ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2042/2016

Decizia nr. 2042/2016

Deliberând asupra recursurilor, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la data de 12 aprilie 2012, sub număr de dosar x/3/2012, reclamanta A. (fosta B.) a chemat în judecată pe pârâtele C., SC D. SRL prin lichidator judiciar E. și SC F. SRL, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să se dispună: rezoluțiunea contractului de mandat nr. x din 5 noiembrie 2007, intervenit între reclamantă și G.; rezoluțiunea contractului de construire din 13 noiembrie 2007, intervenit între reclamanta și SC H. SRL, precum și a actelor adiționale la acesta, nr. 1 și nr. 2 încheiate cu SC H. SRL, respectiv SC D. SRL; obligarea pârâtelor în solidar la plata sumei de 271.389 euro, reprezentată de suma de 138.464 euro, prețul total al imobilului situat în jud. Ilfov, de tip S3A în lotul 608 zona 1 și de 132.925 euro reprezentând penalități de întârziere pentru neexecutarea întocmai și în termen a lucrărilor contractate, calculate până la data de 1 aprilie 2012; obligarea pârâtelor în solidar la plata penalităților de întârziere de 0,15%/zi, de la data introducerii acțiunii, până la data plații efective; obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecata ocazionate de prezenta cauza, în conformitate cu prevederile art. 274 C. proc. civ.

Cererea a fost întemeiată pe prevederile art. 112 C. proc. civ. de la 1865, art. 1270 Noul C. civ., art. 969, art. 1539 și urm. Vechiul C. civ., contractul de mandat din 5 noiembrie 2007, contractul de construire nr. x/2007.

La data de 28 septembrie 2012 reclamanta a formulat cerere modificatoare și precizare a acțiunii introductive prin care a învederat instanței că renunță la judecată în ceea ce privește pe pârâta SC D. SA, continuând judecata numai față de SC F. SRL.

În ședința publică de la 23 noiembrie 2012 instanța a luat act de renunțarea reclamantei la judecarea cererii în contradictoriu cu SC D. SRL, a încuviințat părților probele cu înscrisuri și interogatorii.

Prin Sentința civilă nr. 3477 din 25 aprilie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/3/2012, cererea reclamantei a fost respinsă ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut, după redarea situației de fapt, că pârâta G. a recunoscut prin întâmpinarea formulată că din valoarea totală a imobilului reclamanta a achitat suma de 125.023,755 euro și a arătat că s-au efectuat lucrări în valoare de 127.624,56 euro din care reclamanta mai are de achitat 2.600,805 euro, evidențiind plățile efectuate în centralizatorul aflat la dosar.

Prin răspunsurile la întrebările 8 și 9 din interogatoriul formulat de pârâta G., reclamanta a recunoscut faptul că prin Actul adițional nr. 2 la contractul de construire încheiat cu SC D. SRL a convenit cu antreprenorul general ca prețul inițial de 138.464 euro cu TVA să fie în întregime afectat fazei I din construcția imobilului iar diferența de 25.316 euro cu TVA, pe care urma să o achite din fonduri proprii, să fie folosită pentru faza a II-a constând în lucrările de interior.

Prin urmare, ceea ce trebuia să se execute sub supravegherea G. și să se deconteze prin intermediul acestei pârâte (conform contractului de mandat) erau lucrările din faza I (întrebarea nr. 18 din interogatoriul reclamantei; răspunsul G. l-a întrebarea 19, devizul general și adnotările pârâtei), motiv pentru care instanța a analizat modul în care pârâții și-au îndeplinit obligațiile numai în raport de lucrările respective.

Locuința nu a fost predată beneficiarei la termenul contractual stabilit, respectiv iunie 2010, scadență indicată de reclamanta în cererea modificatoare și menționată în Actul adițional nr. 2 la contractul de construire încheiat cu SC D. SRL.

La data de 3 martie 2010 împotriva antreprenorului general SC D. SRL s-a deschis procedura insolvenței.

Din apărările formulate prin întâmpinare de către pârâta SC F. SRL și înscrisurile depuse în dovedire, instanța a reținut că în octombrie și noiembrie 2011 aceasta a executat din faza I lucrări de tâmplărie exterioară (parter și etaj) în valoare de 181,99 euro cu TVA, tavanul la mansardă și hidroizolația în valoare de 2.485,89 euro.

În devizul general depus la dosar pârâta G. detaliază lucrările care formează faza I și gradul lor de executare.

Instanța a constatat astfel, că în iunie 2010 - scadența obligației de predare a locuinței - faza I din execuția imobilului era în cea mai mare parte, dar nu integral, realizată. Totodată, instanța a reținut apărarea pârâtei SC F. SRL în sensul că "imobilul reclamantei se află într-o organizare de șantier, fără utilități, fără drumuri de acces practicabile ...".

Potrivit contractului de mandate, G. avea obligația de a urmări executarea și finalizarea lucrărilor de construire contractate cu antreprenorul general, conform proiectului tehnic și autorizației de construire, lucrări ce trebuiau să fie executate la termen și în conformitate cu condițiile de calitate stabilite, era obligată inclusiv să asigure terminarea lucrărilor cu un alt Antreprenor General în cazul în care antreprenorul inițial s-ar fi aflat în imposibilitate de a finaliza lucrările.

Având în vedere că reclamanta a fost de acord cu stabilirea termenului de predare a locuinței în iunie 2010 și că aceasta consideră că termenul nu a fost respectat din culpa pârâtei G., care și-a îndeplinit defectuos mandatul dat, precum și că reclamanta nu a administrat nici un fel de probe cu privire la calitatea lucrărilor efectuate la locuința contractată, tribunalul a analizat numai modul în care pârâta G. a executat obligațiile contractuale de supraveghere a constructorului pentru executarea și finalizarea imobilului la termen și doar în raport cu antreprenorul general SC D. SRL, nu și în perioada anterioară, de la perfectarea contractelor de construire (din 13 noiembrie 2006 cu H. SRL) și de mandat (5 noiembrie 2007).

