Decizia nr. 46 din 22 iunie 2020

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept competent să judece sesizarea ce formează obiectul Dosarului nr. 793/1/2020 este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 37 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat.

Şedinţa este prezidată de doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna Ileana Peligrad, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 38 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Cluj – Secţia a IlI-a contencios administrativ şi fiscal în vederea dezlegării următoarei chestiuni de drept: „dacă sporul pentru condiţiile de muncă prevăzut de art. 1 din anexa nr. VIII cap. I lit. B din Legea- cadru nr. 153/2017 este supus sau nu aplicării etapizate prevăzute de art. 38 din aceeaşi lege”.

În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a rămas în pronunţare asupra sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile.

Curtea de Apel Cluj – Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal a dispus, prin Încheierea din 16 septembrie 2019 pronunţată în Dosarul nr. 6.948/63/2018, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept anterior menţionată.

Legea-cadru nr. 153 din 28 iunie 2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, denumită în continuare Legea-cadru nr. 153/2017:

Hotărârea Guvernului nr. 917/2017 pentru aprobarea Regulamentului-cadru privind stabilirea locurilor de muncă, a categoriilor de personal, a mărimii concrete a sporului pentru condiţii de muncă, precum şi a condiţiilor de acordare a acestuia pentru familia ocupaţională de funcţii bugetare „Administraţie” din administraţia publică centrală din 20 decembrie 2017, denumită în continuare Hotărârea Guvernului nr. 917/2017:

Prin acţiunea care face obiectul Dosarului nr. 6.948/63/2018, reclamanţii A, B, C şi D, reprezentaţi de E, au solicitat, în contradictoriu cu pârâta F, obligarea acesteia din urmă la stabilirea şi acordarea sporului pentru condiţii de muncă periculoase sau vătămătoare în cuantum de 15%, aplicat la salariul de bază lunar, începând cu 1 ianuarie 2011.

Tribunalul Maramureş, prin Sentinţa civilă nr. 246 din 21 februarie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 6.948/63/2018, astfel cum a fost aceasta îndreptată prin Încheierea din 10 aprilie 2019, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţi, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru drepturile salariale anterioare datei de 24 iunie 2015, a obligat pârâta la emiterea unor decizii de stabilire a drepturilor salariale pentru fiecare reclamant în parte prin majorarea salariului de bază cu procentul de 15%, reprezentând spor pentru condiţii periculoase sau vătămătoare, a fost obligată pârâta la plata diferenţelor salariale rezultate, începând cu 1 iulie 2017, actualizate cu dobânda legală, până la data plăţii efective şi au fost respinse celelalte capete de cerere, în raport cu prevederile art. 23 din Legea-cadru nr. 153/2017.

Împotriva acestei sentinţe, pârâta F a declarat recurs, invocând, printre altele, şi faptul că a acordat reclamanţilor sporul pentru condiţii de muncă periculoase sau vătămătoare în limitele prevăzute de Regulamentul-cadru aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 917/2017 şi în conformitate cu dispoziţiile art. 38 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017 (majorat cu 25% faţă de nivelul lunii decembrie 2017).

Totodată, au declarat recurs şi reclamanţii, solicitând acordarea sporului pentru condiţii de muncă periculoase şi vătămătoare în procent de 15% aplicat la salariul de bază lunar începând cu 24 septembrie 2015.

Pentru sesizarea instanţei supreme în vederea dezlegării unei chestiuni de drept, potrivit art. 519 din Codul de procedură civilă, trebuie să fie îndeplinite următoarele condiţii de admisibilitate: să existe o problemă veritabilă de drept cu privire la care există posibilitatea unor interpretări diferite; problema de drept să se ridice în cadrul unui litigiu aflat pe rolul unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă; problema de drept să fie esenţială, în sensul că de lămurirea acesteia să depindă soluţionarea cauzei pendinte; chestiunea de drept să fie nouă; să fie vorba despre o chestiune de drept asupra căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

În speţă, instanţa de sesizare a reţinut că aceste condiţii sunt îndeplinite.

