ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1446/2018

Asupra recursurilor de față;

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 9 ianuarie 2013 sub nr. x/2013 reclamanta S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B., a chemat în judecată pe pârâții C., D. și E., pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, că se dispună obligarea acestora, în solidar, la plata sumei de 630.000 euro, exclusiv TVA, reprezentând valoarea tuturor costurilor angajate în vederea realizării imobilului situat în București, plus penalități de întârziere și profitul nerealizat ca urmare a neplății remunerației; cu cheltuieli de judecată.

La data de 28 ianuarie 2013, reclamanta a depus la dosar cerere precizatoare (dosar Tribunal), prin care a arătat că prejudiciul reclamat la plată prin acțiunea introductivă, este în cuantum de 4.205.500,59 RON și este format din:

- prejudiciul efectiv (damnum emergens), constând în valoarea tuturor costurilor efectiv angajate de reclamantă în vederea realizării imobilului, în cuantum de 2.400.000 RON, valoare care rezultă din înscrisurile contabile ce fac dovada cheltuielilor, în condițiile Legii nr. 81/1990 și ale Legii nr. 571/2003;

- profitul nerealizat (lucrum cessans), în cuantum de 1.805.500,59 RON, constând în diferența în plus dintre cheltuielile totale ce urmau a fi angajate de reclamantă pentru realizarea imobilului, adică suma de 2.823.529,41 RON (valoare ce include atât cheltuielile ce au fost efectiv făcute, până la data încetării contractului - adică suma de 2.400.000 RON - cât și cheltuielile ce ar mai fi fost necesare pentru realizarea integrala a imobilului) pe de o parte și prețul indicat în art. 6 din contactul de antrepriză (adică suma de 1.050.000 euro - echivalentul a 4.629.030 RON la cursul de referința al BNR din ziua acțiunii introductive de 1 euro = 4,4086 RON), pe de altă parte.

La data de 10 februarie 2014, reclamanta a depus la dosar o nouă cerere precizatoare (dosar Tribunal), prin care a arătat că prejudiciul reclamat la plată prin acțiunea introductivă, este în cuantum de 5.796.243,60 RON inclusiv TVA și este format din:

- prejudiciul efectiv (damnum emergens), constând în valoarea tuturor costurilor efectiv angajate de reclamantă în vederea realizării imobilului, în cuantum de 1.281.300 RON, valoare care rezultă din concluziile raportului de expertiză;

- profitul nerealizat (lucrum cessans), în cuantum de 4.514.943,60 RON, constând în diferența în plus dintre cheltuielile totale angajate de reclamantă pentru realizarea imobilului, adică suma de 1.281.300 RON, pe de o parte, și prețul indicat în art. 6 din contactul de antrepriză (adică suma de 1.050.000 euro + TVA - echivalentul a 5.796.243,60 RON la cursul de referința al BNR din data de 10.12.2013 - 1 euro = 4,4518 RON), pe de altă parte. A apreciat reclamanta că ar fi înregistrat acest profit (ca diferență dintre prețul contractului de antrepriză și totalul costurilor) dacă nu ar fi existat faptele culpabile ale pârâților care au întemeiat acțiunea introductivă.

Prin încheierea de ședință din 15 aprilie 2013, prima instanță a respins, ca neîntemeiate, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților C. și D., precum și excepția prescripției dreptului material la acțiune, pentru motivele arătate în cuprinsul acestei încheieri.

Prin sentința civilă nr. 551 din 10 februarie 2014 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2013 s-a admis, în parte, cererea de chemare în judecată, fiind obligați pârâții la plata către reclamantă a sumei de 792.330 RON, reprezentând valoarea costurilor pentru executarea lucrărilor de edificare a construcției, în regim de înălțime S+P+2E+3E retras, situată în București, str. x, corp A, precum și la plata către reclamantă a sumei de 4.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată. S-au respins restul pretențiilor, ca neîntemeiate.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că prin contractul de antrepriză generală nr. 015-01 din 7 iunie 2008, reclamanta S.C. A. S.R.L., în calitate de antreprenor s-a obligat față de pârâții C., D. și E., în calitate de beneficiari, să execute lucrări de construcții - amenajări (inclusiv și fără a se limita la instalațiile electrice, procurarea de materiale etc.) pentru realizarea imobilului S+P+2E+M situat pe terenul în suprafață de 300 m.p. din strada x nr. x.

În conformitate cu art. 3 din contract, antreprenorul s-a obligat să realizeze lucrările cu materialele și manopera, respectiv mijloacele tehnice și personal proprii, suportând toate costurile ce concură la realizarea lucrărilor, cu mențiunea că prețul ferm al materialelor ce urmează a fi încorporate prevăzut în devizul ofertă să fie în prealabil acceptat de beneficiar.

Părțile au stabilit termenul de efectuare a lucrărilor ca fiind 31 octombrie 2009 - art. 4 - iar în privința prețului - art. 6 - s-a convenit că beneficiarul va plăti antreprenorului suma de 1.050.000 euro, la care se adaugă TVA, ce va fi calculată ca produs dintre cantitățile de lucrări puse în operă și prețurile unitare prevăzute în anexa 3.

Prin sentința civilă nr. 7049 din 7 octombrie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a VII-a civilă în dosarul nr. x/2011, s-a respins ca neîntemeiată contestația formulată de pârâții C. și D. împotriva măsurii administratorului judiciar al S.C. A. S.R.L. prin care s-a respins cererea acestora de înscriere la masa credală a creanței în sumă de 376.887,20 RON, echivalentul sumei de 92.000 euro. Declarația de creanță a fost formulată de pârâții C. și D., în calitate de beneficiari, în temeiul contractului de antrepriză generală nr. x din 7 iunie 2008 încheiat cu S.C. A. S.R.L., aceștia prevalându-se de clauza cuprinsă în art. 31 lit. a) din contract. Atât prin contestația formulată în fața judecătorului sindic, cât și prin cererea de recurs împotriva sentinței menționate, pârâții F. au susținut încheierea contractului de antrepriză de către pârâtul E. în nume propriu, dar și în numele lor, confirmând astfel calitatea lor mandanți la încheierea contractului de antrepriză.

