ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 372/2016

Decizia nr. 372/2016

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin sentința nr. 546 din data de 2 iulie 2013, pronunțată de Tribunalul Olt, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/104/2012 s-a admis în parte cererea formulată de reclamanta SC A. SA prin administrator judiciar B. și a fost obligată pârâta SC C. SA la plata către reclamantă a sumei totale de 73.265,27 RON reprezentând debit restant - 7.718 RON și penalități de întârziere de 65.546,81 RON calculate până la data de 01 august 2012, respectiv data introducerii acțiunii.

În

considerentele sentinței, instanța de fond a reținut că între părți a fost încheiat contractul de lucrări de subantrepriză din 11 mai 20098 în temeiul căruia reclamanta, în calitate de executant, a efectuat lucrarea „lucrări de întreținere și reparații în amenajările interioare de irigații care deservesc OUAI Piatra Olt" ,pârâta având calitate de antreprenor general.

Potrivit art. 5 din contractul părților, prețul convenit pentru realizarea lucrărilor confirm graficului cantitativ și valoric anexat contractului plătibil executantului de către antreprenorul general, conform graficului de plăți este de 93% din prețul rară TVA al contractului de 932.438 RON, adică 867.167,34 RON fă

ră TVA.

Diferența de 7% revine antreprenorului general reprezentând comisionul de acordare a contractului.

Totodată art. 5 pct. 3 a prevăzut că plata lucrărilor efectuate de către executant se va face de către antreprenor în termen de 5 zile de la predarea lucrării sau lucrărilor pe tronsoane fizic executate, pe baza procesului verbal de recepție și a devizului de lucrări, prin factură.

Prin art. 12 pct. 2 părțile au stabilit că în cazul în care antreprenorul general nu onorează facturile în termen de 5 zile conform art. 18 pct. 1, atunci acesta are obligația de a plăti penalități de 1% pe zi de întârziere până la achitarea integrală a debitului datorat, stabilindu-se în art. 18 că antreprenorul general va efectua plata către executant în termen de maxim 5 zile calendaristice de la data încasării de la beneficiarul direct al lucrării.

Instanța a reținut ca, în speță, se pune problema de interpretare a clauzelor contractuale cu privire la termenul de la care curge exigibilitatea plăților, termen care urmează să fie stabilit în raport de clauzele consimțite de părți prin contractul din anul 2009 respectiv art. 18 pct. 1 coroborat cu art. 12 pct. 2 din acest contract.

Astfel termenul de 5 zile în care pârâta în calitate de antreprenor general avea obligația de a plăti reclamantei în calitate de executant plata lucrărilor pentru care reclamanta emisese facturi fiscale, curge de la data la care pârâta a încasat sumele de la beneficiarul direct - beneficiar care în cauză este A.N.I.F.

Numai în cazul în care plățile ar fi fost efectuate cu depășirea acestui termen de 5 zile începeau să curgă penalitățile de întârziere stabilite de părți în art. 12 pct. 2 din contract, iar nu în termen de 5 zile de la data emiterii facturii așa cum a arătat reclamanta in cererea de chemare în judecată.

Începând cu data de 28 decembrie 2011 s-a înființat Agenția Națională de Îmbunătățiri Funciare care a preluat prin Protocolul de predare primire toate documentele de la Administrația Națională de Îmbunătățiri Funciare.

Prin adresa din 11 octombrie 2012 emisă de A.N.I.F. Filiala Dolj au fost evidențiate sumele și datele la care A.N.I.F. a virat către pârâta C. sumele de bani aferente executării lucrărilor de către reclamanta SC A., rezultând o sumă de 103.531,69 RON care a rămas neachitată la data de 28 decembrie 2011, urmând ca pentru virarea acestei sume să fie realizată de A.N.I.F. - filiala Olt.