Din centralizatorul cu plățile efectuate de G. pentru locuința reclamantei a rezultat că au fost decontate către SC D. SRL lucrările executate de aceasta în perioadele iulie, septembrie - decembrie 2008, ianuarie, mai, august 2009. Astfel cum reiese din contractul de cesiune SC D. SRL a preluat execuția locuinței reclamantei în luna mai 2008, moment în care că nu se realizase nicio lucrare, concluzie întemeiată pe centralizatorul de plăți întocmit de către pârâta G., din care nu reiese că s-ar fi efectuat vreo plată din conturile reclamantei, anterior lunii iunie 2008, pentru lucrări de construire.

Pentru a dovedi că a supravegheat modul în care antreprenorul general executa lucrările pentru imobilele aflate în Zona I, pârâta G. a depus la dosar mai multe notificări dintre acestea putând fi valorificată doar cea din 12 februarie 2009 față de data începerii lucrărilor (iunie 2008) și termenul de finalizare a locuinței reclamantei (iunie 2010), celelalte notificări vizând imobile pentru care termenele de execuție erau 2009 sau 2008 sau lucrările erau începute de mai mult timp.

Pârâta G. nu a depus la dosar graficele de execuție întocmite de constructor pentru lotul 608, pentru a se determina stadiul lucrărilor la data notificării, respectiv la data intrării în insolvență a constructorului (martie 2010). Însă având în vedere că prin lucrările efectuate în lunile mai, august 2009 faza I a construcției a fost în cea mai mare parte realizată (potrivit poziției exprimată de pârâta G. - necontestată de reclamantă, din valoarea totală de 126.580 euro corespunzătoare fazei I, restul de lucrări pe care trebuia să le mai execute constructorul valorau 9.453,99 euro, în această sumă instanța incluzând și lucrările efectuate ulterior termenului de predare de constructorul SC F. SRL Instanța a apreciat că nu se poate reține o culpă a G. în alegerea sau supravegherea constructorului D. SRL.

Însă pârâta G. avea obligația, potrivit contractului, și să asigure terminarea lucrărilor cu un alt Antreprenor General în cazul în care antreprenorul inițial s-ar fi aflat în imposibilitate de a finaliza lucrările.

Tribunalul a constatat că nu sunt dovedite susținerile pârâtei G. în sensul că a solicitat în instanță rezilierea contractului de antrepriză generală și a contractului de cesiune din 6 mai 2008 atunci când SC D. SRL a refuzat să cesioneze contractul de antrepriză, deși nu își mai îndeplinea obligațiile contractuale, acțiune care ar fi fost suspendată ca urmare a deschiderii procedurii insolvenței față de societatea menționată, respectiv că administratorul judiciar ar fi refuzat cesionarea contractului într-o primă fază și de aceea contractul cu un nou constructor s-a perfectat abia la data de 6 iulie 2011.

Tribunalul a reținut o neexecutare parțială a contractului de către mandatarul G., prin faptul că acesta nu a efectuat demersurile necesare pentru înlocuirea antreprenorului într-un termen rezonabil (nu poate fi astfel calificată durata de un an și trei luni de la deschiderea procedurii insolvenței) și executarea tuturor lucrărilor de finalizare a fazei I până în iunie 2010, cum se stabilise contractual.

Deși legal citată în cauză prin lichidatorul judiciar, pârâta SC D. SRL nu s-a prezentat, nu a formulat apărări cu privire la modul în care și-a executat obligațiile asumate prin contractul de construire și dacă a refuzat să cesioneze drepturile din contractul de antrepriză către un alt constructor.

Prin urmare, prima instanță a reținut că termenul de finalizare a construcției a fost depășit din culpa pârâtelor SC D. SRL și G..

Cu toate acestea, a apreciat că nu se impune desființarea contractelor de mandat și construire, față de stadiul realizării construcției în raport de obligațiile asumate de constructori (problema de notorietate a lipsei utilităților - rețelele de viabilizare, apa, canalizare, drum și curent electric - în zonă neputând fi imputată acestora), calitatea reclamantei de proprietar al construcției, starea de insolvență a antreprenorului care a încasat contravaloarea lucrărilor executate din faza I, disponibilitatea actualului constructor de a finaliza locuința (s-a dovedit în cauză că SC F. SRL a executat o serie de lucrări chiar și în lipsa unui act adițional încheiat cu beneficiarul locuinței, reclamanta a fost cea care a refuzat să mai plătească contravaloarea acestora și să încheie un act adițional cu noul constructor, reclamanta nu a făcut dovada că s-ar fi deschis procedura insolvenței față de societate, deși invocă această situație).

Cu privire la stadiul realizării construcției în raport de obligațiile asumate de constructori s-a reținut deja în cuprinsul considerentelor că reclamanta a recunoscut că prin intermediul G. trebuia să deconteze doar faza I, costurile fazei a II-a (lucrările de interior) urmând a fi suportate din fonduri proprii.

Din devizul anexat de pârâta G. răspunsului la interogatoriul formulat de reclamantă a rezultat că din faza I mai trebuie să fie executate lucrări în valoare de 6.786,11 euro cu TVA constând în: tencuieli interioare, termosistem fațadă și vopsitorii exterioare, parțial instalații sanitare (în valoare de 200 euro din totalul de 2.070,94 euro), garaj suprateran structură zidărie.

Reclamanta nu a administrat nicio probă în raport de care să se poată stabili că lucrările incluse în faza a II-a nu au putut fi începute și executate, după preluarea contractului de construire de către F. SRL, din cauza nefinalizării lucrărilor din faza I. În lipsa unor dovezi contrare apărărilor pârâtei G., în sensul că reclamanta a dispus sistarea plăților, dovedite prin corespondența electronică purtată cu Banca, instanța a constatat că lucrările respective, dar și cele rămase din faza I (s-a dovedit în cauză că SC F. SRL a executat o parte după preluarea contractului de antrepriză în iulie 2011) nu au putut fi executate pentru că reclamanta nu a asigurat finanțarea.

Referitor la calitatea reclamantei de proprietar al construcției, tribunalul a apreciat că aceasta rezultă din contractul de construire încheiat cu antreprenorii, din cel de mandat încheiat cu pârâta G., precum și în raport de normele legale care au permis perfectarea contractelor respective.

Astfel tribunalul a reținut că, potrivit art. 1 din Legea nr. 152/1998, C. este instituție de interes public cu personalitate juridică, de coordonare a unor surse de finanțare în domeniul construcției de locuințe înființată "pentru dezvoltarea construcției de locuințe la nivel național".

