ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1464/2017

Decizia nr. 1464/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de arbitrare înregistrată pe rolul Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României la data de 13 octombrie 2009, reclamanta SC A. SRL a solicitat obligarea pârâtei SC B. SRL la plata sumei de 4.000.344,49 RON, cu titlu de despăgubiri convenționale, actualizată cu dobânda legală calculată până la data introducerii acțiunii și, în continuare, până la data plății efective, cu cheltuieli de judecată.

La data de 21 ianuarie 2010, reclamanta a depus o cerere de precizare a acțiunii, prin care și-a restrâns pretențiile la suma de 3.488.088,53 RON, debit neachitat prin renunțarea invocării facturii din 23 ianuarie 2009 în sumă de 33.548,12 RON, plus dobânzi legale în cuantum de 460.071,88 RON, adică în total 3.948.160,41 RON.

Pârâta SC B. SRL a depus cerere reconvențională, solicitând obligarea reclamantei la: a) plata sumei de 7.863.000 RON, reprezentând daune-interese moratorii și compensatorii ca urmare a întârzierilor înregistrate în executarea lucrărilor, a deficiențelor constatate și a defecțiunilor survenite, care au fost reparate pe cheltuiala beneficiarului SC B. SRL, a plății de către aceasta din urmă a datoriilor către diverși sub-antreprenori, precum și ca urmare a rezilierii contractului din culpa exclusivă a reclamantei; b) plata de despăgubiri conform primului capăt de cerere, constatarea compensării parțiale a creanței SC B. SRL în sumă de 7.863.000 RON cu creanța care va fi considerată admisibilă în urma soluționării acțiunii principale, astfel încât reclamanta să fie obligată la plata către pârâtă a diferenței dintre cele două creanțe.

Prin încheierea din 16 octombrie 2012, tribunalul arbitral a admis cererea formulată de reclamantă și a constatat că acțiunea reconvențională introdusă de pârâta SC B. SRL este suspendată prin efectul art. 36 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, ca urmare a faptului că prin sentința comercială din 18 septembrie 2012 pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj în Dosarul nr. x/1285/2012 s-a deschis procedura judiciară a insolvenței față de debitoarea SC A. SRL. În consecință, s-a dispus disjungerea acțiunii reconvenționale și formarea unui dosar nou.

Prin sentința arbitrală nr. 13 din 28 ianuarie 2013, tribunalul arbitral a admis în parte acțiunea formulată de SC A. SRL, astfel cum a fost precizată și, în consecință, a obligat-o pe pârâta SC B. SRL la plata către reclamantă a sumei de 2.790.470,82 RON, cu titlu de preț neachitat pentru lucrarea executată de reclamantă în temeiul contractului de antrepriză din 06 iunie 2008, a sumei de 368.057,50 RON cu titlu de penalități de întârziere și a sumei de 166.112,75 RON, cu titlu de cheltuieli de arbitrare.

Împotriva acestei sentințe a formulat acțiune în anulare pârâta SC B. SRL, cererea sa fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/2/2013.

Prin sentința civilă nr. 42 din 24 aprilie 2013, Curtea de Apel București a admis acțiunea în anulare, a anulat sentința arbitrală nr. 13 din 28 ianuarie 2013 și încheierea din 28 iulie 2011, pronunțate de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României în Dosarul nr. x/2009, a fixat termen pentru evocarea fondului și a respins, ca rămasă fără obiect, cererea de suspendare a executării sentinței arbitrale.

Pentru a pronunța această soluție curtea de apel a reținut incidența prevederilor art. 364 lit. e) din vechiul C. proc. civ. - hotărârea a fost pronunțată după expirarea termenului arbitrajului prevăzut la art. 353

3

C. proc. civ. și a prevederilor art. 364 lit. g) și i), raportat la art. 360 și art. 361 lit. e) din același Cod - hotărârea arbitrală nu cuprinde motivele de drept și prezintă aparența soluționării litigiului în echitate, fără a exista acordul expres al părților în acest sens.

Prin încheierea din 06 ianuarie 2014, Curtea de Apel București a dispus suspendarea judecării cauzei până la soluționarea irevocabilă a contestației ce face obiectul Dosarului nr. x/1285/2012/a5 al Tribunalului Specializat Cluj, în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Prin decizia civilă nr. 2912 din 07 octombrie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, a admis recursul formulat de reclamantă și a trimis cauza Curții de Apel București pentru continuarea judecății.

Prin sentința civilă nr. 15/2015 din 09 februarie 2015 Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, evocând fondul, a admis în parte cererea arbitrală formulată de reclamanta SC A. SRL, prin lichidator judiciar C. Cluj Napoca, în contradictoriu cu pârâta SC B. SRL București, astfel cum aceasta a fost precizată; a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 2.790.470,82 RON, cu titlu de preț lucrări prestate și suma de 368.057,50 RON, cu titlu de penalități de întârziere și a obligat pârâta să plătească reclamantei și suma de 166.112,75 RON, cu titlu de cheltuieli arbitrale, precum și suma de 7.500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei soluții au declarat recurs ambele părți.

Prin decizia nr. 1889 din 24 septembrie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, a respins ca nefondat recursul declarat de pârâtă împotriva încheierilor din 21 octombrie 2013 și respectiv 26 ianuarie 2015, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/2/2013; a admis recursurile declarate de reclamantă și de pârâtă împotriva sentinței civile nr. 15/2015 din 9 februarie 2015, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, pe care a casat-o și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Dosarul a fost restituit Curții de Apel București, unde a fost înregistrat pe rolul secției a VI-a civilă la data de 11 decembrie 2015, sub nr. x/1/2015.

Prin sentința civilă nr. 114/2017 din 24 mai 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în rejudecare, a fost

admisă în parte acțiunea formulată de reclamanta SC A. SRL prin lichidator judiciar D., în contradictoriu cu pârâtă SC B. SRL Arad. A fost obligată pârâta la plata sumei totale de 3.100.401,53 RON, reprezentând contravaloare facturi nr. X din 06 mai 2009, nr. Y din 28 mai 2009 și nr. Z din 28 mai 2009, la care se vor adăuga penalități de întârziere de 0,0556%/zi, calculate conform art. 9.7 din contract, de la data scadenței și până la data plății.

