficieze reclamanții nu poate fi privit distinct de funcția în care au fost încadrați în momentul detașării.

Cu privire la acest aspect s-a reținut că reclamanții au primit o fișă a postului din care rezultă cu claritate funcția pe care o ocupă, respectiv cea de "inspector antifraudă". Or, reclamanții nu au invocat și nici nu au dovedit că ar fi contestat această încadrare sau drepturile salariale primite până în anul 2017.

În consecință, avându-se în vedere că, începând cu 1 iulie 2017, nu s-a produs o nouă asimilare a funcției pe care sunt încadrați reclamanții, ci doar au fost puse în aplicare niște dispoziții legale noi, însă tot prin raportare la vechea funcție de inspector antifraudă, tribunalul a apreciat că funcția pe care aceștia au fost încadrați, respectiv reîncadrați, nu mai poate fi contestată la acest moment. Prin urmare, nici salarizarea reclamanților, fiind stabilită prin raportare la această funcție, nu mai poate face obiectul analizei instanței din perspectiva invocată de reclamanți, respectiv prin raportare la o altă funcție din cadrul parchetelor.

Pe de altă parte, s-a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 36 alin. (1) și (2) din Legea-cadru nr. 153/2017: "(1) La data intrării în vigoare a prezentei legi, reîncadrarea personalului salarizat potrivit prezentei legi se face pe noile funcții, grade/trepte profesionale, gradație corespunzătoare vechimii în muncă și vechime în specialitate/vechime în învățământ avute, cu stabilirea salariilor de bază, soldelor de funcție/salariilor de funcție, indemnizațiilor de încadrare și indemnizațiilor lunare potrivit art. 38. (2) În cazul în care funcția deținută nu se regăsește în prezenta lege, reîncadrarea se face pe una dintre funcțiile prevăzute în anexe."

Contrar susținerilor reclamanților, reîncadrarea acestora nu poate fi realizată însă decât potrivit anexei nr. VIII la lege - Familia ocupațională de funcții bugetare "Administrație", care la cap. I lit. A. - Salarizarea funcționarilor publici prevede că se referă la salarizarea "funcțiilor publice de stat, stabilite și avizate potrivit legii în cadrul aparatului Administrației Prezidențiale, al Parlamentului, al Guvernului, al ministerelor, al Academiei Române, al Avocatului Poporului, al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al Consiliului Concurenței, al Curții de Conturi, al Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, al Consiliului Național al Audiovizualului, al Consiliului Legislativ, al Casei Naționale de Pensii Publice, al Casei Naționale de Asigurări de Sănătate, al Agenției Naționale pentru Ocuparea Forței de Muncă, al Inspecției Muncii, al Agenției Naționale pentru Plăți și Inspecție Socială, al Autorității Naționale Sanitare Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor și structurilor subordonate, al Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorului și structurilor subordonate, al Autorității pentru Reformă Feroviară, al Agenției Naționale de Administrare Fiscală și unităților subordonate, al celorlalte organe de specialitate ale administrației publice centrale, organismele intermediare pentru programe operaționale, precum și pentru funcțiile publice corespunzătoare înalților funcționari publici din cadrul instituției prefectului".

Totodată, s-a constatat că art. 7 lit. g) din Legea-cadru nr. 153/2017 definește funcția similară ca fiind "o funcție de același fel din cadrul aceleiași instituții sau autorități publice, care implică aceleași condiții de studii, grad/treaptă profesională, gradație, vechime în funcție sau vechime în specialitate, după caz, și condiții de muncă".

Din interpretarea textului de lege citat se deduce în mod clar că funcția similară nu poate fi identificată decât în cadrul instituției angajatoare. Or, în speță, reclamanții sunt inspectori antifraudă în cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală, fiind doar detașați la Ministerul Public.

Ca urmare, "funcția similară" la care face referire legea-cadru de salarizare se impune a fi identificată doar în cadrul familiei ocupaționale "Administrație", și nu "Justiție", așa cum susțin reclamanții.

