ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1736/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința nr. 546/2013 din 2 iulie 2013, pronunțată de Tribunalul Olt, secția a-II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/2012, s-a admis în parte cererea formulată de reclamanta SC A. SA prin administrator judiciar B. filiala București și a fost obligată pârâta SC C. SA la plata către reclamantă a sumei totale de 73.265,27 RON, reprezentând debit restant - 7.718 RON și penalități de întârziere 65.546,81 RON, calculate până la data de 1 august 2012, data introducerii acțiunii.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs ambele părți, în ședința publică din 14 noiembrie 2013, Curtea de Apel Craiova a calificat calea de atac, în sensul că aceasta este apel.

Prin Decizia nr. 466/2014 din 30 octombrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă în Dosarul nr. x/2012, s-a respins ca nefondat apelul formulat de SC A. SRL împotriva Sentinței nr. 546/2013 din 2 iulie 2013. S-a admis apelul formulat de pârâta SC C. SA împotriva aceleiași sentințe și a fost schimbată în parte sentința, în sensul că s-a admis în parte cererea reclamantei. A fost obligată pârâta la plata sumei de 32.608,91 RON, din care 741,51 RON debit și 31,687,40 RON, penalități de întârziere, precum și penalități în continuare, până la achitarea debitului. A fost obligată apelanta-reclamantă către apelanta-pârâtă la plata sumei de 2.821 RON, cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 372 din 24 februarie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2012, s-a admis recursul formulat de reclamanta SC A. SRL, prin administrator judiciar D. SPRL - filiala București, împotriva Deciziei civile nr. 466/2014 din 30 octombrie 2014, pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, a fost casată decizia atacată și s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

După casare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova, secția a II-a civilă sub nr. xx/104/2012*.

Prin Decizia nr. 283/2017 din 4 aprilie 2017, Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă respins apelurile declarate de reclamanta SC A. SRL prin administrator special E. și prin administrator judiciar D. SPRL - filiala București și de pârâta SC C. SA, împotriva Sentinței nr. 546/2013 din 2 iulie 2013, pronunțate de Tribunalul Olt, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut, în esență, următoarele:

Starea de fapt privind: desfășurarea raporturilor contractuale dintre părți în temeiul Contractului de subantrepriză nr. 69 din 11 mai 2009, existența unui debit restant în cuantum de 7.718,56 RON, constând în contravaloarea lucrărilor executate de către reclamanta SC A. SRL, neachitate de către pârâta SC C. SA, precum și existența unui cuantum al penalităților de întârziere, calculat în raport de dispozițiilor art. 18 pct. 1, coroborat cu art. 12 pct. 2 din contractul de subantrepriză, a fost corect reținută de prima instanță, care a interpretat corect dispozițiile legale și contractuale aplicabile speței deduse judecății.

Cât privește valoarea debitului restant la Contractul de subantrepriză nr. 69 din 11 mai 2009, nu poate fi primită susținerea apelantei-reclamante SC A. SRL că aceasta nu este în cuantum de 7.718,56 RON, cum a reținut prima instanță, ci în cuantum de 307.718,46 RON, în raport de faptul că:

- prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei SC C. SA la plata sumei de 1422,24 RON, reprezentând debit restant, argumentând că plata parțială a facturilor din 1 iulie 2009, 30 octombrie 2009 și 27 noiembrie 2008, în valoare totală de 1.041.901,3 RON, reprezentând contravaloarea lucrărilor efectuate conform Contractului 69/2009, a fost făcută, printre alte documente, și cu extrasul de cont din 6 iunie 2009 - suma de 300.000 RON;

- din analiza copiei extrasului de cont, a extrasului cont din 5 august 2009 și a OP nr. 803 din 5 august 2009 rezultă că extrasul de cont a fost editat la data de 6 august 2009, pentru perioada 5 august 2009, iar suma de 300.000 RON reprezintă contravaloare parțială factura 1165;

- din analiza f.f. nr. 1165 din 13 mai 2009 rezultă că a fost emisă de SC A. SRL, pentru "Lucrări de întreținere și reparații în amenajările interioare de irigații care deservesc OUAI Piatra Olt, județul Olt, în valoare totală de 930.967 RON, apelanta-pârâtă SC C. SA figurând la rubrica "cumpărător"