În

urma admiterii obiecțiunilor formulate de pârâtă expertul desemnat în cauză – D., a stabilit în raportul de expertiză depus la data de 28 mai 2013 că pârâta C. SA are de achitat către reclamantă la data de 05 iunie 2012 un sold final de 7.718,46 RON, corespunzător soldului exigibil la data de 05 iunie 2012, fiind calculate penalitățile de întârziere în raport de art. 18 pct. 1 coroborat cu art. 12 pct. 2 din contract in sumă totală de 65.546,81 RON.

Instanța a reținut ca prima variantă a raportului de expertiză întocmit în cauză de către expertul desemnat, raport de expertiză care cuprinde două variante de răspuns, întrucât în varianta 1 a acestui raport, expertul a procedat la un calcul eronat al penalităților contractuale raportat doar la art. 5 pct. 3 din contractul părților, iar, în varianta nr. 2 a aceluiași raport, a procedat la calculul penalităților în raport de art. 12 pct. 2, fără a avea în vedere și art. 18 pct. 1

respectiv data la care sumele de bani au fost virate de către A.N.I.F. către pârâta C.

S-a reținut că, în ambele rapoarte de expertiză, expertul a ajuns la concluzia că debitul este în sumă de 7.718,46 RON, procedând la un calcul diferit doar în ceea ce privește penalitățile de întârziere.

Instanța a apreciat că ultimul raport de expertiză întocmit în cauză corespunde clauzelor contractuale privind data de la care curg penalităților de întârziere cu raportare la înscrisurile care fac dovada plăților efectuate între părți.

S-a reținut ca fiind lipsită de relevanță susținerea reclamantei privind lipsa înscrisurilor din care să rezulte plățile efectuate de către A.N.I.F. către pârâta C., atâta timp cât, prin adresa din anul 2012 emisă de A.N.I.F. Filiala Dolj sunt evidențiate în mod distinct aceste plăți, neavând relevanță nici împrejurarea că

din aceste sume virate de A.N.I.F. pârâta C. SA urma să achite sume pe care le datora mai multor creditori, întrucât la stabilirea penalităților s-au avut în vedere datele la care A.N.I.F. a virat banii către pârâta C.

Împotriva acestei sentințe, ambele părți au formulat recurs, calificat de către instanță la termenul din 14 noiembrie 2013 ca fiind apel.

În

cauză a fost încuviințată refacerea raportului de expertiză, fiind numit expert E. și expert asistent solicitat de reclamantă F.

Raportul de expertiză a fost depus la dosar la 07 iulie 2014 cu opinie separată a expertului asistent, iar răspunsul la obiecțiuni a fost depus la dosar la 17 octombrie 2014.

La 20 octombrie 2014 apelanta - reclamantă a depus la dosar o precizare de acțiune, mărind cuantumul pretențiilor la 6.314.803,08 RON.

Prin decizia civilă nr. 466/2014 din 30 octombrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, a fost respins ca nefondat apelul formulat de SC A. SRL împotriva sentinței nr. 546 din data de 2 iulie 2013, pronunțată de Tribunalul Olt, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/104/2012. A fost admis apelul formulat de pârâta SC C. SA împotriva aceleiași sentințe, a fost schimbată în parte sentința în sensul că a fost admisă în parte cererea reclamantei, în sensul că a fost obligată pârâta la plata sumei de 32.608,91 RON din care 741,51 RON debit și 31,687,40 RON penalități de întârziere, precum și penalități și în continuare până la achitarea debitului. A fost obligată apelanta-reclamantă către apelanta-pârâtă la plata sumei de 2821 RON cheltuieli de judecată.

În

motivarea hotărârii, instanța de apel a reținut, în esență, că atât prin raportul de expertiză întocmit de expert G., cât și prin răspunsul la obiecțiuni s-a arătat că, la întocmirea lucrării, au fost avute în vedere numai înscrisurile referitoare la lucrările la care fac părțile referire în acțiune, fiind analizate documentele de plată și contabile, în original sau copie, după cum au fost puse la dispoziția expertului, deși apelanta reclamantă a contestat o parte din

documentele de plată, susținând fie că ele nu au fost depuse în original, fie că nu privesc plata pentru lucrările efectuate de reclamantă în baza contractului de subantrepriză din 11 mai 2009.