În conformitate cu prevederile art. 2 lit. e) din actul normativ menționat, printre obiectivele G. se numără și acela de "inițierea și/sau dezvoltarea, în condițiile pieței, a unor programe de construcții de locuințe proprietate privată prin credit ipotecar". În alineatul 9 al normei legale invocate se arată că "Resursele de finanțare în construcția de locuințe cu credit ipotecar care se realizează prin programele G. se constituie din sursele proprii ale beneficiarilor și/sau din credite ipotecare acordate acestora de instituții financiare autorizate potrivit legii".

În temeiul art. 2 din H.G. nr. 239/2004, G. are în derulare obiectivul de investiții constând în edificarea de locuințe cu credit ipotecar în cartierul I.

Reclamanta a acceptat perfectarea contractelor de construire și mandat și a accesat un credit ipotecar în cadrul programului derulat de G. în temeiul art. 2 din H.G. nr. 239/2004, respectiv de edificare a unor locuințe proprietate privată prin credit ipotecar.

Încheierea contractului de mandat cu G. s-a realizat în conformitate cu dispozițiile art. 5 din Legea nr. 152/1998, acesta având calitatea de coordonator al întregului proiect I.: "C. este autorizată să efectueze toate operațiunile imobiliare necesare construirii, finalizării și predării către Beneficiari a locuințelor construite prin programele proprii".

Tribunalul a înlăturat susținerile reclamantei în sensul că, urmare a rezoluțiunii contractului de mandat, G. devine proprietara construcției având drept de dispoziție asupra acesteia, conform art. 10 din contractul de mandat.

S-a avut în vedere că prevederile art. 10 vizează exclusiv ipoteza în care mandantul nu execută obligațiile prevăzute în art. 5 - 9 din contract. Or, aceste obligații au fost îndeplinite de către reclamantă, care la momentul perfectării contractelor menționate a devenit proprietara locuinței ce urma să fie edificată în condițiile stabilite prin contractul de construire.

Dreptul de dispoziție invocat de reclamantă nu privește construcția în sine, ci pe beneficiarul acesteia, având în vedere că programul dezvoltat de G. și pentru care a fost selectată reclamanta (conform art. 8 din Legea nr. 152/1998) viza construcția de locuințe proprietatea privată a beneficiarilor (art. 2 lit. e) din Legea nr. 152/1998) iar nu "construcția de locuințe pentru tineri, destinate închirierii, construcția de locuințe sociale și de necesitate, construcția și/sau reabilitarea locuințelor distruse ori grav avariate, situate în zonele afectate de calamități naturale, construcția de locuințe cu chirie prin atragerea capitalului privat, inclusiv prin concesiune de lucrări publice, în condițiile legii, construcția altor locuințe proprietate publică a statului sau a unităților administrativ-teritoriale, precum și intervenții la construcții existente, în aplicarea măsurilor stabilite prin programe guvernamentale" (art. 2 lit. c)).

Împrejurarea că reclamanta nu este proprietara terenului pe care este edificată construcția nu a putut, de asemenea, să fie primită ca argument în favoarea calității de proprietar a pârâtei G.

Potrivit prevederilor H.G. nr. 239/2004, G. avea doar folosința gratuită a terenurilor acestea fiind "proprietatea privată a unităților administrativ-teritoriale și în administrarea Consiliului Local al Sectorului 1 al Municipiului București și a Consiliului Local al Comunei Voluntari, județul Ilfov", beneficiarii locuințelor urmând să dobândească, în conformitate cu art. 5 din Hotărâre, la data predării locuințelor, "un drept de folosință asupra terenului aferent locuințelor, ... pe toată durata existenței construcțiilor".

Potrivit art. 1, 2 și 8 din contractul de construire antreprenorul general se obliga să execute și să predea beneficiarului locuința contractată, obligația corelativă a reclamantei beneficiar fiind de plată a prețului, plata efectuându-se lunar, pe baza situațiilor de lucrări și a facturilor certificate de G., direct în contul Antreprenorului General.

Prin urmare, chiar desființându-se contractul de mandat, ca urmare a rezoluțiunii, ceea ce ar putea fi obligată pârâta G. să restituie nu este prețul lucrărilor executate, pe care nu aceasta l-a încasat, ci doar cota de 3% reținută în temeiul art. 3 din Legea nr. 152/1998.

A fost apreciat ca fiind neîntemeiat capătul de cerere având ca obiect penalitățile de întârziere, instanța reținând că acesta este formulat în contradictoriu cu mandatarul G. și constructorul actual SC F. SRL.

Instanța nu a contestat interdependența dintre contractele de mandat, antrepriză generală și contractul de construire, însă a apreciat că nu se poate reține o solidaritate pasivă a pârâtelor pentru neexecutarea unor obligații distincte, asumate prin contracte diferite, în lipsa unei stipulații contractuale exprese, deoarece potrivit art. 1041 din Vechiul C. civ., solidaritatea nu se prezumă. Nu există nicio normă legală care să reglementeze o răspundere solidară a G. și a antreprenorilor angajați în realizarea proiectelor G., față de beneficiarii locuințelor respective.

În lipsa inserării în contractul de mandat a unei clauze penale, prin care părțile să determine anticipat prejudiciul - art. 14 din Contractul de mandat stabilește că pentru nerespectarea obligațiilor contractuale partea în culpa datorează daune interese, dar acesta trebuie să fie dovedit de partea care-l invocă.

În cauză, reclamanta nu a dovedit că în afară de sumele care i-au ieșit din patrimoniu cu titlu de cotă de 3% reținută de G. (și pe care nu le-a solicitat), ar fi suferit și un prejudiciu constând în valoarea penalităților de 0,15% pe zi de întârziere din valoarea contractului de construire opozabil exclusiv pârâtei D. SRL, conform art. 973 din Vechiul C. civ.

Referitor la pretențiile formulate în contradictoriu cu pârâta SC F. SRL tribunalul a constatat că aceasta nu poate fi obligată la penalități pentru depășirea termenului contractual de execuție și predare a locuinței reclamantei, având în vedere, pe de o parte că aceasta a cesionat drepturile și obligațiile din contractul de antrepriză generală din 19 aprilie 2005 ulterior expirării termenului, pe de altă parte că potrivit art. 9 alin. (2) din contractul de cesiune răspunderea acestuia era limitată "cesionarul răspunde pentru executarea obligațiilor ce decurg din contractul cesionat începând cu data încheierii prezentului contract de cesiune".