Având în vedere cele expuse, prima instanță a reținut că pârâții C. și D. nu mai pot invoca în cauza de față lipsa mandatului, recunoscut anterior în mod expres prin cererile formulate în procedura insolvenței, astfel cum s-a reținut și prin încheierea de ședință din data de 15 aprilie 2013, prin care această instanță a respins excepția lipsei calității procesuale pasive.

Față de împrejurarea că reclamanta, în calitate antreprenor, nu a executat în întregime lucrările de construire, prima instanță a reținut, în prealabil, că beneficiarii nu datorează integral remunerația în cuantum de 1.050.000 euro + TVA. Obligația beneficiarilor de a plăti această sumă, ca preț contractual, există numai în cazul finalizării construcției, astfel cum rezultă din clauzele art. 7 și 8 din convenție.

În același timp însă, este de necontestat că reclamanta a efectuat parțial lucrarea, astfel încât contraprestația beneficiarilor se reduce în mod corespunzător pentru lucrările real executate, fără ca înțelegerea dintre pârâți, atestată de convenția autentificată cu nr. x din 27 aprilie 2010 de B.N.P. G. și H. să producă efecte asupra obligației beneficiarilor rezultate din contractul de antrepriză. Atât contractul de asociere autentificat cu nr. x din 28 mai 2009 de B.N.P. I., completat și modificat prin cele două adiționale, cât convenția autentificată cu nr. x din 27 aprilie 2010 de B.N.P. G. și H. produc efecte exclusiv față de părțile contractante, conform art. 973 din C. civ. de la 1864 (act normativ sub imperiul căruia s-au încheiat contractele).

Prima instanță a considerat nerelevantă afirmația pârâților F. în sensul că nu au fost informați cu privire la stadiul de execuție a lucrării, în condițiile în care prin contractul de antrepriză nu s-a prevăzut recepția pe stadii de execuție, ci numai recepția la finalizarea lucrării. De asemenea, pârâții nu pot invoca lipsa facturilor emise de către reclamantă, care să ateste prețul materialelor și a manoperei pe parcursul realizării lucrării, neexistând nici o clauză contractuală în acest sens. Clauza stipulată în art. 3, prin s-a stabilit că prețul ferm al materialelor ce urmează a fi încorporate, prevăzute în devizul ofertă, va fi în prealabil acceptat de beneficiar nu impietează asupra obligației de plată a pârâților, care s-au obligat la plata unui preț global, prestabilit la suma de 1.050.000 euro, ce urma a fi plătit la finalizarea construcției, prin determinarea lucrărilor real executate. Fiind beneficiari ai lucrării parțial executate, în lipsa înscrisurilor care să ateste prețul materialelor, pârâții urmează a suporta valoarea costurilor lucrărilor de construire, în baza raportului de expertiză întocmit în cauză.

Față de cele expuse, prima instanță, în temeiul art. 969 alin. (1) din C. civ. de la 1864, a reținut obligația pârâților de a plăti valoarea lucrărilor parțial executate, prin raportare la costul materialelor și al manoperei, ca parte componentă a prețului stipulat în mod global prin art. 7 din contractul de antrepriză.

A considera altfel - în sensul că pârâții nu datorează nici o sumă de bani, având în vedere că nu s-a finalizat construcția și că nu s-a încheiat procesul-verbal de recepție la finalizarea lucrărilor - ar semnifica lipsirea de orice efecte a contractului de antrepriză, care nu a fost desființat pe calea acțiunii în nulitate ori prin intervenirea sancțiunii rezilierii judiciare sau convenționale. Obligația beneficiarilor de plăti valoarea lucrărilor real executate subzistă, fiind subînțeleasă din modalitatea de redactare a clauzelor contractuale - art. 3, art. 6 și art. 8.

Prima instanță a constatat, potrivit raportului de expertiză întocmit în cauză de expertul J., că la data întocmirii procesului-verbal de constatare a stadiului fizic al lucrărilor de construcții montaj din data de 7 aprilie 2010, construcția era executată în proporție de 45,75%.

Din același raport de expertiză rezultă că evaluarea lucrărilor de construire executate de către societatea reclamantă, corespunzătoare stadiului de execuție existent la data de 7 aprilie 2010, în baza unui deviz analitic nu este posibilă, având în vedere, în principal, lipsa documentației tehnice corespunzătoare, lipsa facturilor care să ateste procurarea materialelor încorporate în cădire, precum și inexistența documentelor referitoare la personalul angajat care a efectuat lucrarea.

În lipsa acestor înscrisuri, expertul a determinat valoarea lucrărilor de construire executate prin metoda valorii de înlocuire, rezultând valoarea de 792.330 RON. Instanța nu a avut în vedere valoarea de 1.281.300 RON, ca valoare a construcției parțial executate la nivelul anului 2013, deoarece, pe de o parte, instanța a fost învestită cu pretențiile reprezentând costurile realizării construcției, prin raportare la data efectuării lucrărilor, iar pe de altă parte, având în vedere și considerentele anterior expuse, precum și cauza cererii de chemare în judecată, beneficiarii datorează parte din prețul contractual determinat prin prisma costurilor efectiv angajate și nu a valorii ulterioare a construcției.

Referitor la pretențiile în sumă de 4.514.943,60 RON, solicitate de reclamantă cu titlu de profit nerealizat, constând în diferența în plus dintre cheltuielile pentru realizarea imobilului și prețul indicat în art. 6 din contract, prima instanță a constatat că acestea sunt neîntemeiate, în realitate, pe această cale, solicitându-se întregul preț contractual, deși reclamanta și-a îndeplinit numai parțial obligația asumată, iar culpa pârâților - care prin faptele lor să fi pus reclamanta în imposibilitate de a finaliza construcția - nu a fost dovedită, simplele susțineri în acest sens din cuprinsul cererii de chemare în judecată nefiind suficiente.

În cauză s-au formulat apeluri de pârâții C. și D. împotriva sentinței civile nr. 551 din 10 februarie 2014 și a încheierii din 15 aprilie 2013 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2013, iar de pârâtul E. și de reclamanta S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B., împotriva sentinței civile nr. 551 din 10 februarie 2014.

În drept, au fost invocate prevederile art. 282 și urm. vechiul C. proc. civ.

