ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1399/2016

Decizia nr. 1399/2016

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la data de 9 ianuarie 2013, reclamanta SC A. SRL, prin lichidator judiciar B. a chemat în judecată pe pârâții C., D. și E. pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea acestora, în solidar, la plata sumei de 630.000 euro, exclusiv TVA, reprezentând valoarea tuturor costurilor angajate în vederea realizării imobilului situat în București, plus penalități de întârziere și profitul nerealizat ca urmare a neplății remunerației, cu cheltuieli de judecată.

În motivare s-a arătat că, între reclamantă în calitate de antreprenor/executant, pe de o parte și pârâți, în calitate de beneficiari, pe de altă parte s-a încheiat un contract de antrepriză, prin care reclamanta urma să execute până la data de 31 octombrie 2009, lucrări de construcții-amenajări ale imobilului, conform proiectului și devizului-ofertă, toate materialele și manopera urmând a fi suportate de către aceasta, în schimbul unei remunerații în cuantum total de 1.050.000 euro plus TVA, scadentă la 15 zile de la data Procesului-verbal la terminarea lucrărilor. În caz de neexecutare a lucrărilor de construire în termenul contractual convenit, reclamanta urma să achite pârâților penalități contractuale în cuantum de 500 euro pe zi de întârziere.

Ulterior, reclamanta și-a majorat pretențiile la suma de 4.205.500,59 RON prejudiciu efectiv și profit nerealizat.

Prin Sentința civilă nr. 551 din 10 februarie 2014 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, s-a admis în parte acțiunea, pârâții fiind obligați la plata sumei de 792.330 RON, reprezentând valoarea costurilor pentru executarea lucrărilor de edificare a construcției, în regim de înălțime S+P+2E+3E retras și a sumei de 4.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut următoarele:

Pârâții C. și D. au calitatea de părți contractante, în calitate de beneficiari, în contractul de antrepriză dedus judecății în cauză și nu mai pot invoca în cauza de față lipsa mandatului acordat pârâtului E., recunoscut anterior în mod expres prin cererile formulate în procedura insolvenței, astfel cum s-a reținut și prin Încheierea de ședință din data de 15 aprilie 2013.

Analizând efectele contractului și reținând împrejurarea că reclamanta, în calitate antreprenor, nu a executat în întregime lucrările de construire, Tribunalul a reținut că beneficiarii nu datorează integral remunerația solicitată prin precizarea de acțiune, ci doar în limita a ceea ce s-a executat, cu consecința reducerii corespunzătoare a contraprestației beneficiarilor.

Indiferent de înțelegerea existentă între pârâții C. și D., pe de o parte și pârâtul E., pe de cealaltă parte, inclusiv în ceea ce privește asumarea de către acesta din urmă în integralitate a obligațiilor decurgând din contractul de antrepriză, pârâții C., D. și E. nu sunt exonerați de obligația de plată a prețului lucrărilor de construire executate de către reclamantă, în conformitate cu principiul relativității efectelor contractului.

Nu a fost reținută apărarea pârâților C., D. și E. în sensul că nu au fost informați cu privire la stadiul de execuție a lucrării, în condițiile în care, prin contractul de antrepriză nu s-a prevăzut recepția pe stadii de execuție, ci, numai recepția la finalizarea lucrării. De asemenea, pârâții nu pot invoca lipsa facturilor emise de către reclamantă, care să ateste prețul materialelor și a manoperei pe parcursul realizării lucrării, neexistând nicio clauză contractuală în acest sens. Clauza stipulată în art. 3, prin care s-a stabilit că prețul ferm al materialelor ce urmează a fi încorporate, prevăzute în devizul ofertă, va fi în prealabil acceptat de beneficiar nu împietează asupra obligației de plată a pârâților, care s-au obligat la plata unui preț global, prestabilit la suma de 1.050.000 euro plus TVA, ce urma a fi plătit la finalizarea construcției, prin determinarea lucrărilor real executate. Fiind beneficiari ai lucrării parțial executate, în lipsa înscrisurilor care să ateste prețul materialelor, pârâții urmează a suporta valoarea costurilor lucrărilor de construire, în baza raportului de expertiză întocmit în cauză.