Pe de altă parte, tribunalul a arătat că, potrivit dispozițiilor art. 89 alin. (4) teza a doua din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 188/1999), "Dacă salariul corespunzător funcției publice pe care este detașat este mai mare, el are dreptul la acest salariu", însă prin acțiunea formulată reclamanții nu au invocat și nu au dovedit existența unei astfel de situații.

Față de aceste aspecte, tribunalul a constatat că în mod corect a fost stabilit salariul reclamanților raportat la Ordinul președintelui Agenției Naționale de Administrare Fiscală nr. xxxx/2017, act invocat în ordinul de salarizare contestat.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanții, criticând-o ca fiind nelegală, iar în cursul judecării recursului au solicitat sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile.

Prin Încheierea de sesizare din data de 23 aprilie 2019, pronunțată în Dosarul nr. 4.753/121/2017, completul de judecată al Curții de Apel Galați - Secția contencios administrativ și fiscal a apreciat ca fiind întrunite condițiile de admisibilitate prevăzute cumulativ de dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă.

În acest sens a arătat că soluționarea în fond a cauzei depinde de lămurirea modului de interpretare a dispozițiilor art. 22 din secțiunea a 6-a, capitolul VIII, anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, respectiv dacă sintagma "specialiștii din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, inclusiv al Direcției Naționale Anticorupție și al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism și al celorlalte parchete" are în vedere categoria specialiștilor din parchete sau are în vedere și categoria specialiștilor antifraudă detașați în cadrul acelorași parchete în funcția de specialiști, în baza art. 3 alin. (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 74/2013, corelat cu art. 24 din același act normativ.

Problema de drept enunțată este nouă, deoarece prin consultarea jurisprudenței s-a constatat că asupra acestei probleme Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat printr-o altă hotărâre.

Problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, conform evidențelor Înaltei Curți de Casație și Justiție.

După comunicarea raportului întocmit de judecătorii- raportori, potrivit dispozițiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, a fost formulat un punct de vedere de către intimatul-pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție prin care a apreciat, în principal, că sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, iar, în subsidiar, că se impune respingerea acesteia, ca neîntemeiată.

În acest sens a arătat că întrebarea formulată în cadrul procedurii prevăzute de art. 519 și următoarele din Codul de procedură civilă trebuie să vizeze o chestiune de drept punctuală, or, în cauză, se pune în discuție întreaga problematică a aplicării art. 22 din secțiunea a 6-a, capitolul VIII, anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017. S-a mai apreciat că dispoziția legală a cărei interpretare se solicită nu este îndoielnică, imperfectă, lacunară sau neclară, deoarece aceasta reglementează cu precizie modalitatea în care se stabilesc salariile de bază ale specialiștilor care își desfășoară activitatea în cadrul parchetelor. Așadar, chestiunea de drept supusă dezbaterii nu este una veritabilă.

S-a arătat că cele două funcții, de specialist și, respectiv, de specialist antifraudă, sunt diferite prin natura funcției publice. Astfel, funcția publică de specialist antifraudă este o funcție publică specifică, în timp ce funcția de specialist este asimilată unei funcții publice generale.

Dacă în ceea ce privește salarizarea și celelalte drepturi ale specialiștilor acestea sunt reglementate în capitolul VIII al anexei nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, drepturile salariale ale specialiștilor antifraudă sunt stabilite la art. 89 alin. (4) din Legea nr. 188/1999, în vigoare în perioada supusă analizei, potrivit căruia "Pe perioada detașării funcționarul public își păstrează funcția publică și salariul. Dacă salariul corespunzător funcției publice pe care este detașat este mai mare, el are dreptul la acest salariu (...)".

Prin urmare, s-a considerat că funcția de specialist în cadrul parchetelor și funcția de specialist antifraudă nu sunt echivalente.

Completul de judecată al Curții de Apel Galați - Secția contencios administrativ și fiscal a arătat că în interpretarea dispozițiilor legale relevante se impune a se determina dacă noțiunea de specialist din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, al Direcției Naționale Anticorupție, al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism și al celorlalte parchete la care se referă art. 22 din secțiunea a 6-a, capitolul VIII, anexa nr. V la Legea- cadru nr. 153/2017 o include și pe aceea a inspectorilor antifraudă din cadrul Direcției de combatere a fraudelor care sunt detașați în cadrul parchetelor, în condițiile legii, pe posturi de specialiști sau dacă normele incidente reglementează categorii diferite cărora li se aplică dispoziții legale diferite în ceea ce privește salarizarea.