La data de 26 mai 2014 apelanții pârâți C. și D. au formulat întâmpinare la apelul declarat de reclamanta A. S.R.L., prin care au solicitat respingerea acestuia.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 298 alin. (2) raportat la art. 115 și următoarele din vechiul C. proc. civ.

Prin apelul său, pârâtul E. a solicitat modificarea, în tot, a sentinței atacate și respingerea ca neîntemeiată a acțiunii introductive.

Pârâții C. și D., au formulat apel atât împotriva sentinței civile nr. 551 din 10 februarie 2014, cât și împotriva încheierii de ședință din data de 15 aprilie 2013, solicitând instanței să admită apelul, să modifice sentința apelată și să dispună admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive, admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune și respingerea în tot a cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, cu obligarea intimatei reclamante la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul litigiu.

Prin întâmpinarea depusă la termenul de judecată din 25 iunie 2014, S.C. A. S.R.L. a solicitat respingerea apelului pârâților C. și D. ca nefondat.

Prin decizia civilă nr. 1343 din 23 septembrie 2015 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B., împotriva sentinței civile nr. 551 din 10 februarie 2014, s-a respins apelul pârâților C. și D., împotriva încheierii din 15 aprilie 2013, ca nefondat, s-au admis apelurile declarate de pârâții C., D. și E. împotriva sentinței civile nr. 551 din 10 februarie 2014, care a fost schimbată în tot, în sensul respingerii acțiunii, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această decizie, în ceea ce privește apelul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L., instanța de apel a reținut că, în mod eronat, reclamanta a susținut că în dosarul de insolvență s-a stabilit că aparține pârâților culpa contractuală; hotărârea pronunțată în acel dosar, nr. x/2011 al Tribunalului București, nu se impune cu autoritate de lucru judecat, neexistând tripla identitate cerută imperativ de art. 1201 C. civ.

De asemenea, deși în cauză, în cele două etape procesuale a fost administrat un amplu probatoriu, reclamanta nu a reușit să dovedească faptul că imobilul în litigiu a fost edificat prin mijloacele materiale și financiare ale societății, astfel că prejudiciul nu are caracter cert determinat și nu se poate solicita repararea acestuia.

Referitor la încheierea din 15 aprilie 2013, prin care au fost respinse ca neîntemeiate excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâților C. și D., precum și excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei, instanța de apel a reținut că prima instanță a apreciat în mod judicios asupra netemeiniciei acestor excepții, pe baza analizei probelor administrate în susținerea lor.

Cu privire la apelul pârâților împotriva sentinței pronunțate de prima instanță, s-a reținut că este fondat, corespunzător argumentației aduse asupra apelului declarat de reclamantă, reținându-se, în esență, că probele administrate nu conduc la concluzia indubitabilă că imobilul în litigiu a fost edificat prin eforturile S.C. A. S.R.L.

Împotriva deciziei civile nr. 1343 din 23 septembrie 2015 și a încheierilor de ședință din 25 iunie 2014 și 26 noiembrie 2014, a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B..

Prin decizia civilă nr. 1399 din 20 septembrie 2016 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a V-a civilă a admis recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1343 din 23 septembrie 2015 și a încheierilor de ședință din 25 iunie 2014 și 26 noiembrie 2014, pe care le-a casat, și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Instanța de control judiciar a reținut că, pornind de la prevederile contractului de antrepriză, care prevăd realizarea de către antreprenor a lucrărilor de construcție prin manopera și cu materialele proprii, cu mijloacele tehnice și personalul propriu, cu suportarea tuturor costurilor ce concură la realizarea lucrărilor, coroborat cu procesele-verbale de lucrări ascunse semnate de reprezentanții autorităților publice și de constatare a stadiului fizic al lucrărilor din data de 7 aprilie 2010, există prezumția că societatea reclamantă a edificat lucrările în executarea acestui contract de antrepriză.

Această prezumție nu a fost răsturnată prin nicio probă administrată la instanțele de fond.

În condițiile în care existența faptică a lucrărilor este necontestată, a se reține că lipsa documentației tehnice, faptul că documentele contabile analizate nu conduc direct la concluzia că reclamanta este cea care a edificat construcția, nu răstoarnă prezumția arătată, în condițiile în care nu s-a probat că altcineva a avut calitatea de executant, ceea ce echivalează cu necercetarea fondului de către instanța de apel.

S-a mai apreciat că nu s-a avut în vedere întregul context al raporturilor contractuale dintre părți, faptul că, așa cum s-a statuat prin decizia civilă nr. 653 din 16 martie 2012 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă, contractul de antrepriză a fost un act încheiat cu sine-însuși, având în vedere dubla calitate a pârâtului E., atât de beneficiar direct și mandatar al celorlalți beneficiari C. și D., cât și de administrator statutar al antreprenorului S.C. A. S.R.L., faptul că diligența în privința existenței înscrisurilor doveditoare îi aparține administratorului statutar, precum și obligația sa de a le prezenta după intrarea societății în procedura insolvenței. Se impunea, totodată, evaluarea necesității existenței înscrisurilor doveditoare ale edificării construcției și prin prisma dispozițiilor contractuale care prevăd la art. 6 un preț global pentru întreaga lucrare.

Cât privește criticile aduse încheierii de ședință din data de 25 iunie 2014 sub aspectul taxei judiciare de timbru, s-a reținut că sunt fondate, prevederile art. 28 din O.U.G. nr. 80/2013 nefiind aplicabile în speță, astfel că pentru apelul promovat, pârâții datorează taxă judiciară de timbru, care trebuie calculată potrivit art. 3 coroborat cu art. 11 din Legea nr. 146/1997, urmând ca, în rejudecare instanța de apel să ia măsurile procesuale corespunzătoare.

Ca urmare a soluției de casare cu trimitere spre rejudecare cauza a fost din nou înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă la data de 11 ianuarie 2017 sub nr. x/2013*.

Prin decizia civilă nr. 1908 din 14 noiembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2013 a fost anulat apelul formulat de E., cu domiciliul procesual ales în București împotriva sentinței civile nr. 551 din 10 februarie 2014, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2013, ca netimbrat.

