ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1047/2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 22 aprilie 2010 la Tribunalul Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2010, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâții B. și C., pentru ca prin hotărâre judecătorească, să fie obligați la plata sumei de 169.980,81 RON, debit principal neachitat aferent contractului de prestări servicii nr. x din 2 aprilie 2007, penalități de întârziere de 0,2% pe zi întârziere, calculate la debitul principal de la data de 8 noiembrie 2007 și până la data achitării integrale a debitului restant și la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acțiunii s-a arătat că reclamanta a încheiat cu pârâții contractul de prestări servicii nr. x din 2 aprilie 2007, având ca obiect edificarea unei locuințe în regim P + 1 și construcții anexe, în sat Dumbrava, com. Itești, jud. Bacău.

Valoarea totală a contractului a fost de 367.480,81 RON, din care pârâții au făcut o plată parțială de 197,500 RON rămânând o diferență de 169.980 RON, pe care pârâții refuză să o plătească.

Pentru întârzierea la plata prețului, au prevăzut în contract, la art. 7 pct. 3, penalități de 0,2% pe zi de întârziere calculate la valoarea plății neefectuate.

La solicitarea instanței de a cuantifica penalitățile și de a achita taxa de timbru la valoarea pretențiilor, reclamanta a depus, la primul termen de judecată, precizări la acțiune, arătând că solicită obligarea pârâților la plata sumei de 169.980,81 RON debit principal, 320.923,77 RON, penalități de întârziere, conform calculului anexat, pentru perioada 8 noiembrie 2007 - 9 iunie 2010 și penalități de 0,2% pe zi de întârziere, de la data de 9 iunie 2010, până la achitarea integrală a debitului.

Prin sentința civilă nr. 360 din 4 mai 2011 pronunțată de Tribunalul Bacău s-a admis excepția insuficientei timbrări și s-a anulat, ca insuficient timbrată, acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. Bacău în contradictoriu cu pârâții B. și C., astfel cum a fost precizată.

Prin decizia civilă nr. 78 din 14 octombrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Bacău s-a admis apelul promovat de S.C. A. S.R.L., s-a anulat sentința civilă apelată și s-a trimis cauza spre rejudecare, reținându-se în decizie că prin cererea de chemare în judecată societatea reclamantă a solicitat obligarea pârâților la plata sumei de 169.980,81 RON, reprezentând debit principal și a penalităților de întârziere de 0,2% pe zi de întârziere la plata debitului principal, calculate de la data de 8 noiembrie 2007 și până la achitarea integrală a debitului restant, penalități ce urmează a fi calculate de executorul judecătoresc în temeiul art. 371

2

alin. (2) C. proc. civ.

Recursul declarat de către pârâți împotriva deciziei sus arătate a fost respins, ca nefondat, prin decizia nr. 3457 din 18 septembrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă.

Cauza a fost înregistrată, în rejudecare, la data de 29 noiembrie 2012 sub nr. x/2012.

La primul termen de judecată s-a depus, pentru reclamantă certificat de grefă din care rezultă că față de S.C. A. S.R.L. s-a deschis procedura insolvenței, fiind desemnat administrator judiciar CPI D., acesta însușindu-și acțiunea.

Prin încheierea din 30 ianuarie 2012 instanța a respins excepția necompetenței materiale a Tribunalului Bacău, raportat la dispozițiile art. 2 pct. 2 C. proc. civ., având în vedere că acțiunea a fost înregistrată la data de 22 aprilie 2010.

Prin încheierea din data de 27 februarie 2013 instanța a respins excepția lipsei calității de reprezentant al S.C. A. S.R.L., excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei C., excepția prematurității.

Prin sentința civilă nr. 309 din 8 octombrie 2014 a Tribunalului Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal s-a respins ca nefondată acțiunea având ca obiect "pretenții" formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., societate în faliment, reprezentă de lichidator judiciar "Cabinet de Insolvență D." în contradictoriu cu B. și C..

S-a dispus emiterea adresei către Biroul Local de expertize în vederea eliberării onorariilor de experți astfel:

- 1850 RON către expert ing. E., achitat cu chitanța CEC nr. x din 11 decembrie 2013;

- 1.500 RON către expert F. achitat cu chitanța CEC nr. y din 11 decembrie 2013;

- 1.400 RON către expert F. achitat cu chitanța CEC nr. w din 10 decembrie 2013.

S-a dispus darea în debit a reclamantei S.C. A. S.R.L., societate în faliment, reprezentă de lichidator judiciar "Cabinet de Insolvență D.", cu suma de 500 RON reprezentând diferență onorariu expert construcții (expert E.).

A fost obligată reclamanta să plătească pârâților suma de 1.400 RON cheltuieli de judecată reprezentând onorariu expert.