În

ceea ce privește OP din 25 noiembrie 2009 și din 04 mai 2012, experta a arătat că A.N.I.F. RA nu deține originalele deoarece se întocmește un singur exemplar original care rămâne la trezorerie, fiind însă avute în vedere extrasele de cont.

De asemenea, experta a arătat ca debitul de 300.000 RON înscris în factura din 13 mai 2009 și achitat cu OP din 05 august 2009 a fost plătit și vizează lucrări tot în executarea contractului din 11 mai 2009.

Deși expertul asistent și reclamanta au susținut că factura din 13 mai 2009 a fost emisă în baza altor lucrări și nu în executarea contractului din 11 mai 2009, nu se arată despre ce alte lucrări este vorba și nici nu se oferă nicio explicație de ce la rubrica "denumirea produselor sau a serviciilor" este înscrisă ca activitate prestată "lucrări de întreținere și reparații în amenajările interioare de irigații care deservesc OUAI Piatra Olt, jud. Olt" ceea ce corespunde întocmai cu art. 4 al contractului din 11 mai 2009: "obiectul contractului".

În

aceste condiții, așa cum rezultă din raportul de expertiză și din anexa întocmită de expertul asistent, instanța de apel a constatat că există un debit neachitat de SC C. SA către SC A. SRL în executarea contractului din 11 mai 2009 de 7.718,46 RON.

S-a reținut poziția diferită a părților cu privire la factura din 01 iunie 2012 în valoare de 6976,95 RON reprezentând refacturarea penalităților de întârziere pentru neexecutarea la termen a lucrărilor, penalități facturate de A.N.I.F. RA în calitate de beneficiar.

Această factură, expediată prin poștă, nu se regăsește înscrisa în contabilitatea SC A. SRL, care nu o recunoaște, deși la dosar există confirmarea de primire. Din înscrisurile depuse la dosar a rezultat, pe de o parte, realitatea penalităților în sumă de 6976,95 RON, facturate de A.N.I.F. RA pentru întârzierea în executarea lucrărilor, dar și facturarea acestora de către SC C. SA către SC A. SRL, executantul lucrării, în temeiul art. 12.1 din contractul din 11 mai 2009.

S-a constatat că încă de la instanța de fond și ulterior, în apel, pârâta SC C. SA a solicitat compensarea datoriilor reciproce.

Având în vedere și clauzele contractuale precum și dispozițiile art. 969 C. civ., instanța de apel a apreciat ca fiind întemeiată această cerere, reținând că soldul, suma restantă a SC C. SA către SC A. SRL, sumă la care urmează să fie calculate penalitățile, este de 741,51 RON (7.718,46-6.976,95 RON), debit neachitat așa cum rezultă din raportul de expertiză și din anexa întocmită de expertul asistent.

Cu privire la penalitățile de întârziere, s-a arătat că acestea au fost stabilite prin art. 12.2 din contractul de subantrepriză încheiat, ca fiind de 1 % pe zi de întârziere și că reprezintă rezultatul acordului de voință al părților.

Așa fiind, având în vedere raportul de expertiză întocmit în cauză și raportat la debitul restant de 741,51 RON, s-a apreciat că, în cauză, cuantumul penalităților datorate de SC C. SA până la data efectuării raportului de expertiză este de 31.867,40 RON, acestea urmând a fi calculate și pentru viitor, până la data achitării integrale a debitului.

Împotriva deciziei instanței de apel, reclamanta SC A. SRL prin administrator judiciar expert insolvență SPRL Filiala București a declarat recurs, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel Craiova.