Au fost respinse apelurile formulate de reclamanta S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B., cu sediul ales în București și de pârâții C. și D. ambii domiciliați în București, având domiciliul procesual ales în București, împotriva aceleiași sentințe, ca nefondate.

A fost respinsă cererea apelanților-pârâți D. și C. de acordare a cheltuielilor de judecată, ca nefondată.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

Dată fiind problema de drept dezlegată de instanța de recurs în sensul că în apel pârâții datorează taxă judiciară de timbru, la termenul de judecată din data de 28 februarie 2017 s-a pus în vedere acestora să timbreze ambele apeluri.

Apelantul-pârât E. nu s-a conformat acestei obligații, motiv pentru care prin încheierea de ședință din data de 30 mai 2017 s-a admis excepția de netimbrare cu privire la apelul formulat de acesta.

Față de această soluție și date fiind prevederile art. 20 din Legea nr. 146/1997, apelul formulat de pârâtul E. a fost anulat ca netimbrat.

Cât privește apelul formulat de pârâții C. și D., cu titlu prealabil, s-a reținut că aceștia au formulat apel și împotriva încheierii din data de 15 aprilie 2013, prin care au fost respinse de prima instanță, ca neîntemeiate excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților C. și D., precum și excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei.

În primul ciclu procesual, prin decizia civilă nr. 1343 din 23 septembrie 2015 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă, printre altele, s-a respins, ca nefondat, apelul pârâților F. împotriva încheierii din 15 aprilie 2013, iar împotriva acestei decizii s-a formulat recurs doar de către reclamanta A. (care a solicitat admiterea în tot a acțiunii), nu și de către pârâții F..

Ca urmare, reiese că soluția de respingere, ca neîntemeiată, a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâților F., precum și excepția prescripției dreptului material la acțiune a trecut în puterea lucrului judecat și nu mai poate fi repusă în discuție în această etapă procesuală, astfel că motivele din apelul pârâților cu privire la această încheiere au mai fost analizate.

S-a avut în vedere că, prin neatacarea deciziei civile nr. 1343 din 23 septembrie 2015 cu privire la respingerea apelului lor la încheierea din 15 aprilie 2013, pârâții F. nu au supus atenției instanței de recurs această soluție, iar față de principiul disponibilității Înalta Curte de Casație și Justiție a judecat recursul doar în limitele criticilor formulate de recurenta reclamantă A. (și care vizau doar fondul pretențiilor deduse judecății), neavând a statua și cu privire la modul în care în primul apel s-a respins apelul la încheierea respectivă, astfel că soluția de respingere, ca neîntemeiată, a excepțiilor lipsei calității procesuale pasive a pârâților F. și prescripției dreptului material la acțiune a intrat în puterea lucrului judecat.

Oricum, instanța de apel a reținut, în rejudecare, că motivele de apel prin care apelanții pârâți F. susțin nelegalitatea încheierii de ședință din 15 aprilie 2013 sunt netemeinice, față de următoarele considerente:

Astfel, cât privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților C. și D., în mod corect prima instanță a procedat la respingerea acesteia, față de faptul că prin sentința nr. 7049 din 7 octombrie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a VII-a civilă, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 653 din 16 martie 2012 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă, ambele pronunțate în dosarul nr. x/2011, s-a stabilit cu putere de lucru judecat că soții F. au fost părți în contractul de antrepriză din data de 7 iunie 2008 încheiat cu reclamanta A. S.R.L. și că pârâtul E. a semnat acest contract și în calitate de mandatar al pârâților F..

Motivele de apel prin care apelanții pârâți F. contestă puterea de lucru judecat în prezenta cauză a deciziei nr. 653 din 16 martie 2012 nu pot fi reținute, față de faptul că prin care aceste critici apelanții pârâți contestă în realitate prezumția legală irefragabilă în sensul că soluția cuprinsă într-o hotărâre este prezumată a exprima adevărul și nu mai poate fi contrazisă printr-o altă hotărâre, scopul acestei prezumții fiind să nu se ajungă în situația în care două hotărâri judecătorești irevocabile să se contrazică iar drepturile recunoscute printr-o hotărâre să fie într-un sens contrar unei alte hotărâri, anterioare, date într-un alt proces.

Or, atât timp cât printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă (cea pronunțată în dosarul nr. x/2011) s-a stabilit calitatea de părți a pârâților F. în contractul de antrepriză încheiat cu reclamanta A., indiferent de obiectul și cauza cererii ce a fost soluționată prin sentința judecătorului sindic, rezultă că aceștia nu mai pot invoca în prezenta cauză lipsa calității procesuale pasive pe temeiul lipsei mandatului acordat pârâtului E. și a faptului că soții F. nu ar fi obligați contractual față de apelanta reclamantă.

De altfel, susținerile apelanților pârâți F. în sensul că nu ar fi părți în contractul de antrepriză sunt combătute chiar și de o serie de înscrisuri emanând de la aceștia - a se vedea spre ex. Notificarea din 5 mai 2010 prin care s-a notificat reclamantei rezilierea de plin drept a contractului (primul dosar apel) și declarația de creanță (dosar). Or, notificarea rezilierii contractului implică o recunoaștere de către apelanții F. a calității de parte în contractul de antrepriză, iar din simpla lecturare a declarației de creanță se observă că aceasta cuprinde o mărturisire expresă și necondiționată în același sens.

Cât privește criticile referitoare la excepția prescripției dreptului material la acțiune, chiar în situația în care s-ar considera că soluția de respingere a excepției nu a intrat în puterea lucrului judecat prin neatacarea de către pârâții F. a deciziei nr. 1343 din 23 septembrie 2015, pronunțate în primul apel, acestea tot nu ar fi fondate.

Astfel, tot prin sentința nr. 7049 din 7 octombrie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a VII-a civilă, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 653 din 16 martie 2012 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă, la care s-a făcut referire mai sus, s-a stabilit cu putere de lucru judecat că beneficiarii contractului de antrepriză din 7 iunie 2008, respectiv pârâții C. și D. și pârâtul E. au acceptat continuarea contractului până la data de 5 mai 2010.