Analizând cronologic modalitatea în care legiuitorul s-a referit la aceste categorii de specialiști, instanța de trimitere a constatat următoarele: prin Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, cu modificările ulterioare, a fost modificată și completată Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 304/2004), în sensul introducerii la art. 116 a alin. (5) conform căruia "În cadrul parchetelor pot fi numiți, prin ordin al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, specialiști în domeniul economic, financiar, bancar, vamal, informatic, precum și în alte domenii, pentru clarificarea unor aspecte tehnice în activitatea de urmărire penală."

Prin art. 3 alin. (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 74/2013 s-a prevăzut că "În cadrul structurii centrale a Direcției generale antifraudă fiscală funcționează pe lângă structurile de prevenire și control Direcția de combatere a fraudelor, care acordă suport tehnic de specialitate procurorului în efectuarea urmăririi penale în cauzele având ca obiect infracțiuni economico-financiare. În acest scop inspectorii antifraudă din cadrul acestei direcții sunt detașați în cadrul parchetelor, în condițiile legii, pe posturi de specialiști", dispoziție care s-a corelat cu prevederile Legii nr. 304/2004 prin introducerea art. 120

Atât prevederile art. 116 alin. (5), cât și cele ale art. 120

Tratarea diferită în cadrul categoriei specialiștilor a inspectorilor antifraudă care au fost detașați în interiorul parchetelor contrazice însăși esența instituției detașării, care presupune ca funcționarul detașat să beneficieze de salariul funcției publice pe care este detașat. Astfel, art. 89 alin. (4) din Legea nr. 188/1999 prevede că "Pe perioada detașării funcționarul public își păstrează funcția publică și salariul. Dacă salariul corespunzător funcției publice pe care este detașat este mai mare, el are dreptul la acest salariu. Pe timpul detașării în altă localitate autoritatea sau instituția publică beneficiară este obligată să-i suporte costul integral al transportului, dus și întors, cel puțin o dată pe lună, al cazării și al indemnizației de detașare."

Rolul instanței de contencios constituțional este acela de a veghea la respectarea principiilor constituționale în reglementarea salarizării, printre acestea regăsindu-se și principiul egalității în drepturi, care presupune un salariu egal pentru o muncă egală. Prin prisma acestui principiu instanței i-ar reveni sarcina să compare dacă este vorba de situații diferite, respectiv de categorii socio-profesionale cu atribuții și responsabilități specifice.

Or, analizând comparativ categoria specialiștilor numiți în cadrul parchetelor în condițiile art. 116 alin. (5) din Legea nr. 304/2004 și pe cea a inspectorilor antifraudă detașați în cadrul parchetelor, instanța de trimitere a apreciat că atribuțiile și responsabilitățile celor două categorii se suprapun. S-a arătat că în acest sens s-a exprimat și Curtea Constituțională, din considerentele Deciziei nr. 787 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 192 din 17 martie 2017, și al Deciziei nr. 791 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 140 din 23 februarie 2017, rezultând că nu există deosebire între munca prestată de specialiștii Direcției Naționale Anticorupție/Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism și specialiștii antifraudă detașați la aceste instituții, la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și celelalte parchete, angajați conform art. 116 alin. (5) din Legea nr. 304/2004, și cei detașați, întrucât este vorba de aceeași funcție specifică, iar aceasta conduce la asimilarea specialiștilor detașați cu funcțiile generale din parchete.

În condițiile în care, așa cum s-a arătat, atribuțiile celor două categorii de specialiști se suprapun, intenția legiuitorului ar putea fi interpretată în sensul că prevederile art. 22 din secțiunea a 6-a, capitolul VIII, anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 sunt aplicabile deopotrivă specialiștilor numiți în cadrul parchetelor în condițiile art. 116 alin. (5) din Legea nr. 304/2004, cât și inspectorilor antifraudă detașați în cadrul parchetelor pe posturi de specialiști.