S-a respins cererea pârâților privind obligarea reclamantei la plata onorariului de avocat, ca nedovedită.

Tribunalul a reținut, în esență, că între părți s-au stabilit raporturi comerciale, ceea ce înseamnă că pentru a face dovada executării prestațiilor invocate, reclamanta avea obligația să depună la dosar sau să prezinte expertului facturi acceptate, așa cum prevăd dispozițiile art. 46 alin. (3) Codul comercial.

Din examinarea actelor, instanța a constatat că între părți s-a încheiat un contract de prestări servicii, însă, pentru eventuale lucrări ce au fost executate, și care au depășit suma inițială de 200.000 RON nu a existat un acord scris între părți, nu s-a încheiat un act adițional cu privire la ajustarea prețului.

Pretențiile reclamantei s-au întemeiat pe răspunderea contractuală, executarea obligațiilor contractuale trebuind să aibă la bază acordul de voință al ambelor părți, exprimat în formă scrisă (formă impusă în mod expres de lege, față de caracterul public al contractului de achiziție publică). Instanța nu neagă posibilitatea efectuării de lucrări suplimentare, dar acestea au fost executate în lipsa acordului scris al beneficiarului și nu au făcut obiectul unui act adițional, pentru înlăturarea dezechilibrului creat între patrimoniul executantului și cel al beneficiarului, putând fi formulată o acțiune bazată pe îmbogățirea fără just temei a pârâților în dauna reclamantei. Față de principiul disponibilității și față de precizarea expresă a reclamantei în sensul întemeierii acțiunii pe contractul părților, instanța nu poate schimba cauza juridică a acțiunii.

Instanța a reținut existența dreptului creditorului de a obține îndeplinirea exactă a obligației, în conformitate cu dispozițiile art. 1073 C. civ., însă a considerat netemeinică acțiunea reclamantei cu privire la obligarea pârâtei la achitarea debitului.

În ceea ce privește capătul de cerere referitor la obligarea pârâților la plata penalităților de întârziere, instanța, din analiza contractului încheiat între părți, a reținut faptul că pârâții au achitat suma de 197.500 RON, însă, având în vedere situația expusă mai sus, a respins cererea de obligare a pârâților la plata penalităților de întârziere.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel M. SPRL în calitate de administrator judiciar al reclamantei S.C. A. S.R.L., și S.C. A. S.R.L. reprezentată prin administrator special - G..

Prin decizia nr. 1327/2015 din 7 decembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă s-au admis cererile de apel promovate de M. SPRL - administrator judiciar S.C. A. S.R.L. și de S.C. A. S.R.L. - prin administrator special G. împotriva sentinței civile nr. 309 din 8 octombrie 2014 pronunțată de Tribunalul Bacău, s-a desființat sentința apelată și s-a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Bacău, reținându-se că asupra cheltuielilor de judecată efectuate de părți în prezentul apel se va pronunța instanța care va rejudeca acțiunea.

În motivarea deciziei s-a arătat că tribunalul și-a motivat soluția de respingere a acțiunii exclusiv pe considerentul că reclamanta putea formula o acțiune bazată pe îmbogățirea fără justă cauză.

Prin raportare la cele reținute de prima instanță, în susținerea respingerii acțiunii, instanța de apel a constatat că o acțiune întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză (actio de in rem verso) poate fi declanșată doar în absența oricărui alt mijloc de recuperare a pagubei suferite de către reclamant. Altfel spus, această acțiune este una subsidiară, creditorul învestind instanța numai dacă nu a avut și nu are nicio altă cale de a-și valorifica dreptul său.

Or, în speță, reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe contractul de prestări servicii nr. x din 2 aprilie 2007.

În acest context și față de probele administrate, tribunalul trebuia să soluționeze cauza în baza temeiului invocat - răspunderea civilă contractuală, neavând posibilitatea să îndrume părțile să promoveze o nouă acțiune. Dacă este sau nu fondată cererea formulată, instanța trebuia să verifice în baza amplului material probator, motivându-și soluția în raport de învestire.

În temeiul art. 297 alin. (1) C. proc. civ. din 1865 - forma în vigoare la 22 aprilie 2010, data învestirii instanței cu cererea de chemare în judecată -, constatând că prima instanță a soluționat practic cauza pe o excepție, neintrând în cercetarea fondului și pentru garantarea drepturilor efective și nu iluzorii - art. 6 din CEDO - curtea de apel a admis apelul, a desființat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâții B. și C., întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, reținerea cauzei spre rejudecare și pe fond menținerea sentinței pronunțată de tribunal ca fiind temeinică și legală.

Prin decizia nr. 152 din 1 februarie 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, s-a respins excepția nulității recursului, invocată de intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L.

S-a admis recursul declarat de pârâți, a fost casată decizia atacată și s-a dispus trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel.