Or, în raport de această dată și de prevederile art. 3 alin. (1) și (7) din Decretul nr. 167/1958 reiese că la data formulării cererii de chemare în judecată (9 ianuarie 2013), termenul de prescripție nu era împlinit.

Mai mult, se are în vedere că, astfel cum a reținut și prima instanță, din înscrisurile de la dosar (Actul adițional nr. 2 la Contractul de asociere nr. x din 24 aprilie 2008 și Convenția nr. 979 din 27 aprilie 2010) apelanții-pârâți F. au recunoscut că termenul de finalizare a imobilului a fost prelungit până la data de 31 martie 2010, astfel că termenul de prescripție nu putea începe să curgă anterior acestui moment, date fiind și prevederile art. 8 din contractul de antrepriză.

Referitor la motivele de apel formulate de pârâții F. prin care aceștia critică soluția dată de prima instanță pe fondul cauzei, făcând referire totodată la excepția de neexecutare, ceea ce ar determina, în opinia lor, respingerea acțiunii ca neîntemeiată, acestea au fost analizate împreună cu apelul reclamantei, prin care A. S.R.L. solicită, din contra, subsecvent admiterii apelului său, schimbarea sentinței în sensul admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost precizată.

În primul rând, s-a reținut că, în mod nefondat, s-a apreciat de către apelanta-reclamantă ca eronat raționamentul primei instanțe, în sensul că față de faptul că lucrarea nu a fost finalizată pârâții nu datorează întregul preț al contractului.

După cum s-a arătat mai sus, prin ultima precizare a cererii de chemare în judecată, reclamanta a arătat că prejudiciul reclamat la plată este în cuantum de 5.796.243,60 RON inclusiv TVA și este format din:

- prejudiciul efectiv (damnum emergens), constând în valoarea tuturor costurilor efectiv angajate de reclamantă în vederea realizării imobilului, în cuantum de 1.281.300 RON, valoare care rezultă din concluziile raportului de expertiză;

- profitul nerealizat (lucrum cessans), în cuantum de 4.514.943,60 RON, constând în diferența în plus dintre cheltuielile totale angajate de reclamantă pentru realizarea imobilului, adică suma de 1.281.300 RON, pe de o parte, și prețul indicat în art. 6 din contactul de antrepriză (adică suma de 1.050.000 euro + TVA - echivalentul a 5.796.243,60 RON la cursul de referința al BNR din data de 10 decembrie 2013 - 1 euro = 4,4518 RON), pe de altă parte.

Se observă atât din însumarea acestor valori (care totalizează 5.796.243,60 RON) cât și din explicitarea celor două capete de cerere de către reclamantă, că, în realitate, aceasta a solicitat prin cererea de chemare în judecată obligarea pârâților la plata întregului preț convenit contractual, respectiv 1.050.000 euro + TVA.

Or, față de prevederile art. 6 și 8 din contractul de antrepriză generală din 7 iunie 2008, reiese că prețul de 1.050.000 euro + TVA era datorat de beneficiari (pârâții din prezenta cauză) în situația finalizării lucrărilor de construcție la imobilul S+P+2E+M din str. x, București, ceea ce în cauză nu s-a întâmplat.

Așa fiind, în condițiile în care contractul de antrepriză încheiat între părți are caracter sinalagmatic, obligațiile asumate de către părți sunt interdependente, fiecare dintre ele reprezentând cauza juridică a obligației reciproce a celeilalte părți, dat fiind că apelanta-reclamantă nu și-a executat obligația de finalizare a lucrărilor în termenul convenit contractual, pe cale de consecință nu este îndreptățită nici la încasarea integrală a prețului convenit. Ca urmare, solicitarea sa de obligare a pârâților la plata sumei de 4.514.943,60 RON, constând în diferența în plus dintre cheltuielile totale angajate de reclamantă pentru realizarea imobilului, adică suma de 1.281.300 RON, pe de o parte, și prețul indicat în art. 6 din contactul de antrepriză (adică suma de 1.050.000 euro + TVA - echivalentul a 5.796.243,60 RON), apare ca neîntemeiată.

Aspectele învederate de către apelanta reclamantă prin motivele de apel referitor la faptul că nu i se poate reține neexecutarea obligațiilor asumate prin contractul de antrepriză deoarece pârâții au acționat cu intenția de a frauda drepturile și interesele A., iar pârâtul E., față de dubla sa calitate, a acționat pentru a determina încetinirea și stoparea lucrărilor, nu pot conduce la admiterea apelului reclamantei.

S-a avut în vedere că, independent de faptul că prin decizia nr. 653 din 16 martie 2012 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă s-a reținut caracterul fraudulos al raportului contractual prin raportare la cauza mediată a debitoarei A., acest aspect nu impietează asupra caracterului reciproc al obligațiilor părților, iar față de faptul că apelanta A. nu și-a executat întocmai obligația asumată contractual nu poate pretinde cocontractanților (apelanții pârâți) executarea obligației de plată integrală a prețului.

S-a mai constatat că frauda a fost reținută în hotărârea pronunțată în dosarul nr. x/2011 al Tribunalului București doar în legătură cu încheierea contractului (respectiv față de modul de redactare a clauzelor acestuia s-au depistat indicii privind o posibilă cauză frauduloasă sau ilicită), iar nu și în legătură cu modul de executare a contractului (de ex. că lucrătorii de pe șantier ar fi primit de la pârâtul E. alte însărcinări, astfel cum susține apelanta A.).

În ceea ce privește motivele de apel prin care apelanții F. au criticat soluția primei instanțe prin care au fost obligați la plata sumei de 792.330 RON, reprezentând valoarea costurilor pentru executarea lucrărilor de edificare a construcției, în regim de înălțime S+P+2E+3E retras, situată în București, iar apelanta A. a solicitat, din contra, acordarea sumei de 1.281.300 RON pe care pretinde că ar fi angajat-o pentru realizarea imobilului, acestea sunt nefondate, instanța de apel apreciind că soluția primei instanțe cu privire la acest capăt de cerere este legală și temeinică.