Față de aceste considerente, apreciind că textul de lege nu este suficient de clar, instanța de trimitere a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept.

Din datele comunicate de curțile de apel, la solicitarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, a rezultat că numai la nivelul curților de apel Suceava, Oradea, Galați și București au fost identificate hotărâri judecătorești, unele dintre acestea nefiind definitive. Dat fiind numărul redus al acestora, nu se poate susține formarea unor orientări jurisprudențiale.

Se poate constata însă că în abordarea acestei chestiuni de drept au fost exprimate două opinii:

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Adresa nr. 1.341/C/2013/III-5/2019 din 10 iulie 2019, a comunicat că, la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practica judiciară, în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept care formează obiectul prezentei sesizări.

Pot prezenta relevanță în analiza chestiunii de drept Decizia Curții Constituționale nr. 787 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 192 din 17 martie 2017 și, respectiv, Decizia Curții Constituționale nr. 791 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 140 din 23 februarie 2017.

Prin raportul întocmit în cauză, în conformitate cu dispozițiile art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, judecătorii-raportori au apreciat că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, prevăzute de dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă.

Asupra rezolvării de principiu a chestiunii de drept sesizate, pentru ipoteza în care completul desemnat în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile ar ajunge la concluzia întrunirii condițiilor de admisibilitate, opinia judecătorilor-raportori a fost că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 22 din secțiunea a 6-a, capitolul VIII, anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, această normă legală este aplicabilă, pe perioada detașării, și specialiștilor antifraudă detașați de la Agenția Națională de Administrare Fiscală în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, al Direcției Naționale Anticorupție și al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism și al celorlalte parchete.

Examinând sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori și chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:

Prealabil analizei în fond a problemei de drept supuse dezbaterii, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept are a analiza dacă sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, în raport cu prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă.

Potrivit dispozițiilor precizate, "Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată".

Din cuprinsul textului de lege enunțat se desprind condițiile de admisibilitate pentru declanșarea procedurii de sesizare în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, condiții care trebuie să fie întrunite în mod cumulativ. În doctrină și jurisprudență, acestea au fost identificate după cum urmează:

Procedând la analiza admisibilității sesizării, se constată că primele patru condiții sunt îndeplinite.

Înalta Curte de Casație și Justiție a fost sesizată de un complet de judecată al Curții de Apel Galați, învestit cu soluționarea unui recurs declarat împotriva unei hotărâri pronunțate de tribunal, în primă instanță, într-un litigiu în materia contenciosului administrativ. Mai exact, tribunalul a fost învestit cu soluționarea unui litigiu în legătură cu emiterea unor ordine de reîncadrare a unor funcționari publici - inspectori antifraudă din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală detașați pe funcții de specialiști în cadrul Ministerului Public - conform art. 36 din Legea-cadru nr. 153/2017 și stabilirea venitului salarial al acestora corespunzător cu complexitatea muncii prestate, începând cu data de 1 iulie 2017, conform dispozițiilor art. 22 și art. 36 din secțiunea a 6-a, capitolul VIII, anexa nr. V din Legea-cadru nr. 153/2017. Hotărârile pronunțate de tribunal sunt supuse numai recursului, conform art. 20 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.

Titulara sesizării, Curtea de Apel Galați- Secția contencios administrativ și fiscal, învestită cu judecata recursului, urmează să soluționeze cauza în ultimă instanță, prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești, care, potrivit dispozițiilor art. 634 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă, este definitivă; cauza care face obiectul judecății se află în competența legală a unui complet de judecată al curții de apel învestit să o soluționeze.

Întrebarea formulată în cadrul procedurii prealabile trebuie să vizeze o chestiune de drept punctuală, astfel încât soluția ce se va da să aibă în vedere numai chestiunea respectivă, iar nu întreaga problematică a unui text de lege.

Chestiunea de drept respectivă trebuie să fie una importantă și determinantă pentru soluționarea fondului cauzei deduse judecății. Sub acest aspect, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat deja că admisibilitatea procedurii hotărârii prealabile este condiționată de împrejurarea ca interpretarea pe care o va da instanța supremă să producă consecințe juridice de natură să determine soluționarea pe fond a cauzei, sub aspectul statuării în privința raportului juridic dedus judecății.

