Decizia nr. 369/2025 — ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept · Dosar nr. 1326/1/2025

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 1.326/1/2025, este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna Maria-Camelia Drăguşin, magistrat-asistent în cadrul Secţiilor Unite, desemnată în temeiul art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Iaşi – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 5.024/99/2022.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat părţilor, reclamantul formulând un punct de vedere la raport.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Tribunalul Iaşi – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a dispus, prin încheierea din 28 martie 2025, în Dosarul nr. 5.024/99/2022, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluţionarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi a proceselor privind prestaţii de asigurări sociale (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024), în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: În aplicarea art. 39 din Legea poliţiei locale nr. 155/2010, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi art. 11 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, o hotărâre de consiliu local prin care se stabileşte o majorare a coeficienţilor care stau la baza salariilor de bază pentru funcţiile publice din cadrul poliţiei locale, fără a se menţiona data de la care se modifică respectivii coeficienţi, are aplicabilitate imediată, respectiv de la data intrării în vigoare a hotărârii de consiliu local, întrucât drepturile salariale majorate sunt suficient de caracterizate, astfel încât pot fi stabilite prin aplicarea directă a hotărârii de consiliu local, sau hotărârea de consiliu local produce efecte juridice în sensul majorării drepturilor salariale la o dată ulterioară menţionată în actele administrative individuale (deciziile de încadrare) emise în aplicarea hotărârii consiliului local? II. Dispoziţiile legale supuse interpretării

Legea poliţiei locale nr. 155/2010, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea poliţiei locale nr. 155/2010): ” Art. 39. – (1) Finanţarea cheltuielilor curente şi de capital ale poliţiei locale care funcţionează ca instituţie publică cu personalitate juridică se asigură din venituri proprii şi subvenţii de la bugetul local. (2) În cazul în care poliţia locală se organizează ca un compartiment funcţional în cadrul aparatului de specialitate al primarului/primarului general al municipiului Bucureşti, activitatea acesteia se finanţează integral din bugetul local.”

Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea-cadru nr. 153/2017): ” Art. 11. – (1) Pentru funcţionarii publici şi personalul contractual din cadrul familiei ocupaţionale «Administraţie» din aparatul propriu al consiliilor judeţene, primării şi consilii locale, din instituţiile şi serviciile publice de interes local şi judeţean din subordinea acestora, salariile de bază se stabilesc prin hotărâre a consiliului local, a consiliului judeţean sau a Consiliului General al Municipiului Bucureşti, după caz, în urma consultării organizaţiei sindicale reprezentative la nivel de unitate sau, după caz, a reprezentanţilor salariaţilor. (2) Nomenclatorul funcţiilor necesare desfăşurării activităţilor specifice fiecărei instituţii sau autorităţi a administraţiei publice locale, precum şi ierarhia funcţiilor sunt prevăzute în anexa nr. VIII cap. I lit. A pct. III şi cap. II lit. A pct. IV. (3) Stabilirea salariilor lunare potrivit alin. (1) se realizează de către ordonatorul de credite, cu respectarea prevederilor art. 25. (4) Nivelul veniturilor salariale se stabileşte, în condiţiile prevăzute la alin. (1) şi (3), fără a depăşi nivelul indemnizaţiei lunare a funcţiei de viceprimar sau, după caz, a indemnizaţiei lunare a vicepreşedintelui consiliului judeţean sau, după caz, a viceprimarului municipiului Bucureşti, corespunzător nivelului de organizare: comună, oraş, municipiu, sectoarele municipiului Bucureşti, Primăria Generală a Municipiului Bucureşti, exclusiv majorările prevăzute la art. 16 alin. (2), cu încadrarea în cheltuielile de personal aprobate în bugetele de venituri şi cheltuieli. (5) Angajarea, promovarea, avansarea în gradaţie a personalului prevăzut la alin. (1) se fac cu respectarea prevederilor prezentei legi, precum şi a celorlalte reglementări specifice funcţionarilor publici şi personalului contractual.” III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi cu numărul 5.024/99/2022, aşa cum a fost precizată anterior primului termen de judecată, reclamanţii, prin Sindicatul Naţional Pro Lex, au chemat în judecată pârâta Poliţia Locală Iaşi, solicitând obligarea acesteia la plata drepturilor salariale reprezentând diferenţa între salariile cuvenite ca urmare a aplicării salarizării la nivelul funcţiilor publice generale echivalente din cadrul aparatului de specialitate al primarului, pentru aceeaşi funcţie şi grad profesional, şi salariile efectiv achitate reclamanţilor de la data intrării în vigoare a Hotărârii Consiliului Local Iaşi din 28 ianuarie 2022 şi până la 1 iunie 2022, când au intrat în vigoare deciziile de echivalare salarială, urmând ca sumele să fie actualizate cu indicele de inflaţie.