Pentru a pronunța această soluție instanța a reținut, în esență, următoarele:

La data de 06 iunie 2008 între reclamanta SC A. SRL, în calitate de antreprenor, și pârâta SC B. SRL, în calitate de beneficiar a fost încheiat contractul de antrepriză înregistrat, având ca obiect realizarea pe terenul situat în municipiul Arad, str. P. a lucrărilor de construcții și instalații pentru imobilele cu regim de înălțime P+7 identificate în planșa PUZ.

Din înscrisurile depuse la dosarul cauzei Curtea a reținut că pârâta a refuzat achitarea facturilor anterior menționate, motivat de faptul că lucrările au fost efectuate cu întârziere și că acestea prezintă deficiențe, aceasta invocând excepția de neexecutare față de pretențiile din acțiunea principală.

Curtea a apreciat că excepția de neexecutare a contractului este un mijloc de apărare aflat la dispoziția uneia dintre părțile contractului sinalagmatic, în cazul în care i se pretinde executarea obligației ce-i incumbă, fără ca partea care pretinde această executare să-și execute propriile obligații. Prin utilizarea acestui mijloc de apărare, partea, care invocă excepția de neexecutare, obține, chiar și fără intervenția instanței judecătorești, o suspendare a executării propriilor obligații până la momentul în care cealaltă parte își va îndeplini obligațiile ce-i revin.

Pentru invocarea excepției de neexecutare a contractului este necesar ca: obligațiile reciproce ale părților să-și aibă temeiul în același contract; din partea unui contractant să existe o neexecutare a obligațiilor asumate, chiar parțială, dar suficient de importantă; neexecutarea obligațiilor să nu se datoreze faptei celui care invocă excepția, iar părțile să nu fi convenit un termen de executare a obligațiilor prin care să se fi renunțat la simultaneitatea de executare a obligațiilor.

Raportat la litigiul de față, reclamanta avea obligația de a executa corespunzător și într-un anumit termen lucrările menționate în facturi, iar pârâta avea obligația corelativă de a achita facturile emise de reclamantă pentru lucrările executate.

În ceea ce privește cea de-a doua condiție - să existe o neexecutare a obligațiilor asumate, chiar parțială, dar suficient de importantă - se impune a se face diferența între facturile nr. X din 06 mai 2009, nr. Y din 28 mai 2009 și nr. Z din 28 mai 2009, emise pentru lucrări executate în temeiul contractului și factura nr. W din 28 mai 2009 ce privește restituirea garanției de bună execuție. Excepția de neexecutare se impune a se analiza în raport de primele trei facturi, chiar dacă consecințele se vor putea răsfrânge și asupra facturii nr. W, urmând a se aprecia dacă se poate face aplicarea art. 11.4 din contract.

Pârâta a subsumat excepției de neexecutare două aspecte, și anume: neexecutarea lucrărilor în termenul contractual și executarea defectuoasă a lucrărilor, fapt ce a condus la remedierea deficiențelor calitative de către pârâtă, pe cheltuiala sa și cu concursul unor terți.

Curtea, în rejudecarea cauzei, a dispus efectuarea unei noi expertize tehnice specialitatea construcții, având ca obiectiv identificarea lucrărilor individualizate prin facturile nr. X din 06 mai 2009, nr. Y din 28 mai 2009 și nr. Z din 28 mai 2009, emise de reclamantă, modul în care aceste lucrări au fost executate și termenul de finalizare.

Analizând modul și termenul de executare a lucrărilor pretins executate de reclamantă, Curtea a reținut că, potrivit raportului de expertiză, lucrările individualizate în factura fiscală nr. X din 06 mai 2009, au fost executate în integralitate de către reclamanta A. SRL, însă cu întârziere, iar unele lucrări au prezentat deficiențe, care nu afectează structura construcțiilor și nici instalațiile de apă, în ansamblul lor, pentru a face construcția improprie folosinței.

Factura fiscală nr. X din 06 mai 2009 a fost emisă pe baza situațiilor de lucrări acceptate de pârâtă, aceasta din urmă invocând deficiențe calitative, dar nu cantitative.

În ceea ce privește factura fiscală nr. Y din 28 mai 2009, expertul desemnat în cauză a reținut că lucrările au fost executate de reclamantă, dar cu deficiențe și cu depășirea termenului contractual.

Referitor la aceste deficiențe Curtea a constatat că în procesul-verbal din data de 11 mai 2009 semnat și ștampilat de ambele părți s-a menționat că au fost finalizate lucrările de tinichigerie la blocurile R7 și R8, iar deficiențele constatate la data de 07 mai 2009 au fost remediate și finalizate, concluzionându-se că lucrările sunt terminate. Este adevărat că pe respectivul document există o notă olografă semnată numai de reprezentantul pârâtei în care se invocă faptul că lucrările nu au fost remediate corect, însă nu se va ține seama de această mențiune, odată ce reprezentantul pârâtei a semnat de preluare, iar această mențiune nu a fost semnată și de reclamantă.

Atât din raportul de expertiză tehnică specialitatea construcții întocmit în cauză, cât și din susținerile părților, rezultă că la momentul soluționării prezentei cauzei blocurile ce au format obiectul contractului de antrepriză au fost finalizate, iar apartamentele au fost vândute, proprietarii imobilelor semnalând o serie de deficiențe, conform dovezilor anexate la dosarul arbitral.

În atare situație, având în vedere efectul suspensiv al excepției de neexecutare, faptul că lucrările de construcții ce au format obiectul contractului au fost finalizate, precum și constatările expertului și aspectele reținute de instanță în analiza lucrărilor efectuate în baza facturilor prezentate de reclamantă, se constată că apărarea pârâtei în sensul că deficiențele constatate justifică neexecutarea obligației de plată a prețului lucrărilor realizate de reclamantă este neîntemeiată.

Excepția de neexecutare a contractului nu se poate întemeia decât pe o neexecutare suficient de importantă din partea contractantului. Or, existența unor deficiențe cu privire la calitatea execuției, deficiențe ce au fost în mare parte remediate, nu este de natură a justifica invocarea excepției. Niciuna dintre deficiențele constate de expert și reținute de instanță cu privire la facturile X, Y și Z nu este de natură să afecteze rezistența, stabilitatea, durabilitatea construcțiilor, ci, doar parțial, funcționalitatea acestora.