Înalta Curte de Justiție și Casație, în considerentele deciziei de casare nr. 1399 din 20 septembrie 2016, a arătat că prin raportare la situația că existența faptică a lucrărilor nu este pusă sub semnul discuției de către niciuna dintre părți, este necesar a se stabili întregul context al relațiilor contractuale dintre părți (cu o privire specială asupra faptului că respectivul contract de antrepriză a fost un act încheiat cu sine-însuși și că apelantului pârât E., care avea o dublă calitate, îi revenea obligația de a prezenta înscrisurile doveditoare) precum și de a se evalua în ce măsură era necesară existența înscrisurilor doveditoare ale edificării construcției.

Potrivit art. 6 din contract prețul convenit de părți pentru lucrările de construcție-amenajare a imobilului era în cuantum de 1.050.000 euro + TVA, acesta având deci caracter fix, fără a exista posibilitatea de a varia în plus sau în minus în funcție de prețul materialelor și costul muncii.

Ca atare, nu prezintă relevanță aspectul dacă apelanta-reclamantă este în măsură să depună înscrisuri doveditoare cu privire la prețul tuturor materialelor, materiilor prime, utilajelor, lucrătorilor, celorlalte cheltuieli efectuate pentru ridicarea construcției, ci trebuie verificat doar dacă aceasta a administrat suficiente mijloace de probă din care să se desprindă concluzia că lucrările constatate prin procesul-verbal din data de 7 aprilie 2010, care au fost avute în vedere și de raportul de expertiză construcții de la prima instanță, au fost realizate de A. S.R.L.

Or, analizând probele administrate în cauză, instanța de apel a apreciat că acestea dovedesc cu prisosință faptul că apelanta A. a efectuat lucrările corespunzătoare stadiului de execuție din data de 07.04.2010 (moment cu puțin anterior datei la care apelanții F. au notificat reclamantei rezilierea contractului de antrepriză nr. x/2008).

Astfel, la dosarul primei instanțe se regăsesc o multitudine de înscrisuri - a se vedea facturile, avizele de însoțire a mărfii, declarațiile de conformitate, bonuri fiscale, extrase de cont de la dosar prima instanță, cât și cele de la dosar prima instanță: proces-verbal de control al calității lucrărilor, procese-verbale pentru verificarea calității lucrărilor ce devin ascunse, procese-verbale de recepție materiale, ordin de începere lucrări, alte procese-verbale, etc.

În multe din aceste înscrisuri apare menționat ca și executant/constructor apelanta A. S.R.L., fiind menționată totodată și adresa imobilului (), ceea ce vine să infirme susținerile apelanților-pârâți potrivit cărora apelanta-reclamantă nu a efectuat lucrări la imobil și că, mai mult, înscrisurile depuse de aceasta se referă la lucrările executate pe alte șantiere, iar nu la cel din cauză.

Au fost menționate cu titlu de exemplu înscrisurile de la dosar prima instanță, care dovedesc achiziționarea de către apelanta A. a unor materiale de construcții pentru punctul lucru din str. x, procesul-verbal întocmit de Inspectoratul de Stat în Construcții la data de 7 august 2008 (dosar prima instanță) unde apare reclamanta în calitate de antreprenor, procesele-verbale de lucrări ascunse de la același dosar, diverse procese-verbale (dosar prima instanță), în care de asemenea apelanta A. este menționată ca și constructor.

S-a mai reținut că multe din aceste înscrisuri sunt semnate și de d-na K., desemnată diriginte de șantier de către apelanții pârâți (dosar Tribunal), de dl. L., desemnat de către A. prin E. responsabil M. și de dl. N., desemnat tot de A. prin E. în funcția de șef punct lucru (dosar Tribunal), ceea ce vine să confirme o dată în plus că apelanta-reclamantă a executat lucrările atestate prin toate aceste procese-verbale și a achiziționat materialele necesare punerii în operă.

Cele de mai sus infirmă alegațiile apelanților F. formulate cu ocazia rejudecării apelului (a se vedea spre ex. cele susținute în Nota de probatoriu depusă la data de 2 octombrie 2017) în sensul că de fapt lucrările efectuate de echipa lui N. s-ar fi efectuat în beneficiul lui E. și nu al reclamantei A..

Aceasta deoarece, astfel cum s-a arătat mai sus, dl N., numit de însuși apelantul-pârât, pe vremea când încă avea calitatea de administrator al A., în funcția de șef punct lucru pentru imobilul din str. x, a semnat alături de dirigintele de șantier și de responsabilul M. numeroase înscrisuri în care reclamanta A. este indicată ca și constructor.

Mai mult, însuși apelantul-pârât C., prezent personal în fața primei instanțe la termenul de judecată din data de 23 septembrie 2013, a susținut (a se vedea încheierea de la dosar prima instanță) că data de la care nu au mai fost efectuate lucrări la imobil de către societatea reclamantă este 31 decembrie 2009, ceea ce înseamnă o recunoaștere indirectă că lucrările efectuate până la această dată au fost realizate de către A..

Aceleași concluzii, în sensul edificării de către reclamanta A. a lucrărilor, iar nu de altcineva, cum susțin pârâții, reies și din contractul nr. x din 1 octombrie 2009 (dosar instanța de apel), încheiat între A. prin administrator E. (în calitate de beneficiar) și O. S.R.L. (în calitate de executant), prin care aceasta din urmă s-a obligat să execute lucrări de structuri metalice pentru mansarde pentru locația din, lucrări care au fost recepționate la data de 2 decembrie 2009, când s-a încheiat procesul-verbal de la fila 50 vol. II dosar instanța de apel.

Aceste înscrisuri infirmă ipoteza susținută de apelanții-pârâți, conform căreia lucrările de construire la imobilul pentru care s-a încheiat contractul de antrepriză nu ar fi fost executate de A., deoarece atât timp cât apelanta reclamantă este cea care a încheiat contractul nr. x din 1 octombrie 2009 (care reprezintă un contract de subantrepriză), apare evident (1) că aceasta este antreprenorul și (2) față de lucrările contractate și recepționate că la momentul decembrie 2009 imobilul fusese deja ridicat până la nivelul mansardei.

Cât privește înscrisurile depuse de apelanții pârâți și prin care aceștia tind a dovedi că în realitate lucrările ar fi fost executate fie de pârâtul E. în regie proprie, fie de alte persoane (spre ex. P., în baza contractului de mandat nr. x din 2 noiembrie 2009 sau S.C. Q. S.R.L. - a se vedea aici contractul de execuție nr. x din 3 noiembrie 2009), instanța de apel nu le-a acordat putere probatorie, apreciind că acestea nu se coroborează cu celelalte mijloace de probă administrate în cauză și din care s-a desprins situația de fapt reținută anterior.