Împotriva acestei sentințe, reclamanta A. (fosta B.) a declarat apel, care, prin Decizia civilă nr. 1736 din 28 octombrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a fost admis. A fost schimbată în tot hotărârea atacată, în sensul că a fost admisă acțiunea. S-a dispus rezilierea contractului de construire din 13 noiembrie 2007 și a actelor adiționale la acesta, precum și a contractelor de cesiune ulterioare. A fost obligată pârâta F. SRL la plata sumei de 127.624,56 euro - astfel cum a fost precizată, reprezentând debit principal și la plata penalităților de 0,15% pe zi de întârziere, calculate la această valoare, calculată de la data introducerii acțiunii - 12 aprilie 2012 și până la plata efectivă a sumei. Prin aceeași decizie, a fost obligată pârâta la plata sumei de 24.760 lei - cheltuieli de judecată (taxa de timbru fond și apel și onorariu expert).

Pentru a hotărî astfel, instanța de control judiciar a constatat că la data de 19 aprilie 2004, G. a încheiat cu SC J. SA în calitate de Antreprenor general contractul de antrepriză generală nr. x având ca obiect realizarea de lucrări constând în locuințe "la cheie" în amplasamentul I., printre care și locuința ce ulterior avea să fie contractată de către reclamantă.

La data de 19 septembrie 2006 s-a încheiat între antreprenorul inițial SC J. S.A. și SC H. SRL contractul de cesiune a contractului de antrepriză generală din 19 aprilie 2004 cu privire la un număr de 29 unități locative din cele 34 cate fuseseră prevăzute inițial în contract.

Reclamanta a încheiat cu aceasta din urmă, contractul de construire din 13 noiembrie 2007, prin care societatea se obligă să construiască o locuință la cheie tip S3A. Prețul locuinței stabilit inițial la valoarea de 132.924 și majorat conform actului adițional nr. x/2007 la suma de 138.464 euro a fost achitat integral.

La data de 5 noiembrie 2007 reclamanta a încheiat cu G. un contract intitulat "de mandat" nr. x, prin care împuternicea, pe G. să se ocupe de realizarea construcției, respectiv să o reprezinte în relațiile cu proiectantul și Antreprenorul general, în vederea urmăririi executării și finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate la termen și în conformitate cu condițiile de calitate stabilite prin contractul de construire (art. 1 din contractual de mandat).

Totodată, G. avea dreptul să utilizeze din conturile reclamantei de avans și de credit, deschise la K., sumele necesare recuperării cheltuielilor avansate pentru deschiderea amplasamentului și executarea lucrărilor de construire, în vederea realizării locuinței, cheltuielile necesare a fi efectuate pe parcursul execuției lucrărilor, precum și celelalte costuri cuprinse în prețul locuinței. Termenul de predare a locuinței era de 24 de luni de la ordinul de începere al lucrărilor.

La aproximativ 6 luni de la încheierea contractului de construire cu SC H. SRL, între SC H. SRL și SC D. SRL s-a cesionat construirea unui număr de 25 unități locative, printre care și cea situată pe lotul 607 - 624, contractată de reclamantă.

La solicitarea SC D. SRL s-a încheiat actul adițional nr. 2 la contractul de construire din 13 noiembrie 2007, prin care a acceptat majorarea prețului locuinței și decalarea termenului de finalizare până în luna mai iunie 2010.

La data de 6 iulie 2011, atunci când scadența execuției imobilului contractat fusese depășită, între SC D. SRL și SC F. SRL a intervenit contractul de cesiune înregistrat sub nr. 11318 de către G., prin care se cesiona construirea unui număr de 14 locuințe, printre care și cea contractată de reclamantă.

Întrucât locuința nu fusese finalizată, iar F. SRL solicitase majorarea din nou a prețului locuinței, reclamanta a notificat pârâta G. și constructorul că nu mai dorește continuarea raporturilor contractuale, introducând în instanța prezenta acțiune.

Situația de fapt a fost în mod corect reținută de către prima instanță care, deși a constatat că termenul de finalizare a construcției a fost depășit din culpa pârâtelor D. SRL și G., a apreciat că nu se impune desființarea contractelor de mandat și construire, față de stadiul realizării construcției.

Prin proba cu expertiză tehnică în construcții, administrată în apel, expertul a arătat că lucrările nefinalizate incluse în față I de construcții țin de structura de rezistență, de arhitectură, planșee, termoizolații exterioare, acoperiș, finisaje pereți și tavane, pardoseli, garaj, terasa de peste garaj - toate lipsurile fiind evidențiate în detaliu pentru fiecare luare în parte, inclusivă în faza I.

În plus, efectuarea integrală a lucrărilor din faza a II-a este condiționată și de realizarea lucrărilor nefinalizate incluse în faza I.

Ceea ce este deosebit de important, este aspectul relevat de expertiză, în sensul că nu au fost prezentate documentele solicitate cu privire la calitatea în construcții, în conformitate cu prevederile Legii nr. 10 din 18 ianuarie 1995, actualizată și modificată, privind calitatea în construcții și anume: procese-verbale de lucrări ce devin ascunse din momentul execuției lor; procese-verbale în faze determinante cu participarea reprezentantului I.SC; procese-verbale în faze determinante interne; procese-verbale privind aspectul betonului după decofrare; procese-verbale de stare calitativă a zidăriei de cărămidă; proces-verbal de recepție infrastructură; proces-verbal recepție suprastructură ("la roșu") și altele.

Calitatea unor lucrări executate până în prezent la imobilul contractat de către apelanta reclamantă, situat în Cartierul "I.", este necorespunzătoare din punct de vedere calitativ, conform prevederile Proiectului Tehnic și Detalii de Execuție, nr. x/2003/07.2004, pentru locuința TIP S.3A adaptată, arhitectură (partea scrisă și desenată) și Proiectului Tehnic și Detalii de Execuție, nr. y/81/07.2004, pentru locuința TIP S3A, adaptată, rezistență (partea scrisă și desenată) și în conformitate cu prevederile Legii nr. 10/1995, actualizată și modificată, privind calitatea în construcții.