Prima instanță a mai reținut că, a considera altfel - în sensul că pârâții nu datorează nicio sumă de bani, având în vedere că nu s-a finalizat construcția și că nu s-a încheiat procesul-verbal de recepție la finalizarea lucrărilor - ar semnifica lipsirea de orice efecte a contractului de antrepriză, care nu a fost desființat pe calea acțiunii în nulitate ori prin intervenirea sancțiunii rezilierii judiciare sau convenționale. Obligația beneficiarilor de a plăti valoarea lucrărilor real executate subzistă, fiind subînțeleasă din modalitatea de redactare a clauzelor art. 3, 6 și 8 din contract.

Au fost reținute concluziile raportului de expertiză întocmit de expertul F., potrivit cărora, la data Procesului-verbal de constatare a stadiului fizic al lucrărilor de construcții-montaj din 7 aprilie 2010, construcția era executată în proporție de 45,75%.

Din același raport de expertiză rezultă că evaluarea lucrărilor de construire executate de către societatea reclamantă, corespunzătoare stadiului de execuție existent la data procesului-verbal, în baza unui deviz analitic nu este posibilă, având în vedere, în principal, lipsa documentației tehnice corespunzătoare, lipsa facturilor care să ateste procurarea materialelor încorporate în clădire, precum și inexistența documentelor referitoare la personalul angajat care a efectuat lucrarea, motiv pentru care expertizarea s-a realizat prin utilizarea metodei valorii de înlocuire, rezultând valoarea de 792.330 RON.

Referitor la pretențiile de 4.514.943,60 RON, solicitate de reclamantă cu titlu de profit nerealizat, constând în diferența în plus dintre cheltuielile pentru realizarea imobilului și prețul indicat în art. 6 din contract, Tribunalul a reținut că acestea sunt neîntemeiate, în realitate pe această cale solicitându-se întregul preț contractual, deși reclamanta și-a îndeplinit doar parțial obligația asumată, iar culpa pârâților - care prin faptele lor să fi pus reclamanta în imposibilitate de a finaliza construcția - nu a fost dovedită, simplele susțineri în acest sens din cuprinsul cererii de chemare în judecată nefiind suficiente.

Prin Decizia civilă nr. 1.343 din 23 septembrie 2015 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta SC A. SRL, prin lichidator judiciar B. împotriva Sentinței civile nr. 551 din 10 februarie 2014 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, s-a respins apelul pârâților C., D., împotriva Încheierii din 15 aprilie 2013 și s-au admis apelurile declarate de pârâții C., D. și E. împotriva Sentinței civile nr. 551 din 10 februarie 2014, care a fost schimbată în tot, în sensul respingerii acțiunii, ca neîntemeiată.

A fost obligată reclamanta la plata către pârâții C. și D. a sumei de 7.047 RON cheltuieli de judecată în apel și s-a respins cererea pârâtului E. de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată. Totodată, reclamanta a fost obligată la plata sumei de 800 RON, reprezentând supliment onorariu expert.

În considerentele deciziei pronunțate în apel, instanța a reținut următoarele:

Pe de altă parte, cu privire la prejudiciul efectiv s-a reținut că reclamanta nu a probat faptul că imobilul în litigiu a fost edificat prin mijloacele sale, prin expertizele administrate în primă instanță și în apel, astfel că prejudiciul nu are caracter cert determinat și nu se poate solicita repararea acestuia.

Curtea a reținut că, prima instanță a apreciat, în mod judicios, asupra netemeiniciei acestor excepții, pe baza analizei probelor administrate în susținerea lor și și-a însușit opinia potrivit căreia, calitatea pârâților de părți în Contractul de antrepriză generală din 7 iunie 2008, precum și cea de beneficiari ai lucrărilor de construcții la executarea cărora s-a obligat societatea reclamantă le conferă acestora calitatea procesuală pasivă în cauză.

Cu privire la motivarea apelanților pe acest aspect s-a reținut că este contradictorie atunci când se susține, pe de o parte, lipsa calității procesuale, iar pe de altă parte, buna-credință la efectuarea plății asumate prin contractul de asociere.