Pentru a hotărî astfel, instanța de recurs a reținut că tribunalul s-a pronunțat pe fondul pricinii, analizând temeinicia acțiunii prin raportare la probele administrate și dispozițiile legale incidente, tranșând litigiul din perspectiva temeiului juridic invocat de către reclamantă, respectiv răspunderea civilă contractuală.

Ca atare, curtea de apel, având în vedere caracterul devolutiv al acestei căi de atac, nu avea motive să procedeze la trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, ci avea obligația legală de a verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță și, totodată, facultatea de a încuviința completarea sau refacerea probelor deja administrate, precum și administrarea de noi probe, conform art. 295 C. proc. civ.

În rejudecare, apelul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel Bacău la data de 15 mai 2017.

Prin decizia nr. 971 din 6 decembrie 2017 a Curții de Apel Bacău, secția I civilă, s-a admis apelul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L., atât prin administrator judiciar M. SPRL, cât și prin administrator special G..

A fost schimbată în parte sentința apelată, în sensul că a fost admisă în parte acțiunea.

Au fost obligați pârâții să plătească reclamantei suma de 169.980,81 RON (RON), cu titlu de contravaloare lucrări și penalități în cuantum de 0,2% pe fiecare zi de întârziere, calculate de la 9 iunie 2010 și până la achitarea integrală a debitului principal, cu mențiunea că totalul penalităților nu poate depăși cuantumul debitului principal.

A obligat pârâții să plătească reclamantei suma de 16.222 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

A menținut din sentință dispozițiile referitoare la emiterea adresei către Biroul Local de Expertize, darea în debit a reclamantei și respingerea cererii pârâților privind obligarea părții adverse la plata onorariului de avocat.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a reținut următoarele:

Prima instanță a reținut în mod netemeinic că pârâții nu ar fi recunoscut că ar avea față de reclamantă, la încetarea contractului de prestări servicii nr. x din 2 aprilie 2007 încheiat cu aceasta, un rest de plată de 169.980,81 de RON, cu TVA, reprezentând contravaloare materiale de construcție și manoperă aferente imobilului construit în satul Dumbrava, comuna Itești, județul Bacău, care a fost suma exactă pretinsă de reclamantă prin cererea de chemare în judecată.

Astfel, Curtea a apreciat că din coroborarea mențiunilor din înscrisul întocmit de reclamantă intitulat "Borderou Realizări H." cu declarațiile martorilor audiați în cauză în mod nemijlocit de către Curte la termenele de judecată din 15 noiembrie 2017 și 6 decembrie 2017 (I., J. și K.) și cu concluzia raportului de constatare tehnico-științifică efectuat în dosarul penal nr. x/2010 (în care s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului L. cercetat pentru infracțiunea prevăzută de art. 290 C. pen. 1969, republicat), rezultă fără echivoc că pârâtul B. a semnat personal înscrisul mai sus-menționat, în calitate de beneficiar al contractului de prestări-servicii nr. x din 2 aprilie 2007.

Curtea a reținut că, atâta timp cât semnarea sau nesemnarea unui înscris constituie un fapt juridic în sens restrâns, și nu un act juridic civil, acesta se poate dovedi cu orice mijloc de probă, inclusiv cu martori și prezumții, nefiind aplicabilă interdicția prevăzută de art. 1191 alin. (1) C. civ. 1864 care se referă la dovada "actelor juridice al căror obiect are o valoare ce depășește suma de 250 de RON", știut fiind faptul că excepțiile de la regulă sunt de strictă aplicare.

Or, toți cei 3 martori care au fost audiați în mod nemijlocit și îndelung de către Curte au confirmat faptul că pârâtul B. a semnat personal înscrisul întocmit de reclamantă, intitulat "Borderou Realizări H.", în care este consemnat un rest de încasat în valoare de 169.980,81 de RON, ei fiind martori oculari ai acestui fapt juridic. Curtea nu a avut nicio dovadă sau vreun indiciu că acești martori sunt nesinceri, astfel că nu putea să nu țină cont la deliberare de declarațiile acestora care au fost date sub jurământ, fiind astfel pe deplin asumate de aceștia. Cu atât mai mult nu putea face acest lucru cu cât declarațiile date de doi dintre acești martori (I. și K.) sunt în concordanță cu declarațiile pe care aceștia le-au dat în luna aprilie 2010 în fața organului de cercetare penală în dosarul penal nr. x/2010 înregistrat la Parchetul de pe lângă Judecătoria Bacău și cu concluzia raportului de constatare tehnico-științifică grafică efectul în acest dosar, conform căreia "nu poate fi exclusă nici posibilitatea ca autorul grafic al semnăturii în litigiu să fie B." .