Așadar, pe lângă faptul că imobilul trebuia finalizat, conform contractului, încă din luna mai - iunie 2010 (potrivit actului adițional nr. 2, prin care i s-a impus reclamantei și o majorare de preț, în cuantum de 25.316 euro), acesta nu este finalizat nici după 5 ani de la expirarea termenului, iar ceea ce s-a realizat nu corespunde standardelor de calitate, astfel cum rezultă din detaliile oferite de expertul tehnic.

Prin urmare, s-a constatat că șansele ca reclamanta să beneficieze de locuința pe care a achitat-o în condițiile contractate, sunt extrem de scăzute, dată fiind și conjunctura economică actuală, când piața imobiliară este "blocată". Dovadă și faptul că toate firmele de construcții agreate de G. fie au intrat în faliment, fie au cesionat, pe rând, contractele încheiate.

Așa fiind, instanța de apel a apreciat că soluția ce se impune pentru instaurarea normalității în acest raport juridic complex este rezilierea contractului de construire din 13 noiembrie 2007 și a actelor adiționale, precum și a contractelor de cesiune ulterioare, consecința fiind obligarea pârâtei F. SRL la plata către reclamantă a sumei de 127.624,56 euro (astfel cum a fost precizată) reprezentând debit principal, precum și la plata penalităților de 0,15% pe zi de întârziere, începând cu data introducerii acțiunii (12 aprilie 2012) și până la plata sumei.

În temeiul art. 1073 din Vechiul C. civ., aplicabil litigiului, reclamanta este îndreptățită să dobândească îndeplinirea exactă a obligației, în caz contrar având dreptul la dezdăunare. Totodată, ea este îndreptățită și la plata de despăgubiri pentru întârzierea în executarea obligației, în condițiile art. 1081 și art. 1082 C. civ., dar și la daune interese moratorii pentru repararea prejudiciului suferit prin executarea cu întârziere a obligației de a edifica și preda la cheie locuința contractată.

Curtea a constatat că în cauză subzistă toate condițiile pentru angajarea răspunderii contractuale a pârâtei F. SRL, respectiv existența faptei ilicite a pârâtei (care nu a predat la termenul scadent imobilul, la cheie), existența unui prejudiciu patrimonial (contravaloarea clauzei penale asumată contractual de către părți, pârâta fiind de drept în întârziere, iar părțile cuantificând anticipat valoarea prejudiciului produs reclamanților prin neîndeplinirea obligațiilor asumate), raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, precum și vinovăția pârâtei (neexecutarea obligației contractuale asumate, prin raportare și la prevederile art. 1080 C. civ.). Referitor la culpa pârâtei în neexecutarea obligațiilor asumate, este evident că aceasta este incidentă; în materia neexecutării unor obligații contractuale culpa se apreciază exclusiv prin prisma aducerii/neaducerii la îndeplinire a obligațiilor asumate.

Chiar dacă pârâta a intervenit mai târziu în raportul contractual complex amintit, prin încheierea contractului de cesiune din 5 martie 2014 (încheiat cu SC F. SRL), prin care a preluat în vederea realizării de lucrări de construcții-rest de executat și lucrări de remediere, un număr de 217 unități locative în amplasamentul I., ea s-a obligat să răspundă pentru eventualele neexecutări ale obligațiilor ce decurg din contractele ce fac obiectul cesionării, de la momentul încheierii acestor contracte (art. 9 alin (3) din contractul din 5 martie 2014).

Instanța de apel nu a dispus și obligarea G. în solidar cu pârâta SC F. SRL la repararea prejudiciului reclamantei, câtă vreme între apelantă și G. nu s-a încheiat un act juridic ce poate reprezenta temei pentru reținerea răspunderii contractuale față de pârâta 2.

Răspunderea G. ar fi putut fi angajată, în temeiul art. 14 din contractul de mandat, în sensul că reclamanta ar fi putut solicita obligarea acesteia la daune-interese, dacă ar fi dovedit că nu s-au depus toate diligențele necesare și nu s-au efectuat toate demersurile ce se impuneau în vederea îndeplinirii și realizării contractului de construire și a scopului pentru care a fost încheiat contractul de mandat.

În temeiul art. 274 din C. proc. civ. pârâta va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 24.760 lei, efectuate în fond și apel (taxă de timbru și onorariu de expert).

În termen legal, împotriva deciziei instanței de apel, atât reclamanta A.  (fostă B.), cât și pârâtele SC F. SRL prin lichidator judiciar L. și SC M. SRL au declarat recurs.

Recursul declarat de reclamanta A. (fostă B.):

Invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., recurenta-reclamantă A. (fostă B.) a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei atacate în sensul admiterii și capetelor de cerere privind rezilierea contractului de mandat din 5 noiembrie 2007 și a obligării pârâtei G. în solidar cu pârâta SC F. SRL la plata sumei de 127.624,56 euro reprezentând debit principal cât și la plata penalităților de 0,15% pe zi de întârziere calculate la această valoare de la data introducerii acțiunii 12 aprilie 2012 până la plata efectivă a sumei.

În opinia recurentei, hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, respectiv a dispozițiilor art. 1540 C. civ., fiind astfel incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cât și motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 față de interpretarea greșită a naturii juridice a contractului de mandat încheiat cu G.

În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanta A. susține, în esență, că instanța a considerat în mod nefondat că nu poate fi angajată răspunderea contractuală a pârâtei G. motivat de împrejurarea că între reclamantă și pârâta G. nu s-a încheiat un act juridic ce poate reprezenta temei pentru reținerea răspunderii contractuale față de G.

Conform art. 14 din contractul de mandat: "Părțile sunt obligate să respecte clauzele prezentului contract fiind răspunzătoare de daune interese ce ar putea decurge din nerespectarea acestora".

Art. 1540 C. civ. prevede că: "Mandatarul este răspunzător nu numai de dol dar și de culpa comisă în executarea mandatului".

Precizează că a susținut atât în fața primei instanțe, cât și prin motivele de apel că menționatul contract de mandat încheiat cu G. are o dublă natură, în sensul că acesta conține atât un mandat, cât și o antrepriză în construcții.

Coroborând prevederile legii prin care a fost înființată și funcționează G. cu clauzele contractului de mandat, consideră că obligația G. nu este aceea a unui simplu mandatar, ci acționează ca un antreprenor în construcția de imobile.