Sub aspectul invocării excepției de neexecutare nu prezintă relevanță nici faptul că pârâta a remediat deficiențele constatate cu alte societăți de construcții și nici faptul că reclamanta a înregistrat întârzieri în executarea lucrărilor contractate, toate aceste aspecte prezentând relevanță în soluționarea cererii reconvenționale a pârâtei, cerere care a fost suspendată de tribunalul arbitral.

Mai mult, în ceea ce privește aspectul executării lucrărilor cu întârziere, față de efectul suspensiv al excepției de neexecutare, Curtea a arătat că nu se poate invoca excepția de neexecutare ulterior finalizării lucrărilor. Astfel, odată ce lucrarea a fost finalizată, nu mai există temei pentru a se invoca suspendarea obligației de plată a facturilor, ci se pot cere, în condițiile contractului, daune interese moratorii.

În concluzie, cu referire la facturile nr. X din 06 mai 2009, nr. Y din 28 mai 2009 și nr. Z din 28 mai 2009, reținând forța obligatorie a contractului conform art. 969 C. civ., precum și obligația beneficiarului de plată a lucrărilor executate în temeiul contractului de antrepriză, Curtea a obligat pârâta la plata sumei totale de 3.100.401,53 RON (sumă rezultă din însumarea valorilor cuprinse în cele trei facturi).

De asemenea, dând eficiență art. 9.7 din contract, ca urmare a faptului că debitele aferente celor trei facturi nu au fost achitate în termenul contractual, Curtea, cu observarea prevederilor art. 969 C. civ. și art. 43 C. com., a obligat pârâta și la plata penalităților de întârziere, astfel cum au fost convenite de părți.

S-a reținut din cererea arbitrală, astfel cum a fost precizată, că reclamanta a calculat penalitățile la nivelul a 0,0556%/zi, în raport de dobânda de finanțare a BNR, iar acest mod de calcul nu a fost contestat de către pârâtă, prin apărările formulate.

Pe cale de consecință pârâtă a fost obligată și la plata penalităților de întârziere de 0,0556%/zi aferente debitului principal în cuantum de 3.100.401,53 RON, penalități ce se vor calcula de la data scadenței și până la data plății efective a debitului principal.

În ceea ce privește debitul în cuantum de 387.687 RON, reprezentând 50% din sumele reținute cu titlu de garanție de bună execuție, aferent facturii nr. W din 28 mai 2009, Curtea a reținut că potrivit art. 4.8 din contractul de antrepriză se consideră finalizată lucrarea și corespunzătoare din punct de vedere calitativ și cantitativ odată cu semnarea procesului-verbal de recepție la finalizarea lucrării.

De asemenea potrivit art. 11.4 garanția de bună execuție reprezintă 10% din valoarea contractului și va fi returnată antreprenorului astfel: 50% din valoarea acesteia la recepția de finalizare a lucrărilor, 50% din valoarea acesteia la expirarea perioadei de 2 ani de la data recepției finale a lucrărilor, sau la recepția lucrărilor în schimbul unei scrisori de garanție bancară valabilă 2 ani.

Curtea a reținut că, în prezenta cauză, nu s-a făcut dovada faptului că între părți s-a încheiat procesul-verbal de recepție la terminarea lucrărilor, nefiind îndeplinită condiția impusă de art. 11.4 din contract pentru restituirea a 50% din sumele reținute cu titlu de garanție de bună execuție.

În ceea ce privește cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, cu observarea prevederilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., Curtea, reținând culpa procesuală a pârâtei, a obligat-o pe aceasta la plata sumei totale de 26.469,95 RON, din care: 16.213,95 RON, onorariu avocat reclamantă primul stadiu procesual fond - Dosar nr. x/2/20013 al Curții de Apel București, 841 RON, cheltuieli transport recurs și 9.415 RON, cheltuieli transport rejudecare fond.

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs

ambele părți.

Recurenta-reclamantă SC A. SRL prin lichidator judiciar D., prin recursul declarat, a solicitat modificarea parțială a sentinței recurate cu consecința:

- obligării pârâtei, în baza art. 11.4 din contractul de antrepriză din 06 iunie 2008 la plata facturii de garanție de bună-execuție nr. W din 28 mai 2009 în sumă de 387.687 RON și la plata dobânzii calculate de la data de 16 iunie 2009 până la plata efectivă a debitului, conform art. 9.7 din contractul de antrepriză din 06 iunie 2008, adică dobânda egală cu dublul dobânzii de finanțare a Băncii Naționale a României, care este 0,0556% pe zi;

- plata integrală a cheltuielilor de judecată date în faza Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de de Comerț și Industrie a României în sumă de 166.112,75 RON, care să se adauge sumei de 26.469,95 RON cheltuieli de judecată în al doilea ciclu procesual, precum și alte cheltuieli de judecată în recurs.

Motivele recursului sunt, în esență, următoarele:

Instanța de fond, interpretând greșit actul dedus judecății, a schimbat înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

Valoarea totală a pretențiilor, conform petitului acțiunii este de 3.488.088,53 RON.

În mod greșit instanța a apreciat că nu se impune plata facturii de bună-execuție nr. W din 28 mai 2009, în valoare de 387.687 RON în baza art. 11.4 din contract, întrucât nu s-ar fi făcut dovada încheierii unui proces-verbal de recepție a lucrărilor și a acordat în mod eronat numai 26.469,95 RON cheltuieli de judecată, în condițiile în care aceste cheltuieli în fața Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României au fost în sumă de 166.112,75 RON, așa cum a fost constatat și acordat în primul ciclu procesual de Curtea de Apel București prin sentința civilă nr. 15 din 09 februarie 2015 în Dosar nr. x/2/2013.

În ceea ce privește garanția de bună-execuție, potrivit art. 11.4 din contract, aceasta reprezintă 10% din valoarea contractului, iar 50% din valoare va fi restituită la recepția finală a lucrărilor.

În condițiile în care recepția a avut loc, pârâta are obligația de restituire a 50% din garanție.

Privitor la dobânda legală, aceasta este datorată în temeiul art. 9.7 din contract, clauză obligatorie potrivit art. 969 C. civ. și art. 43 C. com., pârâta având obligația de plată a penalităților pentru perioada în care a întârziat plata contravalorii facturilor, începând cu scadența acestora.