În ceea ce priveşte existenţa unei probleme de drept cu privire la care există posibilitatea unor interpretări diferite, s-a apreciat că problema de drept expusă îndeplineşte această condiţie, câtă vreme nu se poate considera că textele de lege incidente ar conţine o soluţie legislativă clară. Mai mult, aceste probleme privesc chestiuni legate de legislaţia salarizării personalului din sectorul public, care prezintă, prin definiţie, dificultăţi de interpretare şi aplicare datorate atât schimbărilor frecvente ale legislaţiei, cât şi necesităţii corelării unui număr relativ mare de acte normative, dovadă în acest sens fiind şi numărul ridicat de hotărâri preliminare şi hotărâri date în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în acest domeniu.

Având în vedere faptul că instanţa de sesizare este învestită cu soluţionarea cererii de recurs, reiese, în mod evident, că este îndeplinită şi condiţia ca problema de drept să se ridice în cadrul unui litigiu aflat pe rolul unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă.

Referitor la caracterul esenţial al problemei de drept s-a reţinut că reclamanţii au solicitat acordarea sporului de 15% pentru condiţii de muncă prevăzut de art. 1 din anexa VIII cap. I lit. B din Legea-cadru nr. 153/2017, calculat prin raportare la salariul de bază lunar, prima instanţă admiţând acţiunea pentru pretenţiile considerate neprescrise. Prin recursul formulat, instituţia pârâtă invocă faptul că, începând cu anul 2018, a acordat angajaţilor sporul pentru condiţii de muncă în conformitate cu art. 38 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017, respectiv majorat cu 25% faţă de nivelul lunii decembrie 2017. În acest context este evident că chestiunea de drept pusă în discuţie este esenţială pentru soluţionarea cauzei.

Sub aspectul noutăţii chestiunii de drept s-a arătat că, drept urmare a cercetărilor efectuate din oficiu, nu a fost identificată o jurisprudenţă care să prezinte caracterul unei practici judiciare conturate şi constante în materie, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat asupra acestei probleme de drept ridicate şi aceasta nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Recurenta-pârâtă F a depus la dosarul cauzei un înscris prin care a arătat că nu se opune sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea dezlegării problemei de drept în discuţie, dar fără a arăta care este punctul său de vedere cu privire la aceasta.

Recurenţii-reclamanţi A, B, C şi D, reprezentaţi de E, au arătat că nu se opun sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea dezlegării problemei de drept în discuţie şi au opinat în sensul că mărimea sporului la plata căruia sunt îndreptăţiţi a fost clar reglementată.

Instanţa de sesizare a apreciat că textele de lege incidente prezintă dificultăţi de interpretare. Astfel, pe de o parte, art. 23 din Legea-cadru nr. 153/2017 reglementează cu titlu general sporul pentru condiţii de muncă şi, pe de altă parte, art. 38 prevede că legea se aplică etapizat până în anul 2022.

Aplicarea etapizată a legii presupune că, până în anul 2022, salariile se vor calcula prin raportare la salariul lunii iunie 2017. În acest sens, art. 38 prevede că în perioada 1 iulie 2017-31 decembrie 2017 se menţin în plată salariile de bază şi sporurile din luna iunie 2017, urmând ca ulterior, în anul 2018, salariul să fie calculat prin raportare la salariul din luna decembrie 2017, majorat cu 25%, iar pentru perioada 2019-2022 salariul să fie calculat prin raportare la salariul din luna decembrie 2018. Din această succesiune se observă că elementul fundamental la care se raportează toate creşterile salariale este reprezentat de salariul de bază şi sporurile din luna iunie 2017, deci de la un moment anterior intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017.

În acest context, prima întrebare care se ridică este dacă sporul pentru condiţii de muncă, prevăzut de art. 23 din Legea- cadru nr. 153/2017, este un spor nou reglementat sau este un veritabil „succesor” al sporului pentru condiţii vătămătoare reglementat de Legea-cadru nr. 284/2010.