- la data de 2 aprilie 2013, reclamanta a formulat precizare la acțiune, prin care a majorat valoarea debitului restant la suma de 7.718,46 RON, argumentând că această sumă a fost corect calculată de expertul contabil F. în prima variantă a raportului de expertiză contabilă, fiind însușită și de expertul asistent G.;

- la data de 11 iunie 2013, reclamanta a formulat o nouă precizare la acțiune, prin care a majorat valoarea debitului restant la suma de 307.724,81 RON, motivând că plata sumei de 300.000 RON s-a făcut la factura din 13 mai 2009, care nu face obiectul contractului de subantrepriză nr. 69/2009;

- deși prin sentința ce face obiectul prezentelor apeluri nu s-a făcut nicio referire la această ultimă precizare a acțiunii, prin cererea de recurs formulată de reclamantă la data de 6 august 2013 nu se invocă nicio critică referitoare la acest aspect;

- prin întâmpinarea depusă la data de 23 octombrie 2013, SC A. SRL a invocat că instanța de fond a reținut în mod eronat că debitul este în cuantum de 7718,46 RON, deși, în realitate, acest debit este în sumă de 307.724,8 RON și că plata făcută prin OP nr. 803 din 5 decembrie 2009 se referă la factura din 13 mai 2009, care nu face obiectul contractului aflat în litigiu;

- la interpelarea instanței de apel din ședința publică de la 6 iulie 2016, apărătorii apelantei-reclamante au învederat că notele de ședință depuse la dosar și conținutul facturii din 13 mai 2009 fac dovada că aceasta se referă la alte lucrări și nu la cele efectuate în executarea Contractului nr. x/2009;

- prin notele de ședință depuse la dosar apelanta a recunoscut că documentele atașate la dosarul cauzei de către ANIF RA certifică faptul că SC C. SA, din valoarea totală facturată de 1.109.601,55 RON, a achitat suma de 1.101.883,46 RON, rămânând neachitată suma de 7.718,19 RON, ce reprezintă penalități cu care a fost sancționată SC C. SA de către ANIF RA în baza contractului de achiziție;

- emiterea facturii din 13 mai 2009 la două zile de la încheierea contractului de subantrepriză nr. 69 din 11 mai 2009 și înregistrarea facturii de SC C. SA, sub nr. yy din 19 mai 2009, a fost confirmată și de expertul contabil H., în raportul de expertiză întocmit după casarea cu trimitere, care constată, totodată, că factura a fost emisă spre anulare către SC A. SRL, ca și factură emisă nejustificat, cu adresa nr. 2305 din 23 iunie 2009 și că nu se regăsește în contabilitatea SC C. SA, concluzionând, în raport de cele menționate anterior, că nu poate fi considerată factură existentă la data de 5 august 2009;

- expertul contabil H. reține, că factura fiscală nr. x din 13 mai 2009 a fost înregistrată,, conform fișa cont, ca și sume nedatorate, existând un sold creditor al facturii 1165, iar în fișa analitică a C. SA figurează ca și plată factura din 1 iulie 2009, deși pe documentul de plată explicația este clară,- c/v parțial F.1165"

- prin obiecțiunile la raportul de expertiză depuse la dosar la data de 17.01.2017, apelanta SC A. SRL, a menționat că suma de 300.000 RON reprezintă restanță din contractul nr. x din 04 mai 2009 SA și că, atât acest contract, cât și Contractul din 13 octombrie 2009, încheiate între ANIF și SC C. SA, au făcut obiectul Contractului de subantrepriză nr. 69/2009, iar factura fiscală nr. x din 13 mai 2009 este un document valid, ce face obiectul, așa cum au reținut experții, altor relații dintre SC A. SRL și SC C. SA

Acestor argumente, ce confirmă reținerea corectă a valorii debitului restant de către prima instanță, li se adaugă și constatarea expertului contabil H. din raportul de expertiză contabilă judiciară.

Susținerile contradictorii ale apelantei-reclamante, faptul că, deși i s-a solicitat în repetate rânduri și a înțeles importanța acestui element în soluționarea pricinii, nu a putut preciza ce alte relații au existat între cele două societăți, în temeiul cărora a fost încasată suma de 300.000 RON, coroborate cu reținerile contradictorii ale expertului contabil H., care, deși în raportul de expertiză și în răspunsul la obiecțiuni a arătat că factura din 13 mai 2009 nu a fost emisă pentru lucrări executate în temeiul Contractului nr. x/2009, nu a putut preciza de ce pe OP nr. 803 din 5 august 2009, s-a făcut mențiunea că această sumă a fost plătită de SC C. SA către SC A. SRL cu explicația "cv parțial F 1165" și nici nu a învederat că, din analiza actelor contabile a rezultat că, pe lângă Contractul nr. x/2009, părțile au mai încheiat și un alt contract, au fost de natură a convinge instanța de apel de justețea soluției instanței de fond în privința reținerii valorii debitului restant.