La aceasta se adaugă dobânda calculată de la data de 16 iunie 2009, până la plata efectivă a debitului, conform art. 9.7 din contractul de antrepriză din 06 iunie 2008, adică dobânda egală cu dublul dobânzii de finanțare a Băncii Naționale a României, care este 0,0556% pe zi și este calculată de la 06 iunie 2009, urmând a se calcula penalități până la plata efectivă a debitului, împreună cu cheltuielile arbitrale și cheltuieli de judecată - onorariu avocat.

Factura fiscală nr. W din data de 28 mai 2009 în valoare de 387.6871 RON, reprezintă 50% restituire din sumele reținute ca și garanție de bună-execuție, conform prevederii contractuale stipulate la punctul 11.4 din contract.

Pentru lucrările efectuate există procesele-verbale de recepție la terminarea lucrărilor, recepția fiind făcută între Primăria Arad și SC B. SRL, concluziile comisiei de recepție fiind clare, în sensul că se admite recepția fără obiecțiuni.

Din punct de vedere contractual se precizează la punctul 4.8 din contractul de antrepriză că se consideră finalizată lucrarea și corespunzătoare din punct de vedere calitativ și cantitativ odată cu semnarea procesului-verbal de recepție la finalizarea lucrării.

În baza acestor procese-verbale definitive de recepție a lucrărilor nr. A din 26 august 2008 și nr. B din 26 august 2008, valabil încheiate și care nu au fost desființate, pârâta a efectuat intabularea în cartea funciară, a încheiat contracte de vânzare și a încasat avansul.

Refuzul pârâtei la plata facturilor este complet nelegal, raportat la dispozițiile clare ale art. 30 din H.G. nr. 273/1994, coroborate cu dispozițiile art. 38 alin. (2) din același act normativ și cu art. 4.8 din contractul de antrepriză din 06 iunie 2008, în care se precizează că se consideră finalizată lucrarea și corespunzătoare din punct de vedere calitativ și cantitativ odată cu semnarea procesului-verbal de recepție.

Din interpretarea art. 30 din H.G. nr.  273/1994 se deduce că beneficiarul are calea acțiunii în realizare, adică a acțiunii în solicitarea remedierii lucrărilor, de penalizări sau diminuări de valori, dacă aceste pretenții au fost consemnate sub formă de obiecțiuni în procesul-verbal de recepție. În același timp, are și calea acțiunii redhibitorii sau estimatorii, în cazul constatării unor vicii ale lucrării efectuate.

Câtă vreme beneficiarul lucrărilor nu a stipulat în procesele-verbale de recepție încheiate cererea de penalități și nu a invocat întârzierea în efectuarea lucrărilor, pârâta nu poate să refuze plata contravalorii lucrărilor antreprenorului și nu poate pretinde de la acesta penalități de întârziere.

La dosarul cauzei se regăsesc două procese-verbale de recepție a lucrărilor, în care este specificat că nu sunt constatate deficiențe de construcție.

Prin procesul-verbal încheiat în luna august 2008 la finalizarea lucrării de către beneficiar, acesta recunoaște lucrările efectuate, însă refuză achitarea contravalorii acestora și deblocarea contului de garanție de bună-execuție, care trebuia deblocat 50% la data efectuării recepției lucrării, iar diferența la un an de la încheierea procesului-verbal de recepție finală.

Chiar dacă recurenta nu a fost prezentă la recepția lucrărilor, cele consemnate în respectivele procese-verbale îi sunt opozabile, deoarece, în cazul în care anumite lucrări ar fi trebuit remediate, ar fi trebuit să le execute.

Conform art. 19 din H.G. nr. 273/1994, absența executantului de la recepție nu constituie motiv pentru amânarea și sau anularea actului de recepție. În cazul în care executantul nu se prezintă la recepție, investitorul poate solicita asistența unui expert tehnic neutru atestat, care să consemneze, separat de procesul-verbal, starea de fapt constatată, fiind aplicabil art. 15 din H.G nr. 273/1994 privind aprobarea Regulamentului de recepție a lucrărilor de construcții și instalații aferente acestora.

Recurenta-pârâtă

SC B. SRL

, în recursul declarat, a invocat în esență următoarele:

Cu titlu prealabil, precizează că, având în vedere dispozițiile art. 366 alin. (2) din vechiul C. proc. civ., prezentul recurs este unul întemeiat pe dispozițiile art. 304

1

din același Cod, acesta nefiind limitat la motivele de casare prevăzute de art. 304, instanța putând să examineze cauza sub toate aspectele.

Un prim motiv de recurs vizează faptul că instanța a admis în mod greșit acțiunea formulată de A. SRL, ignorând/interpretând greșit atât probele administrate în cauză, cât și dispozițiile contractului de antrepriză din 06 iunie 2008 - art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Conform celor remarcate în literatura de specialitate, art 105 alin. (2) din vechiul C. proc. civ. reprezintă dreptul comun în materia nulității actelor de procedură. Aceasta este rațiunea pentru care s-a concluzionat că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 din același Cod include toate neregularitățile procedurale ce atrag sancțiunea nulității, precum și nesocotirea principiilor fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează într-un alt motiv de recurs.

În cazul de față, instanța a ignorat apărările recurentei, întemeiate pe contractul de antrepriză în temeiul căruia trebuia soluționat litigiul.

Totodată, instanța nu a arătat argumentele pentru care a înlăturat proba cu expertiza contabilă și proba cu interogatoriul reclamantei întocmite în cauză, precum și apărările recurentei întemeiate pe aceste probe.

Art. 261 alin. (1) pct. 5 din vechiul C. proc. civ. se referă la necesitatea redactării motivelor de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și a celor pentru care s-au înlăturat cererile părților. Astfel, instanța trebuie să se refere în motivare la toate capetele de cerere formulate și la considerentele pentru care s-au respins unele cereri, adică trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce i s-a cerut prin acțiune și asupra tuturor mijloacelor ce au stat la baza pretențiilor ridicate de părți.

În prezentul litigiu însă, procedând în acest mod, instanța a încălcat două principii fundamentale ale procesului civil: dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil. Exercitarea controlului judiciar asupra sentinței atacate nu poate fi făcută deoarece nu este cunoscută rațiunea pentru care instanța a înlăturat argumentele recurentei, prezentate pe larg în cuprinsul actelor de procedură depuse la dosarul cauzei și probate cu înscrisurile depuse la dosar.