Înscrisul întocmit de reclamantă intitulat "Borderou Realizări H." nu poate reprezenta un act juridic civil pentru simplul motiv că acesta a fost întocmit în executarea contractului de prestări-servicii nr. x din 2 aprilie 2007 încheiat și semnat de părțile litigante. Or, acest contract este actul juridic civil care a creat raportul juridic obligațional între părți. În baza acestui contract, a cărui existență și/sau autenticitate nu a fost contestată de niciuna dintre părți, s-au născut drepturile și obligațiile între reclamantă și pârâți. De aceea borderoul întocmit de reclamantă nu constituie prin el însuși un act juridic civil, înțeles ca acțiune săvârșită cu intenția de a produce efecte juridice, de a crea, modifica ori stinge un raport juridic civil. El constituie însă un mijloc de probă din punctul de vedere al dreptului procesual civil, fiind, în ceea ce îi privește pe pârâți, o mărturisire extrajudiciară scrisă și simplă în sensul art. 1204 C. civ. 1864. Trebuie făcută distincția între actul juridic civil, noțiune a dreptului civil și mijlocul de probă, noțiune specifică dreptului procesual civil.

Nefiind un act juridic civil, ci un mijloc de probă, înscrisului intitulat "Borderou Realizări H." nu îi sunt aplicabile nici condițiile prevăzute de art. 1179 și art. 1180 C. civ. de la 1864 care se aplică doar în cazul actelor juridice civile în sens de instrumentum probationis.

Atâta timp cât contractul de prestări-servicii a fost încheiat de pârâtul B. pentru construirea unui bun care intră în patrimoniul comun (în devălmășie) al soților, semnătura acestuia de pe borderou produce, în mod evident, efecte juridice și față de soția sa, pârâta C., fiind aplicabil mandatul tacit între soți.

Recunoașterea pretențiilor reclamantei de către pârâți fiind expresia principiului disponibilității, care este unul dintre principiile fundamentale din dreptul civil și din dreptul procesual civil, face de prisos analizarea celorlalte mijloace de probă administrate în cauză (facturi fiscale, chitanțe, rapoarte de expertiză construcții și rapoarte de expertiză contabilă, etc.), respectiv susțineri și apărări. Un astfel de demers s-ar fi impus doar dacă instanța ar fi apreciat că probatoriul administrat în cauză nu confirmă faptul că pârâtul B. ar fi semnat borderoul întocmit de reclamantă.

Nu în ultimul rând, Curtea a reținut să sublinieze faptul că reaua-credință manifestată prin schimbarea în mod deliberat a semnăturii aplicată pe înscrisuri întocmite la intervale de timp apropiate trebuie sancționată în mod ferm și prompt de către instanțele de judecată, întrucât în caz contrar s-ar încuraja în mod grav și nepermis încălcarea siguranței circuitului civil și a cuvântului dat.

Cât privește cuantumul penalităților solicitate de reclamantă, Curtea a avut în vedere precizarea la acțiune formulată în scris de reclamantă la prima instanță de judecată la 4 mai 2011 și a făcut aplicarea în cauză a dispozițiilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002, cu completările și modificările ulterioare, act normativ care era în vigoare la momentul încheierii contractului de prestări-servicii de către părțile din proces, în sensul că a limitat cuantumul acestora la cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate.

Hotărârea apelată fiind netemeinică și nelegală, Curtea, în baza art. 480 C. proc. civ., a admis apelul și a schimbat în parte sentința apelată în sensul celor reținute în dispozitivul acestei decizii.

Văzând și dispozițiile art. 274 C. proc. civ. de la 1865 a obligat pârâții la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei hotărâri în termen legal au declarat recurs pârâții B. și C., recurs înregistrat la data de 9 februarie 2018 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalității, arătându-se, în esență, următoarele:

O primă critică vizează împrejurarea că hotărârea instanței de apel nu cuprinde niciun motiv de fapt sau de drept pentru care s-au înlăturat de la analiză mijloacele de probă administrate în cele două etape procesuale (fond și apel), critică întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 7 teza I C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, au susținut, în esență, că instanța și-a întemeiat, în mod exclusiv, soluția, pe înscrisul intitulat "Borderou Realizări H.", fără a motiva de ce exclude de la analiză restul probatoriului administrat, respectiv, înscrisurile depuse (în principal, contractul perfectat de părți, unica factură emisă de către reclamantă) sau constatările de fapt rezultate din expertize (potrivit cărora reclamanta nu deține situații de lucrări aprobate de către beneficiar, procese-verbale de recepție).

Cât privește înscrisul apreciat ca singurul relevant de către instanța de apel, în mod greșit a reținut aceasta că ar reprezenta o mărturisire extrajudiciară, în sensul art. 1204 C. civ., întrucât nu emană de la pârât, ci a fost redactat de către reclamantă.