De asemenea, contractul de mandat trebuie privit în ansamblu, împreună cu contractul de antrepriză generală nr. x/2004 - care stabilește obligațiile G. privind construcția locuințelor, mandatul fiind încheiat în baza contractului de antrepriză.

În raport de cele expuse și de întregul material probator administrat în cauză, recurenta apreciază că trebuia angajată răspunderea G. în temeiul art. 1 din contractul de mandat.

Dacă apreciem că mandatarul G. avea conform contractului de mandat o obligație de diligență astfel că executarea și finalizarea lucrărilor să fie realizată la termen și în condiții de calitate stabilite prin contractul de construire, aceasta nu a reușit să probeze efectuarea unor demersuri serioase și insistente pentru îndeplinirea mandatului său.

Pe de altă parte, prin expertiza tehnică în construcții efectuată în faza procesuală a apelului, s-a stabilit că lucrările nu sunt conforme, iar termenul de finalizare a fost depășit în prezent cu peste 5 ani, aspecte pe care în mod corect le-a reținut și instanța de apel.

În plus, obligația mandatarului trebuie apreciată cu mai multă rigurozitate fiind vorba despre un mandat remunerat, G. încasând un comision de 3% din valoarea lucrărilor.

În ceea ce privește natura juridică a contractului de mandat, acesta are o natură dublă - mixtă: este atât un mandat, cât și un contract de antrepriză, aceasta întrucât contractul are ca obiect acte sau fapte materiale ce constau în supravegherea lucrărilor, în emiterea de dispoziții de șantier și în asigurarea prezenței unui diriginte de șantier.

Conform art. 5 din Legea nr. 152/1998, G. este autorizată să efectueze toate operațiunile imobiliare necesare construirii, finalizării și predării către beneficiari a locuințelor construite prin programele proprii.

Astfel, deși G. avea conform contractului de mandat obligația să se ocupe de realizarea construcției, respectiv să reprezinte reclamanta în relațiile cu proiectantul și antreprenorul general în vederea urmăririi executării și finalizării lucrărilor, pentru ca acestea sa fie realizate la termen și în conformitate cu condițiile de calitate stabilite prin contractul de construire (art. 1 din contractul mandat), dar și obligațiile stabilite prin contractul de antrepriză generală din 19 aprilie 2004, parte integrantă a contractului de mandat, aceasta nu și le-a îndeplinit în mod corespunzător.

Deși instanța de apel a reținut în mod corect faptul că lucrările executate până în prezent la imobilul contractat de către reclamantă situat în cartierul I., tip S, sunt necorespunzătoare din punct de vedere calitativ, conform prevederilor Proiectului Tehnic și Detalii de Execuție nr. x/2003/2004 și în conformitate cu prevederile Legii nr. 10/1995, actualizată și modificată, privind calitatea în construcții, nu a reținut nicio culpă în sarcina G., care avea chiar obligația supravegherii lucrărilor.

Clauzele contractului de antrepriză generală, mai susține recurenta, demonstrează că G. a acționat nu numai ca un simplu mandatar însărcinat cu supravegherea lucrărilor de construcții, ci în calitate de antreprenor în construcții.

În ceea ce privește soluția instanței de apel privind respingerea cererii reclamantei vizând obligarea G. la plata penalităților de întârziere, arată că deși în contractul de mandat nu a fost determinat anticipat cuantumul daunelor interese prin inserarea unei clauze penale, conform art. 64 alin. (1) din contractul de antrepriză generală din 19 aprilie 2005 dacă terminarea obiectivului este întârziată din vina antreprenorului general peste data convenită în graficul de realizare, acesta va plăti - pentru beneficiarii locuințelor penalizări în valoarea de 0,15% pe zi de întârziere din valoarea contractului, până la îndeplinirea efectivă a obligațiilor asumate prin contract.

Totodată, conform art. 10 din contractul de construire din 13 noiembrie 2007 pentru nepredarea locuinței la termenul stabilit prin contract, din cauze imputabile antreprenorului general acesta va plăti beneficiarului penalități de 0,15% pe zi de întârziere din valoarea contractului până la predarea efectivă a acesteia, conform contractului de antrepriză generală.

În situația în care instanța de apel a stabilit faptul că SC M. SRL este culpabilă și a fost obligată la plata penalităților de întârziere de 0,15% pe zi de întârziere, față de invocarea unei solidarități legale întemeiate pe art. 42 C. com. consecința ar fi fost aceea de a obliga G. împreună cu constructorul la plata penalităților de întârziere.

Recursul declarat de pârâta SC F. SRL prin lichidator judiciar L.:

În argumentarea recursului, pârâta SC F. SRL prin lichidator judiciar L. a susținut, în esență, nelegala sa citare în faza procesuală a apelului, motivat de împrejurarea că aceasta a fost citată la sediul societății, în condițiile în care, prin încheierea pronunțată la data de 20 ianuarie 2015 de Tribunalul Ilfov, în dosarul nr. x/03/2013, s-a reținut că față de societatea F. a fost deschisă procedura insolvenței potrivit dispozițiilor art. 107 alin. (1) raportat la art. 33 alin. (6) din Legea nr. 85/2006 și intrarea în faliment prin procedură simplificată.

Astfel, de la acest moment, potrivit dispozițiilor art. 37 și art. 61 din Legea insolvenței, procedura urma a fi efectuată doar la sediul lichidatorului.

Or, după cum rezultă din încheierile pronunțate la termenele de judecată din data de 30 aprilie 2014, 25 iunie 2014, societatea F. a fost citată la adresa sediului social.

Începând cu termenul de judecată din data de 1 octombrie 2014, instanța constatând faptul că toate citațiile emise până la acel moment au fost returnate cu mențiunea "destinatar mutat", a procedat potrivit art. 95 C. proc. civ., la citarea prin publicitate/afișare la ușa instanței (fapt confirmat de încheierile de ședința din 1 octombrie 2014, 29 octombrie 2014, 26 noiembrie 2014, 10 decembrie 2014, 14 ianuarie 2015).

Solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare, cu trimitere spre rejudecare către instanța de apel, urmând a dispune reluarea tuturor actelor de procedură care au fost efectuate începând cu momentul nelegalei citări a societății F. SRL., potrivit dispozițiilor art. 304 alin. (1) pct. 5, art. 105 alin. (1) și alin. (2), art. 315 alin. (2), cu raportare la dispozițiile art. 95 alin. (1) și 2, art. 85 și 87 pct. 2 C. proc. civ., art. 37 și art. 61 din Legea nr. 85/2006.

Recursul declarat de pârâta SC M. SRL.:

Invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 5, 6, 7 și 9 C. proc. civ., recurenta-pârâtă SC M. SRL a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel București, în temeiul art. 304 pct. 5 C. proc. civ. și, în subsidiar, modificarea în tot a deciziei recurate și, în consecință, respingerea apelului formulat de reclamanta A., ca nefondat.

În dezvoltarea motivului de nelegalitate reglementat de prevederile art. 340 pct. 5 C. proc. civ., pârâta susține, în esență, încălcarea dispozițiilor art. 105 alin. (2) C. proc. civ. față de pârâta SC F. SRL., în sensul că instanța de apel a dispus soluționarea cauzei fără citarea acesteia în mod legal.

Apreciază că instanța de apel era obligată să citeze societatea F. SRL la sediul lichidatorului judiciar și, doar în situația în care această procedură nu s-ar fi putut duce la îndeplinire, să procedeze la citarea prin publicitate/afișare la ușa instanței.

În temeiul art. 304 pct. 6 C. proc. civ., recurenta SC M. SRL susține că instanța de apel a pronunțat o hotărâre prin care a dat mai mult decât s-a cerut stabilind în sarcina pârâtei obligația de plată a debitului principal deși apelanta-reclamanta nu solicitase acest lucru împotriva SC M. SRL., ci împotriva pârâtei G..

Astfel, suma de 127.624,56 euro reprezentând prețul achitat pentru lucrările executate la imobil a fost solicitată de la pârâta G., instanța de apel încălcând principiul disponibilității a dispus obligarea SC M. SRL la plata acestei sume, deși apelanta nu solicitase acest lucru.

Totodată, în opinia recurentei, decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, instanța de apel angajând răspunderea civilă contractuală a SC M. SRL., fără a motiva în acest sens, încălcând dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Motivarea instanței de apel se rezumă la a enumera condițiile angajării răspunderii civile contractuale fără a efectua o analiză asupra îndeplinirii condițiilor răspunderii, deși în cauză fuseseră formulate apărări și administrate probe în sensul respingerii acesteia.

Consideră că instanța de apel a reținut în mod greșit în sarcina sa: existența faptei ilicite (că nu a predat la termenul stabilit imobilul la cheie); existența unui prejudiciu patrimonial (contravaloarea clauzei penale asumată contractual de părți); vinovăția SC M. SRL constând în culpa pentru neexecutarea obligațiilor contractuale.

În ceea ce privește termenul stabilit de predare a imobilului la cheie, susține, în esență, că singurul termen de predare al imobilului a fost stabilit pentru luna iunie 2010 între reclamantă și constructorii anteriori SC M. SRL și nu este opozabil acesteia.

Este evident că pentru SC M. SRL, care a cesionat contractul de construire în anul 2014, predarea imobilului cu 4 ani în urmă este o clauza imposibilă, care nu ne poate fi opusă, potrivit principiului ad impossibilium, nulla obligatio.

Prin urmare, arată recurenta-pârâtă, în lipsa unui termen depășit nu poate exista un prejudiciu stabilit ca urmare a neîndeplinirii obligației de predare a imobilului de către SC M. SRL.

Cât privește culpa pârâtei, reținută de către instanța de apel, reiterează susținerea din apel conform căreia reclamanta a fost cea care a încălcat dispozițiile contractului de antrepriză neasigurând sursele de finanțare necesare continuării lucrării.

SC M. SRL a cesionat contractul de antrepriză generală asupra imobilului reclamantei la data de 5 martie 2014, motiv pentru care aceasta nu ar putea fi trasă la răspundere atâta timp cât cocontractantul său nu și-a respectat propriile obligații.

Sub un ultim aspect, apreciază că instanța de apel a pronunțat o hotărâre lipsită de temei legal, dată cu aplicarea greșită a legii.

Aceasta întrucât, instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 1020 și art. 1021 C. civ. dispunând rezilierea contractului de construire, fără a ține seama de stadiul realizării construcției în raport de obligațiile asumate de constructori, calitatea reclamantei de proprietar al imobilului, starea de insolvență a societăților de construcție care au încasat sumele de bani din contul reclamantei.

Trebuie avut în vedere și faptul că reclamanta a solicitat rezoluțiunea contractului, iar instanța a dispus rezilierea, deși nu exista o precizare a cererii de apel în acest sens.

În al doilea rând, chiar dacă în mod greșit instanța de apel a dispus rezilierea contractului de antrepriză generală, trebuia să dispună și cu privire la imobilul edificat în baza sa, și să-l atribuie pârâtei SC M. SRL ca urmare a obligării acesteia la plata sumei de 127.624,56 euro, constând în prețul lucrărilor efectuate la acest imobil.

Recurenta-pârâtă apreciază că instanța de apel, a încălcat și dispozițiile art. 57 și urm. C. proc. civ. prin admiterea cererii de introducere în cauza a sa.

Astfel, la termenul de judecată din data de 11 februarie 2015, apelanta A. a formulat o cerere de introducere în cauza a SC M. SRL Cererea nu a fost argumentată în drept indicându-se doar faptul că între SC F. SRL și societatea pârâtă a intervenit un contract de cesiune, încheiat la data de 5 martie 2014, având ca obiect și construcția imobilului intimatei.

Cererea formulată de reclamantă nu poate fi încadrată în niciuna dintre modalitățile prin care un terț poate dobândi calitatea de parte, nefiind îndeplinite premisele adminisibilității acesteia.

În temeiul art. 308 alin. (2) C. proc. civ., reclamanta A. (fostă B.) a formulat întâmpinare la recursul declarat de pârâta SC F. SRL prin care a invocat excepția lipsei de interes a acesteia în promovarea recursului, motivat de împrejurarea că aceasta se situează pe poziția părții care a câștigat procesul. Pe fond, a solicitat, în esență, respingerea recursului.