Mai mult, chiar în cazul în care s-ar aprecia că aceste înscrisuri nu sunt încheiate pro causa și că au putere probatorie, tot nu s-ar putea face abstracție că atât contractul de mandat cât și cel de construire menționate anterior sunt încheiate în luna noiembrie 2009, deci foarte aproape de momentul 31 decembrie 2009 de la care pârâții înșiși au recunoscut că nu s-au mai efectuat lucrări, astfel că apare neverosimil ca lucrările consemnate în procesul-verbal din 7 aprilie 2010 să fi fost efectuate în doar două luni (din anotimpul friguros - aspect de mare importanță pentru domeniul construcțiilor, când ritmul de lucru este mult încetinit).

S-a mai reținut că lucrările pretins contractate cu S.C. Q. S.R.L. (placă și lucrări peste parter apartament sud, etaj curent 1 și 2 etc.) nu se dovedește că ar fi fost executate și în orice caz conduc la prezumția că imobilul deja era ridicat până la un anumit stadiu (cel puțin până la nivelul parterului).

Față de cele de mai sus, instanța de apel a apreciat că în cauză s-a dovedit cu prisosință că lucrările consemnate în procesul-verbal de execuție din data de 7 aprilie 2010 au fost efectuate de apelanta-reclamantă folosind materiale și forță de muncă proprii, astfel că față de prevederile art. 969-970 și 1073 C. civ. de la 1864 aceasta este îndreptățită în a primi valoarea lor.

Cât privește susținerile apelanților pârâți în sensul că apelanta A. nu ar fi depus documentația din care să reiasă toată forța de muncă ce a participat la construcție, toate materialele achiziționate și utilajele folosite, etc., instanța de apel a apreciat că acestea nu pot conduce la admiterea apelului pârâților F..

S-a reținut că, astfel cum reiese și din extrasul de la registrul comerțului și cum este necontestat în cauză, pârâtul E. a fost administrator al reclamantei A. încă din anul 2004 până la data de 23 februarie 2010, când a fost numit P., o îndelungată perioadă având și calitatea de asociat.

Astfel cum s-a reținut și prin decizia nr. 653 din 16 martie 2012 a Curții de Apel București, la încheierea contractului de antrepriză, apelantul E. a acționat ca un mandatar comun al reclamantei A. și al soților F., realizându-se, practic, un act cu sine însuși al dublului mandatar, care conținea germenii unei înțelegeri frauduloase prin prisma cauzei ilicite a contractului.

Ca urmare, apare mai mult decât plauzibilă susținerea apelantei A. în sensul că faptul că această documentație nu a fost depusă în totalitate îi este imputabil chiar fostului administrator - apelantul E., lichidatorul judiciar nefiind în măsură să depună mai multe înscrisuri decât cele deja aflate la dosar, deoarece nu i-au fost predate.

S-a reținut că și anterior intrării în insolvență, la data de 10 martie 2010 reclamanta A. prin administratorii de la acea vreme (P. și R.) l-au somat pe apelantul E. să predea actele societății și obiectele de inventar (dosar prima instanță), ceea ce confirmă susținerile lichidatorului în sensul că documentele contabile nu au fost predate de acest pârât.

De asemenea, s-a arătat că nu este relevant nici în ce măsură apelanta reclamantă avea un număr suficient de salariați angajați cu contract de muncă (față de referirile apelanților pârâți privind informațiile furnizate de Inspectoratul Teritorial de Muncă), în condițiile în care, pe de o parte, există informații privind existența unui anumit număr de salariați (instanța de apel și instanța de apel), iar pe de altă parte, instanța nu este sesizată în prezenta cauză cu soluționarea unui litigiu de dreptul muncii, pentru a stabili dacă apelanta-reclamantă a respectat dispozițiile legale din această materie în ceea ce privește forța de muncă folosită.

Referitor la proba cu expertiză contabilă administrată în primul dosar de apel, la care se face referire de către apelanții-pârâți, instanța de apel a apreciat că nici concluziile acesteia nu sunt relevante, deoarece, pe de o parte, expertul contabil a apreciat că nu poate indica pe baza documentelor din dosar costul efectuat de reclamantă pentru edificarea construcției, iar pe de altă parte, pentru că obiectul prezentului litigiu nu este să verifice dacă apelanta reclamantă a efectuat înregistrările în contabilitate în conformitate cu normele financiar-contabile, ci să stabilească valoarea tuturor costurilor efectiv angajate de reclamantă în vederea realizării imobilului și în ce măsură aceasta este datorată de către pârâți.

Instanța de apel a apreciat că în mod corect prin sentința atacată au fost obligați pârâții la plata către reclamantă a sumei de 792.330 RON, reprezentând valoarea costurilor pentru executarea lucrărilor de edificare a construcției, în regim de înălțime S+P+2E+3E retras, situată în București, str. x, corp A, iar nu la plata sumei de 1.281.300 RON, astfel cum a solicitat reclamanta și cum se invocă și prin motivele de apel.

S-a avut în vedere că prin raportul de expertiză construcții efectuat la prima instanță s-a stabilit că, folosind metoda valorii de înlocuire, raportat la stadiul din data de 31 decembrie 2009 (în perioada 31 decembrie 2009 - 7 aprilie 2010 nemaifiind efectuate lucrări), valoarea costurilor ocazionate de edificarea imobilului raportat la valoarea materialelor achiziționate, a costului manoperei și a oricăror alte cheltuieli necesare este de 792.330 RON.

Suma de 1.281.300 RON pretinsă de apelanta-reclamantă nu poate fi luată în considerare, deoarece aceasta a fost obținută prin aplicarea coeficientului de indexare MLPAT (Kt) - Subgrupa Clădiri destinație locuință, însă prejudiciul efectiv pretins de reclamantă la capătul 1 de cerere și constând în valoarea tuturor costurilor efectiv angajate de reclamantă în vederea realizării imobilului nu este influențat de destinația imobilului, costul materialelor/manoperei/etc. fiind același indiferent că este vorba de o clădire rezidențială sau de un spațiu de birouri, spre ex.