Mai mult decât atât, deși nu califică acel înscris ca fiind act juridic civil, ci doar un mijloc de probă referitor la executarea contractului, îi conferă aptitudinea de a proba modificarea convenției părților, în sensul majorării prețului inițial al lucrărilor de construcții.

O atare interpretare a convenției contravine, în opinia recurenților, dispozițiilor art. 983 și art. 1312 C. civ. din 1864 (întrucât dubiul profită celui care se obligă), precum și dispozițiilor art. 1484 și art. 1180 C. civ.

Un alt motiv de recurs invocat este cel prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. (instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia).

În dezvoltarea acestuia, au susținut, în esență, că instanța de apel a reținut că, printr-un simplu înscris nedatat, întocmit într-un singur exemplar, ce nu poartă mențiunea "bun și aprobat", înscris coroborat cu depozițiile unor martori, este posibilă dovedirea dublării sumei convenite inițial de părți, de 200.000 RON. Or, o atare concluzie se bazează doar pe prezumții simple, ce conduc, în final la o situație de fapt fictivă, neîntemeiată pe probe.

Instanța de apel a pronunțat, potrivit recurenților, o hotărâre lipsită de temei legal, dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

În rezumat, s-a relevat încălcarea prevederilor art. 1484 C. civ., a principiului potrivit căruia modificarea unei convenții se face în aceleași condiții în care a fost perfectată, a dispozițiilor art. 1 din H.G. nr. 940/2006, a dispozițiilor art. 1, art. 22 din H.G. nr. 1303/2007 și a Regulamentului nr. 1406/1994. Astfel, dovada execuției, a calității și valorii lucrărilor de construcție trebuie realizată potrivit legislației speciale în domeniu. În ce privește penalitățile de întârziere acordate de instanța de apel, s-a susținut că acestea nu puteau fi acordate, câtă vreme debitul principal nu era cert și exigibil, întrucât nu s-a emis și comunicat o factură fiscală care să consemneze cuantumul debitului principal. Stabilirea datei de 9 iunie 2010 are, potrivit recurenților, un caracter arbitrar.

O altă critică vizează incompatibilitatea judecătorilor ce au compus completul de apel, întrucât aceștia pronunțaseră, anterior, o hotărâre în cauză și, prin urmare, nu mai puteau lua parte la judecata litigiului, în rejudecare după casare (art. 304 pct. 1 C. proc. civ., raportat la art. 24 alin. (1) C. proc. civ.). Astfel, cei doi judecători au fost recuzați însă, în mod nelegal, prin încheierea din 26 iunie 2017 a Curții de Apel Bacău, cererea a fost respinsă.

Deși au desființat, în apel, hotărârea instanței de fond, dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare, totuși completul de apel și-a spus părerea cu privire la pricină, impunând schimbarea temeiului juridic și o direcție procesuală obligatorie pentru judecătorul fondului. Așadar, apreciază recurenții că imparțialitatea celor doi judecători a fost afectată, ceea ce a condus la încălcarea art. 6 din CEDO, a art. 124 alin. (2) și art. 16 alin. (2) din Constituție.

În fine, în ce privește încălcarea normelor de drept procesual, s-a invocat încălcarea competenței funcționale a altei secții (în sensul că ar fi trebuit să soluționeze cauza secția a II-a civilă și nu secției I Civilă), încălcarea prevederilor referitoare la administrarea probelor în apel (art. 186 C. proc. civ. și art. 292 C. proc. civ.), încălcarea principiului disponibilității părților, prin audierea unor martori din oficiu, încălcarea dispozițiilor art. 196 C. proc. civ., referitoare la audierea separată a martorilor.

Nu în ultimul rând, s-a invocat încălcarea procedurii de citare a uneia din părți, în sensul că pârâta-intimată C. a fost citată la o altă adresă decât cea unde își avea domiciliul statornic.

În sfârșit, memoriul cuprinzând motivele de recurs face o analiză detaliată a tuturor mijloacelor de probă administrate în fața instanțelor de fond (expertiză tehnică, expertiză contabilă, înscrisuri, depoziții de martori) și ample referiri la situația de fapt.

În drept, s-au invocat dispozițiile art. 304 pct. 1, 3, 5, 6, 7, 8 și 9 C. proc. civ., raportat la art. 24 alin. (1), art. 27 pct. 7, art. 186 - 199, art. 292, art. 297, art. 225 C. proc. civ., art. 969, art. 1191, art. 1169, art. 1179, art. 1180, art. 1204, art. 1484 C. civ., OMFP 2226 din 27 decembrie 2006, OMFP 3512/2008, art. 134

1

alin. (4) din Legea nr. 571/2003, Legea nr. 50/1991, Legea nr. 82/1990, Ordinul nr. 1943/2001, H.G. nr. 273/1994, H.G. nr. 940/2016, art. 16 alin. (2), art. 124 alin. (2), art. 24 din Constituție, art. 6 paragraf 1 din CEDO.