În plus, nu se cunosc argumentele pentru care instanța nu a ținut în niciun fel cont de concluziile raportului de expertiză contabilă favorabile recurentei, care demonstrau netemeinicia cererii arbitrale formulate de reclamantă.

Prin omisiunea analizării probei constând în raportul de expertiză contabilă (care cuprinde inclusiv un răspuns la obiecțiuni) întocmit în prezenta cauză, instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) din vechiul C. proc. civ.

Cu ocazia discutării probelor în rejudecare, recurenta a solicitat administrarea probei cu expertiza tehnică, arătând faptul că raportul de expertiză contabilă dispus în cadrul dosarului arbitral nu a fost contestat de către niciuna dintre părți. Partea adversă nu a mai solicitat administrarea niciunei probe suplimentare în cadrul rejudecării. Ca urmare a acestui fapt, instanța a admis proba cu expertiza tehnică solicitată de recurentă, urmând ca litigiului să se soluționeze în baza acestei noi probe și a probelor deja administrate anterior.

Cu toate acestea, instanța nu a analizat raportul de expertiză contabilă, în considerentele sentinței atacate nefiind făcute referiri la acesta. În egală măsură, instanța nu a reținut nici măcar faptul că raportul de expertiză contabilă (evocat pe larg de recurentă atât în concluziile orale, cât și în concluziile scrise) trebuie înlăturat motivat din cauză, ci a ales să îl ignore complet.

Instanța a ratificat sumele consemnate de reclamantă în facturile emise ulterior rezilierii contractului, asupra acestora nefiind făcute nici măcar minime verificări, concluziile raportului de expertiză contabilă dovedind faptul că tot ceea ce s-a datorat antreprenorului A. SRL a fost achitat, sumele consemnate în facturile pretinse nefiind datorate.

Raportul de expertiză contabilă este întocmit prin corelare cu dispozițiile contractului de antrepriză.

Un alt aspect invocat vizează omisiunea analizării probei constând în interogatoriul părților (administrată în fața tribunalului arbitral).

Instanța nu a analizat răspunsurile la interogatoriu date de părți, în considerentele sentinței atacate nefiind făcute referiri la acestea. În egală măsură, instanța nu a reținut nici măcar faptul că interogatoriul administrat părților trebuie înlăturat motivat din cauză, ci a ales să îl ignore complet.

Or, astfel cum s-a arătat și în cuprinsul concluziilor depuse în rejudecare, partea adversă a evitat să răspundă, ori a formulat răspunsuri ce nu corespund realității.

Instanța a interpretat greșit concluziile raportului de expertiză tehnică întocmit în rejudecare.

Chiar dacă din concluziile expertului tehnic rezultă în mod expres că anumite lucrări nu au fost executate de către intimată, iar cele executate fie au fost efectuate cu mari întârzieri, fie prezentau deficiențe majore care nu au fost niciodată remediate, instanța le-a interpretat într-o manieră proprie, cu totul contrară celor stabilite de expert.

Raționamentul instanței este rezultatul unui sofism, aceasta apreciind că „niciuna dintre deficiențele constatate de expert și reținute de instanță cu privire la facturile X, nu este de natură să afecteze rezistența, stabilitatea, durabilitatea construcțiilor, ci doar parțial, funcționalitatea acestora”, în condițiile în care se solicită plata facturilor unor lucrări de amenajări și de instalații, în nici un caz lucrări de structură.

Astfel, deși ambii experți ratifică neexecutarea unor lucrări la care s-a obligat antreprenorul sau executarea defectuoasă ori cu întârziere, instanța a obligat recurenta la plata în întregime a sumelor solicitate, pentru un argument care nu are nicio legătură cu cauza.

Un alt argument privește omisiunea aplicării textelor relevante din contractul de antrepriză încheiat de părți.

Din întreg cuprinsul sentinței atacate, rezultă încălcarea gravă a contractului de către antreprenor, acesta fie omițând să execute anumite lucrări contractate, fie executându-le în mod defectuos, fie cu întârzieri de peste 100 de zile. În aceste condiții, rezilierea contractului de antrepriză a intervenit din culpa exclusivă a A, devenind astfel incidente și dispozițiile art. 6.12 din contractul de antrepriză, potrivit cărora „în cazul sistării lucrărilor din motive imputabile Antreprenorului sau rezilierii Contractului conform art. 12.2, Antreprenorul este obligat să plătească daune-interese în cuantum de 20% din valoarea contractului”.

Practic, clauza învederată exclude orice posibilitate a antreprenorului de a solicita vreo sumă de bani în caz de reziliere a contractului din culpa acestuia, el fiind cel care ar fi trebuit să plătească daune-interese recurentei.

În plus, potrivit art. 9.4 din contractul de antrepriză: „După semnarea procesului-verbal la terminarea lucrărilor fără obiecțiuni sau a procesului-verbal de finalizare a remedierilor, beneficiarul are la dispoziție 15 zile lucrătoare pentru verificarea situației finale de plată și alte 5 zile lucrătoare pentru efectuarea plății.”

Așadar, față de ansamblul probelor administrate în cauză, aceste texte contractuale sunt suficiente pentru respingerea pretențiilor reclamantei.

În soluționarea prezentei pricini, sunt hotărâtoare: art. 2.3, art. 2.6, art 3.4, art. 3.5 alin. 2, art. 3.8, art. 3.13, art. 3.15, art. 4.2, art. 4.5, art. 4.6, art. 4.7, art. 4.8, art. 5.12, art. 5.13, art. 6.1, art. 6.3, art. 6.4, art. 6.5, art. 6.9, art. 6.11, art. 9.3, art. 9.4, art. 10.3, art. 10.4, art. 10.5, art. 10.6, art. 10.6 din contractul de antrepriză.

În conformitate cu dispozițiile art. 969 din vechiul C. civ., precum și cu dispozițiile art. 1270 din noul C. civ., contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante, primordială în soluționarea prezentei cauze fiind aplicarea contractului perfectat de părți la data de 06 iunie 2008.

