Decizia nr. 183 din 19 mai 2025

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 137/1/2025, este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna Raluca Emilia Leote, magistrat-asistent în cadrul Secţiilor Unite, desemnat în temeiul art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Cluj – Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. 3.808/117/2023.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat părţilor.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Curtea de Apel Cluj – Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal a dispus, prin încheierea din 7 noiembrie 2024, în Dosarul nr. 3.808/117/2023, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluţionarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi a proceselor privind prestaţii de asigurări sociale (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024), în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: Dacă în raport cu prevederile art. 22 din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora ” (1) Salariile de bază pentru specialiştii din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, inclusiv al Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi al celorlalte parchete, sunt prevăzute în prezenta anexă la cap. I lit. B nr. crt. 4. (2) Specialiştii prevăzuţi la alin. (1) beneficiază şi de celelalte drepturi salariale prevăzute de lege pentru categoria profesională din care fac parte, după caz, cu excepţia elementelor salariale care compun salariul de bază stabilit pentru categoriile profesionale din care fac parte. (…) „, majorarea de 15% a salariului de bază pentru complexitatea muncii, prevăzută în anexa nr. VIII, capitolul I, lit. A din Legea-cadru nr. 153/2017 reprezintă un element component al salariului de bază sau o majorare a bazei de salarizare? II. Dispoziţiile legale supuse interpretării

Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea-cadru nr. 153/2017) – anexa nr. V – capitolul VIII Reglementări specifice personalului din sistemul justiţiei – secţiunea a 6-a Salarizarea specialiştilor din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, inclusiv al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi al celorlalte parchete ” Art. 22. – (1) Salariile de bază pentru specialiştii din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, inclusiv al Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi al celorlalte parchete, sunt prevăzute în prezenta anexă la cap. I lit. B nr. crt. 4. (2) Specialiştii prevăzuţi la alin. (1) beneficiază şi de celelalte drepturi salariale prevăzute de lege pentru categoria profesională din care fac parte, după caz, cu excepţia elementelor salariale care compun salariul de bază stabilit pentru categoriile profesionale din care fac parte.” Anexa nr. VIII – Familia ocupaţională de funcţii bugetare „Administraţie” – capitolul I – lit. A – secţiunea I Nota 3 – „3. Funcţionarii publici din cadrul aparatului Ministerului Finanţelor Publice, Ministerului Muncii şi Justiţiei Sociale, Ministerului Mediului, Ministerului Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, Ministerului Fondurilor Europene, Ministerului Sănătăţii, Ministerului Educaţiei Naţionale, Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate şi din instituţiile aflate în subordinea, coordonarea sau sub autoritatea acestora, funcţionarii publici din cadrul aparatului Administraţiei Prezidenţiale, Secretariatului General al Guvernului, Ministerului Apelor şi Pădurilor şi Ministerului Justiţiei, precum şi funcţionarii publici parlamentari din serviciile Parlamentului, cu excepţia celor prevăzuţi la pct. 1 şi 2, beneficiază, pentru complexitatea muncii, de o majorare a salariului de bază de 15%.” III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, reclamanţii au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, anularea, în parte, a Ordinului nr. 587 din 26.04.2023 şi a anexei nr. 1 la acesta, emis de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la reclamanţi; anularea, în parte, a Ordinului nr. 617 din 28.04.2023 şi a anexei nr. 9 la acesta, emis de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la reclamanţi; anularea Adresei nr. vvv din 14.06.2023 privind respingerea contestaţiei formulate de reclamanta I.V.F. şi a Adresei nr. nnn din 14.06.2023 privind respingerea contestaţiei formulate de reclamantul M.I.C., ambele adrese emise de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; obligarea pârâţilor să emită un nou ordin de salarizare prin care să fie acordată majorarea de 15% a salariului de bază conform anexei nr. VIII, cap. I, lit. A din Legea-cadru nr. 153/2017; obligarea pârâţilor la recalcularea drepturilor salariale cuvenite reclamanţilor prin majorarea cu 15% a salariului de bază conform anexei nr. VIII, cap. I din Legea-cadru nr. 153/2017 şi în continuare, până la încetarea raporturilor de serviciu ale fiecărui reclamant; obligarea pârâţilor să plătească reclamanţilor diferenţa dintre drepturile salariale cuvenite şi cele efectiv achitate, actualizate cu indicele de inflaţie, la care se va adăuga dobânda legală penalizatoare, calculată de la data scadenţei fiecărui salariu şi până la data plăţii efective; cu cheltuieli de judecată.

Prin Sentinţa civilă nr. 561 din 26 februarie 2024, pronunţată în Dosarul nr. 3.808/117/2023 al Tribunalului Cluj, s-a respins cererea de chemare în judecată, ca fiind neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanţii I.V.F. şi M.I.C., solicitând casarea sentinţei, rejudecarea cauzei şi admiterea acţiunii. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Cluj – Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii

Instanţa de trimitere a apreciat că sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 2 alin. (1) raportat la art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Reclamanţii au formulat puncte de vedere asupra sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. VI. Punctul de vedere al completului care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

În opinia instanţei de trimitere, o posibilă interpretare a dispoziţiilor legale supuse analizei, în raport cu prevederile art. 22 din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, ar fi în sensul că majorarea de 15% pentru complexitatea muncii, astfel cum aceasta este reglementată în cadrul anexei nr. VIII: Familia ocupaţională de funcţii bugetare „Administraţie” la Legea-cadru nr. 153/2017, capitolul, subcapitolul 1, lit. A Salarizarea funcţionarilor publici, nota 3, ar reprezenta o componentă a salariului de bază acordat funcţionarilor publici vizaţi de textul de lege. Susţine că această interpretare poate fi dedusă din expresia folosită de legiuitor: „Funcţionarii publici (…) beneficiază, pentru complexitatea muncii, de o majorare a salariului de bază de 15%”.

Pe de altă parte, menţionează că dispoziţiile ce reprezintă obiectul prezentei sesizări pot fi interpretate şi în sensul în care majorarea de 15% pentru complexitatea muncii nu reprezintă o componentă a salariului de bază, ci un adaos, făcând parte din salariul lunar, astfel cum acesta este definit la art. 7 lit. e) din Legea-cadru nr. 153/2017. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale

În raport cu întrebarea cu care a fost sesizată instanţa supremă în prezentul dosar, nu a fost necesară consultarea jurisprudenţei instanţelor naţionale. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

În jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au fost identificate următoarele decizii care prezintă relevanţă cu privire la chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării: Decizia nr. 82 din 26 noiembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 130 din 19 februarie 2019; Decizia nr. 51 din 11 noiembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 64 din 30 ianuarie 2020; Decizia nr. 50 din 11 noiembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 82 din 5 februarie 2020.

În jurisprudenţa Completului pentru soluţionarea recursului în interesul legii din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prezintă relevanţă Decizia nr. 27 din 26 octombrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 71 din 22 ianuarie 2021. IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, întrucât nu sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Temeiul prezentei sesizări îl constituie prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024. Domeniul de aplicare a acestui act normativ, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 559 din 14 iunie 2024, este conturat expres prin dispoziţiile art. 1, iar prin art. 2 s-a instituit o procedură specială privind sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

În contextul normativ expus, procedura de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii de admisibilitate a sesizării: (i) existenţa unei cauze în curs de judecată, în primă instanţă sau în calea de atac; (ii) cauza să facă parte din categoria celor prevăzute limitativ la art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, indiferent de natura şi obiectul proceselor, de calitatea părţilor ori de instanţa competentă să le soluţioneze, respectiv litigiul să vizeze stabilirea şi/sau plata drepturilor salariale/de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/şi cele privind raporturile de muncă şi de serviciu ale acestui personal, fie stabilirea şi/sau plata drepturilor la pensie, inclusiv cele rezultate din actualizarea/recalcularea/revizuirea drepturilor la pensie sau/şi cele privind alte prestaţii de asigurări sociale ale personalului plătit din fonduri publice; (iii) existenţa unei chestiuni de drept susceptibile să dea naştere unor interpretări diferite pentru care să fie necesară o rezolvare de principiu; (iv) soluţionarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept; (v) chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Verificând condiţiile de admisibilitate se constată că acestea sunt doar parţial îndeplinite. Astfel, sesizarea a fost formulată într-un litigiu având ca obiect solicitarea reclamanţilor persoane fizice, specialişti în cadrul parchetelor de pe lângă tribunal şi curte de apel, care fac parte din categoria personalului plătit din fonduri publice, privind obligarea pârâţilor la emiterea unui nou ordin de salarizare prin care să fie acordată majorarea de 15% a salariului de bază conform anexei nr. VIII, cap. I, lit. a) din Legea-cadru nr. 153/2017.

Aşadar, instanţa de trimitere a fost învestită cu soluţionarea unui litigiu care se înscrie în domeniul de aplicare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, astfel cum este acesta descris prin art. 1 alin. (1) din actul normativ menţionat, titularul cererii de chemare în judecată făcând parte din categoria personalului plătit din fonduri publice.

Cauza se află în curs de soluţionare pe rolul Curţii de Apel Cluj – Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, în virtutea competenţei legale conturate prin dispoziţiile art. 96 pct. 3 din Codul de procedură civilă şi ale art. 10 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Celelalte condiţii de admisibilitate decurg din existenţa unei chestiuni de drept, în sensul că impun legătura acesteia cu soluţionarea cauzei pendinte pe rolul instanţei de trimitere, respectiv absenţa unei dezlegări a acesteia într-un mecanism de unificare jurisprudenţială (ori a unui recurs în interesul legii) în curs de soluţionare care să aibă ca obiect aceeaşi chestiune de drept.

În legătură cu acest din urmă aspect, se observă că art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 coincide în conţinut cu art. 519 din Codul de procedură civilă, astfel încât nu instituie vreo derogare de la dreptul comun.

Prin urmare, văzând şi norma de trimitere la prevederile Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, din cuprinsul art. 4 al ordonanţei, se constată că şi în cazul mecanismului instituit în baza Ordonanţei de urgenţă a Guvernului este pe deplin operantă noţiunea autonomă de „chestiune de drept” prevăzută de Codul de procedură civilă şi a cărei semnificaţie a fost conturată în jurisprudenţa constantă a Înaltei Curţi referitoare la procedura reglementată de dispoziţiile art. 519 şi 520 din Codul de procedură civilă.

Astfel, chestiunea de drept supusă dezlegării trebuie să fie veritabilă, în sensul ca întrebarea adresată instanţei supreme să vizeze o problemă de drept reală, care să privească interpretarea diferită sau contradictorie a unui text de lege, a unei reguli cutumiare neclare, incomplete sau, după caz, incerte ori incidenţa unor principii generale ale dreptului al căror conţinut sau a căror sferă de acţiune sunt discutabile.

Mai mult decât atât, expunerea de motive din preambulul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 evocă nevoia clarificării, încă dintr-o fază incipientă (cea a judecării cauzelor în fond), a unor „chestiuni dificile de drept”, ceea ce consolidează concluzia necesităţii existenţei unei chestiuni de drept veritabile, a cărei lămurire reclamă intervenţia instanţei supreme, în scopul rezolvării de principiu a acesteia şi înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor deduse judecăţii.

Totodată, în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a stabilit că obiectul procedurii este reprezentat de o normă de drept incompletă sau neclară, care, pe baza unei interpretări juridice adecvate, consistente, poate primi înţelesuri şi aplicări divergente în situaţii cvasiidentice şi poate determina, în final, o jurisprudenţă neunitară. Prin urmare, sintagma „chestiune de drept”, prevăzută la art. 519 din Codul de procedură civilă şi la art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, trebuie raportată la prevederile art. 5 alin. (2) din Codul de procedură civilă, potrivit cărora „niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă” (spre exemplu, Decizia nr. 32 din 24 aprilie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 455 din 25 mai 2023).

Prin raportare la aceste exigenţe, Înalta Curte constată că sesizarea formulată nu întruneşte condiţia de admisibilitate subsumată cerinţei ca aceasta să privească o „chestiune de drept” care să fie reală, dificilă, generată de nevoia lămuririi sensului şi înţelesului unei norme de drept imperfecte, lacunare sau neclare, aptă să devină sursă a unor interpretări divergente şi, pe cale de consecinţă, a unei jurisprudenţe neunitare.

Astfel, se constată, pe de o parte, că aspectele sesizate de instanţa de trimitere nu pun problema unei dificultăţi de interpretare a unei norme îndoielnice, neclare (cu referire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor care reglementează modalitatea în care se stabilesc salariile de bază pentru specialiştii care îşi desfăşoară activitatea în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, inclusiv al Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi al celorlalte parchete), iar, pe de altă parte, că au fost lămurite prin decizii interpretative anterioare ale instanţei supreme (cu referire la interpretarea şi aplicarea unor dispoziţii legale cu caracter similar vizând alte categorii de personal plătit din fonduri publice).

Aşadar, se constată că obiectul sesizării nu priveşte o veritabilă chestiune de drept în sensul art. 519 din Codul de procedură civilă, ci, mai degrabă, aplicarea dispoziţiilor legale incidente într-un caz concret, în raport cu interpretarea deja oferită de Înalta Curte prin deciziile anterioare pronunţate în mecanismul dezlegării unei chestiuni de drept.

Analizând normele legale invocate de Curtea de Apel Cluj, se observă că ele dispun asupra unor beneficii de natură pecuniară, cu referire în speţă la salariul de bază pentru specialiştii care îşi desfăşoară activitatea în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, inclusiv al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi al celorlalte parchete.

Concret, prin sesizarea dedusă examinării, instanţa de trimitere pune în discuţie, din perspectiva aplicării dispoziţiilor art. 22 alin. (2) din secţiunea a 6-a, cap. VIII din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, natura juridică a majorării de 15% a salariului de bază pentru complexitatea muncii, prevăzută în anexa nr. VIII, capitolul I, lit. A, secţiunea I din Legea-cadru nr. 153/2017, respectiv dacă aceasta reprezintă un element distinct de salariul de bază, aşa cum susţin reclamanţii, sau chiar o componentă a salariului de bază.

Însă, aşa cum însăşi autoarea sesizării constată, terminologia utilizată de legiuitor, aceea de majorare a salariului de bază, indică în mod neechivoc o creştere a salariului de bază, nefiind identificate de instanţa de trimitere niciun fel de argumente pentru care s-ar putea aprecia că această majorare ar reprezenta un adaos, un element suplimentar salariului de bază, subsumat noţiunii mai largi de salariu lunar, astfel cum aceasta este definită la art. 7 lit. e) din Legea-cadru nr. 153/2017.

Procedând în continuare la examenul deciziilor interpretative obligatorii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (astfel cum rezultă din jurisprudenţa evidenţiată la pct. VIII din prezenta decizie), instanţa supremă subliniază că s-a statuat anterior, în mecanismele de unificare a practicii judiciare, cu privire la natura şi componentele salariului de bază, acest aspect controversat făcând obiect de analiză a instanţei supreme.

Chiar dacă nu a fost dezlegată explicit o chestiune identică celei ce face obiectul sesizării (dacă majorarea de 15% a salariului de bază pentru complexitatea muncii, prevăzută de anexa nr. VIII, cap. I lit. A din Legea-cadru nr. 153/2017, reprezintă un element component al salariului de bază sau o majorare a bazei de salarizare), dezlegările anterioare au relevanţă pentru condiţia de admisibilitate a existenţei unei chestiuni de drept veritabile întrucât nu poate fi exclus de plano ca problema de drept în discuţie să prezinte un grad de dificultate ridicat, de natură a justifica intervenţia instanţei supreme, chiar şi atunci când au fost pronunţate decizii în procedura hotărârii prealabile şi/sau a recursului în interesul legii, dar soluţiile adoptate şi considerentele ce le-au fundamentat trebuie corelate (în acest sens, Decizia nr. 52 din 21 octombrie 2024 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1316 din 24 decembrie 2024, paragraful 65).

Or, în privinţa componentelor salariului de bază, cu referire la majorarea de 15% a salariului de bază pentru complexitatea muncii, dezlegările anterioare, date prin mecanismul recursului în interesul legii sau al hotărârii prealabile, se impun, mutatis mutandis.

Corelarea dezlegărilor anterioare date unor chestiuni de drept prin hotărâri prealabile nu prezintă vreo dificultate, presupunând un demers facil de identificare a deciziilor relevante şi de aplicare corespunzătoare a acestora la circumstanţele particulare ale cauzei.

În primul rând, instanţa supremă notează că, în ce priveşte dispoziţiile art. 22 din secţiunea a 6-a, cap. VIII, anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin Decizia nr. 50 din 11 noiembrie 2019, a respins ca inadmisibilă o sesizare similară, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile privind următoarea chestiune de drept: „Interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 22 din secţiunea a 6-a, capitolul VIII, anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv dacă sintagma «specialist din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, inclusiv al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi al celorlalte parchete» are în vedere categoria specialiştilor din parchete sau are în vedere şi categoria specialiştilor antifraudă detaşaţi în cadrul aceloraşi parchete în funcţia de specialist, în baza art. 3 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea şi reorganizarea activităţii Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 144/2014, cu modificările ulterioare, corelat cu art. 24 din acelaşi act normativ.” Potrivit considerentelor, nu se poate aprecia că chestiunea de drept adusă în dezbatere prezintă un grad de dificultate care să justifice pronunţarea unei hotărâri prealabile, în contextul în care dispoziţia legală a cărei interpretare se solicită a se realiza nu este nici lacunară, nici incompletă sau neclară.