Prin întâmpinare, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, întrucât hotărârea instanței de apel este temeinică și legală. A reiterat susținerile și apărările din fazele procesuale anterioare.

Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Pentru început, se impune precizarea că recursul este o cale de atac în reformare nedevolutivă care vizează numai nelegalitatea hotărârii atacate, nu și netemeinicia acesteia. Ca atare, criticile formulate prin recursul de față urmează a fi analizate numai în măsura în care acestea se încadrează în motivele de recurs expres și limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ. din 1865 (legea aplicabilă, în speță, conform art. 3 din Legea nr. 76/2012). Totodată, acestea vor fi grupate în raport de motivul de recurs luat în dezbatere, întrucât criticile formulate de pârâți au caracter confuz, fiind reluate, în esență, aceleași susțineri la dezvoltarea unor critici de nelegalitate diferite.

Astfel, în ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 1 C. proc. civ., constată că la instanța a cărei hotărâre se atacă s-au respectat dispozițiile legale privind compunerea completului de judecată sau constituirea instanței.

Este adevărat că cei doi judecători care au compus completul de apel au pronunțat, anterior, în cauză, decizia nr. 1327/2015. În acord cu prevederile art. 111 alin. (8) teza I din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, aprobat prin Hotărârea Plenului CSM nr. 1375/2015, cauza trimisă spre rejudecare a revenit completului de apel inițial învestit. În mod evident, judecătorii care au pronunțat prima decizie nu erau incompatibili, în sensul art. 24 C. proc. civ., întrucât nu s-au pronunțat asupra "fondului" cauzei. Practic, aceștia nu rezolvaseră nici una din criticile formulate prin cererile de apel, ci se limitaseră la a constata că prima instanță nu a soluționat acțiunea în concordanță cu temeiul juridic invocat de reclamantă (răspunderea civilă contractuală), statuare apreciată greșită de către instanța de recurs.

Totodată, cererea de recuzare formulată de către B., întemeiată pe dispozițiile art. 27 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., a fost corect respinsă prin încheierea din 26 iunie 2017. Textul de lege vizează antepronunțarea judecătorului la speța dedusă judecății, situația în care, prin decizia pronunțată anterior, soluția ce urma a fi dată în cauză ar fi fost previzibilă. Or, așa cum s-a mai arătat, decizia casată de instanța de recurs nu analizase nici una din criticile formulate prin cererile de apel, ci se limitase la a constata că prima instanță nu a soluționat fondul cauzei. Or, câtă vreme dezlegarea dată de instanța de recurs era obligatorie pentru judecătorii din apel, aceștia nu ar mai fi putut pune în discuție problema principiului disponibilității, astfel că nu își exprimaseră opinia cu privire la criticile concrete formulate în apel. Așadar, corect a reținut instanța, soluționând cererea de recuzare, că nu existau niciun fel de indicii rezonabile cu privire la lipsa de imparțialitate obiectivă a judecătorilor din apel, care să justifice retragerea lor de la soluționarea cauzei. Ca atare, au fost asigurate garanțiile dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 paragraf 1 din CEDO și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului.

Cât privește încălcarea competenței funcționale a secției, constată că prevederile art. 304 pct. 3 C. proc. civ. sancționează doar încălcarea normelor de competență de ordine publică și nu încălcarea competenței funcționale a unei secții. Pe de altă parte, textul de lege include și condiția ca necompetența să fi fost invocată în condițiile legii, respectiv a prevederilor art. 159

1

alin. (3)-(5) C. proc. civ.. Or, pârâții-intimați nu au invocat in limine litis o atare necompetență funcțională a secției civile, deși cauza a fost dedusă spre soluționare instanței de apel, urmare promovării în mod repetat a căilor de atac, în trei rânduri.

Referitor la criticile privind nemotivarea hotărârii, întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., constată că nu pot fi primite.

Potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților, motivarea constituind o garanție pentru părți împotriva arbitrariului judecătorilor, iar pentru instanțele superioare un element necesar în exercitarea controlului declanșat în căile de atac.

Ceea ce impută însă recurenții instanței de apel nu este nemotivarea hotărârii, ci modul în care aceasta a realizat aprecierea probatoriului administrat. Astfel, în mod concret, se critică puterea probatorie acordată înscrisului intitulat "Borderou realizări H." și înlăturarea de la analiză a celorlalte mijloace de probă.

Trebuie să reamintim însă că instanțele de fond sunt suverane în aprecierea sincerității și utilității probelor propuse și administrate de părți, astfel că le pot înlătura pe cele pe care nu le consideră utile, cu obligația de a motiva de ce le înlătură.