Din această perspectivă, se poate observa că prin sesizarea formulată de Curtea de Apel Galați - Secția contencios administrativ și fiscal se solicită a se stabili modul de interpretare a dispozițiilor art. 22 din secțiunea a 6-a, capitolul VIII, anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 în ceea ce privește sintagma "specialist din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, inclusiv al Direcției Naționale Anticorupție, al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism și al celorlalte parchete". De lămurirea acestei chestiuni de drept depinde soluționarea pe fond a cauzei aflate pe rolul instanței de trimitere, având ca obiect cererea de anulare a ordinelor de încadrare emise, obligarea pârâtului la emiterea de noi ordine de reîncadrare în funcție a reclamanților și de stabilire a salariului de bază corespunzător funcției de specialist antifraudă, prin asimilare cu funcțiile și salariile de bază prevăzute în anexele la Legea-cadru nr. 153/2017, cu avizul Ministerului Muncii și Protecției Sociale, al Ministerului Finanțelor Publice și al Agenției Naționale a Funcționarilor Publici, precum și obligarea pârâtului la plata diferențelor de drepturi salariale dintre cele încasate și cele cuvenite conform noii încadrări a reclamanților, începând cu data de 1 iulie 2017, actualizate cu indicele de inflație până la data plății efective și a dobânzii legale calculate de la data scadenței fiecărei sume până la data plății efective.

În ceea ce privește cerința noutății chestiunii de drept supuse interpretării, care reprezintă o condiție distinctă de admisibilitate, în absența unei definiții legale a acestei noțiuni, verificarea acesteia ține de exercitarea atributului de apreciere a completului învestit cu soluționarea unei astfel de sesizări, așa cum instanța supremă a decis în mod constant în jurisprudența Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept

S-a statuat deja că cerința noutății este îndeplinită atunci când problema de drept își are izvorul în reglementări recent intrate în vigoare, iar instanțele încă nu au dat acesteia o anumită interpretare și aplicare la nivel jurisprudențial, de o anumită întindere sau consistență.

Totodată, cerința noutății ar putea fi reținută ca fiind îndeplinită în cazul în care s-ar impune clarificarea, într-un context legislativ nou, a unei norme mai vechi (ipoteza așa-zisei reevaluări a interpretării normei).

În acești parametri de evaluare a cerinței noutății chestiunii de drept se observă că dispozițiile legale a căror interpretare a prilejuit formularea sesizării de față se află în cuprinsul Legii-cadru nr. 153/2017, iar norma a cărei interpretare se solicită - art. 22 din secțiunea a 6-a, capitolul VIII, anexa nr. V - s-a regăsit în corpul legii, în aceeași formă, încă de la momentul intrării în vigoare a actului normativ.

Mai mult decât atât, se constată că în această materie nu a intervenit o schimbare legislativă majoră, în raport cu vechea reglementare din Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare (Legea-cadru nr. 284/2010), care prevedea la art. 22 din secțiunea a 6-a, capitolul VIII, anexa nr. VI că:

Analizând comparativ textele de lege, se constată că dispozițiile art. 22 din secțiunea a 6-a, capitolul VIII, anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 sunt, în fapt, o reluare a vechilor prevederi din Legea-cadru nr. 284/2010, mai sus citate, cu deosebirea că noua reglementare include, pe lângă specialiștii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, și categoria specialiștilor din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și al celorlalte parchete.

Totodată, aplicabilitatea normei în discuție - art. 22 din secțiunea a 6-a, capitolul VIII, anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 - nu a devenit frecventă în ultima perioadă, împrejurare ce rezultă din conținutul răspunsurilor înaintate Înaltei Curți de Casație și Justiție de către curțile de apel la solicitarea referitoare la identificarea de practică judiciară relevantă pentru chestiunea de drept analizată.

Toate aceste aspecte conduc la concluzia că în cauză nu este îndeplinită condiția noutății problemei de drept.

