ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1705/2015

Asupra recursului de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul București, secția a Vl-a civilă, sub nr. 36480/3/2012, reclamantul B.I.A. N.D. a chemat în judecată pe pârâta SC I.E. SRL, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 452.814,76 RON, reprezentând contravaloarea lucrărilor efectuate corespunzător fazelor P.T. ("Proiectul Tehnic") și D.T.A.C. ("Documentația Tehnică pentru Autorizarea Construcției"), conform contractului de proiectare din 14 octombrie 2010 și facturii fiscale din 15 februarie 2012 și la plata sumei de 148.976,05 RON, reprezentând penalități de întârziere calculate până la data depunerii acțiunii introductive și în continuare până la plata integrală a debitului; cu cheltuieli de judecată.

Prin cererea modificatoare, formulată în temeiul art. 132 alin. (2) C. proc. civ., reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 713.731,66 RON, reprezentând plata pentru P.T. și D.T.A.C. conform contractului din 14 octombrie 2010 și suma de 211.810,66 RON, cu titlu de penalități de întârziere calculate până la 07 octombrie 2013 la care se vor adăuga penalitățile de întârziere în continuare până la plata integrală conform art. 14 din contractul părților.

La 15 februarie 2013, pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii introductive ca neîntemeiată și cerere reconvențională prin care a solicitat obligarea reclamantului la plata sumei de 85.342,40 RON, reprezentând contravaloarea penalităților de întârziere și a cheltuielilor de judecată și de executare aferente studiului de fezabilitate realizat conform contractului de proiectare din 14 octombrie 2010, sumă plătită în temeiul sentinței civile nr. 4818 din 14 octombrie 2010 a Tribunalului București, pronunțată în baza O.U.G. nr. 119/2007, cu cheltuieli de judecată. La cererea reconvențională depusă de pârâtă, reclamantul a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția autorității de lucru judecat a sentinței civile nr. 4818 din 14 octombrie 2010 a Tribunalului București, pronunțată în baza O.U.G.

nr. 119/2007, iar pe fond a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată. Prin sentința civilă nr. 3100 din 16 iunie 2014, astfel cum a fost rectificată prin încheierea de îndreptare a erorii materiale din 27 octombrie 2014, Tribunalul București, secția a Vl-a civilă, a admis cererea principală și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 713.731,66 RON, compusă din 501.921 RON, reprezentând plata pentru faza P.T. și D.T.A.C. conform contractului de proiectare din 14 octombrie 2010 și 211.810,66 RON, reprezentând penalități de întârziere calculate până la 07 ianuarie 2013, precum și la plata penalităților de întârziere până la efectuarea plății integrale a debitului principal conform art. 14 din convenția părților.

Prin aceeași sentință, tribunalul a respins cererea reconvențională ca neîntemeiată și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 6.500 RON taxă judiciară de timbru, 9 RON timbru judiciar și 2.000 RON, diferență onorariu de expertiză către expertul tehnic judiciar P.M.E. Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut următoarele: Între cele două părți s-a încheiat la 14 octombrie 2010 contractul de proiectare, având ca obiect "elaborarea documentațiilor tehnice la fazele S.F. ("Studiu de Fezabilitate") și P.T. ("Proiectul Tehnic") pentru obiectivul "Parc Municipal Ploiești Vest" cu o suprafață desfășurată de 58.400 mp" incluzând specialitățile: arhitectură, peisagistică, drumuri, rezistență, instalații interioare și rețele exterioare în scopul executării lucrărilor de construcții pentru obiectivul menționat.

Astfel, tribunalul a notat că acest contract în cadrul căruia reclamanta are calitatea de proiectant general, iar pârâta de beneficiar, s-a încheiat în considerarea contractului de proiectare generală atribuit pârâtei de Primăria Municipiului Ploiești în urma câștigării licitației de achiziții publice organizate pentru realizarea tuturor documentațiilor necesare execuției obiectivului de investiție menționat. Prima instanță a consemnat că clauzele esențiale din contractul din 14 octombrie 2010 privesc valoarea lucrărilor de proiectare contractate în sumă de 175.000 euro + TVA (art. 3) și termenele de execuție și de eșalonare a plăților (art. 4). În acest sens, a menționat că părțile au convenit ca termenele de predare a documentațiilor pe faze de proiectare să fie 25 octombrie 2010 pentru S.F.

și 08 noiembrie 2010 pentru P.T. și D.T.A.C. ("Documentația Tehnică pentru Autorizarea Construcției"). În ceea ce privește plata lucrărilor, s-a reținut că înțelegerea părților a fost ca pârâta beneficiară să achite pentru faza S.F. suma de 105.400 euro și pentru fazele P.T. și D.T.A.C. suma de 111.600 euro, în termen de 48 de ore de la încasarea de la beneficiarul final a contravalorii lucrărilor S.F. și P.T., conform clauzei stipulate la art. 4 alin. (2) din contract.

De asemenea, a consemnat că plata urma a se efectua în RON la cursul Băncii Națioanle a României din ziua facturării și că, potrivit clauzei prevăzute la art. 12, pârâta se obliga să achite contravaloarea lucrărilor în condițiile stipulate la art. 4 și să respecte termenele convenite sub sancțiunea unor penalități în cuantum de 0,1% pe zi din valoarea contractului (art. 13); Totodată, prima instanță a reținut incidența în speță a dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 50/1991, care stabilesc în mod imperativ, în cadrul procedurii administrative de obținere a autorizației de construire, parcurgerea anumitor etape care cuprind, în mod succesiv, elaborarea și predarea Studiului de Fezabilitate - (S.F.), apoi a Proiectului Tehnic - (P.T.) și în sfârșit a Documentației Tehnice prevăzute în mod detaliat în lege.

Din analiza coroborată a probelor administrate, tribunalul a reținut că raportul de expertiză întocmit de expertul tehnic judiciar în specialitatea arhitectură și opinia expertului parte al reclamantei atestă calitatea proiectului realizat de reclamant pe toate domeniile acestuia, precum și că adresele din 04 iulie 2012 și 05 octombrie 2012, emise de Primăria Municipiului Ploiești, au confirmat realizarea completă și în conformitate cu cerințele legale a proiectului. De asemenea, a avut în vedere că studiul de fezabilitate a fost predat la termenul contractual din 25 octombrie 2010, iar prin procesul-verbal de avizare din 29 noiembrie 2010, pârâta a confirmat că proiectul a fost predat complet și conform prescripțiilor legale, concluzia departamentului C.T.E.

(Control Tehnic de Execuție) fiind de admitere a proiectului. În acest context, tribunalul a reținut ca relevantă și emiterea autorizației de construire din 29 aprilie 2011 pe numele reclamantului care a executat proiectul (S.F. + P.T. + D.T.A.C.) și faptul că în baza acesteia, la 10 octombrie 2011, pârâta a încasat ultima tranșă, în cuantum de 1.900.000 RON din onorariul total de 5.854.634,93 RON convenit cu beneficiarul final - Primăria Municipiului Ploiești. Prima instanță a mai reținut în același sens și concluziile raportului de expertiză în specialitatea arhitectură administrat în cauză potrivit cărora reclamanta a respectat tema de proiectare stabilită cu beneficiarul final care a autorizat proiectul fără nici o modificare, precum și că proiectul a fost înregistrat de reclamant la Ordinul Arhitecților- O.A.R., care a emis titlul din 26 martie 2012 ce reprezintă dovada drepturilor de autor asupra acestei creații.

În considerarea celor anterior expuse, tribunalul a înlăturat susținerile pârâtei în sensul că a efectuat modificări și completări la proiectul reclamantului, reținând că documentul intitulat "Proiect Intergoup", depus la dosar de pârâtă era nesemnat și nu avea menționați autorii (specialiști autorizați), iar contractele la care a făcut referire expertul parte al pârâtei, arhitectul B.A., fuseseră încheiate de pârâtă în anul 2013, ulterior finalizării proiectului și obținerii autorizației de construire. Totodată, tribunalul a apreciat ca fiind nefondată și susținerea pârâtei în sensul că predarea de către reclamant a P.T. și D.T.A.C. s-a făcut cu întârziere, în considerarea conținutului clauzei stipulate la art. 14 din contract.

Așadar, a reținut că, deși reclamantul i-a predat pârâtei prima fază a proiectului - S.F. la 25 octombrie 2010, pentru care aceasta din urmă a încasat la 02 decembrie 2010 de la beneficiarul final suma de 2.484.910,40 RON, pârâta nu și-a îndeplinit obligația asumată prin art. 4 din contract de a achita reclamantului în termen de 48 de ore prețul lucrării, respectiv 449.457,22 RON. În sensul existenței debitului pârâtei, tribunalul a avut de asemenea în vedere că factura fiscală emisă de reclamant nu a fost infirmată de pârâtă. Prin încheierea din 13 mai 2013, tribunalul a respins excepția autorității de lucru judecat a sentinței civile nr. 4818 din 14 octombrie 2010 a Tribunalului București, pronunțată în baza O.U.G.

nr. 119/2007, invocată de reclamantă cu privire la cererea reconvențională, reținând că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile impuse de art. 1201 C. civ., cele două cereri având obiect distinct, sumele cerute cu titlu de penalități fiind diferite și calculate pentru alte perioade de timp și în raport cu alte baze de calcul. În argumentarea soluției de respingere a cererii reconvenționale, tribunalul a reținut că pretențiile pârâtei-reclamante nu pot fi primite, fiind nejustificate în raport cu constatările de specialitate ale expertizei judiciare și de conținutul procesului-verbal de avizare din 29 noiembrie 2010, prin care pârâta însăși a recunoscut că proiectul a fost predat conform cerințelor legale, iar departamentul C.T.E.

I-a admis fără recomandări sau obiecțiuni. Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta-reclamantă, solicitând în principal anularea ei și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe iar, în subsidiar, schimbarea sentinței, în sensul respingerii cererii principale și admiterii cererii reconvenționale. Prin decizia civilă nr. 233 din 16 februarie 2015, Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă, a admis apelul formulat de pârâta SC I.E. SRL împotriva sentinței civile nr. 3100 din 16 iunie 2014 a Tribunalului București, secția a Vl-a civilă, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a admis în parte cererea principală precizată și a obligat pârâta-reclamantă la plata către reclamanta-pârâtă a sumei de 111.600 euro la cursul Băncii Naționale a României din 15 februarie 2012 și la plata de penalități în cuantum de 0,1% pe zi de întârziere, de la 18 octombrie 2011 până la data plății efective a debitului; a menținut restul dispozițiilor sentinței.

Pentru a decide astfel, instanța de prim control judiciar a apreciat ca fiind întemeiată critica formulată de pârâtă referitor la cursul de schimb aplicabil în raporturile dintre părți pentru conversia monedei euro. În acest sens a reținut că potrivit art. 4 alin. final din contractul de proiectare, părțile au convenit ca plata prețului să se facă în RON la cursul Băncii Națioanle a României din ziua facturării, și că obiectul cererii reclamantei îl constituie chiar obligarea pârâtei la plata contravalorii facturii fiscale emise la 15 februarie 2012. Astfel, deși pârâta nu a formulat apărări sub acest aspect în fața instanței de fond, Curtea a apreciat că acest aspect vizează determinarea cuantumului sumei solicitate, astfel că, s-a considerat a fi ținută să verifice temeinicia cererii reclamantei și caracterul datorat al pretențiilor, în limitele în care suma cerută avea suport legal și contractual.

Prin urmare, a decis schimbarea în parte a sentinței și admiterea cererii principale în parte, obligând pârâta-reclamantă să plătească reclamantei-pârâte suma de 111.600 euro la cursul Băncii Naționale a României din 15 februarie 2015, conform prevederilor contractului ce a constituit temeiul cererii de chemare în judecată. În ceea ce privește penalitățile de întârziere, Curtea, constatând că în primă instanță reclamanta a solicitat, cu acest titlu, o sumă în RON raportată la debitul principal calculat în RON la un alt curs decât cel contractual și având în vedere că în apel nu a fost prezentat un calcul corespunzător susținerilor pârâtei, a obligat pârâta la plata de penalități de 0,1% pe zi de întârziere, conform art. 14 din contract.

Pentru determinarea perioadei în care au curs penalitățile, instanța de prim control judiciar a avut în vedere clauzele contractuale coroborate cu situația de fapt expusă în cererea de chemare în judecată și necontestată sub acest aspect. Astfel, a reținut că, potrivit prevederilor art. 4 alin. (2) din contract, pârâtă trebuia să achite prețul lucrărilor în termen de 48 de ore de la încasarea de la beneficiarul final a contravalorii acestora și că neexecutarea acestei obligații în 5 zile lucrătoare atrăgea în sarcina acesteia sancțiunea plății de penalități conform art. 14 din contract. Având în vedere că reclamantul a susținut că beneficiarul final a efectuat plata către pârâtă la 10 octombrie 2011, fapt necontestat de aceasta, Curtea, în acord cu prevederile contractului, a reținut că de la această dată curg cele 5 zile de la expirarea cărora, la 18 octombrie 2011, pârâta datora penalitățile de întârziere.

Restul criticilor dezvoltate de apelanta-pârâtă au fost apreciate ca fiind nefondate de instanța de prim control judiciar, care Ie-a înlăturat motivat. Împotriva deciziei civile nr. 233 din 16 februarie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă, în termen legal, a declarat recurs pârâta SC I.E. SRL, criticând-o din perspectiva motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5, 8 și 9 C. proc. civ. Recurenta a solicitat, în principal, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel iar, în subsidiar, modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului, astfel cum a fost formulat, în principal cu consecința anulării sentinței primei instanțe și trimiterea cauzei spre rejudecare și, în subsidiar, cu schimbarea sentinței, în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată și admiterii cererii reconvenționale.

În dezvoltarea criticilor formulate, autoarea căii de atac a susținut că instanța de apel a interpretat greșit contractul de proiectare din 14 octombrie 2010, schimbând înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, precum și că hotărârea este nemotivată sub aspectul înlăturării primului motiv de apel. Din această perspectivă a arătat că instanța de prim control judiciar s-a limitat să afirme că sunt eronate susținerile sale referitoare la ignorarea de către prima instanță a clauzei prevăzute la art. 7 din contractul dedus judecății, fără să argumenteze însă această concluzie. Astfel, a precizat că decizia atacată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 261 C. proc. civ., apreciind că această critică se circumscrie motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5 din același Cod.

În continuare, subsumat aceleiași critici, autoarea căii de atac a criticat interpretarea curții de apel asupra clauzei stipulate la art. 7 din contractul de proiectare în sensul că procesul-verbal de predare a proiectului nu constituie singurul mijloc de dovadă a executării obligațiilor asumate de reclamant, întrucât convenția părților nu prevede expres această limitare. Sub acest aspect, recurenta a susținut că instanța de apel a schimbat înțelesul clar și neîndoielnic al clauzei, fără să precizeze însă, în concret, în ce anume a constat denaturarea înțelesului și care ar fi fost voința reală a părților exprimată în cuprinsul clauzei. De asemenea, a pretins că motivarea instanței sub acest aspect încalcă dispozițiile art. 969 și 977-985 C. civ.

A mai criticat recurenta decizia atacată și pentru că în considerentele acesteia Curtea ar fi reținut că în speță, ceea ce are relevanță este dacă reclamanta și-a îndeplinit sau nu obligațiile contractuale asumate, iar nu dacă Ie-a executat în termen, fapt pentru care autoarea căii de atac a apreciat că instanța a refuzat să analizeze motivul său de apel formulat în acest sens. O altă critică formulată de recurentă a vizat ignorarea celui de-al doilea motiv de apel, privind faptul că tribunalul nu a analizat excepția de neexecutare a contractului, pe care a ridicat-o prin întâmpinare. În acest sens, a susținut că, deși a invocat o serie amplă de neconcordanțe și lipsuri ale documentelor transmise de reclamantă în executarea contractului de proiectare, instanțele de fond nu au dispus cu privire la excepția de neexecutare a contractului.

Din perspectiva criticilor anterior expuse, recurenta a arătat că decizia atacată este susceptibilă de reformare în baza art. 304 pct. 5 C. proc. civ., susținând că trebuia să cuprindă argumentele de fapt și de drept asupra acestei chestiuni. În susținerea celor arătate, recurenta a indicat un număr de 14 notificări și sesizări cuprinzând nemulțumirile sale față de documentele predate, transmise intimatului-reclamant în intervalul 22 octombrie 2010 - 29 aprilie 2011. Următoarea critică formulată de autoarea căii de atac a vizat concluzia instanței că nu și-ar fi dovedit susținerile referitoare la transmiterea de către reclamant a unor documentații incomplete; că documentațiile transmise către autorități ar fi comportat completări și modificări și că circumstanțele cauzei nu impuneau efectuarea unei expertize.

În acest sens a făcut referire la dificultatea înțelegerii complexității raporturilor juridice derulate între părți, astfel cum rezultă din cele 22 de bibliorafturi cu înscrisuri cu caracter tehnic pe care Ie-a depus la dosar și, afirmând că nu puteau fi analizate și interpretate decât de persoane cu pregătire de specialitate, a făcut o amplă expunere a necesității administrării unei alte expertize tehnice. De asemenea, a criticat respingerea acestei probe de către instanța de apel în lipsa oricărei motivări și cu încălcarea caracterului devolutiv al căii de atac cu care fusese învestită, arătând că astfel, i-a fost încălcat dreptul la apărare, în condițiile în care în considerentele deciziei atacate s-a reținut că nu și-a dovedit susținerile.

Recurenta a menționat că și aceste critici se circumscriu motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. O altă critică asupra deciziei atacate a vizat respingerea apelului cu privire la cererea reconvențională, sens în care a susținut că instanța de apel a încălcat principiile contradictorialității și dreptului la apărare, reținând existența autorității de lucru judecat a sentinței civile nr. 4818 din 14 octombrie 2010 a Tribunalului București, pronunțată în baza O.U.G. nr. 119/2007, fără să pună excepția în discuția contradictorie a părților. Și această critică, a fost circumscrisă de recurentă motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. Ultima dintre criticile formulate de recurentă a vizat soluția instanței de apel asupra fondul cauzei, sens în care a susținut că în mod nelegal a fost admisă în parte acțiunea introductivă și respinsă cererea reconvențională.

Din această perspectivă a arătat că reclamanta nu și-a îndeplinit obligațiile asumate, prin aceea că nu a întocmit corespunzător documentațiile obiect al contractului și nici nu Ie-a predat în termen și în conformitate cu dispozițiile contractuale asumate. În susținerea celor afirmate a reiterat prevederile art. 969 C. proc. civ. și clauza contractuală stipulată la art. 5 și actele administrate în probatoriu, afirmând că, deși reclamantei îi revenea sarcina probei conform art. 1169 C. civ., aceasta nu a făcut dovada depunerii în termen și conform standardelor a documentelor aferente proiectului.

În același sens, autoarea căii de atac a menționat notificările transmise reclamantei, lipsa procesului-verbal de predare-primire, depunerea proiectului la Ordinul Arhitecților, obținerea autorizației de construire, referatele verificatorilor, avizul emis de Comisia de Buget Finanțe, Control, Administrarea Domeniului Public și Privat, Studii, Strategii și Prognoze din cadrul Consiliului Local al Municipiului Ploiești, Hotărârea Consiliului Local al Municipiului Ploiești din 07 decembrie 2010, aprobarea proiectului de către M.D.R.T. la 29 august 2011, în raport cu care a arătat că nu dovedesc îndeplinirea obligațiilor sumate de reclamantă, întrucât nu atestă că eliberarea autorizației s-a făcut pe baza documentațiilor întocmite de aceasta, și nici nu certifică conformitatea sau legalitatea documentelor.

La 12 iunie 2015 intimatul-reclamant B.I.A. N.D. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Analizând decizia atacată, prin prisma criticilor formulate, a susținerilor părților și a temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele care succed: Cu titlu preliminar, se cuvine subliniat faptul că recurenta a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5, 8 și 9 C. proc. civ., invocând astfel că decizia atacată a fost pronunțată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, precum și că este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

De asemenea, din verificarea memoriului de recurs depus la dosar se constată că autoarea căii de atac a structurat aproape integral criticile formulate subsumat doar motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. Astfel, autoarea căii de atac, circumscris motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

a susținut că: - instanța de apel a interpretat greșit contractul de proiectare din 14 octombrie 2010, schimbând înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia; - hotărârea este nemotivată sub aspectul înlăturării primului motiv de apel referitor la ignorarea de către prima instanță a clauzei prevăzute la art. 7 din contractul dedus judecății; - instanța de apel a schimbat înțelesul clar și neîndoielnic al contractului, reținând că procesul verbal de predare-primire a documentelor aferente proiectului nu reprezenta singurul mijloc de dovedire a obligațiilor asumate de reclamantă, întrucât această limitare nu era prevăzută contractual; - instanța de apel nu s-a pronunțat asupra motivului de apel referitor la neanalizarea de către prima instanță a excepției de neexecutare a contractului; - instanța de apel a reținut în mod nelegal că nu și-a probat apărările în sensul că documentațiile transmise de reclamantă erau incomplete, că ar fi completat prin eforturi proprii documentațiile transmise beneficiarului final și că în cauză nu impunea efectuarea unei alte expertize; - instanța de apel a încălcat principiile contradictorialității și dreptului la apărare reținând autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 4818 din 14 octombrie 2010 a Tribunalului București, pronunțată în baza O.U.G.

nr. 119/2007 în raport cu cererea reconvențională, fără să pună în discuția părților excepția, - decizia atacată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 969 și 977-985 C. civ., în ceea ce privește interpretarea dată clauzei stipulate la art. 7 din contractul dedus judecății. De asemenea, recurenta a susținut că sarcina probei conform art. 1169 C. civ., revenea reclamantei în dovedirea îndeplinirii obligațiilor asumate de depunere în termen și conform standardelor a documentelor aferente proiectului. Restul criticilor formulate asupra pretinsei nelegalități a soluțiilor pronunțate pe fondul cererilor, nu au fost sistematizate de recurentă subsumate vreunuia dintre motivele de nelegalitate indicate, respectiv cele prevăzute la pct. 8 și 9 ale art. 304 C. proc.

civ. Având în vedere că recurenta nu a sistematizat criticile subsumate fiecărui temei juridic indicat, instanța supremă va realiza o sinteză a acestora, care să permită analiza lor logică. În baza art. 306 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că criticile formulate pot fi încadrate în motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ., după cum urmează: Referitor la criticile privind nemotivarea deciziei recurate cu privire la primele două motive de apel formulate de pârâtă, referitoare la pretinsa lipsă de analiză a primei instanțe asupra art. 7 din contract și asupra excepției de neexecutare, invocată prin întâmpinare, Înalta Curte reține că se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., potrivit căruia poate fi atacată cu recurs hotărârea care nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., conform căruia modificarea unei hotărâri se poate cere atunci când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, Înalta Curte apreciază că poate fi încadrată critica privind greșita interpretare a clauzei stipulate la art. 7 din contractul de proiectare din 14 octombrie 2010. În ceea ce privește criticile referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 969 și 977-985 C. civ., art. 1169 C. civ.

și art. 7 din contractul de proiectare din 14 octombrie 2010, instanța supremă apreciază că se circumscriu dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., potrivit căruia modificarea unei hotărâri se poate cere în faza procesuală a recursului atunci când a fost dată în lipsa unui temei legal ori cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Totodată, Înalta Curte reține că criticile formulate, astfel cum au fost dezvoltate, nu permit încadrarea nici uneia în prevederile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. Examinând criticile subsumate art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate în considerarea celor ce urmează: După cum rezultă din analiza ipotezelor legale citate mai sus, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. presupune trei situații: lipsa motivării, existența unor motive contradictorii sau a unora străine de natura pricinii; dintre acestea, recurenta a invocat doar lipsa motivării. Analiza criticilor subsumate de autoarea căii de atac a evocatului motiv de recurs relevă că aceasta a invocat nemotivarea hotărârii recurate referitor la două dintre motivele de apel. În ceea ce privește susținerile pârâtei în sensul că tribunalul nu ar fi analizat clauza stipulată la art. 7 din contractul dedus judecății, care a constituit primul motiv de apel, verificarea considerentelor deciziei atacate, evidențiază că instanța de prim control judiciar a cenzurat această critică, exprimând concluzia că tribunalul a avut în vedere clauza menționată, dar că, în urma interpretării coroborate a probelor administrate, a apreciat că procesul-verbal de predare-primire nu constituie singurul mijloc de probă în dovedirea îndeplinirii obligațiilor contractuale asumate de reclamantă.

Un argument în plus că instanța de apel a cenzurat această critică, rezultă chiar din alegația reținută în considerente, în sensul că prin art. 7 din contract părțile au menționat procesul-verbal ca mijloc de probă al predării documentației tehnice, fără să înlăture expres alte mijloace de dovedire a îndeplinirii acestei obligații. Nici critica privind lipsa de analiză a celui de-al doilea motiv de apel nu este fondată. Astfel, în considerentele deciziei atacate se regăsește concluzia instanței de apel asupra excepției de neexecutare a contractului în sensul că în cauză nu erau întrunite condițiile de admisibilitate a acestui mijloc de apărare, câtă vreme din probele administrate a rezultat că reclamanta își executase deja obligația.

Or, pentru admisibilitatea acestei excepții se cer a fi întrunite cumulativ următoarele condiții: obligațiile reciproce ale părților să-și aibă temeiul în același contract; din partea celuilalt contractant să existe o neexecutare, chiar parțială, dar suficient de importantă; neexecutarea celuilalt să nu se datoreze faptei celui care invocă excepția; părțile să nu fi convenit un termen de executare a uneia dintre obligațiile reciproce și debitorul să fi fost pus în întârziere. Astfel, câtă vreme nu s-a constatat neexecutarea obligațiilor ce-i incumbau reclamantei, Înalta Curte reține că în mod corect a apreciat instanța de apel ca fiind irelevantă executarea sau nu a acestora în termen și că pentru eventuala depășire a termenului, reclamanta ar fi putut fi obligată doar la plata de penalități de întârziere, în cazul în care pârâta ar fi formulat un astfel de petit, ceea ce însă nu s-a întâmplat în speță.

În consecință, având în vedere considerentele expuse mai sus, primul motiv de recurs invocat se dovedește a fi nefondat. Asupra criticii privind schimbarea naturii ori înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al clauzei stipulate la art. 7 din contractul părților, Înalta Curte reține că este nefondată. În opinia autoarei căii de atac, interpretarea art. 7 constă în aceea că procesul verbal de predare-primire a documentelor aferente proiectului constituie unicul mijloc de dovadă a executării obligației asumate de reclamantă, iar instanțele de fond, reținând contrariul, au denaturat voința părților exprimată neechivoc. O atare interpretare nu poate fi primită, cum corect a apreciat și instanța de apel, în condițiile în care, înlăturarea oricărui alt mijloc de probă nu s-a stipulat expres în cuprinsul clauzei.

În același sens sunt și prevederile art. 983 C. civ., care statuează că atunci când există dubiu asupra sensului unei clauze, ea se interpretează în favoarea celui ce se obligă. Or, cum potrivit art. 7 din contractul părților reclamanta, în calitate de executant, se obliga să predea documentațiile aferente proiectului pe bază de proces-verbal, orice dubiu asupra acestei clauze se interpretează în favoarea acesteia, respectiv că dovada predării se poate face și cu alte mijloace de probă, câtă vreme părțile nu au stipulat expres că predarea se face doar sau numai în baza procesului-verbal. Pentru considerentele arătate, critica este nefondată. În ceea ce privește criticile subsumate dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 969 și 977- 985 C. civ., art. 1169 C. civ. și art. 7 din contractul de proiectare din 14 octombrie 2010, instanța supremă reține următoarele: Autoarea căii de atac a susținut că instanța de apel a încălcat art. 969 și 977- 985 C. civ., atunci când a interpretat clauza stipulată la art. 7 din contractul părților în sensul că procesul-verbal de predare-primire nu este singurul mijloc de probă al executării obligațiilor de către reclamantă. Raportat la această critică, instanța supremă apreciază că nu se poate reține încălcarea forței obligatorii a contractului prin interpretarea clauzei menționate anterior în sensul arătat, în contextul în care legiuitorul însuși prin edictarea art. 977- 985 C. civ., statuat expres posibilitatea și a stabilit criteriile de interpretare a convențiilor.

În ceea ce privește încălcarea normelor de interpretare prevăzute la art. 977 - 985 C. civ., Înalta Curte apreciază că nici această critică nu este fondată, de vreme ce interpretarea s-a făcut în favoarea reclamantei -debitoare a obligației de executat. În considerarea celor arătate în examinarea motivului de recurs circumscris art. 304 pct. 8 C. proc. civ., instanța supremă apreciază că nici art. 7 din convenția părților nu a fost încălcat, interpretarea dată acestei clauze de instanțele de fond fiind conformă intenției părților astfel cum rezultă din interpretarea contractului și a probelor administrate în cauză care confirmă executarea de către reclamantă a obligațiilor ce îi reveneau.

Pretinsa încălcare a prevederilor art. 1169 C. civ., care statuează obligația părții care afirmă o pretenție în fața instanței să o și dovedească, susținută de recurentă în raport cu obligația reclamantei de a dovedi îndeplinirea obligațiilor de depunere în termen și conform standardelor a documentelor aferente proiectului, constituie o interpretare eronată a normei legale menționate. În acest sens, Înalta Curte reține că în speță, autoarea căii de atac încearcă să răstoarne practic sarcina probei, în condițiile în care ea însăși a fost cea care a susținut că reclamanta nu și-a îndeplinit obligațiile corespunzător și în termen, astfel că ei îi incumba obligația de a dovedi aceste afirmații.

Nefondată este și critica referitoare la încălcarea principiului contradictorialității și a dreptului pârâtei la apărare prin analiza excepției autorității de lucru judecat cu referire la cererea reconvențională în raport cu sentința civilă nr. 4818 din 14 octombrie 2010 a Tribunalului București, pronunțată în baza O.U.G. nr. 119/2007, în considerarea următoarelor: Susținerile recurentei în sensul de mai sus nu corespund realității, întrucât verificarea dispozitivului și a considerentelor deciziei atacate relevă că instanța de apel s-a raportat la excepția autorității de lucru judecat în ceea ce privește cererea reconvențională nu din perspectiva unei excepții veritabile, ci sub aspectul efectului pozitiv al puterii de lucru judecat, sens în care a și subliniat că nu a înțeles să invoce din oficiu excepția în considerarea principiului non reformatio in pejus potrivit căruia nimănui nu i se poate înrăutăți situația prin propria cale de atac.

Autoritatea de lucru judecat cunoaște două manifestări procesuale, aceea de excepție (conform art. 1201 C. civ. și art. 166 C. proc. civ.) și cea de prezumție, mijloc de probă de natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părți (conform art. 1200 pct. 4 și art. 1202 alin. (2) C. civ.).

Dacă în manifestarea sa de excepție procesuală (care corespunde unui efect negativ, extinctiv, de natură să oprească a doua judecată), autoritatea de lucru judecat presupune tripla identitate de elemente prevăzută de art. 1201 C. civ., de părți, obiect și cauză (care într-adevăr, în speță, nu se regăsește), nu tot astfel se întâmplă atunci când acest efect al hotărârii se manifestă pozitiv, demonstrând modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți, fără posibilitatea de a mai fi contrazis, el impunându-se într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, din nevoia de ordine și stabilitate juridică.

Astfel, aprecierile instanței de apel asupra acestei chestiuni, făcute în virtutea caracterului devolutiv al căii de atac cu care a fost învestită, nu sunt de natură să producă consecințe asupra situației autoarei căii de atac, câtă vreme cererea reconvențională nu a fost respinsă pentru autoritate de lucru judecat, ci ca neîntemeiată prin menținerea soluției primei instanțe. Pentru argumentele anterior expuse, Înalta Curte apreciază că în cauză nu a fost încălcat principiul contradictorialității, instanța de apel subliniind că nu a înțeles să invoce din oficiu excepția autorității de lucru judecat, situație în care s-ar fi impus punerea excepției în dezbaterea contradictorie a părților și nici nu a fost încălcat dreptul la apărare al pârâtei, câtă vreme aprecierile instanței nu au produs consecințe asupra situației acestei părți, instanța de apel aplicând corect principiul consacrat de art. 296 teza finală C. proc.

civ. al neagravării situației apelantei-pârâte în propria cale de atac. În ceea ce privește criticile dezvoltate de recurentă referitor la îndeplinirea obligațiilor părților litigante, astfel cum le incumbau potrivit clauzelor contractuale, față de raportarea acestora la interpretarea probatoriului administrat, respectiv la notificările transmise reclamantei, lipsa procesului-verbal de predare-primire, depunerea proiectului la Ordinul Arhitecților, obținerea autorizației de construire, referatele verificatorilor, avizul emis de Comisia de Buget Finanțe, Control, Administrarea Domeniului Public și Privat, Studii, Strategii și Prognoze din cadrul Consiliului Local al Municipiului Ploiești, Hotărârea Consiliului Local al Municipiului Ploiești din 07 decembrie 2010, aprobarea proiectului de către M.D.R.T.

la 29 august 2011, în raport cu care a arătat că nu dovedesc îndeplinirea obligațiilor sumate de reclamantă, întrucât nu atestă că eliberarea autorizației s-a făcut pe baza documentațiilor întocmite de aceasta, și nici nu certifică conformitatea sau legalitatea documentelor, Înalta Curte constă că tind la reconsiderarea situației de fapt în cauză și ca atare nu pot forma obiectul cenzurii instanței de recurs, în reglementarea actuală a căii extraordinare de atac. Având în vedere considerentele expuse mai sus, Înalta Curte constată că decizia atacată este legală și că motivele de nelegalitate invocate nu justifică modificarea sa, așa încât, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă SC I.E. SRL împotriva deciziei civile nr. 233 din 16 februarie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 19 iunie 2015.