În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat, în esenţă, că sunt membri ai Sindicatului Naţional Pro Lex şi funcţionari publici salarizaţi de către instituţia pârâtă şi că prin Hotărârea Consiliului Local Iaşi din 28 ianuarie 2022 s-a aprobat încadrarea salarială la nivelul stabilit pentru funcţiile publice generale similare din aparatul de specialitate al primarului.

Cu toate acestea, nu au fost emise acte administrative individuale la data emiterii hotărârii consiliului local, iar încadrarea nu a fost realizată în fapt decât începând cu 1 iunie 2022.

Pârâta, prin precizările transmise la dosar, a susţinut, în esenţă, că stabilirea drepturilor salariale conform coeficienţilor care stau la baza stabilirii salariilor de bază pentru funcţiile publice din cadrul Poliţiei Locale Iaşi, aşa cum sunt prevăzuţi în anexa la Hotărârea Consiliului Local Iaşi din 28 ianuarie 2022, s-a realizat abia începând cu 1 iunie 2022 pentru ca ordonatorul terţiar de credite să se poată încadra în cheltuielile de personal aprobate în bugetele de venituri şi cheltuieli pe exerciţiul bugetar al anului în curs. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii

Instanţa de trimitere a apreciat că sesizarea este admisibilă, în conformitate cu prevederile art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, reţinând ca fiind îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În acest sens a arătat că reclamanţii deţin funcţii publice în cadrul Poliţiei Locale Iaşi, fiindu-le aplicabile dispoziţiile din Legea-cadru nr. 153/2017, soluţionarea cauzei depinde de rezolvarea chestiunii de drept în discuţie, iar din verificările efectuate pe portalul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a constatat că până la acest moment nu au fost formulate sesizări şi nici nu s-au pronunţat decizii de către instanţa supremă cu privire la această chestiune de drept.

S-a subliniat şi că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, prin derogare de la dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, impune instanţelor obligaţia de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru dezlegarea chestiunii de drept chiar şi de prima instanţă învestită cu soluţionarea cauzelor prevăzute de art. 1 alin. (1) din ordonanţa de urgenţă, chiar dacă problema de drept nu este una de noutate şi nu suscită dificultăţi deosebite de interpretare. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Părţile nu au exprimat puncte de vedere cu privire la chestiunea de drept în discuţie. VI. Punctul de vedere al completului care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Instanţa de trimitere a reţinut că dispoziţiile art. 11 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 atribuie consiliilor locale competenţa de stabilire a salariilor de bază, prin hotărâre a consiliului local. Stabilirea salariilor individuale se face ulterior de către ordonatorul de credite, conform art. 11 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017, însă în condiţiile stabilite prin hotărârea consiliului local.

Întrucât drepturile salariale majorate sunt suficient de caracterizate, astfel încât pot fi stabilite prin aplicarea directă a hotărârii de consiliu local, iar în cuprinsul acestei hotărâri a consiliului local nu se dispune acordarea drepturilor salariale majorate la o dată ulterioară, nu este condiţionată aplicarea sa de emiterea unor acte individuale ulterioare şi nu este supusă altor termene sau condiţii, instanţa apreciind că o asemenea hotărâre a consiliului local produce efecte juridice, în sensul stabilirii noilor drepturi salariale, de la data intrării sale în vigoare. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale

Faţă de conţinutul întrebării adresate instanţei supreme s-a apreciat că nu este necesară consultarea instanţelor pentru comunicarea hotărârilor judecătoreşti relevante. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Curtea Constituţională s-a pronunţat în repetate rânduri asupra excepţiilor de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 din Legea-cadru nr. 153/2017, constatând că sunt neîntemeiate (Decizia nr. 371 din 16 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 8 din 5 ianuarie 2021, Decizia nr. 337 din 11 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 19 din 8 ianuarie 2021, Decizia nr. 633 din 22 septembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 56 din 19 ianuarie 2021, Decizia nr. 12 din 14 ianuarie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 456 din 28 aprilie 2021, Decizia nr. 668 din 15 decembrie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 520 din 13 iunie 2023, Decizia nr. 113 din 16 martie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 534 din 15 iunie 2023, Decizia nr. 36 din 30 ianuarie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 570 din 19 iunie 2024). IX. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Prin Decizia nr. 1 din 19 februarie 2024 a Completului pentru soluţionarea recursului în interesul legii, pronunţată în Dosarul nr. 2.948/1/2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 266 din 28 martie 2024, s-a stabilit că „În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 34 din Legea poliţiei locale nr. 155/2010, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 11 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, stabilirea drepturilor salariale ale personalului poliţiei locale nu trebuie să se facă în acelaşi cuantum cu drepturile salariale ale personalului din aparatul de specialitate al primarului.” X. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, întrucât nu sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024. XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Prezenta sesizare este formulată în temeiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluţionarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi a proceselor privind prestaţii de asigurări sociale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 559 din 14 iunie 2024. Acest act normativ cuprinde norme parţial derogatorii de la procedura de drept comun privind hotărârea prealabilă pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, dispoziţiile sale aplicându-se cu prioritate, potrivit principiului specialia generalibus derogant, şi urmând a se completa, în mod corespunzător, cu prevederile art. 519-521 din Codul de procedură civilă, după cum se indică la art. 4 din ordonanţa de urgenţă menţionată.

În acest context normativ, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, formulată în temeiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, trebuie să îndeplinească, în mod cumulativ, următoarele condiţii de admisibilitate: (i) existenţa unei cauze aflate în curs de judecată, care să privească fie stabilirea şi/sau plata drepturilor salariale/de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv obligarea la emiterea actelor administrative sau anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/şi raporturile de muncă şi de serviciu ale acestui personal, fie stabilirea şi/sau plata drepturilor la pensie, inclusiv actualizarea/recalcularea/revizuirea drepturilor la pensie sau/şi alte prestaţii de asigurări sociale ale personalului plătit din fonduri publice, indiferent de natura şi obiectul proceselor, de calitatea părţilor ori de instanţa competentă să le soluţioneze; (ii) instanţa care sesizează Înalta Curte să judece cauza în primă instanţă sau în calea de atac; (iii) existenţa unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire să depindă soluţionarea pe fond a cauzei; (iv) chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Verificând întrunirea acestor cerinţe legale, în raport cu elementele sesizării, se constată că acestea se regăsesc numai parţial.

Primele două condiţii legale sunt îndeplinite. Cauza în care s-a formulat sesizarea se află pe rolul Tribunalului Iaşi – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, care judecă pricina în primă instanţă conform art. 95 pct. 4 din Codul de procedură civilă raportat la art. 10 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu dispoziţiile Legii-cadru nr. 153/2017. Litigiul se circumscrie domeniului specific de reglementare prevăzut de art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, tribunalul fiind învestit cu o acţiune formulată de salariaţi, funcţionari publici, în contradictoriu cu angajatorul, instituţie publică, având ca obiect plata unor drepturi salariale/de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice.

În ceea ce priveşte cerinţa existenţei unei chestiuni de drept de a cărei lămurire să depindă soluţionarea pe fond a cauzei se constată că, în concret, aceasta instituie o dublă condiţionare: pe de o parte, să existe o chestiune de drept, iar, pe de altă parte, să fie probată legătura necesară între dezlegarea chestiunii de drept identificate şi soluţionarea cauzei pe fond.

Analizând îndeplinirea condiţiei legăturii necesare între dezlegarea chestiunii de drept identificate şi soluţionarea cauzei pe fond, se constată din conţinutul încheierii de sesizare că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanţii au solicitat obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale reprezentând diferenţa între salariile cuvenite ca urmare a aplicării salarizării la nivelul funcţiilor publice generale echivalente din cadrul aparatului de specialitate al primarului, pentru aceeaşi funcţie şi grad profesional, şi salariile efectiv achitate reclamanţilor de la data intrării în vigoare a Hotărârii Consiliului Local Iaşi din 28 ianuarie 2022 şi până la 1 iunie 2022, când au intrat în vigoare deciziile de echivalare salarială, urmând ca sumele să fie actualizate cu indicele de inflaţie.

Instanţa de trimitere a solicitat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să stabilească, în raport cu prevederile art. 39 din Legea poliţiei locale nr. 155/2010 şi art. 11 din Legea-cadru nr. 153/2017, dacă o hotărâre de consiliu local prin care se stabileşte o majorare a coeficienţilor care stau la baza salariilor de bază pentru funcţiile publice din cadrul poliţiei locale, fără a se menţiona data de la care se modifică respectivii coeficienţi, are aplicabilitate imediată sau produce efecte juridice în sensul majorării drepturilor salariale la o dată ulterioară menţionată în actele administrative individuale (deciziile de încadrare) emise în aplicarea hotărârii consiliului local.

După cum s-a reţinut anterior în cuprinsul prezentei decizii, dispoziţiile art. 39 din Legea poliţiei locale nr. 155/2010 reglementează finanţarea cheltuielilor curente şi de capital ale poliţiei locale, iar interpretarea acestor dispoziţii nu este de natură să ofere un răspuns chestiunii de drept ridicate de instanţa de trimitere, care urmăreşte să afle de la ce moment produce efecte un act administrativ.

În atare situaţie, prevederile art. 39 din Legea poliţiei locale nr. 155/2010 indicate de tribunal apar ca a nu avea relevanţă pentru soluţionarea cauzei.

Verificând mai departe cerinţele de admisibilitate ale sesizării, se impune a se nota că în absenţa unei definiţii legale a noţiunii de „chestiune de drept” din cadrul cerinţelor prevăzute la art. 519 din Codul de procedură civilă (aplicabile prin translatare şi în ceea ce priveşte sesizarea întemeiată pe dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024), în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a stabilit că pentru a fi o problemă de drept reală trebuie ca: a) chestiunea de drept care necesită, cu pregnanţă, a fi lămurită să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii; b) chestiunea de drept supusă dezlegării trebuie să ridice serioase dificultăţi de interpretare a unor dispoziţii legale imperfecte, lacunare ori contradictorii, iar nu realizarea unor operaţiuni de interpretare şi aplicare a unui text de lege în raport cu circumstanţele particulare ce caracterizează fiecare litigiu ori existenţa unor simple obstacole care ar putea fi înlăturate printr-o reflexie mai aprofundată a judecătorului cauzei; c) caracterul complex sau, după caz, precar al reglementării, de natură a conduce, în final, la interpretări diferite, precum şi dificultatea completului în a-şi însuşi o anumită interpretare trebuie să fie reflectate în încheierea de sesizare, care trebuie să fie motivată, aptă să releve reflecţia asupra diferitelor variante de interpretare posibile, cu argumentele aferente, şi de o manieră în care să se întrevadă explicit pragul de dificultate al întrebării şi în ce măsură acesta depăşeşte obligaţia ordinară a instanţei de a interpreta şi aplica legea în cadrul soluţionării unui litigiu, întrucât simpla dilemă cu privire la sensul unei norme de drept nu poate constitui temei pentru declanşarea mecanismului hotărârii prealabile. Sub acest aspect, s-a reţinut că, în procedura hotărârii prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu se substituie atributului fundamental al instanţelor, de interpretare şi aplicare a legii, ci se limitează la a facilita judecătorului eliminarea ambiguităţilor ori dificultăţilor unor texte de lege.

Prin urmare, sesizarea trebuie să conducă la interpretarea in abstracto a unor dispoziţii legale determinate, iar nu la rezolvarea unor chestiuni ce ţin de particularităţile cauzei.

Aplicând aceste considerente sesizării de faţă, se observă, în primul rând, modul lapidar în care instanţa de trimitere a motivat încheierea de sesizare, din conţinutul acesteia nerezultând interpretările posibile prefigurate de complet şi nici dificultăţile de interpretare şi aplicare a textelor de lege.

Mai mult, contrar jurisprudenţei constante a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, instanţa de trimitere apreciază că prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, prin derogare de la dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, impun instanţelor obligaţia de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru dezlegarea chestiunii de drept chiar dacă problema nu este una de noutate şi nu suscită dificultăţi deosebite de interpretare.

