Decizia nr. 52 din 20 iulie 2020

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 1.094/1/2020, este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 37 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat (Regulamentul).

Şedinţa este prezidată de doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă domnul magistrat-asistent Cristian Balacciu, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 38 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Piteşti – Secţia I civilă, în Dosarul nr. 1.187/109/2019, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că: la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, fiind comunicat părţilor, conform art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; părţile nu au depus puncte de vedere la raport.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile.

Curtea de Apel Piteşti – Secţia I civilă a dispus, prin Încheierea din 17 martie 2020, în Dosarul nr. 1.187/109/2019, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: dacă, având în vedere dispoziţiile tranzitorii cuprinse în art. 39 alin. (5) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, prevederile art. 14 alin. (3) din Legea- cadru nr. 153/2017 se aplică şi cadrelor didactice care şi-au echivalat gradul didactic I, prin dobândirea titlului ştiinţific de doctor, înainte de intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017?

Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea-cadru nr. 153/2017)

Prin Cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş la data de 28 februarie 2019 cu nr. 1.187/109/2019, reclamanta A a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Liceul de Arte B, Inspectoratul Şcolar C şi Ministerul Educaţiei Naţionale:

În motivare reclamanta a susţinut că este salariată la Liceul de Arte B, având funcţia de profesor titular la secţia canto clasic. A mai arătat că a obţinut titlul ştiinţific de doctor în muzică, în baza Ordinului ministrului educaţiei, cercetării, tineretului şi sportului nr. x din 7 aprilie 2014. Ulterior obţinerii titlului ştiinţific de doctor, a obţinut şi gradul didactic I, prin Ordinul ministrului educaţiei, cercetării, tineretului şi sportului nr. x din 13 noiembrie 2014, în temeiul art. 242 alin. (7) şi (10) din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011.

Reclamanta a susţinut că, prin cererea adresată pârâtului Liceul de Arte B şi înregistrată cu nr. x din 29 ianuarie 2019, a solicitat acordarea sporului de doctorat. Această solicitare a fost respinsă de pârât pentru motivul că reclamanta a optat pentru echivalarea cu gradul didactic I, conform art. 14 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017.

Reclamanta a mai arătat că indemnizaţia lunară de 50% pentru titlul ştiinţific de doctor, prevăzută de art. 14 din Legea- cadru nr. 153/2017, se acordă de la data intrării în vigoare a acestei legi, respectiv 1 iulie 2017. Astfel, de la această dată, cadrele didactice optează pentru indemnizaţia aferentă titlului ştiinţific de doctor sau pentru echivalarea cu gradul didactic I, potrivit art. 14 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017.

Aceeaşi parte a susţinut că textul de lege anterior evocat nu se aplică cadrelor didactice care şi-au echivalat gradul didactic I, prin dobândirea titlului ştiinţific de doctor, înainte de intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017. În plus, refuzul pârâtului angajator de a acorda sporul pentru titlul ştiinţific de doctor aduce atingere atât principiului constituţional potrivit căruia un drept social câştigat nu poate fi retras, cât şi principiului neretroactivităţii legii civile.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 14 din Legea-cadru nr. 153/2017.

Pârâţii Inspectoratul Şcolar C şi Ministerul Educaţiei Naţionale au formulat întâmpinări prin care au invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, arătând, în esenţă, că nu se află în raporturi de muncă cu reclamanta. Pe fondul cauzei, au solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, prin raportare la dispoziţiile art. 3, 14 şi 39 din Legea-cadru nr. 153/2017.

Pârâtul Liceul de Arte B a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată.

În apărare, a arătat că, de la data obţinerii gradului didactic I, reclamanta nu a beneficiat de sporul de doctorat, deoarece legislaţia în vigoare nu prevedea acordarea lui. Sporul de 15% i-a fost acordat reclamantei odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 71/2015 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice. De la această dată, reclamanta a beneficiat atât de bonificaţia determinată de echivalarea titlului ştiinţific de doctor cu gradul didactic, cât şi de sporul de doctorat.