Pe lângă cele menționate anterior, s-a avut în vedere și răspunsul expertului la obiecțiuni, în care, negând efectuarea plății pentru lucrări executate în temeiul Contractului nr. x/2009, interpretează practic voința părților, arătând că, prin plata efectuată cu OP nr. 803 din 5 august 2009 și explicația "cv parțial F 1165" C. SA recunoaște obligația de plată față de SC A. SRL", fără a argumenta, ca specialist în contabilitate, cum se poate face o plată între două societăți comerciale în lipsa unui raport contractual.

Atitudinea procesuală contradictorie a reclamantei pe parcursul judecării litigiului cu privire la suma de 300.000 RON s-a datorat, cum de altfel recunoaște și aceasta prin concluziile scrise depuse la dosar, faptului că experții contabili desemnați în cauză au stabilit că această sumă reprezintă debit restant.

Concluziile contradictorii și neargumentate ale expertizelor prin care s-a reținut că și suma de 300.000 RON, nesolicitată inițial de către apelanta-reclamantă, reprezintă debit restant, nu pot constitui elemente de natură a convinge instanța că respectiva sumă nu a fost achitată.

În privința facturii din 13 mai 2009, Curtea și-a însușit integral concluziile argumentate ale expertului contabil I. din răspunsul la obiecțiuni, prin care a arătat că lucrările care fac obiectul Contractului din 11 mai 2009; factura din 13 mai 2009 și plata de 300.000 RON, efectuata cu OP 803 din 5 august 2009, sunt aferente Contractului din 11 mai 2009.

Susținerea apelantei-reclamante că mențiunile din acțiunea introductivă privind achitarea sumei de 300.000 RON sunt eronate nu poate fi reținută, atât pentru faptul că această sumă nu a fost solicitată prin cererea de chemare în judecată, cât și pentru faptul că respectiva sumă nu este menționată nici în Notificarea nr. 124 din 6 aprilie 2012 .

Prin urmare, având în vedere considerentele menționate anterior, Curtea a reținut că, în executarea Contractului nr. x/11 mai 2009, există un debit neachitat de SC C. SA Craiova către SC A. SRL, în cuantum de 7.718,46 RON și că întinderea penalităților de întârziere acordate prin sentința ce face obiectul apelului a fost corect stabilită de prima instanță, prin raportare la dispozițiile art. 12 pct. 2 și art. 18 pct. 1 din Contractul de subantrepriză nr. 69 din 11 mai 2009 și la adresa nr. 4922/2012, emisă de ANIF RA.

Critica apelantei-reclamante SC A. SRL, ce vizează nepronunțarea instanței de fond asupra capătului de cerere privind acordarea în continuare a penalităților de întârziere, până la data achitării integrale a debitului, nu poate face obiectul căii de atac a apelului, fiind inadmisibil ca instanța de apel să analizeze direct omisiunea instanței de fond de a se pronunța asupra unui petit al cererii introductive, raportat la dispozițiile art. 281

2

și 281

2

a din C. proc. civ.

Cât privește apelul declarat de pârâta SC C. SA, se constată, în principal, că această parte nu a formulat, potrivit art. 119 alin. (1) C. proc. civ., o cerere reconvențională, timbrată corespunzător, prin care să invoce, în termenul prevăzut în alin. (3) și (4) ale aceluiași articol, pretenții proprii împotriva reclamantei.

Pe de altă parte, împotriva apelantei-reclamante s-a deschis procedura generală a insolvenței la data de 19 martie 2012, anterior emiterii facturii finale nr. 3146 din 1 iunie 2012 și promovării cererii de chemare în judecată, iar potrivit dispozițiilor art. 36 din Legea nr. 85/2006, în forma în vigoare la data introducerii acțiunii introductive. "De la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acțiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanțelor asupra debitorului sau bunurilor sale."

Cât privește celelalte critici invocate prin cererea de apel, se constată că sunt neîntemeiate, Curtea reținând că instanța de fond a interpretat corect nu numai clauzele contractuale privind exigibilitatea obligației de plată, ci și clauza ce vizează cuantumul penalităților de întârziere.