Și excepția prescripției dreptului material la acțiune s-a apreciat ar fi fost în mod corect respinsă de către prima instanță, care a avut în vedere că, prin art. 22 lit. q) din contractul de antrepriză încheiat între părți s-a estimat că procesul-verbal la terminarea lucrărilor va fi încheiat cel târziu la data de 30 octombrie 2009, iar procesul-verbal la finalizarea lucrărilor, la data de 30 octombrie 2010. De asemenea, din cuprinsul Convenției autentificate cu la 27 aprilie 2010 de B.N.P. G., rezultă că pârâții C., D. și E. au acceptat noi termene de finalizare a lucrărilor, în cuprinsul Sentinței civile nr. 7.049 din 7 octombrie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a VII-a civilă, menționându-se că acest termen s-a prelungit până la data de 5 mai 2010. Ca atare, având în vedere clauza cuprinsă în art. 8 din contractul de antrepriză, precum și faptul că lucrările nu au fost finalizate, prin Procesul-verbal din 7 aprilie 2010 constatându-se doar stadiul de execuție al acestora, Tribunalul a apreciat, în mod corect, că, față de data introducerii acțiunii - 4 februarie 2013 - termenul de prescripție nu s-a împlinit.

În temeiul art. 274 C. proc. civ. apelanta-reclamantă a fost obligată la plata către apelanții-pârâți C. și D. a sumei de 7.047 RON cheltuieli de judecată în apel ocazionate cu plata onorariului expertului și a celui avocațial, fiind respinsă cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de apelantul E. pe motivul că acesta nu a depus nicio dovadă a efectuării lor.

Totodată, reclamanta a fost obligată la plata onorariului aferent suplimentului de expertiză, pe motiv că aceste cheltuieli au fost determinate din culpa sa, prin nepunerea la dispoziția expertului, în timp util, a documentelor solicitate.

Împotriva Deciziei civile nr. 1.343 din 23 septembrie 2015 și a încheierilor de ședință din 25 iunie 2014 și 26 noiembrie 2014, reclamanta SC A. SRL prin lichidator judiciar B. a declarat recurs.

Criticile împotriva Încheierii de ședință din 25 iunie 2014 vizează greșita respingere de către instanța de apel a excepției netimbrării apelului pârâților, invocată de reclamantă, pe considerentul că scutirea acestora este o consecință a scutirii de care reclamanta beneficiază în temeiul art. 77 din Legea nr. 85/2006.

Pe fond, recurenta susține că, în mod greșit, prin Încheierea de ședință din 26 noiembrie 2014 s-a încuviințat proba cu expertiza contabilă, care nu a fost una concludentă, pertinentă și utilă cauzei și că, greșit nu au fost omologate în apel, concluziile expertizei tehnice în construcții din prima instanță, care a arătat valoarea lucrărilor executate până la data de 10 martie 2010, fiind lipsit de importanță măsura în care anumite înscrisuri referitoare la cheltuielile cu edificarea construcției sunt reflectate sau nu în contabilitate, situație care, oricum, nu-i poate fi imputată decât pârâtului E., care, la momentul edificării imobilului avea calitatea de administrator statutar al SC A. SRL și care, după revocarea din funcție nu a predat ștampilele și documentele contabile.

În această idee, recurenta susține că pârâții au acționat de conivență, în sensul că pârâtul E. nu și-a îndeplinit obligațiile statutare și i-a sprijinit pe ceilalți pârâți să dobândească în proprietate o construcție, fără a transmite în patrimoniul societății în insolvență o valoare echivalentă.

Recurenta aduce critici deciziei pronunțate în apel și sub aspectul celor reținute cu privire la motivele propriului apel, prin care a criticat hotărârea primei instanțe pentru neacordarea în întregime a pretențiilor din cererea de chemare în judecată.

Este reiterată ideea autorității de lucru judecat prin raportare la considerentele Încheierii de ședință din 7 octombrie 2011 a Tribunalului București, pronunțată în Dosarul nr. x/3/2011, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 653 din 16 martie 2012 a Curții de Apel București, considerente în legătură cu care se susține că rețin culpa pârâților C., D. și E. în executarea contractului și datorită căreia societatea reclamantă a fost în imposibilitate de a încasa întregul preț contractual, ce includea și profitul.

Prin întâmpinarea înregistrată la 4 iulie 2016, intimatul E. a solicitat respingerea recursului.

În apărare, față de motivele de recurs invocate se arată că, în opinia sa, instanța de apel a reținut corect că, în aplicarea art. 28 din O.U.G. nr. 80/2013, pârâții-intimați nu datorează taxă de timbru pentru calea de atac a apelului, având în vedere că acțiunea este scutită.