În opinia pârâtului, art. 14 din Legea-cadru nr. 153/2017 se aplică şi cadrelor didactice care au dobândit titlul ştiinţific de doctor şi au beneficiat de echivalarea titlului respectiv anterior intrării sale în vigoare, conform normei tranzitorii de la art. 39 din acelaşi act normativ. Astfel, nicio persoană, indiferent de situaţia sa salarială, nu va putea cumula sporul de doctorat cu o altă bonificaţie obţinută în temeiul aceluiaşi titlu.

Prin Sentinţa civilă nr. 2.649/2019 din 7 iunie 2019, Tribunalul Argeş – Secţia pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale a respins cererea formulată de reclamantă, în contradictoriu cu pârâţii Inspectoratul Şcolar C şi Ministerul Educaţiei Naţionale, pentru lipsa calităţii procesuale pasive a acestor pârâţi; a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamantă, în contradictoriu cu pârâtul Liceul de Arte B.

Pentru a hotărî astfel prima instanţă a reţinut că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive este fondată, având în vedere că între reclamantă şi pârâţii Inspectoratul Şcolar C şi Ministerul Educaţiei Naţionale nu există raporturi de muncă.

Pe fondul cauzei, prima instanţă a apreciat că dispoziţiile art. 39 alin. (5) din Legea-cadru nr. 153/2017 trebuie interpretate prin raportare la cele ale art. 14 alin. (1) şi (3) din acelaşi act normativ. Astfel, cadrul didactic care deţine titlul ştiinţific de doctor, indiferent de data acordării acestuia, nu mai beneficiază de spor ca sumă compensatorie, fiind obligat să opteze între indemnizaţia pentru titlul ştiinţific de doctor sau pentru echivalarea cu gradul didactic I.

Prin urmare, prima instanţă a apreciat că nu mai este permisă cumularea unei duble bonificaţii pentru aceeaşi calificare, respectiv pentru titlul ştiinţific de doctor şi pentru gradul didactic, dacă gradul a fost obţinut ca urmare a echivalării acestuia cu titlul ştiinţific de doctor.

Împotriva sentinţei primei instanţe reclamanta a declarat apel, prin care a criticat ambele soluţii din sentinţa atacată.

În motivarea căii de atac, apelanta a susţinut, în esenţă, că art. 14 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017 nu este aplicabil şi cadrelor didactice care şi-au echivalat gradul didactic I, prin dobândirea titlului ştiinţific de doctor, înainte de intrarea în vigoare a acestei legi. Astfel, aceeaşi parte a învederat că este îndreptăţită a primi şi indemnizaţia pentru titlul ştiinţific de doctor, potrivit art. 14 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017.

Apelanta a formulat cerere de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile prin care să se stabilească dacă dispoziţiile art. 14 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017 se aplică cadrelor didactice care şi-au echivalat gradul didactic I, prin dobândirea titlului ştiinţific de doctor, înainte de intrarea în vigoare a acestei legi.

Asupra admisibilităţii sesizării, completul de judecată al instanţei de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, arătând următoarele:

Apelanta a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă. În acest sens, a arătat că sesizarea are ca obiect o chestiune de drept nouă, de care depinde soluţionarea pe fond a cauzei. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat asupra acestei chestiuni şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii. Chestiunea de drept este una veritabilă, fiind legată de posibilitatea interpretării diferite a dispoziţiilor art. 14 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017.

Intimatul Ministerul Educaţiei Naţionale a apreciat că este inadmisibilă cererea de sesizare în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru neîndeplinirea condiţiei referitoare la existenţa unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei. În acest sens a arătat că textele de lege supuse interpretării sunt clare şi precise, excluzând orice echivoc. Din interpretarea acestor texte de lege rezultă că niciun cadru didactic nu va putea cumula sporul de doctorat cu o altă compensaţie acordată în baza aceluiaşi temei şi pentru dobândirea aceleiaşi competenţe.