Contrar susținerilor recurenților, instanța de apel a motivat de ce nu a mai considerat necesar să analizeze și celelalte probe administrate, arătând în mod explicit că o atare analiză este de prisos, câtă vreme pârâtul a semnat înscrisul intitulat "borderou". Potrivit instanței de apel, în acest mod pârâții - beneficiari ai contractului de antrepriză lucrări construcții, au recunoscut atât efectuarea de lucrări suplimentare, cât și valoarea acestor lucrări, împrejurări de fapt care ar fi trebuit stabilite pe baza expertizelor efectuate în cauză numai în lipsa acestui înscris.

Ca atare, hotărârea este motivată, sub aspectul înlăturării de la analiză a unor probe, iar celelalte susțineri ale recurenților, referitoare la admisibilitatea unor probe sau la respectarea normelor legale privind propunerea și administrarea acestora vor fi analizate cu prilejul aprecierii incidenței art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Instanța de recurs constată că nici criticile subscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. nu pot fi primite.

Astfel, sub un prim aspect se invocă încălcarea normelor legale privind încuviințarea și administrarea probei testimoniale în apel, respectiv a dispozițiilor art. 292 raportat la art. 186 C. proc. civ., în sensul că părțile nu se pot folosi, în această etapă procesuală, decât de probele invocate la prima instanță sau în cererea de apel, precum și a prevederilor art. 1169 C. civ., conform cărora sarcina de a-și proba pretențiile incumba reclamantei.

Este adevărat că sarcina probei revine, potrivit art. 1169 C. civ., celui care face o propunere (afirmație) înaintea judecății. Însă, deși în procesul civil sarcina probei este împărțită între reclamant și pârât, la aceasta se adaugă și rolul activ al instanței, care poate ordona probe din oficiu, chiar dacă părțile se împotrivesc (art. 129 alin. (5) teza ultimă C. proc. civ.). Dreptul instanței de a ordona probe din oficiu, în exercitarea rolului activ, acela de a stărui, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, instituit de art. 129 alin. (5) C. proc. civ., nu este incompatibil cu etapa procesuală a apelului. Astfel, potrivit art. 298 C. proc. civ., dispozițiile de procedură privind judecata în primă instanță se aplică și în instanța de apel, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în titlul rezervat acestei căi de atac. Or, nici o normă specială ce reglementează apelul nu se opune dreptului instanței de a ordona probe din oficiu, dat fiind caracterul devolutiv al acestei căi de atac.

În acest context, reține că instanța de apel, ordonând administrarea probei testimoniale din oficiu, a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 298 raportat la art. 129 alin. (5) C. proc. civ.

Cât privește pretinsa încălcare a prevederilor art. 196 alin. (1) C. proc. civ., constată că nu există nici o dovadă că martorii (în număr de trei), nu ar fi fost audiați separat, cei neascultați încă nefiind de față. În realitate, după ascultarea martorilor, cu respectarea prevederilor art. 196 C. proc. civ., la termenul din 6 decembrie 2017 a avut loc o confruntare a martorilor, sub aspectul acelor susțineri contradictorii din depozițiile lor, confruntare permisă în mod explicit de prevederile art. 197 alin. (2) C. proc. civ.

În sfârșit, prin cererea de recurs se critică și administrarea probei testimoniale, sub aspectul inadmisibilității acesteia, în raport de dispozițiile art. 1191 alin. (1) C. civ.. Constată însă că raportul juridic dedus judecății este stabilit între un comerciant (societate cu răspundere limitată specializată în construcții) și un necomerciant (pârâții-recurenții), împrejurare în care, potrivit art. 56 Codul comercial, este aplicabilă legea comercială. Or, în materie comercială, restricțiile prevăzute de art. 1191 alin. (1) și (2) C. civ. nu se aplică, întrucât prin dispozițiile art. 46 Codul comercial se derogă în mod explicit de la prevederile legii civile.

Celelalte critici referitoare la împrejurarea că înscrisul intitulat "borderou realizări" nu îndeplinește condițiile speciale ale înscrisului sub semnătură privată, condiția multiplului exemplar, mențiunea "bun și aprobat" și că astfel, instanța de apel, acordând valoare probatorie actului, a încălcat prevederile art. 1179, art. 1180 C. civ., sunt, de asemenea, nefondate.

În primul rând, așa cum s-a mai arătat, în materie comercială nu-și găsesc aplicare textele de lege sus arătate, din moment ce art. 46 Codul comercial admite orice fel de probă. Pe de altă parte, în mod corect a apreciat instanța de apel că orice dovadă este admisibilă pentru stabilirea unor fapte distincte de actul constatat prin înscris și ulterioare încheierii acestuia, care nu sunt în contradicție cu înscrisul și nu constituie modificări ale acestuia, ci moduri de executare a obligațiilor părților.