Cum prin art. 12.2 din contractul de subantrepriză s-a stabilit că "În cazul în care antreprenorul general nu onorează facturile în termen de 5 zile conform art. 18.1, atunci acesta are obligația de a plăti penalități de 1% pe zi de întârziere până la achitarea integrală a debitului datorat", și nu s-a prevăzut o clauză de limitare a sumei datorate cu titlu de penalități, instanța a luat în considerare acordul de voință al părților, argumentând de ce a concluzionat că debitul este în sumă de 7.718,46 RON.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta SC A. SRL prin administrator judiciar D. SPRL filiala București, în esență, pentru următoarele motive:

Decizia recurată este netemeinică și nelegală, întrucât a fost dată cu interpretare greșita a probelor administrate și a dispozițiilor legale.

Instanța nu a respectat dispozițiile din decizia de casare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care a fost desființată în totalitate decizia Curții de Apel Craiova, fiind date îndrumări care sunt obligatorii pentru instanță.

Nerespectarea dispozițiilor date de către instanța de control echivalează cu o necercetare a fondului cauzei și cu încălcarea dreptului la un proces echitabil și a dreptului la apărare.

Hotărârea este nemotivată: conform art. 425 alin. (1) lit. a) noul C. proc. civ. (art. 261 alin. (5) vechiul C. proc. civ.), hotărârea va cuprinde considerentele în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută pe baza probelor administrate motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Argumentele instanței în sensul că susținerile contradictorii ale reclamantei și incapacitatea expertului de a demonstra cum se poate face o plată între două societății, în lipsa unui raport contractual, au reprezintă motivare în accepțiunea legii.

Instanța, a făcut o interpretare eronată a cauzei deduse judecății, pronunțând o hotărâre netemeinică.

În fapt, prin acțiunea introductivă SC A. SRL a învestit instanța de judecată cu o acțiune în pretenții, având ca obiect recuperarea debitului și a penalităților de întârziere la contractul 69/11 mai 2009 pentru care a emis facturile:

- nr. 1227 din 1 iulie 2009 - valoare 803.371,62 RON;

- nr. 1399 din 20 octombrie 2009 - valoare 150.889,82 RON;

- nr. 1427 din 27 octombrie 2009 - valoare 77.833,86 RON.

Acesta este cadrul procesual, urmând ca instanța să analizeze modul cum pârâta SC C. SA și-a îndeplinit obligațiile privind plata acestor facturi.

Motivările instanței de judecată că SC A. SRL nu a putut preciza ce alte relații au existat între cele două societăți în temeiul cărora s-a încasat suma de 300.000 RON, și că această sumă nu a fost pretinsă la fond sunt totalmente greșite.

Suma de 300.000 RON a fost încasată la factura din 13 mai 2009, în valoare 930.987,87 RON, sumă care a fost achitată conform Extrasului de cont din 5 august 2009.

Pe cale de consecință, factura din 13 mai 2009 reprezintă obligație contractuală distinctă în raport de Contractul nr. x/11 mai 2009 și nu poate fi analizată în cadrul acestui litigiu.

În conformitate cu Legea contabilității nr. 82/1991 și a Ordinului Ministerului Finanțelor Publice nr. 2226 din 27 decembrie 2006 privind utilizarea unor formulare financiar contabile, factura fiscală reprezintă contract în formă simplificată, punct de vedere exprimat și de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 3279 din 29 mai 2008.

Emiterea facturii, urmată de însușirea acesteia fie tacit sau expres, prin plata sau semnarea acestei reprezintă obligație contractuală.

În speța dedusă judecății, prin factura din 13 mai 2009 SC A. SRL a făcut dovada existenței unei alte relații contractuale decât cea stabilită prin Contractul de subantrepriză nr. 69 din 11 mai 2009.

Este greșită și motivarea instanței de judecată că nu a pretins la fond suma de 300.000 RON, reprezentând debit restant la Contractul nr. x din 11 mai 2009 pentru care s-au emis facturile din 1 iulie 2009, 20 octombrie 2009 și 27 noiembrie 2009.

La fila 176 din dosarul de fond, SC A. SRL a pretins suma de 300.000 RON, reprezentând debit restant la Contractul nr. x din 11 mai 2009, conform înscrisului precizare la acțiune.