Prin întâmpinarea formulată la recursul declarat de pârâta SC M. SRL., reclamanta A. (fostă B.) a solicitat, în esență, respingerea acestuia, ca nefondat.

Intimata-pârâtă C. a formulat întâmpinare la recursurile declarate în cauză, prin care a solicitat, în esență, respingerea acestora.

Analizând decizia recurată, în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. (fostă B.) este nefondat, urmând a-l respinge, pentru următoarele considerente:

Pornind de la cadrul legal instituit de art. 969 C. civ., conform căruia convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante, este în obligația instanței de apel să examineze în mod real voința părților semnatare ale contractelor încheiate, or, în cauză, aceste aspecte au fost pe deplin analizate, nefiind incident motivul instituit de pct. 8 al art. 304 C. proc. civ.

Este de necontestat că la data de 19 aprilie 2004, G. a încheiat cu SC J. S.A. în calitate de antreprenor general contractul de antrepriză generală nr. x având ca obiect realizarea de lucrări constând în locuințe "la cheie" în amplasamentul I., printre care și locuința ce ulterior avea să fie contractată de către reclamantă.

La data de 19 septembrie 2006 s-a încheiat între antreprenorul inițial SC J. S.A. și SC H. SRL contractul de cesiune a contractului de antrepriză generală din 19 aprilie 2004 cu privire la un număr de 29 unități locative din cele 34 câte fuseseră prevăzute inițial în contract.

Reclamanta a încheiat cu aceasta din urmă, contractul de construire din 13 noiembrie 2007, prin care societatea se obligă să construiască o locuință la cheie tip S3A pe lotul nr. 608. Prețul locuinței stabilit inițial la valoarea de 132.924 și majorat conform actului adițional nr. x/2007 la suma de 138.464 euro a fost achitat integral.

La data de 5 noiembrie 2007 reclamanta a încheiat cu G. un contract intitulat "de mandat" nr. x, prin care împuternicea, pe G. să se ocupe de realizarea construcției, respectiv să o reprezinte în relațiile cu proiectantul și Antreprenorul general, în vederea urmăririi executării și finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate la termen și în conformitate cu condițiile de calitate stabilite prin contractul de construire (Art. 1/contract mandat).

La aproximativ 6 luni de la încheierea contractului de construire cu SC H. SRL., între SC H. SRL și SC D. SRL s-a cesionat construirea unui număr de 25 unități locative, printre care și cea situată pe lotul 607 - 624, contractată de reclamantă.

La solicitarea SC D. SRL s-a încheiat actul adițional nr. 2 la contractul de construire din 13 noiembrie 2007, prin care a acceptat majorarea prețului locuinței și decalarea termenului de finalizare până în luna mai iunie 2010.

La data de 6 iulie 2011, atunci când scadența execuției imobilului contractat fusese depășită, între SC D. SRL și SC F. SRL a intervenit contractul de cesiune înregistrat sub nr. 11318 de către G., prin care se cesiona construirea unui număr de 14 locuințe, printre care și cea contractată de reclamantă.

Pârâta SC M. SRL a încheiat cu SC F. SRL contractul de cesiune din 5 martie 2014, prin care a preluat în vederea realizării de lucrări de construcții-rest de executat și lucrări de remediere, un număr de 217 unități locative în amplasamentul I., obligându-se să răspundă pentru eventualele neexecutări ale obligațiilor ce decurg din contractele ce fac obiectul cesionării, de la momentul încheierii acestor contracte (art. 9 alin (3) din contractul din 5 martie 2014).

Este de reținut că prin convențiile încheiate de părți, s-au stabilit drepturi și obligații specifice fiecărui raport juridic pe care acestea îl guvernau, iar potrivit art. 973 C. civ., drepturile și obligațiile care rezultă dintr-un contract nu pot profita și nici nu pot dăuna altor persoane, respectiv nimeni nu poate fi obligat printr-un contract la care nu a fost parte.

Împrejurarea că între contractele încheiate de părți există o strânsă legătură nu poate determina transferul obligațiilor antreprenorului general, de plată a penalităților de întârziere, către mandatar, acesta urmând să răspundă numai în temeiul contractului de mandat.

Este adevărat că operațiunile juridice desfășurate de părți au un caracter complex, însă răspunderea G. nu poate fi antrenată decât în baza contractului de mandat, care dă dreptul mandantului la daune interese în temeiul art. 14 numai în condițiile dovedirii prejudiciului, fără ca părțile să fi prestabilit în sarcina pârâtei obligația de plată către reclamant a unor penalități de întârziere pentru neexecutarea mandatului.

În mod greșit, recurenta-reclamantă se prevalează de încălcarea art. 1540 C. civ., întrucât raporturile juridice pe care le are aceasta cu G. sunt întemeiate pe contractul de mandat. Acest contract de mandat presupune urmărirea executării și finalizării lucrărilor de construire, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic și autorizației de construire, la termen și în conformitate cu condițiile de calitate stabilite prin contractul de construire.

În consecință, obligațiile intimatei G. față de beneficiar (reclamanta) decurg din contractul de mandat și reprezintă obligații de diligență.

Raportat la situația de fapt stabilită, cu respectarea art. 969 C. civ., în mod legal, instanța de apel a reținut că, în speță, G. și-a îndeplinit obligația de diligență de a urmări executarea și finalizarea lucrărilor.

În lipsa unei clauze penale în contractul de mandat și a unei solidarități pasive (cu antreprenorul general), nu se poate pretinde că instanța de apel a schimbat natura juridică a actelor deduse judecății.

Vor fi înlăturate și susținerile recurentei-reclamante referitoare la existența unei solidarități întemeiate pe dispozițiile art. 42 C. com., întrucât prezumția de solidaritate, potrivit alin. (3) al textului legal menționat, este aplicabilă ori de câte ori obligația are un caracter comercial, or, contractul de mandat încheiat în cauză este un contract civil.

În raport de considerentele expuse, Înalta Curte constată că nu se confirmă nici motivul de nelegalitate instituit de prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât, astfel cum s-a arătat, instanța de apel a dat o corectă eficiență dispozițiilor legale și principiilor de drept incidente speței.

Pentru rațiunile înfățișate, constatând că nu sunt incidente motivele de nelegalitate instituite de pct. 8 și 9 ale art.