În fine, tot motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. se subscrie și critica referitoare la nelegala citare a pârâtei C.. Această susținere este însă doar formală, în condițiile în care această parte a fost reprezentată prin mandatar avocat la toate termenele de judecată acordate în apel. Or, potrivit art. 153 alin. (1) C. proc. civ., partea care a fost prezentă la un termen de judecată, ea însăși sau printr-un reprezentant al ei, nu va mai fi citată în tot cursul judecății la acea instanță, prezumându-se că cunoaște toate termenele de judecată ulterioare.

Instanța constată neîntemeiate și criticile subscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.. Textul de lege nu vizează, în realitate, situația în care din probele administrate ar rezulta un dubiu în privința conținutului actului juridic dedus judecății, întrucât, în atare situație, interpretarea dată de judecătorii fondului fiind necesară, nu poate fi atacată pe calea acestui motiv de casare. Ipotezele vizate sunt cele referitoare la schimbarea naturii contractului sau la denaturarea într-o asemenea măsură a actului juridic, printr-o interpretare pe care termenii și textul actului, în loc să îl sprijine, îl exclud în mod clar și vădit neîndoielnic. Or, susținerile cuprinse în cererea de recurs, ce vizează, practic, temeinicia deciziei pronunțate în apel, urmare interpretării suverane a probatoriului administrat și stabilirii, în consecință, a unei anumite situații de fapt, nu pot fi încadrate în acest motiv de casare.

Constată, de asemenea, că sunt neîntemeiate și criticile circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ce vizează greșita aplicare a prevederilor art. 1484 C. civ., a art. 969 C. civ., a prevederilor legislației speciale ce reglementează autorizarea și calitatea lucrărilor de construcții (din care recurenții enumeră H.G. nr. 1303/2007, H.G. nr. 940/2006, Regulamentul nr. 1406/1994) sau greșita aplicare a prevederilor Codul fiscal (art. 134

1

din Legea nr. 571/2003) sau a Legii Contabilității (Legea nr. 82/1990).

În esență, principala apărare a recurenților, pe parcursul derulării litigiului, a fost aceea că părțile au perfectat un contract de antrepriză (executarea de lucrări de construire a unui imobil cu destinația de casă de locuit, cu materialele antreprenorului), în schimbul unui preț fix, forfetar, de 200.000 RON. Ca atare, instanța de apel a făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 1484 C. civ., acceptând majorarea prețului datorat antreprenorului, fără ca beneficiarul să fi aprobat, în scris, pretinsele lucrări suplimentare și să fi convenit prețul acestora.

În primul rând, constată că, prin convenția părților, nu s-a stabilit un preț fix, forfetar, drept echivalent al prestației antreprenorului. În realitate părțile au stipulat un preț de deviz, determinabil doar la data perfectării contractului, prețul total fiind cunoscut doar la terminarea lucrării. Astfel, potrivit art. 4 pct. 1 din contract, lucrările se execută la prețuri de deviz, stabilite în raport cu costul materialelor și/sau a costurilor manoperei pentru fiecare fază de execuție, iar suma de 200.000 RON, fără TVA este doar o valoare estimată (art. 4 pct. 5 din Convenție).

În al doilea rând, pe baza probatoriului administrat, instanța de apel a stabilit că pârâții-beneficiari au acceptat, în scris, prețul final al contractului, prin semnarea înscrisului intitulat "borderou realizări H.".

Așadar, instanța de apel nu a făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 1484 C. civ., întrucât acest text de lege nu este aplicabil raportului juridic dedus judecății.

Cât privește nerespectarea prevederilor legale referitoare la autorizarea și calitatea lucrărilor de construcții, constată că aceste dispoziții legale sunt nerelevante în raport cu litigiul dedus judecății. Nerespectarea unor atare prevederi legale care, de altfel, incumbă nu numai antreprenorului ci în egală măsură, și beneficiarului, poate atrage antrenarea răspunderii administrative a celor implicați. Însă, neîntocmirea de devize de lucrări, procese-verbale de recepție etc., nu atrage exonerarea clientului de la obligația plății lucrărilor de antrepriză de construcții sau imposibilitatea dovedirii împrejurării de fapt a construirii unui imobil prin alte mijloace de probă.

În egală măsură, menținerea evidențelor contabile de către antreprenor, în conformitate cu legea, eventuala eludare a obligațiilor datorate către bugetul de stat ș.a.m.d sunt aspecte irelevante în raport cu natura litigiului dedus judecății.

Față de considerentele ce preced, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâții B. și C. împotriva deciziei nr. 971/2017 din 06 decembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică, astăzi 22 martie 2018.