Cât privește susținerile apelanților F. în sensul că nu pot fi obligați la plata sumei de 792.330 RON, invocând excepția de neexecutare și riscul contractului, acestea nu au fost găsite ca fiind fondate.

S-a avut în vedere că excepția de neexecutare este un mijloc de apărare pus la îndemâna părților unui contract sinalagmatic, prin intermediul căruia partea care îl invocă obține o suspendare a executării propriilor obligații până la momentul în care cealaltă parte își va îndeplini obligațiile care îi revin.

Or, în cauză, atât timp cât apelanții F. au notificat încă din 5 mai 2010 reclamantei A. rezilierea contractului de antrepriză și, mai mult, în prezent imobilul este aproape finalizat, reiese că apelanta reclamantă nici nu ar mai putea să finalizeze lucrările astfel cum s-a obligat prin contractul de antrepriză, astfel că apelanții F. nu pot invoca suspendarea obligației lor de plată până la un moment care niciodată nu va mai avea loc.

Nici susținerile apelanților F. potrivit cărora riscul contractului este suportat în toate cazurile de antreprenor nu sunt întemeiate, câtă vreme în materia contractului de antrepriză riscul contractului are în vedere situația în care lucrarea executată, total sau parțial, a pierit fortuit, ceea ce nu este cazul în speță, deoarece imobilul construit până la un anumit stadiu a fost preluat de apelanții F., astfel cum reiese atât din procesul-verbal din 7 aprilie 2010 cât și din convenția nr. x din 27 aprilie 2010 (dosar Tribunal).

De asemenea, aspectul alegat de apelanții F., în sensul că prin această convenție pârâtul E. a recunoscut că pârâții F. și-au îndeplinit integral obligațiile asumate și a declarat că nu mai are nicio pretenție de la aceștia nu are relevanță în prezenta cauză, deoarece convenția 979/2010 nu produce efecte decât între părți, nefiind opozabilă reclamantei și nu poate determina exonerarea apelanților F. de obligația de plată asumată, alături de pârâtul E., prin contractul de antrepriză.

Ca urmare, date fiind cele mai sus arătate, instanța de apel a respins apelurile formulate de reclamanta S.C. A. S.R.L. și de pârâții C. și D., ca nefondate.

Față de faptul că prin respingerea apelului formulat pârâții F. au căzut în pretenții, a fost respinsă cererea acestora de acordare a cheltuielilor de judecata ca nefondată.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâții D. și C. dar și pârâtul E..

I.În recursul lor recurenții-pârâții D. și C. au adus următoarele critici deciziei recurate.

Astfel, în rejudecare, instanța de apel a reținut că în primul ciclu procesual instanța de apel a respins apelul pârâților împotriva încheierii din 15 aprilie 2013 a primei instanțe, iar împotriva acestei hotărâri s-a formulat recurs doar de către reclamanta A., nu și de către pârâții F., astfel încât soluția de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâților F., precum și excepția prescripției dreptului material la acțiune, a trecut în puterea lucrului judecat.

Această argumentației este eronată, fiind încălcate dispozițiile art. 311 alin. (1) C. proc. civ. - 1865, dar și decizia de casare nr. 1399/2016 a ICCJ, prin care s-a dispus casarea în tot a deciziei nr. 1343/2015 a Curții de Apel București, în opinia recurenților-pârâți F., hotărârea casată neavând nicio putere.

Prin încheierea din 15 aprilie 2013, prima instanță a respins excepția lipsei calității procesuale pasive ridicată de pârâții F., iar instanța de apel, în rejudecare, fără a analiza fondul excepției, a menținut soluția, motivat de faptul că anterior, prin altă hotărâre judecătorească, s-a stabilit, cu putere de lucru judecat, că soții F. au fost părți în contractul de antrepriză din 7 iunie 2008 încheiat cu reclamanta S.C. A. S.R.L.

În opinia recurenților-pârâți F., instanța de apel nu a făcut distincția între puterea lucrului judecat și autoritatea de lucru judecat, în speță neexistând o dezlegare a problemei privind calitatea de parte a soților F. în contractul de antrepriză, deoarece nu a existat o judecată cu privire la acest aspect, nefiind îndeplinite condițiile cerute de art. 431 alin. (2) din noul C. proc. civ.

Instanța de apel avea obligația să analizeze, în fond, excepția lipsei calității procesuale pasive, ținând cont de ansamblul raporturilor juridice născute, de natura actelor juridice, precum și de efectele reale pe care părțile au înțeles să le dea acestor raporturi juridice.

S-a susținut că nu există un mandat special sau general acordat de pârâții F., pârâtului E..

Dacă instanțele ar fi analizat în detaliu clauzele și raporturile juridice născute în baza convenției de asociere, ar fi observat că pârâtul E. și-a asumat îndeplinirea întregii părți tehnice, administrative și manageriale a asocierii, acesta obligându-se la realizarea întregului proiect, de la obținerea autorizației de construire și până la recepția finală a construcției.

Au fost invocate în acest sens clauzele cuprinse în art. 5.1.3.8, 5.2.2.10 și 3.3 din contractul de asociere.

S-a subliniat faptul că în lipsa unui contract de mandat valabil încheiat în ce privește contractul de antrepriză, nu există consimțământul pârâților F. la încheierea acestui contract, astfel încât notificarea de reziliere nu poate produce niciun efect retroactiv asupra calității acestora.

Prima instanță a soluționat excepția prescripției dreptului material la acțiune prin încheierea din 15 aprilie 2013, reținând că ultimul termen stabilit pentru finalizarea lucrărilor a fost 5 mai 2010 și că la data introducerii acțiunii termenul de prescripție de 3 ani nu s-a împlinit.

Același raționament l-a avut în vedere și instanța de apel, în rejudecare, însă această instanță a interpretat greșit probele și prevederile legale aplicabile.

Recurenții-pârâți F. au învederat faptul că între părți există două raporturi juridice distincte, unul din contractul de antrepriză, ce produce efecte doar între reclamanta A. și pârâtul E., iar celălalt decurge din conve