În

argumentarea recursului, recurenta critică hotărârea atacată, susținând, în esență, că aceasta a fost dată cu aplicarea greșită a legii.

Apreciază că instanța de apel și-a însușit concluziile greșite ale expertului, pronunțând o hotărâre care încalcă dispozițiile art. 1092 și urm. C. civ., din materia plății, precum și pe cele ale art. 46 și art. 50-52 C. com., și a imputat în mod greșit plata asupra datoriei intimatei față de recurentă în temeiul contractului din 11 mai 2009, fără un probatoriu clar în acest sens.

Arată că instanța de apei a scăzut din debitul de 7.718,46 RON, suma de 6.976,95 RON, constatând că a operat compensația legală între datoria intimatei față de recurentă (7.718,46 RON) și datoria recurentei față de intimată (6.976,95 RON) și a rămas un rest de plată în sarcina intimatei de 741.51 RON, la care se adaugă penalități de întârziere.

În

opinia recurentei, procedând în acest mod, instanța de apel a încălcat prevederile art. 1144 C. civ., potrivit cărora compensația operează de drept, în puterea legii și chiar când debitorii n-ar ști nimic despre aceasta; cele două datorii se sting reciproc în momentul când ele se găsesc existând deodată și până la concurența cotitaților lor, respectiv compensația operează de plin drept de îndată ce există două datorii certe, lichide și exigibile, oricare ar fi izvorul lor, și care au ca obiect o sumă de bani sau o anumită cantitate de bunuri fungibile de aceeași natură.

Or, datoria recurentei față de intimată, constând în penalități de întârziere, pe care aceasta le-ar fi plătit beneficiarului lucrărilor și pe care le pretinde, nu are caracter cert.

Pentru a putea constata că a operat compensația legală, susține recurenta, instanța de apel trebuia să verifice caracterul cert, lichid și exigibil al ambelor datorii.

Un argument în plus în sprijinul inexistenței obligației de plată a penalităților de întârziere îl constituie și dispozițiile art. 41 din Legea nr. 85/2006, conform cărora nicio dobânda, majorare sau penalitate de orice fel ori cheltuială, numită generic accesorii, nu va putea fi adăugată creanțelor născute

anterior datei deschiderii procedurii. Arată că recurenta a intrat în insolvență la data de 19 martie 2012, iar factura de penalități a fost emisă la 01 iunie 2012.

Pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele sale, prin administrarea unui probatoriu complet, inclusiv a unei expertize contabile, în vederea aplicării corecte a normelor de drept incidente în speță, apreciază ca se impune casarea hotărârii atacate cu trimiterea cauzei spre rejudecare, întrucât numai în acest fel se poate stabili întinderea debitului datorat de intimată.

În

drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă SC C. SA nu a formulat întâmpinare.

Înalta Curte, analizând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, reține caracterul fondat al recursului pentru considerentele care succed:

Criticile recurentei-reclamante vizând greșita aplicare a dispozițiilor privitoare la compensare se constată ca fiind fondate.

În

speță, instanța de apel a avut în vedere expertiza efectuată în apel reținând că la întocmirea lucrării, au fost avute în vedere numai înscrisurile referitoare la lucrările la care fac părțile referire în acțiune, fiind analizate documentele de plată și contabile, în original sau copie, după cum au fost puse la dispoziția expertului, deși reclamanta a arătat că o parte din documentele de plată nu privesc plata pentru lucrările efectuate de reclamantă în baza contractului de subantrepriză din 11 mai 2009.

Instanța de apel s-a rezumat a prelua constatările din raportul de expertiză și a apreciat ca fiind întrunite dispozițiile art. 1144 și 1145 C. civ. vizând compensarea datoriilor, fără a demonstra caracterul cert, lichid și exigibil al creanței intimatei împotriva recurentei.