În situaţia în care se consideră că sporul reglementat de art. 23 din Legea-cadru nr. 153/2017 este un spor nou, care nu are un corespondent propriu-zis în legislaţia anterioară, se pune întrebarea de când poate fi el acordat, câtă vreme, după cum deja s-a arătat, întreg sistemul de salarizare anterior anului 2022 este construit având la bază salariul din luna iunie 2017, salariu care, evident, nu putea include sporul prevăzut ulterior acestei perioade, prin art. 23 din Legea-cadru nr. 153/2017.

În cazul în care se apreciază că sporul reglementat de art. 23 din Legea-cadru nr. 153/2017 este, în realitate, fostul spor pentru condiţii vătămătoare reglementat de Legea-cadru nr. 284/2010, singura concluzie care s-ar putea trage este că acesta este supus creşterii etapizate prevăzute de art. 38 din Legea-cadru nr. 153/2017. Într-o asemenea situaţie s-ar pune însă problema modului în care acest spor ar trebui calculat, având în vedere şi regulile aplicabile pentru diverse familii ocupaţionale. De altfel, tocmai existenţa acestor regulamente, adoptate în temeiul Legii-cadru nr. 153/2017, duce la concluzia că sporul în discuţie are mai degrabă trăsăturile unui spor nou prevăzut, iar nu ale celui anterior.

La nivelul curţilor de apel, problema de drept enunţată a fost analizată diferit, fiind identificate două opinii, una potrivit căreia aplicarea este etapizată, în acest sens exprimându-se Curtea de Apel Bacău, Curtea de Apel Braşov, Tribunalul Braşov, Curtea de Apel Bucureşti, Tribunalul Teleorman, Tribunalul Ialomiţa, Tribunalul Sălaj, Tribunalul Bistriţa-Năsăud, Curtea de Apel Craiova, Curtea de Apel Galaţi, Curtea de Apel Iaşi, Curtea de Apel Oradea, Curtea de Apel Ploieşti şi Curtea de Apel Timişoara, iar o a doua în sensul că aplicarea acestui spor nu este etapizată, aşa cum rezultă din punctele de vedere înaintate de Curtea de Apel Alba Iulia, Tribunalul Bacău, Curtea de Apel Bucureşti, Tribunalul Giurgiu, Tribunalul Bistriţa-Năsăud, Tribunalul Vaslui, Tribunalul Iaşi şi Curtea de Apel Suceava.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că, la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practica judiciară, în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării.

Prin Decizia nr. 310 din 7 mai 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 663 din 9 august 2019, Curtea Constituţională a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată şi a constatat că prevederile art. 1 alin. (3), art. 6 lit. a) teza finală, art. 11 alin. (1), art. 24, art. 25 alin. (1) şi art. 38 alin. (2) lit. b) şi alin. (3) lit. e) din Legea-cadru nr. 153/2017 sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin Decizia nr. 82/2018 pronunţată la 26 noiembrie 2018 în Dosarul nr. 2.450/1/2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 130 din 19 februarie 2019, a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Iaşi – Secţia contencios administrativ şi fiscal şi, în interpretarea dispoziţiilor notei 2 lit. c) pct. II lit. A cap. I din anexa nr. VIII a Legii-cadru nr. 153/2017, în corelare cu prevederile art. 38 alin. (1), alin. (2) lit. a), alin. (3) lit. a), alin. (4) şi (6) din actul normativ anterior menţionat, a stabilit că majorarea salariului de bază, de 15% pentru complexitatea muncii, nu se acordă pentru perioada 1 iulie 2017-31 decembrie 2017 şi pentru anul 2018. Pentru perioada 2019-2022 această majorare se acordă în condiţiile stabilite la art. 38 alin. (4) din Legea-cadru nr. 153/2017 şi, prin excepţie, se acordă începând cu ianuarie 2018 sau cu data de la care salariile de bază, soldele de funcţie/salariile de funcţie, indemnizaţiile de încadrare devin mai mari decât cele stabilite potrivit legii pentru anul 2022, ca urmare a majorărilor salariale reglementate.