În cadrul acestei decizii, instanţa supremă a reţinut că „73. (…) textul art. 22 din secţiunea a 6-a, capitolul VIII, anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 reglementează modalitatea în care se stabilesc salariile de bază pentru specialiştii care îşi desfăşoară activitatea în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, inclusiv al Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi al celorlalte parchete. 74. Din redactarea normei rezultă că aceasta este de generală aplicare pentru categoria funcţionarilor publici care au calitatea de specialişti şi care îşi desfăşoară activitatea în cadrul parchetelor. 75. Pe de altă parte, în sesizarea ce face obiectul analizei de faţă, deşi instanţa de trimitere face referire expresă la interpretarea dispoziţiilor art. 22 din secţiunea a 6-a, capitolul VIII, anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, se observă că nu se urmăreşte identificarea conţinutului conceptual al normei, ci stabilirea modului de aplicare a acesteia la situaţia de fapt din speţă, operaţiune ce excedează atribuţiilor completului constituit pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile.”

Deşi sesizarea soluţionată prin Decizia nr. 50 din 11 noiembrie 2019 a fost respinsă ca inadmisibilă, astfel cum s-a stabilit în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, decizia „beneficiază, ca orice act jurisdicţional, de efectul autorităţii de lucru judecat ataşat considerentelor pe care se sprijină şi explicitează soluţia inadmisibilităţii sesizării” (Decizia nr. 2 din 8 februarie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 342 din 5 aprilie 2021, paragraful 39).

Revenind la prezenta sesizare, este evident că, întrucât în cauză nu se pune problema existenţei unei dificultăţi de interpretare a unei norme de drept neclare, îndoielnice, nu este îndeplinită condiţia de admisibilitate subsumată cerinţei ca aceasta să privească o chestiune de drept reală, ci, precum în cazul sesizării soluţionate prin decizia anterior amintită, se solicită o rezolvare a litigiului dedus judecăţii. Or, instanţa supremă nu poate fi învestită în cadrul acestei proceduri cu interpretarea şi aplicarea legii la circumstanţele concrete ale cauzei cu a cărei soluţionare au fost învestite instanţele, atribut care este şi trebuie să rămână în competenţa acestora.

În al doilea rând, prin Decizia nr. 82 din 26 noiembrie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a admis sesizarea şi a stabilit că „- majorarea salariului de bază, de 15% pentru complexitatea muncii, nu se acordă pentru perioada 1 iulie 2017-31 decembrie 2017 şi pentru anul 2018; – pentru perioada 2019-2022, această majorare se acordă în condiţiile stabilite la art. 38 alin. (4) din Legea-cadru nr. 153/2017; – prin excepţie, această majorare se acordă începând cu ianuarie 2018 sau cu data de la care salariile de bază, soldele de funcţie/salariile de funcţie, indemnizaţiile de încadrare devin mai mari decât cele stabilite potrivit legii pentru anul 2022, ca urmare a majorărilor salariale reglementate”.

Prin această decizie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a clarificat interpretarea unor dispoziţii din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, în contextul în care existau opinii divergente în jurisprudenţă cu privire la momentul aplicării majorării salariale menţionate.