Intimatul Inspectoratul Şcolar C a susţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă. În acest sens a arătat că pretinsa chestiune de drept vizează aplicarea în timp a legii şi consecinţele juridice ale abrogării unor dispoziţii legale. Or, stabilirea legii aplicabile în timp şi a consecinţelor juridice ale abrogării unor dispoziţii legale intră în atribuţiile instanţei judecătoreşti învestite cu soluţionarea cauzei, neputând astfel conduce la declanşarea procedurii în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Intimatul Liceul de Arte B a susţinut că nu se opune sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în măsura în care se va aprecia că o astfel de sesizare este oportună pentru soluţionarea cauzei. În opinia acestei părţi, persoanele care şi-au echivalat titlul ştiinţific de doctor cu gradul profesional I, anterior intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017, nu mai beneficiază de indemnizaţia de doctorat. Astfel, persoanele respective beneficiază de gradul dobândit şi de efectele pe care echivalarea anterior menţionată le-a produs, inclusiv retribuţia corespunzătoare, conform art. 14 alin. (3) teza I din Legea-cadru nr. 153/2017. Dreptul de opţiune reglementat de art. 14 alin. (3) teza a II-a din Legea-cadru nr. 153/2017 nu se aplică persoanelor în privinţa cărora echivalarea s-a produs deja.

Completul de judecată al instanţei de sesizare a apreciat că art. 14 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017 se aplică şi cadrelor didactice care au obţinut gradul didactic I prin echivalare, anterior datei de 1 iulie 2017, în sensul că, după intrarea în vigoare a acestei legi, acestea nu mai pot primi indemnizaţia pentru titlul ştiinţific de doctor, chiar dacă anterior au încasat drepturi băneşti în considerarea titlului respectiv.

Din analiza normei anterior evocate rezultă că intenţia legiuitorului a fost aceea de a acorda o singură recompensă financiară pentru obţinerea titlului ştiinţific de doctor, aceasta fiind aplicabilă indiferent de data dobândirii titlului. Dispoziţiile art. 14 alin. (3) şi art. 39 alin. (5) din Legea-cadru nr. 153/2017 nu retroactivează, deoarece produc efecte doar pentru viitor, începând cu data aplicării dispoziţiilor acestei legi.

Art. 39 alin. (5) din Legea-cadru nr. 153/2017 se aplică tuturor categoriilor de personal care deţineau titlul ştiinţific de doctor la data intrării în vigoare a acestei legi, indemnizaţia lunară pentru titlul ştiinţific de doctor urmând a fi acordată în măsura în care sunt întrunite condiţiile de la art. 14 din acelaşi act normativ. Or, art. 14 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017 impune cadrelor didactice condiţia suplimentară de a nu fi solicitat şi obţinut gradul didactic I prin echivalarea cu titlul ştiinţific de doctor. Aceasta deoarece obţinerea gradului didactic în această modalitate reprezintă în sine un beneficiu acordat cadrelor didactice respective, condiţiile de acordare a gradului fiind mai puţin restrictive, dar şi pentru că obţinerea gradului didactic I determină avantaje financiare, prin aplicarea unui nivel de salarizare superior.

Completul de judecată al instanţei de sesizare a mai arătat că indemnizaţia pentru titlul ştiinţific de doctor reprezintă un drept salarial suplimentar, care nu intră în sfera drepturilor şi libertăţilor fundamentale, astfel încât acordarea acestui drept depinde exclusiv de opţiunea legiuitorului, evocând în acest sens jurisprudenţa relevantă a Curţii Constituţionale. Libertatea de reglementare a legiuitorului este limitată doar de prevederile constituţionale referitoare la egalitatea în drepturi a cetăţenilor, astfel încât toţi cetăţenii care îndeplinesc condiţiile acordării indemnizaţiei pentru titlul ştiinţific de doctor trebuie să se bucure în mod egal de acest drept.