De asemenea, expertiza contabilă a fost necesară întrucât cea în specialitatea construcții a specificat că nu poate preciza stadiul realizării de către reclamantă a lucrărilor de construcții la imobile și nici stabilirea unei valori pe cale analitică. Totodată, lipsa înscrisurilor ce ar dovedi cheltuielile efectuate de societate în executarea contractului de antrepriză face ca pretențiile reclamantei să nu fie certe.

Prin întâmpinarea înregistrată la 13 septembrie 2016, intimații C. și D. au invocat în principal, excepția nulității recursului și, în subsidiar, respingerea ca nefondat a acestuia, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

În apărare se arată că, în virtutea principiului egalității de tratament juridic, în mod legal, au fost scutiți apelanții-pârâți de plata taxei judiciare de timbru. Pe de altă parte, acest aspect nu constituie o critică de nelegalitate în sine a hotărârii, ci, cel mult, motiv de obligare a părții debitoare la plata taxei, prin dispozitivul hotărârii, fără ca soluția atacată să fie modificată.

Pe fond, intimații susțin, în esență, că decizia este legală, că, din ansamblul probelor administrate, reclamanta nu a făcut dovada edificării din resurse proprii a construcției în litigiu, că înscrisurile de care se prevalează nu au nicio legătură cu șantierul. De asemenea, în mod corect, s-a concluzionat, prin expertiza contabilă administrată în apel, că documentele privind achizițiile de bunuri și servicii depuse de reclamantă nu constituie elemente de cost pentru edificarea construcției în litigiu.

Excepția nulității recursului a fost respinsă prin Încheierea de ședință din 20 septembrie 2016, potrivit motivelor expuse.

Analizând recursul prin prisma motivelor invocate se vor reține următoarele:

Între reclamanta SC A. SRL în calitate de antreprenor/executant, pe de o parte și pârâții C., D. și E., în calitate de beneficiari, pe de altă parte s-a încheiat Contractul de antrepriză generală din 7 iunie 2008, prin care reclamanta s-a obligat ca, în schimbul plății de către beneficiari a unei remunerații să execute până la data de 31 octombrie 2009, "lucrări de construcții-amenajări (inclusiv și fără a se limita la instalațiile electrice, procurarea de materiale etc) ale imobilului", conform proiectului și devizului-ofertă.

Potrivit art. 3 din contract, "Antreprenorul va realiza lucrările cu materialele și manopera, respectiv mijloacele tehnice și personal proprii, suportând toate costurile ce concură la realizarea lucrărilor".

Remunerația a fost stabilită de părți conform art. 6 din contract la suma de 1.050.000 euro plus TVA, cuprinzând cantitățile de lucrări puse în operă și prețurile unitare cuprinse în devizul-ofertă, urmând a fi achitată de către beneficiari în baza facturilor fiscale emise de antreprenor, în termen de 15 zile de la recepția finală a tuturor lucrărilor real executate, în urma semnării de către ambele părți a procesului-verbal la terminarea lucrărilor.

Prin cererea de chemare în judecată, societatea reclamantă a solicitat obligarea pârâților la plata unui prejudiciu compus din valoarea tuturor costurilor angajate de reclamantă pentru realizarea obiectului contractului de antrepriză, penalități de întârziere și profitul nerealizat, susținând că nefinalizarea la termen a construcției se datorează pârâtului E. care, în calitatea sa de administrator statutar al SC A. SRL nu a luat măsuri diligente pentru aducerea la îndeplinire de către societate a obligațiilor asumate.

Prima instanță a admis în parte pretențiile reclamantei, reținând că acestea i se datorează proporțional cu partea de construcție edificată, recunoscută ca atare de către părți prin Procesul-verbal de constatare a stadiului fizic din 7 aprilie 2010, având în vedere și expertiza tehnică judiciară în specialitatea construcții civile întocmită de ing. F., care a determinat valoarea de înlocuire a construcției.

Instanța de apel a schimbat în tot sentința și a respins cererea de chemare în judecată, reținând, în esență, că reclamanta nu a dovedit că imobilul a fost edificat prin mijloacele sale materiale și financiare.

Pentru a ajunge la această concluzie, Curtea a reținut, pe de o parte, că, expertiza administrată în prima instanță a consemnat că, evaluarea lucrărilor de construire executate de societatea reclamantă, corespunzătoare stadiului de execuție existent la data de 7 aprilie 2010, nu este posibilă în baza unui deviz analitic, având în vedere lipsa documentației tehnice corespunzătoare, lipsa facturilor care să ateste procurarea materialelor încorporate în clădire, precum și lipsa documentelor referitoare la personalul angajat care a efectuat lucrarea. Pe de altă parte, a reținut concluziile expertizei contabile administrată în apel potrivit cărora nu se poate afirma că documentele privind achizițiile de bunuri și servicii constituie elemente de cost pentru edificarea de către SC A. SRL a construcției. Prin urmare se concluzionează că prejudiciul pretins de reclamantă nu este cert, determinat.