În ceea ce privește penalitățile de întârziere, acestea se impun a fi respinse în totalitate pentru argumentul că atâta timp cât reclamanta nu și-a executat la timp și în mod corespunzător obligațiile decurgând din contractul de antrepriză, recurenta a fost pe deplin îndreptățită ca prin invocarea excepției de neexecutare a contractului să suspende plata restului de preț pretins de către A. SRL până la executarea integrală a obligațiilor acesteia sau, după caz, până la despăgubirea sa integrală pentru prejudiciile suferite din culpa contractuală a reclamantei.

Un alt motiv de recurs vizează faptul că instanța a pronunțat o hotărâre lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii (motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din vechiul C. proc. civ.) - încălcarea dispozițiilor art. 315 și a dispozițiilor art. 360 alin. (1) din același Cod.

Prin hotărârea nr. 42/2013 din 24 aprilie 2013, prin care a admis acțiunea în anulare, Curtea de Apel București a reținut că litigiul arbitral a fost soluționat în echitate, fiind astfel incidente dispozițiile art. 364 lit. g) și i), raportat la art. 361 lit. e) din vechiul C. proc. civ., stabilind că fondul se va judeca în baza contractului de antrepriză și a normelor de drept aplicabile.

Totodată, Curtea de Apel București a considerat că pentru soluționarea pe fond a litigiului sunt necesare probe noi, făcând astfel aplicarea dispozițiilor art. 366 alin. (1) din vechiul C. proc. civ.

În egală măsură, admițând recursul formulat, prin decizia nr. 1889 din 24 septembrie 2015 pronunțată în Dosar nr. x/1/2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, a casat sentința atacată, trimițând cauza spre rejudecare cu următoatele indicații:

„Soluția pronunțată de Curtea de Apel București trebuie să respecte întocmai faptul că s-a declanșat o cale de atac devolutivă care are scopul de a antrena o rejudecare în fond a pricinii, dar în limitele aspectelor criticate și judecate de aceeași instanță prin sentința civilă nr. 42 din 24 aprilie 2013.”

„Cu ocazia rejudecării, instanța urmează să stabilească situația de fapt ținând cont de dezlegările date de instanța de apel prin sentința nr. 42 din 24 aprilie 2013, în sensul de a soluționa litigiul în temeiul contractului de antrepriză, iar în acest sens să se analizeze obligațiile părților din punct de vedere al răspunderii civile contractuale, respectiv al temeiului legal al pretențiilor reclamantei și nu din perspectivă echitabilă.”

„Un alt aspect îl reprezintă faptul că hotărârea intermediară nr. 42 din 24 aprilie 2013 a stabilit că raționamentul tribunalului arbitral care a stat la baza obligării pârâtei la sumele de bani din dispozitivul sentinței arbitrale nu a fost susținut de norme legale, ci a creat aparența unei judecăți în echitate și că fondul se va judeca în baza contractului de antrepriză și a normelor de drept aplicabile, în timp ce hotărârea nr. 15 din 9 februarie 2015 a judecat litigiul tot în echitate pe baza unor procente de culpă a părților, fără să analizeze argumentele părților raportat la contractul de antrepriză, a condițiilor răspunderii civile contractuale, față de raporturile juridice născute între părți în baza contractului de antrepriză și de normele de drept aplicabile, avându-se în vedere și efectele excepției de neexecutare a contractului sinalagmatic asupra executării obligațiilor asumate.”

Cu privire la acest aspect, Curtea de Apel București a reținut și faptul că este necesar a se verifica modul de soluționare a contestației formulate de SC B. SRL împotriva tabelului preliminar al creanțelor asupra societății debitoare B SRL în dosarul de insolvență nr. x/2012/a5* al Tribunalului Specializat Cluj, inclusiv dacă s-a pronunțat o soluție irevocabilă, precum și atașarea la dosar a hotărârilor judecătorești pronunțate.

Inițial, făcând aplicabilitatea sentinței intermediare a curții de apel și a deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin încheierea din data de 24 februarie 2016, instanța i-a pus în vedere avocatului părții adverse să depună raportul de expertiză întocmit în Dosarul nr. x/2012/a5* al Tribunalului Specializat Cluj, precum și hotărârea pronunțată în cadrul acestui dosar. Aceste înscrisuri nu au fost depuse niciodată.

Cu toate acestea, la termenul din data de 26 aprilie 2017, instanța a considerat că nu se mai impune depunerea acestor documente și a acordat cuvântul pe fondul cauzei, încălcând astfel dispozițiile art. 315 din vechiul C. proc. civ.

Tot în ceea ce privește încălcarea dispozițiilor art. 315 din vechiul C. proc. civ., s-a stabilit necesitatea analizării argumentelor părților raportat la contractul de antrepriză, la condițiile răspunderii civile contractuale, față de raporturile juridice născute între părți în baza contractului de antrepriză și de normele de drept aplicabile, avându-se în vedere și efectele excepției de neexecutare a contractului sinalagmatic asupra executării obligațiilor asumate.

Cu toate acestea, în condițiile în care toate probele administrate susțin apărările recurentei, instanța, încălcând dispozițiile art. 315 și ale art. 360 alin. (1) din vechiul C. proc. civ., a judecat fără să țină seama de aceste aspecte, obligând recurenta la plata unor sume mai mari chiar decât cele stabilite prin hotărârea arbitrală desființată ca efect al admiterii acțiunii în anulare.

În plus, instanța a încălcat inclusiv indicația Înaltei Curți de a analiza efectele excepției de neexecutare a contractului sinalagmatic asupra executării obligațiilor asumate. În acest sens, în rejudecare au fost ignorate dispozițiile din contractul de antrepriză aplicabile în această situație, respectiv: art. 10.3, art. 10.4, art. 9.4 din contractul de antrepriză.

În acest context, eventualele obligații ale recurentei față de antreprenor sunt afectate de o condiție suspensivă, care nu s-a realizat niciodată, motiv pentru care creanța pretinsă de intimata-reclamantă nu există, tocmai ca efect al excepției de neexecutare a contractului.

Îndrumările date de instanța de casare cu privire la problemele de drept dezlegate de către aceasta și cu privire la necesitatea administrării unor probe sunt obligatorii, iar nerespectarea lor atrage nulitatea hotărârii pronunțate.

Un alt motiv de recurs privește faptul că instanța a acordat mai mult decât s-a cerut ori ceea ce nu s-a cerut (motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 din vechiul C. proc. civ.).