În ceea ce privește susținerile contradictorii ale expertului contabil H., cât și în ceea ce privește debitul datorat, arată că răspunsul expertului se datorează modului în care au fost formulate obiectivele expertizei de către instanța de judecată.

Astfel, la obiectivul nr. 1 s-a dispus stabilirea exactă a încasării de la ANIF a sumelor aferente Contractului nr. x din 13 octombrie 2009, încheiat cu SC C. SA

În acest contract, SC C. SA a emis facturile din 30 octombrie 2009, respectiv 30 noiembrie 2009, iar pentru aceste facturi SC A. SRL a emis la rândul său facturile din 20 octombrie 2009, respectiv 27 noiembrie 2009.

În aceste condiții, expertiza a stabilit un debit de 7.718,46 RON și 124.027,88 RON penalități de întârziere, calculate până la 30 noiembrie 2016.

În realitate, între ANIF și SC C. SA s-au încheiat 2 (două) contracte: nr. x.05340 din 4 mai 2009, respectiv 9 octombrie 398 din 13 octombrie 2009, iar SC A. SRL a încheiat cu SC C. SA Contractul nr. x din 11 mai 2009 pentru executarea contractelor menționate.

La Contractul x din 11 mai 2009, SC A. SRL a emis și factura din 1 iulie 2009, în valoare de 803.371,62 RON.

Prin luarea în calcul a facturii din 1 iulie 2007 în expertiza întocmită de dna. H. s-a menționat că suma datorată de SC C. SA către SC A. SRL este de 8.315.472,57 RON, din care: 306.976,95 RON capital (debit) și 8.008.495,62 RON penalități de întârziere, precum și că factura din 13 mai 2009 nu a fost emisă pentru lucrări executate în temeiul Contractului nr. x/2009.

În drept, a invocat prevederile art. 304 pct. 7, pct. 8 și pct. 9 din C. proc. civ. de la 1865.

În ședința publică din 27 septembrie 2017, recurenta a depus motiv de recurs de ordine publică, arătând că decizia recurată a fost pronunțată cu nesocotirea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității prevăzute de art. 105 alin. (2) din C. proc. civ. - motiv de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 din același cod.

Arată recurenta că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea principiului disponibilității, în sensul că instanța de apel ar fi trebuit să se considere învestită și cu precizarea acțiunii formulată în faza apelului din primul ciclu procesual.

În prezenta cauză, decizia recurată a fost pronunțată fără ca instanța de apel să rețină că reclamanta și-a majorat cuantumul pretențiilor.

Prin precizarea de acțiune formulată la data de 20 octombrie 2014 în fața Curții de Apel Craiova a fost majorată valoarea obiectului cererii la suma de 6.314.803,08 RON, din care 307.718,46 RON debit și 6.007.084,62 RON penalități de întârziere.

Această împrejurare a fost reținută de către instanța de apel în primul ciclu procesual.

În rejudecarea apelului, instanța a pronunțat decizia recurată fără a avea în vedere majorarea cuantumului pretențiilor, cu încălcarea principiului disponibilității.

Analizând motivele de recurs invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 din vechiul C. proc. civ., prin care recurenta a invocat că instanța de apel a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității prevăzute de art. 105 alin. (2) din același cod, urmează să fie înlăturat.

Sub un prim aspect, recurenta a invocat că instanța de apel nu s-a conformat dispozițiilor deciziei de casare.

Potrivit prevederilor art. 315 alin. (1) din vechiul C. proc. civ. "În caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului."

Conform art. 295 alin. (2) din același cod, "Instanța va putea încuviința refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanță, precum și administrarea probelor noi propuse în condițiile art. 292, dacă consideră că sunt necesare pentru soluționarea cauzei."

Prin Decizia de casare nr. 372 din 24 februarie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în Dosarul nr. x/2012 s-a dispus ca în apel, după casare, să fie lămurită situația de fapt prin administrarea unor probe utile și concludente cauzei, raportat la prevederile Contractului de subantrepriză nr. 69 din 11 mai 2009, dar și la faptul că, ulterior încheierii contractului, reclamanta a intrat în procedura insolvenței.