Prin Decizia nr. 37 din 7 mai 2020 pronunţată în Dosarul nr. 291/1/2020 şi publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 591 din 6 iulie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a respins, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal cu privire la următoarea chestiune de drept: „Cum se interpretează şi aplică dispoziţiile anexei VIII cap. II lit. A pct. II subpct. 6.2 lit. a) pct. 1 din Legea-cadru nr. 153/2017, modificată şi completată, care prevăd că «Personalul din instituţiile publice sanitare veterinare şi pentru siguranţa alimentelor care este încadrat şi îşi desfăşoară activitatea în specialitatea funcţiilor specifice prevăzute în prezenta anexă beneficiază şi de următoarele categorii de sporuri şi drepturi: a) Sporuri: 1. Spor pentru condiţii deosebite de muncă vătămătoare/periculoase care implică risc de îmbolnăvire şi/sau contagiune directă sau indirectă, respectiv riscuri asociate datorate condiţiilor specifice de desfăşurare a activităţii – de până la 35%;» (…), în corelare cu dispoziţiile art. 38 din Legea-cadru nr. 153/2017, modificată şi completată?”.

Prin raportul întocmit, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că sesizarea nu întruneşte toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

În ceea ce priveşte admisibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă prevăd următoarele: „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.”

Potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă, „(1) Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se face de către completul de judecată după dezbateri contradictorii, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 519, prin încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac. Dacă prin încheiere se dispune sesizarea, aceasta va cuprinde motivele care susţin admisibilitatea sesizării potrivit dispoziţiilor art. 519, punctul de vedere al completului de judecată şi al părţilor”.

Art. 519 din Codul de procedură civilă instituie următoarele condiţii de admisibilitate pentru declanşarea acestei proceduri, condiţii care se impune a fi întrunite în mod cumulativ:

Primele trei condiţii enumerate sunt îndeplinite, întrucât Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost sesizată de un complet al Curţii de Apel Cluj, învestit în ultimă instanţă cu soluţionarea unui litigiu privind funcţionarii publici.

În ceea ce priveşte cea de a patra condiţie, procedura sesizării instanţei supreme cu dezlegarea unei chestiuni de drept se circumscrie unui incident procedural ivit în cursul unui proces aflat în desfăşurare şi presupune o chestiune de drept esenţială de care depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată.

Problema de drept ce se solicită a fi dezlegată pe calea prezentei sesizări priveşte modalitatea de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor prevăzute de art. 1 din anexa nr. VIII cap. I lit. B din Legea-cadru nr. 153/2017 referitoare la sporul pentru condiţiile de muncă prin raportare la prevederile art. 38 din aceeaşi lege.

De răspunsul la această chestiune de drept depinde modalitatea de soluţionare în fond a cauzei în care a fost formulată sesizarea în condiţiile în care reclamanţii au solicitat instanţelor obligarea pârâtei la acordarea sporului pentru condiţii de muncă periculoase sau vătămătoare în cuantum de 15% aplicat la salariul de bază începând cu 1 ianuarie 2011.

În concret, prima instanţă le-a recunoscut acest drept începând cu 1 iulie 2017 (data intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017). Pe calea recursului, pârâta a reluat apărările potrivit cărora, din luna decembrie 2018, a acordat reclamanţilor sporul pentru condiţii de muncă periculoase sau vătămătoare în limitele prevăzute de Regulamentul-cadru aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 917/2017 şi în conformitate cu dispoziţiile art. 38 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017 (majorat cu 25% faţă de nivelul lunii decembrie 2017). Pe de altă parte, recurenţii-reclamanţi solicită acordarea acestui spor începând cu 24 septembrie 2015 (pentru perioada anterioară acestui moment fiind admisă de prima instanţă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, soluţie necriticată în calea de atac).

Prin urmare, momentul de la care se acordă sporul şi modul de calcul sunt aspecte litigioase, iar soluţia asupra chestiunii de drept prezintă relevanţă în cauza ce a prilejuit sesizarea de faţă.

Deşi asupra chestiunii de drept ce face obiectul sesizării de faţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o decizie obligatorie anterioară, rămâne a fi analizată întrunirea cerinţei noutăţii în condiţiile în care dispoziţii ale Legii-cadru nr. 153/2017 (deşi act normativ de dată recentă) au făcut obiectul mai multor mecanisme de unificare a practicii judiciare.

În absenţa unei definiţii legale a acestei condiţii, analiza în concret a îndeplinirii ei a revenit de fiecare dată completului învestit cu pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

S-a statuat deja că cerinţa noutăţii este îndeplinită atunci când problema de drept îşi are izvorul în reglementări recent intrate în vigoare, iar instanţele încă nu au dat acesteia o anumită interpretare şi aplicare la nivel jurisprudenţial, de o anumită întindere sau consistenţă.

Totodată, cerinţa noutăţii ar putea fi reţinută ca îndeplinită în cazul în care s-ar impune anumite clarificări, într-un context legislativ nou, ale unei norme mai vechi (ipoteza aşa-zisei reevaluări a interpretării normei). De asemenea noutatea se poate raporta la o normă mai veche, dar a cărei aplicare frecventă a devenit actuală mult ulterior intrării ei în vigoare, dar se poate şi pierde pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanţelor.

Pornind de la premisa acestor evaluări anterioare, dispoziţiile legale a căror interpretare şi aplicare au prilejuit formularea prezentei sesizări se regăsesc în cuprinsul unui act normativ relativ recent, adoptat şi intrat în vigoare în anul 2017, fără a fi ajuns să se contureze o practică unitară consolidată referitoare la toate normele sale.

Analiza jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în cadrul mecanismelor de unificare a practicii judiciare a evidenţiat faptul că, prin Decizia nr. 82/2018 pronunţată la 26 noiembrie 2018 în Dosarul nr. 2.450/1/2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 130 din 19 februarie 2019, s-a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Iaşi – Secţia contencios administrativ şi fiscal şi, în interpretarea dispoziţiilor notei 2 lit. c) pct. II lit. A cap. I din anexa nr. VIII a Legii-cadru nr. 153/2017, în corelare cu prevederile art. 38 alin. (1), alin. (2) lit. a), alin. (3) lit. a), alin. (4) şi (6) din actul normativ anterior menţionat, s-a stabilit că majorarea salariului de bază, de 15% pentru complexitatea muncii, nu se acordă pentru perioada 1 iulie 2017-31 decembrie 2017 şi pentru anul 2018. Pentru perioada 2019-2022 această majorare se acordă în condiţiile stabilite la art. 38 alin. (4) din Legea-cadru nr. 153/2017 şi, prin excepţie, se acordă începând cu ianuarie 2018 sau cu data de la care salariile de bază, soldele de funcţie/salariile de funcţie, indemnizaţiile de încadrare devin mai mari decât cele stabilite potrivit legii pentru anul 2022, ca urmare a majorărilor salariale reglementate.

În considerentele acestei decizii s-a reţinut că:

În mod excepţional, în situaţia în care, începând cu 1 ianuarie 2018, salariile de bază, soldele de funcţie/salariile de funcţie, indemnizaţiile de încadrare sunt mai mari decât cele stabilite, potrivit prezentei legi, pentru anul 2022 sau devin ulterior mai mari, ca urmare a majorărilor salariale reglementate, se acordă cele stabilite pentru anul 2022.”

Recent, prin Decizia nr. 37/2020 pronunţată la 7 mai 2020, în considerarea preexistentei Decizii nr. 82/2018, s-a respins ca inadmisibilă sesizarea referitoare la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor anexei VIII cap II lit. A pct. II subpct. 6.2 lit. a) pct. 1 din Legea-cadru nr. 153/2017, modificată şi completată, în corelare cu dispoziţiile art. 38 din acelaşi act normativ.

Or, deşi sesizarea de faţă aduce în atenţia completului pentru dezlegarea unei chestiuni de drept aparent nouă, ce nu a mai fost formulată anterior sub această formă, cu privire la aceeaşi categorie profesională sau aceleaşi drepturi salariale, aspectele referitoare la modalitatea de aplicare a dispoziţiilor art. 38 din Legea-cadru nr. 153/2017 prin corelare cu diferite categorii de sporuri şi-au pierdut consistenţa noutăţii, fiind deja analizate în jurisprudenţa anterioară a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, considerentele deciziilor obligatorii anterior pronunţate fiind necesar a fi urmate şi în situaţii juridice similare, în care principiul analogiei îşi găseşte aplicarea.