În practicaua sentinței atacate s-a reținut, pe de o parte, că acțiunea arbitrală a avut ca obiect „plata sumei de 4.000.344,49 RON, cu titlu de despăgubiri convenționale, actualizată cu dobânda legală calculată până la data introducerii acțiunii și, în continuare, până la data plății efective, cu cheltuieli de judecată”. Ca urmare a precizării acțiunii, pretențiile s-au restrâns la „3.488.088,53 RON plus dobânzi legale în cuantum de 460.071,88 RON (calculate de la data de 16 iunie 2009 și până la data de 18 februarie 2010), adică în total suma de 3.948.160,41 RON.

Cu toate acestea, fără să fie învestită cu un capăt de cerere în acest sens (se observă că a fost solicitată dobândă legală), instanța, prin hotărârea atacată, a obligat recurenta inclusiv la penalități de întârziere de 0,0556%/zi, calculate conform art. 9.7 din contract. Aceste penalități al căror cuantum este de ordinul milioanelor de lei, depășind cu mult capitalul, a fost acordat de instanță fără ca reclamantul să îl fi solicitat vreodată.

Prin motivele suplimentare de recurs, aceeași recurentă a invocat:

Instanța de recurs, în decizia de casare nr. 1889 din 24 septembrie 2015 a stabilit indicații obligatorii în rejudecare pentru instanța de trimitere, potrivit dispozițiilor art. 315 din vechiul C. proc. civ.: „Cu ocazia rejudecării, instanța urmează să stabilească situația de fapt, ținând cont de dezlegările date de instanța de apel prin sentința civilă nr. 42/2013, în sensul de a soluționa litigiul în temeiul contractului de antrepriză, iar în acest sens să se analizeze obligațiile părților din punct de vedere al răspunderii civile contractuale, respectiv al temeiului legal al pretențiilor și nu din perspectivă echitabilă.”

S-a mai reținut că „prin hotărârea nr. 15 din 9 februarie 2015 s-a judecat litigiul tot în echitate, pe baza unor procente de culpă a părților, fără să se analizeze argumentele părților raportat la contractul de antrepriză, a condițiilor răspunderii civile contractuale față de raporturile juridice născute între părți în baza contractului de antrepriză și de normele de drept aplicabile, avându-se în vedere și efectele excepției de neexecutare a contractului sinalagmatic asupra executării obligațiilor asumate.”

În fine, instanța de casare a reținut că instanța de fond a pronunțat o hotărâre nelegală, cu o motivare contradictorie „în condițiile în care a stabilit despăgubirile fără a ține cont de culpa comună a părților”.

Indicațiile obligatorii ale instanței de casare au fost în sensul ca, în rejudecarea în fond a cauzei, instanța de trimitere:

a) să analizeze regulile răspunderii civile contractuale și temeiul juridic invocat de reclamantă, prin raportare la obligațiile părților stabilite prin clauzele contractului de antrepriză din 6 iunie 2008, avându-se în vedere și efectele excepției de neexecutare;

b) în analiza vinovăției, ca element al răspunderii civile contractuale, să aibă în vedere culpa comună a părților.

Sentința recurată este nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea dispozițiilor imperative ale art. 315 din vechiul C. proc. civ., care stabilesc obligativitatea indicațiilor date de instanța de casare (motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 din vechiul C. proc. civ. și art. 312 alin. (3) și (5) din același Cod).

Deși instanța de fond face referire la raportul de expertiză din care rezultă neîndeplinirea obligațiilor contractuale de către reclamantă, nu dă în niciun fel eficientă acestor aspecte, încălcând astfel indicațiile instanței de casare.

În considerentele sentinței civile recurate sunt expuse pe larg concluziile raportului de expertiză tehnică specialitatea construcții, însă, în pofida faptului că în legătură cu fiecare dintre cele 3 facturi (factura nr. X din 6 mai 2009, factura nr. Y din 28 mai 2009 și factura nr. Z din 28 mai 2009) au existat reclamații în legătură cu deficiențe și întârzieri grave de execuție, confirmate de concluziile raportului de expertiză, instanța de fond nu a dat niciun fel de eficiență acestor împrejurări de fapt și nici nu a analizat condiția culpei contractuale a părților prin raportare la modul de executare a obligațiilor contractuale.

Instanța de trimitere a respins toate apărările de fond ale pârâtei

SC B. SRL

cu o motivare care demonstrează încălcarea indicațiilor instanței de casare și anume aceea că „toate aceste aspecte prezentau relevanță în soluționarea cererii reconvenționale a pârâtei, cerere care a fost suspendată de tribunalul arbitral (încă din anul 2012, n.n.).”

Or, instanța supremă stabilise deja cu prilejul soluționării recursului că aceste aspecte prezintă relevanță și în legătură cu acțiunea principală și trebuie analizate în prezenta cauză având în vedere temeiul juridic invocat de reclamantă și excepția de neexecutare invocată de pârâtă, dând indicații exprese în acest sens instanței de trimitere.

Un alt motiv de recurs vizează faptul că instanța de fond a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, ignorând cu desăvârșire că la data de 29 aprilie 2009 contractul de antrepriză a fost rezolvit de recurenta-pârâtă ca urmare a culpei reclamantei, cu consecința că nu se mai poate formula o acțiune în executarea contractului, nu se mai poate dispune obligarea părților la prestații contractuale, ci se poate vorbi doar de acțiune în îmbogățire fără justă cauză (motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.).

Contractul dintre părți a fost rezoluționat, motiv pentru care o acțiune în executarea acestuia, respectiv pentru plata prețului nu mai poate fi formulată. După încetarea contractului prin rezoluțiune se poate formula doar acțiune în îmbogățire fără justă cauză.

Recurenta a invocat inițial, prin notificările adresate reclamantei A., excepția de neexecutare ca urmare a neîndeplinirii obligațiilor de către aceasta.

Ulterior, prin notificarea înregistrată sub nr. 159 din 29 aprilie 2009, pârâta B. a notificat antreprenorului A. că „societatea noastră va rezilia contractul de antrepriză din data de 6 iunie 2007, perfectat cu societatea dumneavoastră, începând cu data de 6 mai 2009.