În rejudecare, în ceea ce privește proba cu înscrisuri, prin încheierea pronunțată în ședința publică de la 22 iunie 2016, curtea de apel, având în vedere că ANIF RA a depus la dosar un centralizator care reflectă integral plățile efectuate către SC C. SA, în baza contractului subsecvent pentru lucrări de întreținere și reparații în amenajările de irigații UA Olt nr. 0905340 din 4 mai 2009 și copii ale tuturor instrumentelor cu care au fost efectuate aceste plăți, iar Filiala de Îmbunătățiri Funciare Dolj a transmis expertului contabil I., la data de 10 iunie 2014, înscrisurile solicitate de aceasta, a respins cererea apelantei-reclamante privind efectuarea unei adrese către ANIF RA pentru a o obliga să depună în copie certificate (lizibilă) toate ordinele de plată și extrasele de cont aferente plăților efectuate de aceasta către SC C. SA

De asemenea, prin încheierea pronunțată în ședința publică de la 19 octombrie 2016, Curtea a încuviințat efectuarea unei expertize contabile.

Înalta Curte constată că instanța de apel s-a conformat indicațiilor din decizia de casare, potrivit art. 315 din vechiul C. proc. civ., referitoare la lămurirea situației de fapt prin administrarea unor probe utile și concludente cauzei, raportat la prevederile Contractului de subantrepriză nr. 69 din 11 mai 2009, dar și la faptul că, ulterior încheierii contractului, reclamanta a intrat în procedura insolvenței, consecințele juridice ale acestei situații fiind analizate de către Curte.

Curtea de apel a administrat întregul probatoriu pertinent, concludent și util cauzei, apreciere cu privire la care instanța este suverană, neputând fi astfel reținut argumentul recurentei, în sensul că i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil și dreptul la apărare.

De altfel, starea de fapt urmează să fie stabilită definitiv numai de către instanța care rejudecă.

Critica privitoare la interpretarea probelor nu poate fi reținută, aprecierea probelor fiind reprezentată de operațiunea mentală pe care o face judecătorul pentru a determina puterea probantă și valoarea fiecărei probe în parte, precum și ale tuturor probelor administrate în cauză.

Mai mult decât atât, probele care au fost administrate, ca și actele care au precedat hotărârea casată sunt câștigate cauzei și deci menținute, afară de cazul în care au fost atacate pe calea recursului, iar instanța a găsit că motivele invocate sunt întemeiate, motiv pentru care, în cauză, instanța de apel, în mod legal în rejudecare, a analizat și și-a însușit concluziile expertului exprimate în răspunsul la obiecțiuni din Dosarul nr. x/2012 al Curții de Apel Craiova.

Și motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 din vechiul C. proc. civ., prin care se arată că hotărârea instanței de apel nu este motivată, este nefondat.

În argumentarea acestui motiv, recurenta a susținut că aspectele reținute de instanță, respectiv susținerile contradictorii ale reclamantei și incapacitatea expertului de a demonstra cum se poate face o plată între două societăți în lipsa unui raport contractual, nu reprezintă motivare în accepțiunea legii.

Motivarea hotărârii înseamnă că aceasta trebuie să cuprindă în considerentele sale, potrivit art. 261 alin. (1) C. proc. civ., motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și au condus la soluția pronunțată, care au legătură directă cu aceasta și care susțin soluția pronunțată.

Dispozițiile evocate au consacrat principiul potrivit căruia hotărârile trebuie să fie motivate, iar nerespectarea acestui principiu constituie motiv de casare potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ., rolul textului fiind acela de a se asigura o bună administrare a justiției și exercitarea controlului judiciar de către instanțele superioare.

Această concluzie se impune, deoarece numai printr-o motivare clară, precisă și necontradictorie, din care să rezulte justețea soluției pronunțate, se poate înlătura arbitrariul și se poate efectua controlul judiciar.

În speță, Înalta Curte constată că decizia instanței de apel îndeplinește aceste cerințe, întrucât a fost motivată sub toate aspectele invocate, astfel încât, coroborat cu principiile și regulile de drept substanțial și procesual, să conducă în mod logic la soluția pronunțată și să permită realizarea controlului judiciar.

Instanța de apel a examinat motivele de apel prin prisma apărărilor formulate de părți relevante în raport de obiectul acțiunii, considerentele instanței fiind clare și explicite, exprimând rațiunile avute în vedere la adoptarea soluției astfel că, nu se poate susține cu temei că decizia nu este motivată.

Motivul de recurs ce vizează faptul că instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, va fi înlăturat.

Înalta Curte constată că argumentele aduse în susținerea acestui motiv de recurs vizează aspecte de netemeinicie, făcând trimitere la probele administrate în cauză, respectiv la înscrisuri și expertiza întocmită de expertul H., neputând face obiectul analizei în recurs.