Deosebirile de tratament juridic nu pot fi justificate decât de existenţa unor situaţii care, în mod obiectiv şi rezonabil, justifică aplicarea unor astfel de diferenţieri între diversele categorii de persoane. Or, dispoziţiile legale analizate se aplică deopotrivă tuturor persoanelor aflate în aceeaşi situaţie juridică, motiv pentru care nu se poate reţine o eventuală discriminare. În plus, excluderea de la aplicarea acestor dispoziţii a cadrelor didactice aflate în situaţia apelantei ar naşte noi inechităţi, deoarece acestea ar avea beneficii suplimentare faţă de cadrele didactice care ar obţine titlul ştiinţific de doctor ulterior datei de 1 iulie 2017 şi ar opta pentru obţinerea gradului didactic prin echivalare.

Curţile de apel Alba Iulia, Bacău, Bucureşti, Cluj, Constanţa, Craiova, Galaţi, Iaşi, Oradea, Piteşti, Ploieşti, Târgu Mureş şi Timişoara au comunicat că nu au identificat practică judiciară relevantă cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării.

Curţile de apel Bucureşti, Cluj şi Iaşi au comunicat punctele de vedere ale judecătorilor, din care a rezultat o singură opinie cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării.

Astfel, s-a apreciat că dispoziţiile art. 14 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017 se aplică şi cadrelor didactice care au obţinut gradul didactic I prin echivalare, anterior datei de 1 iulie 2017, acestea nemaiputând primi indemnizaţia pentru titlul ştiinţific de doctor, chiar dacă anterior au încasat drepturi băneşti în considerarea acestui titlu, întrucât intenţia legiuitorului a fost aceea de a acorda o singură recompensă financiară pentru obţinerea titlului ştiinţific de doctor (Tribunalul Bucureşti – Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, Tribunalul Giurgiu, Tribunalul Ialomiţa, Tribunalul Ilfov, Tribunalul Bistriţa-Năsăud – Secţia I civilă şi Curtea de Apel Iaşi – Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale).

Curtea de Apel Braşov a comunicat că a identificat Decizia civilă nr. 1.607/Ap din 20 noiembrie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 32/199/2019, prin care Curtea de Apel Braşov – Secţia civilă a admis apelul şi a schimbat sentinţa atacată, în sensul respingerii acţiunii formulate de salariat, apreciind că acesta nu mai poate beneficia de plata indemnizaţiei de doctorat începând cu data intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017, în condiţiile în care a beneficiat de gradul didactic I prin echivalarea titlului ştiinţific de doctor (definitivă).

Curtea de Apel Suceava a comunicat că, în Dosarul nr. 1.096/86/2019, aflat pe rolul Secţiei I civile a aceleiaşi curţi de apel, a fost suspendată judecata apelului până la publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a deciziei de soluţionare a prezentei sesizări.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că, la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept care formează obiectul prezentei sesizări.

Prin Decizia nr. 685 din 31 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 153 din 26 februarie 2020, Curtea Constituţională a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 14 alin. (2) din Legea-cadru nr. 153/2017 sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. În paragraful 16 din această decizie, Curtea Constituţională a reţinut că indemnizaţia pentru titlul ştiinţific de doctor reprezintă un drept salarial suplimentar, care nu aparţine sferei drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Prin urmare, acordarea acestui drept depinde în exclusivitate de opţiunea legiuitorului. Mai mult, având în vedere că acest drept se acordă din fonduri publice, legiuitorul, raportându-se la resursele financiare disponibile, stabileşte condiţiile de acordare a indemnizaţiei pentru titlul ştiinţific de doctor, iar atunci când aceleaşi temeiuri o impun, poate dispune suspendarea dreptului sau chiar încetarea acordării acestuia.

Prin Decizia nr. 689 din 31 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 153 din 26 februarie 2020, Curtea Constituţională a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 14 alin. (1) şi art. 39 alin. (5) din Legea-cadru nr. 153/2017 sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. În paragraful 19 din această decizie, Curtea Constituţională a apreciat că cele reţinute în jurisprudenţa sa referitor la faptul că indemnizaţia pentru titlul ştiinţific de doctor nu reprezintă un drept de sorginte constituţională, legiuitorul având competenţa exclusivă de a stabili condiţiile de acordare a acestui drept, răspund şi criticilor vizând existenţa unui drept anterior câştigat, precum şi celor privind pretinsa încălcare a prevederilor constituţionale referitoare la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi.

Prin Decizia nr. 691 din 31 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 160 din 27 februarie 2020, Curtea Constituţională a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 14 alin. (1), art. 39 alin. (5) şi art. 44 pct. 9 din Legea-cadru nr. 153/2017 sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. În paragraful 28 din această decizie, Curtea Constituţională a constatat că, referitor la pretinsa neretroactivitate a dispoziţiilor de lege criticate, acestea se aplică de la momentul intrării lor în vigoare, pentru viitor, astfel că nu sunt încălcate prevederile constituţionale ale art. 15 alin. (2).

Nu au fost identificate decizii relevante pronunţate în cadrul mecanismelor de unificare a practicii judiciare.

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, întrucât nu sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, din perspectiva condiţiilor de admisibilitate, constată că, potrivit dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

Scopul pentru care a fost instituită procedura sesizării instanţei supreme în vederea pronunţării asupra unor chestiuni de drept printr-o hotărâre prealabilă a fost crearea unui mecanism nou pentru uniformizarea practicii judiciare care să contribuie, alături de recursul în interesul legii, la transformarea practicii judiciare româneşti într-una predictibilă, care să răspundă aşteptărilor rezonabile ale justiţiabililor.

Prin dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă legiuitorul a instituit o serie de condiţii de admisibilitate pentru declanşarea procedurii de sesizare în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, condiţii care trebuie să fie întrunite în mod cumulativ, respectiv:

În analiza aspectelor generale de admisibilitate pentru declanşarea procedurii de sesizare în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile trebuie avute în vedere, pe lângă scopul instituirii acestui mecanism de unificare a practicii, raţiunea şi fundamentul său.

Procedura hotărârii prealabile are menirea de a elimina riscul apariţiei unei practici neunitare, printr-o rezolvare de principiu a unei probleme de drept esenţiale şi controversate, cu caracter de noutate.

Pentru ca mecanismul procedural reglementat prin art. 519 din Codul de procedură civilă să nu fie deturnat de la scopul firesc al unificării practicii judiciare şi utilizat pentru tranşarea în concret a aspectelor litigioase aflate pe rolul instanţei de trimitere, instanţa supremă trebuie chemată să dea chestiunii de drept o rezolvare de principiu. De altfel, în jurisprudenţa sa constantă, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat că în sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu procedura pronunţării unei hotărâri prealabile trebuie să fie identificată o problemă de drept importantă care necesită cu pregnanţă a fi lămurită, care să prezinte o dificultate de interpretare suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii (paragraful 32 din Decizia nr. 6 din 30 ianuarie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 24 februarie 2017; paragraful 67 din Decizia nr. 50 din 11 noiembrie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 82 din 5 februarie 2020).

Dificultatea de interpretare a normei de drept trebuie să decurgă din aceea că norma este îndoielnică, imperfectă, lacunară sau neclară. În aceste condiţii, chestiunea de drept supusă interpretării în cadrul mecanismului de unificare este considerată a fi una veritabilă dacă există posibilitatea interpretării diferite a unui text de lege fie din cauză că este incomplet, fie pentru că nu este corelat cu alte dispoziţii legale (paragraful 65 din Decizia nr. 50 din 11 noiembrie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept).

În acelaşi sens, legat de această condiţie de admisibilitate a declanşării procedurii hotărârii prealabile, în practica recentă a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a reţinut că atunci „când norma legală beneficiază de o redactare suficient de lămuritoare, îngăduindu-i judecătorului cauzei ca, uzând de metodele, regulile şi argumentele de interpretare acceptate în teoria dreptului, să stabilească sensul şi sfera de aplicare a normei ori regulii cutumiare în discuţie, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pe temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă nu mai poate fi considerată admisibilă. Asumarea de către instanţa supremă, în limitele îngăduite de aceste dispoziţii legale, a rolului de partener al judecătorului de caz nu ar putea fi deci extinsă şi la alte situaţii decât cele menţionate, ştiut fiind că, sub temei constituţional, prerogativa şi sarcina interpretării şi aplicării legii incidente procesului cu a cărui soluţionare a fost învestită îi revine, primordial, înseşi instanţei judecătoreşti sesizate conform regulilor de competenţă de către reclamant, fiind de principiu [art. 5 alin. (1) din Codul de procedură civilă] că judecătorii au îndatorirea să primească şi să soluţioneze orice cerere de competenţa instanţelor judecătoreşti, potrivit legii” (paragraful 84 din Decizia nr. 6 din 20 ianuarie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 176 din 3 martie 2020).

Fără a nega importanţa cooperării între Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi instanţa de trimitere, pe care art. 519 din Codul de procedură civilă o are în vedere, nu se poate tăgădui că instanţa supremă nu are prerogativa de a se substitui judecătorilor cauzei în dezlegarea problemelor de drept cu care se confruntă, câtă vreme ele nu sunt caracterizate de o dificultate reală (paragraful 85 din Decizia nr. 6 din 20 ianuarie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept).

Rezultă aşadar că, în procesul de interpretare şi aplicare a normelor legale de a căror lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei, rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie rămâne unul excepţional şi subsecvent, el putând fi îngăduit numai atunci când, în mod real, o chestiune de drept determinantă pentru soluţionarea pe fond a cauzei nu apare ca fiind, prin raportare la dispoziţiile legale din care aceasta derivă sau în care este conţinută, îndeajuns de clară, generând dificultăţi veritabile de înţelegere a ei şi, din acest motiv, având vocaţia de a conduce la o jurisprudenţă neunitară (paragraful 86 din Decizia nr. 6 din 20 ianuarie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept).

În legătură cu sesizarea ce face obiectul analizei de faţă, această condiţie legală nu este îndeplinită, dispoziţiile normative supuse interpretării fiind îndeajuns de clare şi complete, astfel că ele îngăduie judecătorilor cauzei să le determine, fără semnificative dificultăţi, înţelesul, limitele de aplicare şi efectele.

Este de observat, sub acest aspect, că instanţa de trimitere, deşi a apreciat că se impune activarea mecanismului procedural al întrebării prealabile pentru lămurirea modului de interpretare a dispoziţiilor art. 14 alin. (3) şi art. 39 alin. (5) din Legea-cadru nr. 153/2017, nu a arătat în ce constau dificultăţile de interpretare a acestor dispoziţii legale.

Distinct de faptul că din încheierea instanţei de trimitere lipsesc argumentele referitoare la dificultatea interpretării dispoziţiilor legale anterior evocate, titularul sesizării nu a întâmpinat nicio dificultate în interpretarea acestora, aspect care rezultă cu evidenţă din exprimarea punctului de vedere asupra chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării.

Astfel, instanţa de trimitere a apreciat că art. 14 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017 se aplică şi cadrelor didactice care au obţinut gradul didactic I prin echivalare, anterior datei de 1 iulie 2017, în sensul că, după intrarea în vigoare a acestei legi, acestea nu mai pot primi indemnizaţia pentru titlul ştiinţific de doctor, chiar dacă anterior au încasat drepturi băneşti în considerarea titlului respectiv. Aceeaşi instanţă a reţinut că intenţia legiuitorului a fost aceea de a acorda o singură recompensă financiară pentru obţinerea titlului ştiinţific de doctor, norma de la art. 14 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017 fiind aplicabilă indiferent de data dobândirii titlului, evocând în acest sens dispoziţiile art. 39 alin. (5) din acelaşi act normativ.

În plus, lipsa dificultăţii în interpretarea acestor norme legale rezultă şi din punctele de vedere arătate în cap. VII din prezenta decizie, fiind conturată o singură opinie care concordă cu cea a instanţei de sesizare.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate impuse de art. 519 din Codul de procedură civilă, în temeiul art. 521 din Codul de procedură civilă,