Se impune lămurirea situației de fapt prin administrarea unor probe utile și concludente cauzei, raportat la prevederile contractului de subantrepriză din 11 mai 2009, dar și la faptul că, ulterior încheierii contractului, reclamanta a intrat în procedura insolvenței.

Aceasta întrucât, nu se poate aprecia concordanța dintre argumentele instanței de apel în măsură să susțină soluția pronunțată cu privire la compensarea datoriilor, cu înscrisurile existente la dosarul cauzei, iar cercetarea fondului este un element esențial pentru exercitarea controlului de legalitate, întrucât situația de fapt corect determinată constituie fundamentul aplicării dispozițiilor legale.

Per a contrario,

în absența unei situații de fapt în concret stabilită, este imposibil de realizat verificarea aplicării corecte a legii de către instanța de apel, aspect ce atrage aplicabilitatea dispozițiilor art. 314 C. proc. civ., respectiv casarea cu trimitere spre rejudecare pentru a se stabili pe deplin împrejurările de fapt.

Totodată, potrivit dispozițiilor art. 129 pct. 5 C. proc. civ. „judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii

faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale (...)".

În

plus, nu se poate face abstracție de împrejurarea că reclamanta este o societate aflată în procedura insolvenței, procedură specială, cu caracter colectiv, concursual și egalitar, iar creanțele îndreptate împotriva acestei debitoare supuse acestei proceduri speciale se înregistrează și se îndestulează exclusiv după regulile și în ordinea stabilitie imperativ prin legea insolvenței.

Este adevărat că în dreptul comun, compensarea ca modalitate de stingere a două obligații reciproce este reglementată de art. 1143 - 1153 C. civ. și că aceasta poate fi legală, judiciară sau convențională, în speță, însă, în condițiile în care reclamanta se află în procedura insolvenței, este necesar a se analiza, după lămurirea situației de fapt, daca se poate vorbi de o compensare convențională, astfel cum aceasta a fost reținută în cauză, iar nu despre o compensare legală sau judiciară ce nu ar putea fi examinată decât în procedura specială de către judecătorul-sindic.

Așa fiind, se constată că instanța de apel a încălcat obligația stabilită de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., aceea de a demonstra în scris, în fapt și în drept, de ce s-a ajuns la soluția adoptată, obligație esențială, a cărei încălcare este sancționată cu nulitatea hotărârii conform art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Este util de subliniat că o astfel de hotărâre nu respectă nici exigențele art. 6 parag. 1 C.E.D.O., întrucât, conform jurisprudenței C.E.D.O., noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă să fi examinat în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse analizei, cel puțin pentru a le aprecia pertinența (Cauza Virgil Ionescu contra României - Hotărârea din 28 iunie 2005, Cauza Van de Hurk împotriva Olandei - Hotărârea din 19 aprilie 1994, Cauza Dulaurans împotriva Franței - Hotărârea din 21 martie 2000).

Rezumând argumentele evocate și având în vedere că o eventuală suplinire a motivării este incompatibilă cu orice soluție ar putea fi adoptată în recurs, Înalta Curte, având în vedere aplicarea greșită și încălcarea dispozițiilor legale arătate și prin raportare la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reține lipsa de temei legal a deciziei recurate, întrucât din modul în care a fost redactată, nu se poate determina dacă legea a fost sau nu corect aplicată, astfel că va admite recursul și va casa decizia și va trimite cauza aceleiași instanțe pentru rejudecare, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) și (3) raportat la art. 314 C. proc. civ., urmând ca instanța să administreze probele pe care le consideră necesare și utile dezlegării pricinii.

În

raport de soluția pronunțată, toate celelalte critici ale recurentei nu vor mai fi analizate, urmând a fi cercetate de către instanța de apel, în rejudecare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta SC A. SRL prin administrator judiciar expert insolvență SPRL Filiala București împotriva deciziei civile nr. 466/2014 din 30 octombrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă. Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 februarie 2016.