Deși recurenta invocă Legea contabilității nr. 82/1991 și Ordinul MFP nr. 2.226/2006, în realitate aspectele arătate reprezintă aspecte de netemeinicie, acestea neputând face obiectul recursului.

Motivul de recurs de ordine publică, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 din vechiul C. proc. civ. vizează faptul că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea principiului disponibilității, în sensul că instanța de apel ar fi trebuit să se considere învestită și cu precizarea acțiunii formulată în faza apelului din primul ciclu procesual. Nici acest motiv de recurs nu poate fi reținut.

Principiul disponibilității, specific procesului civil, se caracterizează prin dreptul părții de a dispune de obiectul procesului, dar și de mijloacele procesuale acordate de lege, în același sens statuând și art. 129 alin. (6) din vechiul C. proc. civ.:

"În toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății."

Prin principiul disponibilității se înțelege și faptul că reclamantul trasează inițial cadrul procesual, acesta trebuind să indice, între altele, părțile din proces, pretenția dedusă judecății, motivarea în fapt și în drept.

Cât privește obiectul, instanța este ținută de cererea reclamantului, neputând depăși limitele acesteia, în cazul în care formulările reclamantului sunt improprii, neputându-se determina exact obiectul, instanța este obligată, în baza rolului activ, să solicite precizarea necesară, asigurându-se astfel respectarea principiului disponibilității.

Nerespectarea principiilor ce guvernează dreptul procesual civil produce o vătămare a drepturilor părților și se sancționează cu nulitatea actelor procedurale îndeplinite.

Nulitățile decurgând din nesocotirea acestor principii (principiul contradictorialității, principiul dreptului la apărare, principiul disponibilității și principiul oralității dezbaterilor) sunt nulități virtuale și operează fără ca partea care le invocă să fie obligată să facă dovada vătămării.

În prezenta cauză, Înalta Curte constată că prin cererea introductivă de instanță, reclamanta SC A. SA prin administrator judiciar B. filiala București, a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligată pârâta SC C. SA, la plata sumei de 1.711.046,37 lei, reprezentând debit restant contravaloare lucrări executate și neachitate și penalități contractuale de întârziere calculate până la data de 14 februarie 2012 și în continuare penalități de 0,1% pe zi de întârziere până la plata integrală a sumei datorate.

La data de 3 aprilie 2013, reclamanta și-a precizat acțiunea în sensul că a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 1.749.194,94 RON, reprezentând: 7.718,46 RON debit și 1.741.470,48 RON penalități de întârziere.

Potrivit dispozițiilor art. 132 alin. (2) pct. 2 din vechiul C. proc. civ., "La prima zi de înfățișare instanța va putea da reclamantului un termen pentru întregirea sau modificarea cererii precum și pentru a propune noi dovezi. În acest caz, instanța dispune amânarea pricinii și comunicarea cererii modificate pârâtului, în vederea facerii întâmpinării.

Cererea nu se socotește modificată și nu se va da termen, ci se vor trece în încheierea de ședință declarațiile verbale făcute în instanță:

Art. 294 din același cod statuează că " În apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi. Excepțiile de procedură și alte asemenea mijloace de apărare nu sunt considerate cereri noi.

Se vor putea cere însă dobânzi, rate, venituri ajunse la termen și orice alte despăgubiri ivite după darea hotărârii primei instanțe. De asemenea, se va putea solicita compensația legală."

Raportat la dispozițiile legale mai sus evocate, reiese că reclamanta SC A. SRL nu putea să-și majoreze cuantumul pretențiilor în apel, nefiind îndeplinite condițiile impuse de legiuitor în art. 294 alin. (2) din C. proc. civ.

Nu poate fi reținută nici alegația recurentei în sensul că la fila 176 din dosarul primei instanțe și-a precizat acțiunea, în sensul că a pretins suma de 300.000 RON, din precizarea la acțiune care se află la această filă nereieșind majorarea pretențiilor cu această sumă.

Având în vedere cele reținute mai sus, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul declarat de recurenta SC A. SRL prin administrator judiciar D. SPRL filiala București împotriva Deciziei nr. 283/2017 din 4 aprilie 2017, pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta SC A. SRL prin administrator judiciar D. SPRL filiala București împotriva Deciziei nr. 283/2017 din 4 aprilie 2017, pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 noiembrie 2017.

Procesat de GGC - LM