În ce priveşte majorarea salarială cu 15% pentru complexitatea muncii, de care beneficiază personalul bugetar, relevante sunt paragrafele nr. 69-74, prin care s-au reţinut următoarele: „69. În anexa nr. VIII, parte integrantă din Legea-cadru nr. 153/2017, sunt prevăzute salariile de bază, sporurile şi alte drepturi salariale specifice domeniului de activitate corespunzător familiei ocupaţionale de funcţii bugetare «Administraţie», pentru anul 2022. 70. Prin dispoziţiile Notei 2 lit. c) pct. II, lit. A, cap. I din anexa nr. VIII la Legea-cadru nr. 153/2017, se conferă beneficiul unei majorări a salariului de bază cu 15% pentru complexitatea muncii funcţionarilor publici din serviciile publice deconcentrate ale instituţiilor din subordinea, coordonarea sau sub autoritatea Ministerului Mediului, Ministerului Sănătăţii, Ministerului Educaţiei Naţionale şi Ministerului Muncii şi Justiţiei Sociale. 71. Majorarea salariului de bază cu 15% pentru complexitatea muncii reprezintă un drept salarial nou, constituit prin dispoziţiile legale mai sus menţionate. 72. În sensul art. 7 lit. a), salariul de bază reprezintă suma de bani la care are dreptul lunar personalul plătit din fonduri publice, corespunzător funcţiei, gradului/treptei profesionale, gradaţiei, vechimii în specialitate, astfel cum este stabilită în anexele nr. I-IX. 73. În vederea punerii în aplicare a dispoziţiilor Legii-cadru nr. 153/2017, prin art. 36 din acest act normativ s-a stabilit că, la data intrării în vigoare, 1 iulie 2017, trebuie să se procedeze la reîncadrarea personalului salarizat «pe noile funcţii, grade/trepte profesionale, gradaţie corespunzătoare vechimii în muncă şi vechime în specialitate/vechime în învăţământ avute, cu stabilirea salariilor de bază, soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, indemnizaţiilor de încadrare şi indemnizaţiilor lunare potrivit art. 38». 74. Prin raportare la dispoziţiile legale mai sus enunţate rezultă că stabilirea salariilor de bază, soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, indemnizaţiilor de încadrare şi indemnizaţiilor lunare se efectuează în condiţiile art. 38 din Legea nr. 153/2017.”

Privitor la deosebirea dintre majorările salariului de bază şi elementele salariale distincte precum sporuri sau indemnizaţii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a pronunţat Decizia nr. 27 din 26 octombrie 2020, prin care a reţinut că „prin Decizia nr. 82/2018 instanţa supremă nu a examinat aplicarea art. 38 din Legea-cadru nr. 153/2017 necondiţionat sau din perspectiva sporului pentru condiţii vătămătoare, precum în situaţia pendinte, ci în legătură cu o dispoziţie din lege ce reglementează majorarea salariului de bază cu un procent de 15% pentru complexitatea muncii, majorările salariului de bază având o altă natură juridică faţă de sporurile reglementate pentru un anume specific al muncii. În paragraful 81 din decizie se prevede că, «începând cu anul 2019, celelalte drepturi salariale prevăzute de Legea-cadru nr. 153/2017 (sporuri, indemnizaţii, majorări etc.) vor fi determinate prin aplicarea procentelor prevăzute în conţinutul legii şi în anexe asupra salariului de bază, rezultând cuantumul acestora care va fi acordat anual. Creşterea respectivă şi data de aplicare se stabilesc prin legea anuală a bugetului de stat, cu respectarea principiului sustenabilităţii financiare, prevăzut de art. 6 lit. h) din Legea-cadru nr. 153/2017».”

Oricum, suplimentar considerentelor desprinse din jurisprudenţa obligatorie a Înaltei Curţi evidenţiată anterior, instanţa supremă subliniază că interpretarea unei norme juridice se realizează prin corelarea ei cu alte dispoziţii legale şi principii generale de drept care sunt contemporane prevederii legale ce se impune a fi interpretată şi aplicată într-un litigiu concret, presupunând o abordare gramaticală, logică, sistematică, teleologică şi istorică.

Înalta Curte reaminteşte faptul că scopul procedurii hotărârii prealabile este acela de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, cu consecinţa prevenirii sau sistării divergenţelor jurisprudenţiale în fază incipientă, în cadrul acestui mecanism nefiind posibilă o examinare exhaustivă a tuturor drepturilor salariale ale personalului plătit din fonduri publice.

Revine, prin urmare, instanţelor de judecată, în raport cu situaţiile de fapt particulare din fiecare litigiu, să stabilească eventuala corespondenţă dintre aceste drepturi, în raport cu conţinutul acestora, cu scopul pentru care au fost prevăzute, în funcţie de categoria profesională şi de alte elemente de natură a contura natura juridică a acestor drepturi.

Faţă de cele expuse, se concluzionează că întrebarea adresată de către instanţa de trimitere nu relevă o chestiune de drept veritabilă, concluzie dedusă atât din conţinutul normativ clar al dispoziţiilor vizate de sesizare, cât şi din existenţa unor dezlegări anterioare date de instanţa supremă prin hotărâri obligatorii în materia vizată de normele invocate de instanţa de trimitere, ce pot oferi repere concrete de interpretare, utile în soluţionarea cauzei deduse judecăţii, astfel încât sesizarea este inadmisibilă, nefiind îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate din art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, cu referire la art. 521 din Codul de procedură civilă,