Pe de altă parte, nu este îndeplinită nici cerința referitoare la gradul de dificultate a chestiunii de drept, de natură a conduce la antrenarea mecanismului de unificare reprezentat de sesizarea instanței supreme în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, reținută ca atare de Înalta Curte de Casație și Justiție în cadrul jurisprudenței dezvoltate în aplicarea prevederilor art. 519 și următoarele din Codul de procedură civilă.

Jurisprudența Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat că, deși textul de lege (art. 519 din Codul de procedură civilă) nu conține o definiție a acestei noțiuni, pentru a fi vorba despre o problemă de drept reală trebuie ca norma de drept disputată să fie îndoielnică, imperfectă (lacunară) sau neclară. Chestiunea de drept supusă dezbaterii trebuie să fie una veritabilă, legată de posibilitatea de a se interpreta diferit un text de lege, fie din cauză că acest text este incomplet, fie că nu este corelat cu alte dispoziții legale, fie pentru că se pune problema că nu ar mai fi în vigoare

Pentru a fi considerată una reală, chestiunea de drept trebuie să privească posibilitatea interpretării diferite sau contradictorii a unui text de lege, a unei reguli cutumiare neclare, incomplete, ori, după caz, incerte sau incidența unor principii generale al căror conținut sau sferă de aplicare sunt discutabile, cerințe pe care chestiunea de drept sesizată nu le îndeplinește.

În jurisprudența dezvoltată la nivelul instanței supreme în legătură cu pronunțarea unei hotărâri prealabile s-a statuat că în sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție cu procedura pronunțării unei hotărâri prealabile trebuie să fie identificată o problemă de drept care necesită cu pregnanță a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenția instanței supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept și a înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securității raporturilor juridice deduse judecății

Așadar, atunci când întrebarea adresată instanței supreme face referire la un text de lege sau la conținutul unui act normativ în vigoare, chestiunea de drept în contextul art. 519 din Codul de procedură civilă trebuie să decurgă din interpretarea unei anumite dispoziții legale, iar nu din aplicarea acesteia în circumstanțele particulare ale speței, operațiune ce rămâne în atribuțiile instanței învestite cu soluționarea cauzei.

Această constatare este valabilă și pentru situația în care întrebarea face referire la mai multe prevederi legale.

Metoda de interpretare constând în coroborarea unei norme juridice cu o altă normă, fie din același act normativ, fie dintr-un alt act normativ, conduce la stabilirea înțelesului normei prin raportare la acele dispoziții legale care pot servi acestui scop, dată fiind legătura cu norma supusă interpretării.

Dacă prin sesizarea formulată nu se urmărește însă stabilirea înțelesului sau a conținutului normei, ci, pornindu-se de la un anumit rezultat al interpretării sistematice a dispozițiilor legale, se are în vedere doar aplicarea normei, cu scopul de a se identifica soluția ce trebuie adoptată în cauză, nu se poate vorbi despre o chestiune de drept care să necesite o dezlegare, în înțelesul art. 519 din Codul de procedură civilă.

Or, în speță, chestiunea de drept adusă în dezbatere nu ridică o asemenea dificultate, în contextul în care dispoziția legală a cărei interpretare se solicită a se realiza nu este nici lacunară, nici incompletă sau neclară.

Astfel, textul art. 22 din secțiunea a 6-a, capitolul VIII, anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 reglementează modalitatea în care se stabilesc salariile de bază pentru specialiștii care își desfășoară activitatea în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, inclusiv al Direcției Naționale Anticorupție și al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism și al celorlalte parchete.

Din redactarea normei rezultă că aceasta este de generală aplicare pentru categoria funcționarilor publici care au calitatea de specialiști și care își desfășoară activitatea în cadrul parchetelor.

Pe de altă parte, în sesizarea ce face obiectul analizei de față, deși instanța de trimitere face referire expresă la interpretarea dispozițiilor art. 22 din secțiunea a 6-a, capitolul VIII, anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, se observă că nu se urmărește identificarea conținutului conceptual al normei, ci stabilirea modului de aplicare a acesteia la situația de fapt din speță, operațiune ce excedează atribuțiilor completului constituit pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile.

Trebuie remarcat că norma de drept supusă analizei este