Din considerentele încheierii de sesizare rezultă că instanţa de trimitere, deşi susţine că de lămurirea modului de interpretare a prevederilor art. 39 din Legea poliţiei locale nr. 155/2010 şi art. 11 din Legea-cadru nr. 153/2017 depinde soluţionarea pe fond a cauzei, în realitate urmăreşte să afle dacă o hotărâre a consiliului local, prin care se stabileşte o majorare a coeficienţilor care stau la baza salariilor de bază pentru funcţiile publice din cadrul poliţiei locale, fără a se menţiona data de la care se modifică coeficienţii, are aplicabilitate imediată, respectiv de la data intrării în vigoare a hotărârii, sau produce efecte de la o dată ulterioară menţionată în actele administrative individuale (deciziile de încadrare) emise în aplicarea hotărârii. Altfel spus, tribunalul doreşte să afle data de la care un act administrativ produce efecte.

Totodată, prin punctul de vedere transmis, instanţa de trimitere a indicat că, întrucât drepturile salariale majorate sunt suficient de caracterizate, astfel încât pot fi stabilite prin aplicarea directă a hotărârii de consiliu local, iar în cuprinsul hotărârii nu se dispune acordarea drepturilor salariale majorate de la o dată ulterioară, nu este condiţionată aplicarea sa de emiterea de acte individuale ulterioare şi nu este supusă altor termene sau condiţii, o asemenea hotărâre de consiliu local produce efecte juridice, în sensul stabilirii noilor drepturi salariale, de la data intrării sale în vigoare, nefiind în niciun fel evidenţiate eventuale dificultăţi întâmpinate de tribunal în interpretarea textelor de lege reţinute în cuprinsul hotărârii.

În acest context, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept constată că prevederile legale indicate de instanţa de trimitere în cuprinsul încheierii de sesizare sunt clare şi oferă toate elementele necesare soluţionării pricinii.

Astfel cum s-a indicat mai sus, admisibilitatea învestirii instanţei supreme cu pronunţarea unei hotărâri prealabile în temeiul dispoziţiilor art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 trebuie raportată cu necesitate la condiţia existenţei unei chestiuni veritabile de drept care să necesite recurgerea la mecanismul hotărârii prealabile, nefiind posibilă învestirea instanţei supreme asupra oricărei chestiuni de drept subsumate cauzei acţiunii deduse judecăţii instanţei de trimitere.

Sintagma „chestiune de drept” nu poate fi sinonimă cauzei acţiunii, având un caracter autonom, iar condiţiile ce trebuie verificate pentru constatarea existenţei sale sunt cele conturate în jurisprudenţa dezvoltată în aplicarea dispoziţiilor art. 519 şi 520 din Codul de procedură civilă, în linie cu argumentaţia dezvoltată în mod constant în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie referitoare la mecanismul prevăzut de dispoziţiile art. 519 şi 520 din Codul de procedură civilă în ceea ce priveşte caracterul veritabil al chestiunii de drept supuse interpretării. 42. Şi în cazul mecanismului instituit în baza Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 se impune ca problema de drept supusă dezlegării să fie din categoria celor care ridică serioase dificultăţi de interpretare a unor dispoziţii legale imperfecte, lacunare sau contradictorii sau a celor care prezintă o dificultate suficient de mare în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice.

Astfel, se constată că sesizarea formulată nu întruneşte condiţia de admisibilitate subsumată cerinţei ca aceasta să privească o chestiune de drept care să fie reală, a cărei dificultate să decurgă din complexitatea, neclaritatea sau dualitatea unui text de lege, dispoziţiile art. 11 din Legea-cadru nr. 153/2017 întrunind condiţia de a constitui norme clare, nesusceptibile de interpretări diferite, de natură să nu permită calificarea întrebării instanţei de trimitere ca fiind una privitoare la o chestiune de drept reală, aptă să declanşeze mecanismul de intervenţie al instanţei supreme în asigurarea unei jurisprudenţe uniforme.

În considerarea argumentelor expuse, în temeiul art. 521 din Codul de procedură civilă sesizarea urmează a fi respinsă ca inadmisibilă,