Notificarea nr. 159 din 29 aprilie 2009 a fost emisă cu respectarea clauzei nr. 12.2. - „încetarea contractului” din contractul de antrepriză, având valoarea juridică a unui pact comisoriu și producând rezoluțiunea de plin drept a contractului, fără nicio formalitate, în termen de 7 zile de la momentul la care beneficiarul notifică antreprenorul în legătură cu intenția sa de rezolvire a contractului, justificat de existența unor întârzieri mai mari de 10 zile în executarea lucrărilor de construire față de graficul de execuție.

Deși este folosit termenul de reziliere, în realitate este vorba de rezolutiune, contractul de antrepriză fiind un contract cu executare dintr-o dată.

Potrivit concluziilor raportului de expertiză tehnică în specialitatea construcții, s-a constatat că lucrările de antrepriză au fost predate cu întârzieri mai mari de 100 zile față de graficul de execuție.

Conform pactului comisoriu prevăzut la clauza 12.2. lit. b) din contract, beneficiarul este în drept să îi ceară antreprenorului eliberarea șantierului în termen de 5 zile de la data primirii notificării de rezolutiune.

În speță, antreprenorul A. nu a contestat niciodată intervenirea rezoluțiunii contractului de antrepriză din 6 iunie 2007, asumându-și culpa în executarea contractului.

Mai mult, prin adresa din 20 mai 2009 antreprenorul A. a comunicat beneficiarului B. că “Somația prin care ne puneți în vedere să eliberăm amplasamentul este superfluă și nu are obiect”, din moment ce s-a produs ridicarea voluntară a șantierului de pe amplasamentul beneficiarului.

Contractul de antrepriză este un contract cu executare dintr-o dată.

Obiectul contractului de antrepriză îl reprezintă realizarea unei lucrări, iar prestația la care s-a obligat antreprenorul se execută dintr-o dată, la data predării lucrării finalizate, fiind necesar un singur act de executare pentru ca obligația să fie considerată îndeplinită. Nu trebuie să se confunde actele realizate în timp, pentru îndeplinirea obligației de predare a lucrării cu însăși obligația asumată de antreprenor, de a preda lucrarea la termenul convenit.

Fiind vorba de contract cu executare dintr-o dată, acesta este susceptibil de rezoluțiune în cazul neîndeplinirii obligațiilor contractuale de către una din părți.

Din momentul în care contractul încetează prin rezoluțiune, nu mai poate fi formulată o acțiune în executarea contractului, prin care să se solicite plata prețului, ci doar o acțiune în îmbogățire fără justă cauză, în cadrul căreia să se stabilească ce prestații s-au îndeplinit.

Art. 12.2. lit. b) din contractul de antrepriză permitea beneficiarului să rezoluționeze, să desființeze contractul, atunci când antreprenorul întârzia executarea lucrărilor cu mai mult de 10 zile față de termenele stabilite în graficul de execuție, în acest caz culpa antreprenorului fiind prezumată.

Acest text se coroborează cu dispozițiile clauzei 6.12. din contract, care stabilește că „în cazul sistării lucrărilor din motive imputabile Antreprenorului sau rezilierii Contractului conform art. 12.2., Antreprenorul este obligat să plătească daune-interese în cuantum de 20% din valoarea contractului.”

Această clauză are valoarea juridică a unei clauze penale și stabilește în mod anticipat cuantumul despăgubirilor pe care antreprenorul trebuie să le plătească beneficiarului ori de câte ori se ajunge la rezoluțiunea contractului din cauza neexecutării corespunzătoare a obligațiilor asumate de antreprenor, respectiv din cauza unor întârzieri mai mari de 10 zile în efectuarea și predarea lucrărilor, potrivit clauzei 12.2.

În speță, contractul a încetat prin rezoluțiune din culpa reclamantei A., situație în care nu mai poate fi formulată o acțiune de către aceasta pentru plata prețului, respectiv o acțiune în executarea contractului, ci eventual o acțiune în îmbogățire fără justă cauză, care însă nu a fost formulată.

Deși a fost obligată de instanța de casare „să analizeze obligațiile părților din punct de vedere al răspunderii civile contractuale, respectiv al temeiului legal al pretențiilor reclamantei (dacă un asemenea temei există, n.n.) și nu din perspectivă echitabilă” instanța de fond, în rejudecare, a pronunțat o hotărâre nelegală și a interpretat greșit actul juridic dedus judecății - contractul de antrepriză din 6 iunie 2007 - pe care l-a tratat ca pe un act juridic în vigoare și producător de efecte juridice, iar nu ca pe un act juridic ale cărui efecte au încetat prin rezoluțiune, din culpa reclamantei, ca urmare a aplicării pactului comisoriu de către recurenta-pârâtă, în temeiul art. 12.2. lit. b) din contract.

Chiar și în situația în care contractul nu ar fi fost rezolvit de pârâtă din cauza culpei reclamantei, instanța de fond ar fi trebuit să constate că a fost rezolvit forțat contractul cel mai târziu la data de 18 septembrie 2012, dată la care Tribunalul Specializat Cluj a pronunțat sentința de deschidere a procedurii insolvenței reclamantei A, în Dosarul nr. x/1285/2012.

În subsidiar, în cazul în care s-ar considera că în acest stadiu procesual se poate recalifica și modifica temeiul juridic invocat de reclamantă din acțiune în executarea contractului în acțiune în îmbogățire fără justă cauză, se impune casarea cu trimitere spre rejudecare și efectuarea unei expertize tehnice care să stabilească valoarea lucrărilor efectiv și corespunzător executate, în temeiul art. 312 alin. (3) și (5) C. proc. civ.

Prin întâmpinarea formulată, recurenta-reclamantă SC

A. SRL prin lichidator judiciar D. a solicitat respingerea recursului declarat de recurenta-pârâtă SC B. SRL Arad și menținerea sentinței civile recurate ca fiind legală și temeinică, în ceea ce privește motivele invocate de către această recurentă.

Recurenta-pârâtă SC B. SRL Arad, prin întâmpinarea formulată, a solicitat respingerea recursului declarat de recurenta-reclamantă SC

A. SRL prin lichidator judiciar D., ca neîntemeiat.

Analizând motivele de recurs invocate

de reclamanta SC A. SRL prin lichidator judiciar D. și de pârâta B. împotriva sentinței civile nr. 114/2017 de la 24 mai 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâta B este fondat, pentru următoarele considerente:

Recurenta-pârâtă SC

B. SRL Arad, în motivele de recurs, a invocat că: