Decizia nr. 56 din 13 septembrie 2021

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept competent să judece sesizarea ce formează obiectul Dosarului nr. 1.269/1/2021 este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 37 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare. 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna Ileana Peligrad, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 38 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Oradea – Secţia I civilă în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarele chestiuni de drept: „1. Dacă, raportat la dispoziţiile art. 27 din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, art. 211 din Legea nr. 62/2011 sau art. 268 din Codul muncii, personalul din justiţie care, fiind în imposibilitate obiectivă de a beneficia şi care nu a beneficiat de recunoaşterea drepturilor salariale stabilite anterior intrării în vigoare a legii nr. 330/2009, recunoscute în favoarea altor salariaţi prin hotărâri judecătoreşti anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 330/2009, este îndreptăţit la acordarea retroactivă, începând cu data intrării în vigoare a Legii nr. 330/2009, a drepturilor salariale stabilite şi recunoscute prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii nr. 7/2019 în favoarea altor salariaţi care şi-au desfăşurat activitatea în aceleaşi condiţii; 2. Într-o cauză având ca obiect o cerere de chemare în judecată prin care se solicită obligarea pârâţilor la plata unor despăgubiri pentru săvârşirea unor fapte de discriminare salarială de către aceştia, în calitatea lor de ordonatori de credite, pentru perioada 1.01.2010-8.04.2015, şi întemeiată în drept pe dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr. 137/2000, care din textele legale ce reglementează cursul prescripţiei dreptului material la acţiune este incident, anume: art. 27 din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011 sau art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii?; 3. În cazul în care aplicabile speţei sunt incidente prevederile art. 27 din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, termenul de prescripţie curge de la momentul producerii actului de discriminare (plata efectuată discriminatoriu în temeiul unor hotărâri judecătoreşti pronunţate în perioada 2006 – 2009, ale căror dispozitive au fost lămurite in cursul anului 2019 ca urmare a pronunţării Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţate în soluţionarea unui recurs în interesul legii nr. 7/2019), de la data publicării Deciziei nr. 7/2019 sau de la momentul în care diferenţele salariale trebuiau să fie plătite lună de lună?; 4. Dacă publicarea Deciziei nr. 7/2019 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii constituie momentul obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune având ca obiect acordarea de despăgubiri reprezentând diferenţele dintre indemnizaţia efectiv încasată şi indemnizaţia rezultată ca urmare a aplicării majorărilor la valoarea de referinţă sectorială (V.R.S.), conform prevederilor art. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 10/2007 (5%, 2% şi 11%), şi a aplicării coeficientului de multiplicare 19,000 (diferenţe de drepturi salariale în raport cu indemnizaţiile procurorilor D.N.A. şi D.I.I.C.O.T. – Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006), pentru perioada 1.01.2010-8.04.2015, cauza juridică a acţiunii fiind fapta discriminatorie săvârşită în anul 2019 de ordonatorul de credite?”.

Magistratul-asistent învederează că la dosarul cauzei au fost depuse raportul întocmit, comunicat conform prevederilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, şi puncte de vedere din partea părţilor.

Preşedintele completului, constatând că nu mai sunt alte completări, chestiuni de invocat sau întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunţare. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunilor de drept cu care a fost sesizată, a constatat următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Curtea de Apel Oradea – Secţia I civilă a dispus, prin Încheierea din 12 aprilie 2021, pronunţată în Dosarul nr. 722/111/2020, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunile de drept menţionate. II. Normele de drept intern care formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, denumită în continuare Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 Art. 1 alin. (2): „Principiul egalităţii între cetăţeni, al excluderii privilegiilor şi discriminării sunt garantate în special în exercitarea următoarelor drepturi: […] (i) dreptul la muncă, la libera alegere a ocupaţiei, la condiţii de muncă echitabile şi satisfăcătoare, la protecţia împotriva şomajului, la un salariu egal pentru muncă egală, la o remuneraţie echitabilă şi satisfăcătoare; […] Art. 27. – (1) Persoana care se consideră discriminată poate formula în faţa instanţei de judecată o cerere pentru acordarea de despăgubiri şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării sau anularea situaţiei create prin discriminare, potrivit dreptului comun. Cererea este scutită de taxa judiciară de timbru şi nu este condiţionată de sesizarea Consiliului. (2) Termenul pentru introducerea cererii este de 3 ani şi curge de la data săvârşirii faptei sau de la data la care persoana interesată putea să ia cunoştinţă de săvârşirea ei. […]”

Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, denumită în continuare Legea nr. 62/2011 Art. 211. – „Cererile pot fi formulate de cei ale căror drepturi au fost încălcate după cum urmează: […] c) plata despăgubirilor pentru pagubele cauzate şi restituirea unor sume care au format obiectul unor plăţi nedatorate pot fi cerute în termen de 3 ani de la data producerii pagubei.”

Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, denumită în continuare Codul muncii Art. 268. – „(1) Cererile în vederea soluţionării unui conflict de muncă pot fi formulate: […] c) în termen de 3 ani de la data naşterii dreptului la acţiune, în situaţia în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum şi în cazul răspunderii patrimoniale a salariaţilor faţă de angajator; […]” III. Expunerea succintă a procesului

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor la 10 martie 2020, reclamanţii persoane fizice au solicitat obligarea pârâţilor la plata de despăgubiri egale cu diferenţa dintre salariul încasat şi salariul pe care ar fi trebuit să îl încaseze, prin luarea în considerare a coeficienţilor de multiplicare stabiliţi în anexa la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei lit. A pct. 6-13, pentru perioada între intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice (12 noiembrie 2009), a Legii nr. 71/2015 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 124/2004 pentru modificarea Legii nr. 303/2004 privind statutul magistraţilor şi a Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară (9 aprilie 2015) şi a Legii-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice (1 iulie 2017), în care au avut calitatea de judecători la instanţe, faţă de care pârâţii au avut calitatea de ordonator de credite, până la recunoaşterea efectivă a dreptului, sumă care va fi actualizată cu indicele de inflaţie, precum şi la plata dobânzii legale aferente începând cu 17 septembrie 2019 şi până la data plăţii efective.

În motivarea cererii reclamanţii au arătat că au îndeplinit funcţia de judecător, au prestat aceeaşi muncă, în aceleaşi condiţii şi în aceeaşi instituţie cu colegii lor care au beneficiat de plata retroactivă a drepturilor băneşti (similare celor solicitate prin cererea de chemare în judecată ce face obiectul prezentului dosar), în cursul lunii decembrie 2019/ianuarie 2020, pentru perioada 2010-2015, în contextul în care în perioada 2006-2009 aceştia obţinuseră hotărâri judecătoreşti prin care li s-a recunoscut dreptul de a beneficia de plata unor indemnizaţii majorate atât sub aspectul coeficientului de multiplicare, cât şi prin raportare la valoarea de referinţă sectorială, iar ulterior, prin lămurirea dispozitivelor hotărârilor judecătoreşti, s-a stabilit că drepturile recunoscute prin acestea au fost şi rămân incluse în indemnizaţia brută de încadrare şi după data intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 330/2009.

Prin întâmpinările depuse de pârâţi s-a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, angajatorii susţinând că au trecut mai mult de trei ani de la data când aceste drepturi salariale trebuiau achitate fiecărui magistrat, iar pe fond au solicitat respingerea acţiunii.

Prin Sentinţa nr. 531/LM/2020 din 18 septembrie 2020, Tribunalul Bihor a respins excepţia invocată şi a admis acţiunea reclamanţilor, constatând că angajatorul a creat o stare de discriminare a reclamanţilor prin fapta sa de a plăti în anul 2019 retroactiv doar o parte a salariaţilor, iar pentru înlăturarea acesteia, pârâţii au fost obligaţi să achite şi reclamanţilor drepturile salariale pe care le-au plătit retroactiv în decembrie 2019 – ianuarie 2020 celorlalţi salariaţi.

Cu privire la excepţia prescripţiei, în considerentele sentinţei s-a reţinut că, întrucât reclamanţii au invocat în cauză o situaţie de discriminare salarială între magistraţii aflaţi în situaţii comparabile, care le-a cauzat un prejudiciu, prin fapte discriminatorii ale angajatorului sui generis, care este, de fapt, statul român, potrivit art. 27 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, termenul de prescripţie este cel de trei ani. Acest termen curge de la data săvârşirii faptei discriminatorii, constând în plata efectivă a sumelor cu acest titlu, iar nu de la data la care reclamanţii au putut lua cunoştinţă de plata efectivă a acestor sume, respectiv luna decembrie a anului 2019 (plăţile efectuate judecătorilor din cadrul Tribunalului C), cel mai târziu data de 31 martie 2020 (plăţile efectuate judecătorilor din cadrul Curţii de Apel C), acţiunea fiind formulată cu respectarea termenului de trei ani.

Pe fondul cauzei, instanţa a reţinut că aplicarea diferită a normelor legale a creat o situaţie de discriminare în defavoarea reclamanţilor, ce trebuie înlăturată, cu atât mai mult cu cât orice interpretare contrară ar duce la încălcarea principiului de drept „la muncă egală, salariu egal” şi la încălcarea menţiunilor exprese ale Deciziei nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale şi ale deciziilor nr. 7/2019, nr. 23/2016 şi nr. 36/2018 ale instanţei supreme.

Starea de discriminare în care se află reclamanţii este în raport cu judecătorii care au prestat aceeaşi muncă, în aceeaşi perioadă, şi au încasat sume de bani, timp în care şi reclamanţii au îndeplinit funcţia de judecător şi nu au avut nicio posibilitate concretă şi efectivă de a formula acţiuni. Prin urmare, nu au avut posibilitatea de a obţine un titlu executoriu, având în vedere practica instanţelor la nivel naţional, în sensul că sumele cuprinse în titlurile executorii sunt incluse în indemnizaţia de încadrare, astfel cum a fost stabilită conform Legii-cadru nr. 330/2009.

Convingerea instanţei în sensul că art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 nu are în vedere şi majorările salariale recunoscute prin hotărâri judecătoreşti, ci doar majorările reglementate de lege şi stabilite prin acte ale ordonatorului principal de credite, are în vedere şi aspectele statuate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii prin Decizia nr. 7 din 11 februarie 2019, denumită în continuare Decizia nr. 7/2019.

O interpretare contrară ar lipsi o hotărâre definitivă/irevocabilă de caracterul ei executoriu, ceea ce reprezintă o încălcare a ordinii juridice a statului de drept, o obstrucţionare a bunei funcţionări a justiţiei, încălcând art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului.

În ceea ce priveşte cererea privind actualizarea cu indicele de inflaţie, precum şi obligarea pârâţilor la plata dobânzii legale penalizatoare, s-a reţinut că sunt incidente dispoziţiile art. 1 raportat la art. 166 alin. (1) şi art. 278 alin. (1) din Codul muncii raportate la art. 1.531 alin. (1), alin. (2) teza I şi art. 1.535 alin. (1) din Codul civil, respectiv art. 1 alin. (3), art. 2 şi art. 3 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, care consacră principiul reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării de către debitor a obligaţiei de plată.

În situaţia de faţă, pierderea efectiv suferită de creditori, ca prim element de reparare integrală a prejudiciului, trebuie remediată prin măsura actualizării sumelor datorate cu indicele preţurilor de consum comunicat de Institutul Naţional de Statistică.

Prin actualizarea sumei debitului cu indicele preţurilor de consum se realizează o reparaţie parţială, prin acordarea de daune-interese compensatorii (damnum emergens).

Principiul reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor, ca efect al executării cu întârziere a obligaţiei de plată, impune şi remedierea celui de-al doilea element constitutiv al prejudiciului, prin acordarea beneficiului de care creditorul a fost lipsit (lucrum cessans), respectiv daune-interese moratorii, sub forma dobânzii legale penalizatoare.

Pârâţii – apelanţi B, C, D, E şi F au formulat apeluri împotriva acestei hotărâri, solicitând admiterea acestora şi, în principal, respingerea acţiunii ca fiind prescrisă, iar în subsidiar, ca neîntemeiată.

În cadrul soluţionării apelurilor s-a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi suspendarea soluţionării cauzei. IV. Motivele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării

În conformitate cu dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, s-a constatat că este admisibilă sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la modul de interpretare a dispoziţiilor art. 27 din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, art. 211 din Legea nr. 62/2011 sau art. 268 din Codul muncii, în sensul de a se stabili dacă: „- personalul din justiţie care, fiind în imposibilitate obiectivă de a beneficia şi care nu a beneficiat de recunoaşterea drepturilor salariale stabilite anterior intrării în vigoare a Legii nr. 330/2009, recunoscute în favoarea altor salariaţi prin hotărâri judecătoreşti anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 330/2009, este îndreptăţit la acordarea retroactivă, începând cu data intrării în vigoare a Legii nr. 330/2009, a drepturilor salariale stabilite şi recunoscute prin Decizia nr. 7/2019 în favoarea altor salariaţi care şi-au desfăşurat activitatea în aceleaşi condiţii; – dacă într-o cauză având ca obiect o cerere de chemare în judecată prin care se solicită obligarea pârâţilor la plata unor despăgubiri pentru săvârşirea unor fapte de discriminare salarială de către aceştia, în calitatea lor de ordonatori de credite, pentru perioada 1.01.2010-8.04.2015, şi întemeiată în drept pe dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr. 137/2000, care din textele legale ce reglementează cursul prescripţiei dreptului material la acţiune este incident, anume: art. 27 din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011 sau art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii; – dacă în cazul în care aplicabile speţei sunt incidente prevederile art. 27 din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, termenul de prescripţie curge de la momentul producerii actului de discriminare (plata efectuată discriminatoriu în temeiul unor hotărâri judecătoreşti pronunţate în perioada 2006-2009, ale căror dispozitive au fost lămurite în cursul anului 2019 ca urmare a pronunţării Deciziei nr. 7/2019), de la data publicării Deciziei nr. 7/2019 sau de la momentul în care diferenţele salariale trebuiau să fie plătite lună de lună; – dacă publicarea Deciziei nr. 7/2019 constituie momentul obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune având ca obiect acordarea de despăgubiri reprezentând diferenţele dintre indemnizaţia efectiv încasată şi indemnizaţia rezultată ca urmare a aplicării majorărilor la valoarea de referinţă sectorială (VRS), conform prevederilor art. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 10/2007 (5%, 2% şi 11%), şi a aplicării coeficientului de multiplicare 19,000 (diferenţe de drepturi salariale în raport cu indemnizaţiile procurorilor D.N.A. şi D.I.I.C.O.T. – Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006), pentru perioada 1.01.2010-8.04.2015, cauza juridică a acţiunii fiind fapta discriminatorie săvârşită în anul 2019 de ordonatorul de credite?”.

De lămurirea modului de interpretare a dispoziţiilor art. 27 din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, art. 211 din Legea nr. 62/2011 sau art. 268 din Codul muncii şi a Deciziei nr. 7/2019 depinde soluţionarea pe fond a cauzei, întrucât, în speţă, se solicită constatarea unei stări de discriminare date de fapta angajatorilor de a achita în 2019-2020 diferenţe salariale aferente anilor 2010-2015 ca urmare a publicării Deciziei nr. 7/2019, ce poate fi înlăturată prin obligarea pârâţilor ordonatori de credite la plata de despăgubiri egale cu drepturile salariale aferente perioadei 2010-2015, diferenţe achitate colegilor lor în 2019 ca urmare a publicării Deciziei nr. 7/2019.

Problema de drept enunţată este nouă, deoarece, prin consultarea jurisprudenţei, s-a constatat că asupra problemelor de drept Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o altă hotărâre şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, astfel cum rezultă din consultarea portalului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. V. Punctul de vedere al titularului sesizării

Instanţa de sesizare a arătat că problemele de drept noi, a căror lămurire se impune, privesc excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune. Pentru a da o soluţie acestei excepţii trebuie lămurit care este termenul de prescripţie aplicabil şi care este momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie extinctivă a dreptului material la acţiune.

Cu privire la termenul de prescripţie aplicabil speţei s-a arătat că se solicită înlăturarea discriminării la care au fost supuşi reclamanţii, prin obligarea pârâţilor, în calitate de ordonatori de credite, la acordarea de despăgubiri pentru săvârşirea unor fapte discriminatorii, în vederea restabilirii tratamentului egal între persoanele aflate în aceeaşi situaţie.

Remediul legal pentru anularea situaţiei create prin discriminare – înlăturarea tratamentului discriminatoriu prin compensarea efectelor acestuia asupra victimei – este prevăzut la art. 27 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, şi anume „acordarea de despăgubiri şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării sau anularea situaţiei create prin discriminare, ca urmare a cererii formulate de persoana care se consideră discriminată în faţa instanţei de judecată, potrivit dreptului comun”.

Temeiul legal al acţiunii fiind Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, va avea aplicabilitate termenul de prescripţie instituit de art. 27 alin. (2) din acest act normativ, care dispune: „termenul pentru introducerea cererii este de 3 ani şi curge de la data săvârşirii faptei sau de la data la care persoana interesată putea să ia cunoştinţă de săvârşirea ei”.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea unui recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 10/2016 privind interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 27 din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, a precizat că acestea „detaliază condiţiile în care se asigură realizarea dreptului de acces la instanţă pentru reclamarea unui caz de discriminare”, inclusiv că „termenul pentru introducerea cererii este de 3 ani şi curge de la data săvârşirii faptei sau de la data la care persoana interesată putea lua cunoştinţă de săvârşirea ei”. Totodată, a reţinut că în cazul în care discriminarea a survenit în contextul unor raporturi juridice guvernate de legi speciale, protecţia drepturilor subiective se realizează în faţa unor jurisdicţii speciale.

Fiind vorba de un conflict/litigiu de muncă, devine aplicabil şi art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii (act normativ care constituie dreptul comun în materia raporturilor de muncă), conform căruia „cererile în vederea soluţionării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data naşterii dreptului la acţiune, în situaţia în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat”.

Doctrina a afirmat categoric că în speţă nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 211 lit. c) din Legea dialogului social nr. 62/2011 (considerată uneori lege specială în raport cu legea-cadru în materie – Codul muncii), iar această opinie este însuşită de instanţa de judecată.

Potrivit textului amintit, termenul de 3 ani de la data producerii pagubei priveşte „plata despăgubirilor pentru pagubele cauzate şi restituirea unor sume de bani care au format obiectul unei plăţi nedatorate”.

Or, în cauză nu este vorba de niciuna dintre ipotezele avute în vedere de textul anterior menţionat, care priveşte exclusiv răspunderea patrimonială a părţilor raporturilor de muncă.

Restituirea unor sume care au format obiectul unei plăţi nedatorate este obligaţia instituită de lege în sarcina angajaţilor (salariaţi, funcţionari publici etc.), în temeiul art. 256 alin. (1) din Codul muncii sau art. 499 lit. b) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul Administrativ.

În concluzie, termenul de prescripţie de 3 ani este cel statornicit de art. 27 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, precum şi de art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii.

Cu privire la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie extinctivă a dreptului material la acţiune, fiind aplicabile speţei dispoziţiile art. 27 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, precum şi ale art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, se observă că cele două texte fac aplicarea regulii generale cuprinse în art. 2.523 din Codul civil: „Prescripţia începe să curgă de la data când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui.”

În doctrină se precizează că regula generală privind începutul prescripţiei extinctive are un caracter mixt, prezentând caracteristica stabilirii – alternativ – a două momente de la care prescripţia începe să curgă, şi anume: – un moment subiectiv, principal, constând în data cunoaşterii naşterii dreptului la acţiune; şi – un moment obiectiv, subsidiar, constând în data când, după împrejurări, trebuia cunoscută naşterea acestui drept.

Prin urmare, simpla încălcare a dreptului subiectiv, deşi implică naşterea dreptului la acţiune, nu atrage şi începutul prescripţiei extinctive, dacă titularul dreptului la acţiune nu a cunoscut, în mod efectiv, actele sau faptele de la care legea leagă naşterea dreptului la acţiune şi nici, după împrejurări, nu trebuia să le cunoască.

Curtea Constituţională a decis că „prin prescripţie se stinge doar dreptul la acţiune în sens material, deci posibilitatea titularului dreptului de creanţă de a obţine, pe cale silită, îndeplinirea obligaţiei subiectului pasiv. Aşadar, prescripţia nu stinge dreptul subiectiv în substanţa lui, drept care continuă să subziste, şi nici obligaţia corelativă, care va putea fi executată de bunăvoie” (Decizia nr. 54/2016. În acelaşi sens sunt şi Decizia nr. 317/2016, Decizia nr. 372/2016.).

Aceeaşi idee rezultă şi din prevederile art. 2.500 şi 2.506 din Codul civil, conform cărora prescripţia extinctivă nu stinge dreptul subiectiv la acţiune.

Analizând constituţionalitatea art. 268 din Codul muncii, Curtea Constituţională a mai decis că „în această materie sunt aplicabile dispoziţiile Codului civil referitoare la suspendarea sau întreruperea curgerii termenului de prescripţie” (Decizia nr. 210/2015, Decizia nr. 435/2015, Decizia nr. 798/2015).

În speţă, naşterea dreptului la acţiune [în terminologia art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii] a intervenit la data la care persoana interesată a luat cunoştinţă de discriminare [art. 27 alin. (2) teza a II-a din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000].

Acest fapt s-a produs în anul 2019, pentru că anterior nu a existat nicio discriminare salarială între reclamanţi şi colegii lor.

În anul 2019, prin Decizia nr. 7/2019 s-a statuat că, „în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Legeacadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările ulterioare, majorările prevăzute în art. 1 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 10/2007 privind creşterile salariale ce se vor acorda în anul 2007 personalului bugetar salarizat potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 24/2000 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază pentru personalul contractual din sectorul bugetar şi personalului salarizat potrivit anexelor nr. II şi III la Legea nr. 154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar şi a indemnizaţiilor pentru persoane care ocupă funcţii de demnitate publică, aprobată cu modificări prin Legea nr. 231/2007, au fost şi rămân incluse în indemnizaţia brută de încadrare şi după data intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 330/2009”.

În considerentele acestei decizii s-a reţinut că: „A aprecia că nivelul maxim al salarizării nu poate include drepturile obţinute prin hotărâri judecătoreşti definitive decât până la intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 330/2008 este greşit şi goleşte de conţinut reglementările în materie de salarizare şi indemnizare. Chiar dacă hotărârile judecătoreşti pronunţate pentru obţinerea unor drepturi salariale au efecte doar între părţile care au luat parte la judecată, totuşi se observă că hotărârile judecătoreşti prin care s-a recunoscut majorarea indemnizaţiei de încadrare, cum sunt cele prin care s-au stabilit majorările de 2%, 5% şi, respectiv, 11% acordate magistraţilor şi personalului asimilat, în temeiul Ordonanţei Guvernului nr. 10/2007, nu vizează situaţii de fapt particulare, ci aplicarea unor prevederi legale cuprinse în acte normative, care au aplicabilitate generală. Prin urmare, aceste majorări salariale trebuie avute în vedere la stabilirea nivelului maxim de salarizare corespunzător fiecărei funcţii, grad/treaptă, gradaţie, vechime în muncă şi în specialitate, aceasta fiind logica egalizării drepturilor salariale avute în vedere de legiuitor la edictarea textului legal a cărui interpretare se solicită”.

În concluzie, prin Decizia nr. 7/2019 s-au recunoscut aceste drepturi tuturor magistraţilor, şi nu doar celor care au avut anterior anului 2009 hotărâri judecătoreşti, deoarece prin această hotărâre s-a arătat expres că majorarea indemnizaţiei de încadrare nu vizează situaţii de fapt particulare, ci aplicarea unor prevederi legale cuprinse în acte normative, care au aplicabilitate generală. Drepturile salariale restante ale tuturor magistraţilor, atât ale reclamanţilor, cât şi ale colegilor lor (în raport cu care ei au fost discriminaţi) au luat naştere la data publicării Deciziei nr. 7/2019, care a arătat expres că aceste majorări salariale trebuie avute în vedere la stabilirea nivelului maxim de salarizare pentru fiecare funcţie, grad/treaptă, gradaţie, vechime în muncă şi în specialitate, aceasta fiind logica egalizării drepturilor salariale avute în vedere de legiuitor la edictarea textului legal a cărui interpretare se solicită.

În opinia Curţii de Apel Oradea, momentul de la care curge termenul general de prescripţie de 3 ani este momentul publicării Deciziei nr. 7/2019, 6 mai 2019, momentul de la care reclamanţii au cunoscut îndreptăţirea la drepturile salariale, recunoscute discriminatoriu de către ordonatorii de credite doar pentru o parte dintre salariaţi.

Opinia instanţei de judecată asupra problemelor de drept este în sensul că: – reclamanţilor li s-a cauzat o discriminare de către pârâţi în anul 2019, fiind îndreptăţiţi la acordarea retroactivă, începând cu data intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 330/2009, a drepturilor salariale stabilite şi recunoscute prin Decizia nr. 7/2019 în favoarea altor salariaţi care şi-au desfăşurat activitatea în aceleaşi condiţii; – sunt aplicabile speţei dispoziţiile art. 27 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 şi ale art. 268 lit. c) din Codul muncii; – termenul de prescripţie curge de la 6 mai 2019, data publicării Deciziei nr. 7/2019, fiind momentul de la care reclamanţii au cunoscut îndreptăţirea la drepturile salariale, recunoscute discriminatoriu de către ordonatorii de credite doar pentru o parte dintre salariaţi; – publicarea Deciziei nr. 7/2019 constituie momentul obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune având ca obiect acordarea de despăgubiri reprezentând diferenţele salariale pentru perioada 1 ianuarie 2010 – 8 aprilie 2015. VI. Punctul de vedere al părţilor

O reclamantă a arătat că este de acord cu sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, depunând, în completarea concluziilor scrise, opinia juridică a conf. univ. dr. Felicia Roşioru, potrivit căreia, în ceea ce priveşte termenul de prescripţie aplicabil în speţă, acesta este cel prevăzut de legislaţia specifică, art. 27 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, respectiv termenul de 3 ani de la data săvârşirii faptei sau de la data la care persoana interesată putea lua cunoştinţă de săvârşirea ei (moment prin ipoteză ulterior săvârşirii faptei).

Pârâtul C a arătat că se opune acestei sesizări, întrucât chestiunea de drept nu este nouă, iar soluţionarea cauzei se poate face pe baza temeiurilor de drept invocate, fără a fi necesară această sesizare. A mai arătat că, potrivit Deciziei Curţii Constituţionale nr. 166/2019, nu au aplicabilitate generală, anterior datei de 9 aprilie 2015, hotărârile judecătoreşti prin care s-a recunoscut unor magistraţi dreptul de a avea inclus în indemnizaţie cei 18% stabiliţi prin Ordonanţa Guvernului nr. 10/2007. Faţă de această jurisprudenţă a Curţii Constituţionale instanţele de judecată nu au posibilitatea să anuleze prevederile legale pe care le consideră discriminatorii şi să le înlocuiască cu alte norme de aplicare generală, neavute în vedere de legiuitor sau instituite prin acte normative inaplicabile în cazurile deduse judecăţii. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

Din punctele de vedere şi jurisprudenţa înaintate de curţile de apel s-au conturat următoarele interpretări ale problemelor de drept ce formează obiectul sesizării:

Cu privire la prima întrebare, într-o primă orientare s-a considerat că Decizia nr. 7/2019 analizează exclusiv situaţia persoanelor care au obţinut recunoaşterea unor drepturi salariale în baza unor hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, iar nu şi pe cea a persoanelor care fie nu au promovat astfel de acţiuni, fie cărora acţiunile promovate le-au fost respinse în mod definitiv, iar într-o a doua orientare s-a constatat existenţa unei fapte discriminatorii, personalul din justiţie care se află în imposibilitate obiectivă de a beneficia şi care nu a beneficiat de recunoaşterea unor drepturi salariale stabilite anterior intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 330/2009 fiind îndreptăţit la acordarea acestor drepturi. S-a observat, totodată, că inechităţile salariale rezultate din existenţa unei practici neunitare sub acest aspect au fost înlăturate la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015, care a avut ca efect alinierea, de la data intrării sale în vigoare, a salariilor existente în cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale la nivelul maxim în plată la data intrării în vigoare a legii.

Referitor la cea de a doua întrebare, opinia majoritară este că temeiul legal al acţiunii fiind Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, aplicabilitate va avea termenul de prescripţie instituit de art. 27 alin. (2) din acest act normativ, care dispune: „termenul pentru introducerea cererii este de 3 ani şi curge de la data săvârşirii faptei sau de la data la care persoana interesată putea să ia cunoştinţă de săvârşirea faptei”, identificându-se şi opinia potrivit căreia sunt incidente dispoziţiile art. 171 şi art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii şi ale art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011.

În ce priveşte cea de-a treia întrebare, s-a arătat că termenul de prescripţie începe să curgă de la data producerii actului de discriminare constând în plata unor drepturi salariale stabilite în mod discriminatoriu, prin interpretarea diferită a unor hotărâri judecătoreşti similare.

Cu privire la cea de-a patra întrebare, într-o opinie s-a învederat că drepturile salariale restante ale tuturor magistraţilor, atât ale reclamanţilor, cât şi ale colegilor lor (în raport cu care ei au fost discriminaţi), au luat naştere la data publicării Deciziei nr. 7/2019, care a arătat expres că aceste majorări salariale trebuie avute în vedere la stabilirea nivelului maxim de salarizare pentru fiecare funcţie, grad/treaptă, gradaţie, vechime în muncă şi în specialitate, aceasta fiind logica egalizării drepturilor salariale avute în vedere de legiuitor la edictarea textului legal a cărui interpretare se solicită. Într-o altă opinie s-a apreciat că Decizia nr. 7/2019 nu este o hotărâre constitutivă de drepturi, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 517 alin. (2) din Codul de procedură civilă; cu alte cuvinte, Decizia nr. 7/2019 nu recunoaşte în patrimoniul magistraţilor cărora anterior le fuseseră respinse cererile de chemare în judecată privind acordarea unor anumite drepturi salariale dreptul de a beneficia de drepturile salariale în discuţie, ci doar statuează că acestea, odată recunoscute prin hotărâri judecătoreşti irevocabile anterior intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 330/2009, vor continua să facă parte din salariu şi ulterior intrării în vigoare a acestui act normativ. Aşadar, câtă vreme o eventuală discriminare nu poate exista între magistraţii care au obţinut astfel de hotărâri judecătoreşti şi cei cărora acţiunile le-au fost respinse, ci doar între magistraţii care au obţinut hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile privind recunoaşterea anumitor drepturi salariale, însă ale căror drepturi au fost stabilite în mod diferit de către ordonatorii de credit, ca urmare a punerii în executare a hotărârilor judecătoreşti menţionate, s-a apreciat că momentul la care se naşte dreptul material la acţiune este momentul la care, prin interpretarea diferită a hotărârilor judecătoreşti menţionate, ordonatorii de credite au procedat la calcularea diferită a drepturilor salariale ale magistraţilor ce beneficiau de astfel de hotărâri judecătoreşti, data la care a fost publicată Decizia nr. 7/2019 neavând nicio relevanţă sub acest aspect.

Ministerul Public, prin Adresa nr. 833/C/2297/III-5/2021 din 26 mai 2021, a comunicat că, la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii cu privire la problemele de drept ce fac obiectul prezentei sesizări. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

La nivelul Curţii Constituţionale nu au fost pronunţate decizii relevante cu privire la problema prescripţiei ce face obiectul prezentei sesizări.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, prin Decizia nr. 7 din 11 februarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 343 din 6 mai 2019, a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Oradea şi a stabilit că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările ulterioare, majorările prevăzute în art. 1 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 10/2007 privind creşterile salariale ce se vor acorda în anul 2007 personalului bugetar salarizat potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 24/2000 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază pentru personalul contractual din sectorul bugetar şi personalului salarizat potrivit anexelor nr. II şi III la Legea nr. 154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar şi a indemnizaţiilor pentru persoane care ocupă funcţii de demnitate publică, aprobată cu modificări prin Legea nr. 231/2007, au fost şi rămân incluse în indemnizaţia brută de încadrare şi după data intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 330/2009. IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă s-a apreciat că sesizarea nu îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de lege. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Pentru a evalua dacă sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este aptă să asigure îndeplinirea funcţiei pentru care a fost concepută, aceea de a pronunţa o decizie interpretativă de principiu în scopul de a preîntâmpina apariţia unei practici neunitare la nivel naţional, se impune în primul rând evaluarea tuturor elementelor sesizării, adică verificarea atât a circumstanţelor care o generează, cât şi a condiţiilor care permit declanşarea mecanismului de interpretare.

Aceasta presupune verificarea îndeplinirii simultane a tuturor condiţiilor prevăzute pentru declanşarea procedurii hotărârii prealabile, condiţii extrase din dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă şi care pot fi enunţate astfel: – existenţa unei cauze în curs de judecată, aflată în ultimă instanţă; – cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza; – soluţionarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării; – chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă; – Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat asupra respectivei chestiuni de drept, iar aceasta nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Totodată, deşi art. 519 din Codul de procedură civilă instituie aptitudinea titularului sesizării de a hotărî dacă o chestiune de drept are pertinenţa necesară pentru a face obiectul sesizării, totuşi revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sarcina analizării pertinenţei întrebării şi necesităţii pronunţării unei hotărâri prealabile.

Notând că primele două aspecte de admisibilitate, legate de titularul sesizării şi stadiul soluţionării pricinii în care sesizarea a fost promovată, sunt îndeplinite, este de subliniat preponderent condiţia necesităţii ca prin sesizare să fie dedusă spre interpretare o chestiune de drept nouă, reţinând anumite neregularităţi de natură a contura neîndeplinirea acesteia.

Referitor la condiţia ca problema supusă interpretării să se identifice într-o chestiune de drept, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a arătat în jurisprudenţa sa că art. 519 din Codul de procedură civilă nu defineşte noţiunea de „chestiune de drept”. În doctrină s-a arătat însă că, pentru a fi vorba de o problemă de drept reală, trebuie ca norma de drept disputată să fie îndoielnică, imperfectă, lacunară sau neclară. Chestiunea de drept supusă dezbaterii trebuie să fie una veritabilă, legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege, fie din cauză că acest text este incomplet, fie pentru că nu este corelat cu alte dispoziţii legale, fie pentru că se pune problema că nu ar mai fi în vigoare (Decizia nr. 16 din 23 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 779 din 5 octombrie 2016).

Obiectul procedurii îl reprezintă, aşadar, fără excepţie, o normă de drept, un text de lege care, drept urmare a interpretării printr-o argumentaţie juridică consistentă şi divergentă, poate primi o aplicare diferită în situaţii cvasiidentice şi poate determina, în final, o jurisprudenţă neunitară.

Instanţa de trimitere arată referitor la obiectul cauzei cu care este învestită că „în speţă se solicită constatarea unei stări de discriminare date de fapta angajatorilor de a achita în 2019-2020 diferenţe salariale aferente anilor 2010-2015 ca urmare a publicării Deciziei nr. 7/2019, ce poate fi înlăturată prin obligarea pârâţilor ordonatori de credite la plata de despăgubiri egale cu drepturile salariale aferente perioadei 2010-2015, diferenţe achitate colegilor lor în 2019 ca urmare a publicării Deciziei nr. 7/2019”.

Prin prima întrebare prealabilă se solicită să se stabilească dacă, raportat la dispoziţiile art. 27 din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, art. 211 din Legea nr. 62/2011 sau art. 268 din Codul muncii, personalul din justiţie care, din motive obiective, nu a beneficiat de recunoaşterea drepturilor salariale prin hotărâri judecătoreşti anterior intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 330/2009 este îndreptăţit la acordarea retroactivă, începând cu data intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 330/2009, a drepturilor salariale stabilite şi recunoscute prin Decizia nr. 7/2019 în favoarea altor salariaţi care şi-au desfăşurat activitatea în aceleaşi condiţii.

Prin a doua întrebare se solicită să se stabilească ce dispoziţii legale referitoare la prescripţie sunt incidente într-o cauză având ca obiect cererea de obligare a pârâţilor la plata unor despăgubiri pentru săvârşirea unor fapte de discriminare salarială în perioada 1 ianuarie 2010-8 aprilie 2015, întemeiată pe dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr. 137/2000, dintre cele prevăzute de art. 27 din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011 şi, respectiv, art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii.

Prin a treia întrebare se solicită ca, în cazul în care aplicabile speţei sunt prevederile art. 27 din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, să se stabilească momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie, respectiv dacă acesta este momentul producerii actului de discriminare (plata efectuată în temeiul hotărârilor judecătoreşti pronunţate în perioada 2006-2009, ale căror dispozitive au fost lămurite în cursul anului 2019 ca urmare a pronunţării Deciziei nr. 7/2019), data publicării hotărârii sau momentul în care diferenţele salariale trebuiau să fie plătite lună de lună.

Potrivit ultimei întrebări formulate de instanţa de trimitere, se solicită să se stabilească dacă publicarea Deciziei nr. 7/2019 constituie momentul obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune având ca obiect acordarea de despăgubiri, pentru perioada 1 ianuarie 2010-8 aprilie 2015, cauza juridică a acţiunii fiind fapta discriminatorie săvârşită în anul 2019 de ordonatorul de credite.

Se observă că prin modalitatea de formulare a întrebărilor instanţa de trimitere nu pune în discuţie interpretarea unor norme de drept, ci tocmai identificarea normei de drept aplicabile în raport cu situaţia de fapt concretă, respectiv identificarea termenului de prescripţie aplicabil în speţă şi a momentului de la care acesta începe să curgă, şi nu se solicită o interpretare propriu-zisă a conţinutului dispoziţiilor legale indicate.

Astfel, sesizarea vizează în concret tranşarea aspectelor litigioase aflate pe rolul instanţei de trimitere, în condiţiile în care aceasta nu a indicat probleme de drept reale, care să privească interpretarea diferită sau contradictorie a unui text de lege, a unei reguli cutumiare neclare, incomplete sau, după caz, incerte ori incidenţa unor principii generale ale dreptului, al căror conţinut sau a căror sferă de acţiune sunt discutabile.

De asemenea, se poate constata că, prin apelurile formulate în cauză, se critică modalitatea în care instanţa de judecată a procedat la interpretarea şi aplicarea concretă a prevederilor legale în cauza dedusă judecăţii. Or, aşa cum s-a stabilit deja în mod constant în practica instanţei supreme – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, asemenea operaţiuni de interpretare şi aplicare a textului de lege la diferite circumstanţe ce caracterizează fiecare litigiu nu pot fi atribuite completului constituit pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, interpretarea şi aplicarea legii în scopul soluţionării cauzei respective fiind atributul ce intră şi trebuie să rămână în sfera de competenţă a instanţei de judecată.

Problema eficienţei sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, raportată la rezolvarea litigiului în care a intervenit, reclamă ca identificarea chestiunii de drept de către titularul sesizării să vizeze o chestiune juridică reală, şi nu realizarea unor operaţiuni de interpretare şi aplicare a unui text de lege în raport cu circumstanţele particulare ce caracterizează fiecare litigiu.

În procedura pronunţării unei hotărâri prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu se substituie atributului fundamental al instanţelor, de interpretare şi aplicare a legii, ci se limitează la a-i facilita judecătorului eliminarea ambiguităţilor ori dificultăţilor de stabilire a raţiunii textelor legale a căror lămurire se solicită.

O asemenea clarificare, în sensul celei solicitate de instanţa de trimitere, nu poate fi cerută instanţei supreme prin intermediul mecanismului de unificare a practicii, deoarece identificarea actului normativ incident în litigiu este necesar legată de limitele învestirii şi este rolul exclusiv al judecătorului care soluţionează litigiul, potrivit art. 22 alin. (1) din Codul de procedură civilă, care este obligat să stabilească legea aplicabilă unui raport juridic litigios, iar această problemă nu este o veritabilă chestiune de drept şi nu se poate susţine că prin întrebările formulate se poate ajunge la înlăturarea neclarităţii sau ambiguităţii textelor legale a căror lămurire se solicită, deoarece un eventual răspuns nu are, oricum, valenţe interpretative.

În consecinţă, întrebarea adresată Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu se circumscrie unei interpretări in abstracto a unor dispoziţii legale şi nici nu vizează o chestiune de drept punctuală, concretă, adecvată speţei, în realitate, faţă de modalitatea formulării întrebărilor de către instanţa de trimitere, rezultând că ceea ce se solicită Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie reprezintă o rezolvare a cauzei raportat la elementele de fapt din dosar, deşi, potrivit dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, sesizarea trebuie să vizeze exclusiv probleme de interpretare a legii, operaţiunea de identificare, interpretare şi aplicare a unor texte de lege la anumite circumstanţe, ce caracterizează fiecare litigiu, neputând fi transferată completului constituit pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, ci revine instanţei de judecată învestite cu soluţionarea cauze