Soluția instanței de apel nu este legală.

Pornind de la prevederile contractului de antrepriză care prevăd realizarea de către antreprenor a lucrărilor de construcție prin manopera și cu materialele proprii, cu mijloacele tehnice și personalul propriu, cu suportarea tuturor costurilor ce concură la realizarea lucrărilor, coroborat cu procesele-verbale de lucrări ascunse semnate de reprezentanții autorităților publice și de constatare a stadiului fizic al lucrărilor din data de 7 aprilie 2010, există prezumția că societatea reclamantă a edificat lucrările în executarea acestui contract de antrepriză.

Această prezumție nu a fost răsturnată prin nicio probă administrată la instanțele de fond.

În condițiile în care existența faptică a lucrărilor este necontestată, a se reține că lipsa documentației tehnice, faptul că documentele contabile analizate nu conduc direct la concluzia că reclamanta este cea care a edificat construcția, nu răstoarnă prezumția arătată, în condițiile în care nu s-a probat că altcineva a avut calitatea de executant, ceea ce echivalează cu necercetarea fondului de către instanța de apel.

Nu s-a avut în vedere întregul context al raporturilor contractuale dintre părți, faptul că, așa cum s-a statuat prin Decizia civilă nr. 653 din 16 martie 2012 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă, contractul de antrepriză a fost un act încheiat cu sine-însuși, având în vedere dubla calitate a pârâtului E., atât de beneficiar direct și mandatar al celorlalți beneficiari C. și D., cât și de administrator statutar al antreprenorului SC A. SRL., faptul că diligența în privința existenței înscrisurilor doveditoare îi aparține administratorului statutar, precum și obligația sa de a le prezenta după intrarea societății în procedura insolvenței. Se impunea, totodată, evaluarea necesității existenței înscrisurilor doveditoare ale edificării construcției și prin prisma dispozițiilor contractuale care prevăd la art. 6 un preț global pentru întreaga lucrare.

Cât privește criticile aduse Încheierii de ședință din data de 25 iunie 2014 sub aspectul taxei judiciare de timbru se va reține că sunt fondate.

Astfel, prin dispozițiile acestei încheieri, instanța de apel a scutit de la plata taxei judiciare de timbru pe apelanții-pârâți, reținând în considerente că scutirea operează în temeiul art. 28 din O.U.G. nr. 80/2013, potrivit căruia "Dacă legea nu prevede altfel, este scutită de la plata taxei judiciare de timbru orice cerere pentru exercitarea unei căi de atac, ordinare și extraordinare, împotriva hotărârii judecătorești prin care a fost soluționată o acțiune sau cerere scutită, potrivit legii, de taxă judiciară de timbru."

Textul enunțat nu este însă aplicabil în speță, întrucât cererea de chemare în judecată a fost promovată la data de 9 ianuarie 2013, sub incidența Legii nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, care a fost abrogată la data de 29 iunie 2013.

Prin urmare, pentru apelul promovat, pârâții datorează taxă judiciară de timbru care va fi calculată potrivit art. 3 coroborat cu art. 11 din Legea nr. 146/1997, urmând ca, în rejudecare instanța de apel să ia măsurile procesuale corespunzătoare.

Față de considerentele mai sus reținute, în temeiul art. 304 pct. 9, 312 alin. (5) C. proc. civ. se va admite recursul declarat de reclamanta SC A. SRL prin lichidator judiciar B. împotriva Deciziei civile nr. 1.343 din 23 septembrie 2015 și a încheierilor de ședință din 25 iunie 2014 și 26 noiembrie 2014 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, care vor fi casate, urmând a se dispune trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta SC A. SRL - prin lichidator judiciar B. împotriva Deciziei civile nr. 1.343 din 23 septembrie 2015 și a încheierilor de ședință din 25 iunie 2014 și 26 noiembrie 2014 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, pe care le casează și dispune trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică, astăzi 20 septembrie 2016.

Procesat de GGC - N