ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție

Sursă originală

ÎCCJ 12.02.2015

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 471/2015

HOTĂRÂRE

12.02.2015

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2015
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 471/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Decizia nr. 471/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin acțiunea introdusă la data de 06 mai 2011 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/3/2012, reclamantul A. a chemat în judecată pârâtele B. București și SC C. SRL București, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtei SC C. SRL la predarea către reclamant a imobilului locuință tip 1 M construită pe lotul situat în București, sector 6, imobil înscris în C.F., precum și la transmiterea dreptului de folosință asupra terenului aferent locuinței în suprafață de 275,4 mp, obligarea în solidar a pârâtelor la plata către reclamant a sumei de 260.735,4 lei, echivalentul în lei a sumei de 63.397,62 euro la cursul Băncii Naționale a României de la data cererii 5 mai 2011, reprezentând penalități de întârziere pentru nerespectarea termenului de predare a locuinței și obligarea pârâtelor la plata în continuare a penalităților de întârziere până la predarea efectivă a locuinței, obligarea în solidar a pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința nr. 6079 din 10 octombrie 2013, Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei B.

A admis în parte cererea precizată a reclamantului A. și a obligat pârâta SC C. SRL să plătească reclamantului suma de 80.558,13 euro, în echivalent lei la cursul Băncii Naționale a României din data plații, reprezentând penalități de întârziere pentru perioada 1 decembrie 2009 - 23 septembrie 2011.

A respins ca neîntemeiată cererea reclamantului formulată împotriva pârâtei B.

A obligat pârâta SC C. SRL să plătească reclamantului 27.030,35 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această soluție Tribunalul București a reținut următoarele:

„La data de 17 noiembrie 2005, pârâta B. a încheiat cu SC D. SA, în calitate de antreprenor general, contractul de antrepriză generală din 2005 având ca obiect construirea a 60 locuințe în amplasamentul H. Una dintre aceste locuințe tip 1 M construită pe lotul situat în București, sector 6 înscris în C.F., a fost contractată de reclamant care a încheiat cu SC D. SA contractul de construire din 23 noiembrie 2006 prin B.N.P., E. și F. În același timp, pentru executarea construcției, reclamantul, în calitate de mandant, a încheiat cu pârâta B., în calitate de mandatar, contractul de mandat din 26 iulie 2006, aceasta urmând să îl reprezinte pe mandant în relațiile cu proiectantul și antreprenorul general, cu banca finanțatoare (art. 1, art. 3 contract). Contractul de antrepriză generală din 17 noiembrie 2005 a fost cesionat către SC C. SRL, devenit antreprenor general. Având în vedere ordinul de începere a lucrărilor emis de B. la 22 ianuarie 2007, actul adițional privind termenul final de predare a locuinței 01 decembrie 2009, se constată că imobilul a fost predat beneficiarului cu întârziere la 23 septembrie 2011, chiar dacă recepția la terminarea lucrărilor a fost 19 august 2010, acestea nu erau finalizate la acea dată. Potrivit art. 8 din contractul de construire din 23 noiembrie 2006, antreprenorul general s-a obligat să predea locuința contractată în termen de 24 luni de la emiterea ordinului de începere a lucrărilor, termen în care sunt incluse și perioadele de timp friguros, în caz contrar, fiind datorate penalități care încep să curgă de la data la care locuința trebuia predată. Prin actul adițional la contract încheiat între reclamant, beneficiar, și SC C. SRL, antreprenor general, termenul de predare a locuinței stabilit inițial a fost modificat, părțile convenind decalarea termenului până la 01 decembrie 2009, termen care nu a fost respectat. Potrivit art. 64 din contractul de antrepriză generală, în caz de întârziere la executare, antreprenorul va plăti B. pentru beneficiarii locuințelor penalizări reprezentând 0,15% pe zi de întârziere din valoarea contractului până la îndeplinirea efectivă a obligațiilor asumate prin contract. Cererea de penalități de întârziere formulată de reclamant este considerată întemeiată în contradictoriu cu pârâta SC C. SRL, potrivit art. 10 din contractul de construire din 23 noiembrie 2006 și art. 64 alin. (1) din contractul de antrepriză generală din 17 noiembrie 2005, penalitățile fiind datorate de la data de 01 decembrie 2009, data la care imobilul trebuia predat potrivit actului adițional la contractul din 23 noiembrie 2006 până la 23 septembrie 2011, data la care imobilul a fost predat reclamantului, conform procesului-verbal de predare-primire din 2011. O astfel de obligație nu poate fi reținută în sarcina pârâtei B., față de raporturile juridice dintre părți distincte, o astfel de sancțiune nefiind prevăzută în contractul de mandat încheiat de reclamant, prevederile clauzei penale din contractul de construire vizează raporturile dintre părțile contractante, iar clauza din contractul de antrepriză generală nu poate fi invocată în susținerea cererii, reclamanta nefiind parte contractantă. Mai mult, obligația de predare la termen a imobilului revine constructorului potrivit obligațiilor asumate de acesta în contractul de construire. Nu se poate reține atitudinea culpabilă a pârâtei B., în sensul că ar fi semnat procesul-verbal de recepție la terminarea lucrărilor din 19 august 2010 care ar fi menționat la pct. 4.2 existența unor lucrări neexecutate și acceptând astfel recepția locuinței întrucât acest proces-verbal a fost semnat cu obiecțiuni de B., lucrările rămase de finalizat fiind menționate în anexa la procesul-verbal. Nu poate fi primită apărarea pârâtei SC C. SRL pentru a justifica o întârziere în predarea imobilului în sensul că reclamantul ar fi pretins lucrări suplimentare, odată ce nu s-a dovedit încheierea unui înscris însușit de părți în acest sens, a unui act adițional la contract, cum prevede art. 15 alin. (1) din contractul de construire, situație reținută ca atare și în expertiza efectuată. Pe de altă parte, în situația în care ar fi existat lucrări suplimentare la solicitarea beneficiarului, lucrările de îmbunătățiri nu pot duce la diminuarea valorii locuinței ori la decalarea termenului de predare, conform art. 78 alin. (2) din contractul de antrepriză generală și, întrucât imobilul a fost predat reclamantului la data de 23 septembrie 2011, primul petit al cererii nu se mai susține. Cu privire la lucrările suplimentare, deși reclamantul nu le-a solicitat în scris, acestea sunt constatate de expert ca fiind executate, acestea nefiind contestate, lucrări care nu sunt de natură a afecta obligația de predare la termenul convenit. Din întreg probatoriu rezultă că data predării imobilului către beneficiar este 23 septembrie 2011 când s-a întocmit procesul verbal de predare-primire înregistrat la B., atât din anexa la înscrisul sus menționat, cât și din procesul verbal de constatare al stadiului lucrărilor executate din 13 octombrie 2010, și că la data încheierii procesului verbal de recepție la terminarea lucrărilor 19 august 2010, fără participarea beneficiarului, lucrările de construcții finisaje și instalații nu erau terminate. A fost înlăturată apărarea pârâtei SC C. SRL care a invocat întârzieri în efectuarea plăților datorate reclamantului, întrucât față de mecanismul de derulare a raporturilor dintre părți, plata se făcea prin intermediul mandatarului B. conform contractului de mandat, respectiv contract de credit încheiate de reclamant, plata facturilor fiind ordonată de B. corespunzător lucrărilor efectiv executate. În acest sens, reclamantul invocă adresa emisă de Banca Comercială a României care, la solicitările acestuia, răspunde că, în condițiile în care contractul de mandat din 26 iulie 2006 încheiat între B. și beneficiar este în vigoare, banca este în imposibilitate de a stopa plățile. În acest context, susținerea pârâtei B. privind neefectuarea unor plăți la termen de către reclamant, pe lângă faptul că nu poate fi reținută având în vedere dovada plății sumelor cu privire la care se susține neachitarea în temeiul facturii din 2010 și facturii din 09 mai 2011, nu a fost primită de vreme ce ordinul de plată s-a dat prin mandatar și nu s-a dovedit o altă situație cu adresă confirmată de bancă, orice înscris ce emană de la una dintre părți în speță B. nu poate constitui o dovadă în acest sens fiind considerat un înscris unilateral ce nu atestă o situație confirmată de bancă în raporturile cu beneficiarul. Având în vedere modalitatea în care se efectua plata lucrărilor afirmația pârâtei B. că întârzierea în predare s-ar datora reclamantului care ar bloca contul în bancă nu poate fi primită deoarece plățile se făceau prin intermediul mandatarului, iar adresa invocată de această pârâtă emană numai de la B. și nu de la bancă.

În raportul de expertiză efectuat s-a arătat că, deși pe parcursul derulării construcțiilor s-au efectuat plăți parțiale pentru lucrări neefectuate, la nivelul stadiului fizic real, pe ansamblul investiției la finalizarea acesteia, lucrările se găsesc pe teren la data efectuării expertizei. Pe de altă parte, neputându-se reține nerespectarea obligațiilor de către pârâta B. asumate în contractul de mandat, de urmărire a executării lucrărilor, efectuarea plății pentru lucrările executate, nepredarea la termen nefiind atributul acesteia ci al constructorului, nu se poate reține nici obligația de plată a penalităților în sarcina acestei pârâte. Apărarea pârâtelor în sensul că reclamantul nu s-a prezentat la toate convocările a fost înlăturată având în vedere faptul că, din înscrisurile adresele pârâtei SC C. SRL din 2011, respectiv adresa din 11 aprilie 2011, a rezultat contrariul, imobilul nefiind în situația de a fi predat existând lucrări neterminate, astfel încât nu putea fi recepționat, aspect reținut și de expert, respectiv faptul că lucrările de construcție și finisaj ale clădirii nu erau terminate conform proiectului, deși formal lucrările executate fuseseră recepționate la terminarea lucrărilor la 19 august 2010, aceste lucrări de construcții nu fuseseră finalizate, deci locuința nu putea fi preluată de beneficiar. Așadar, întrucât imobilul nu a fost niciodată în posesia B., procesul-verbal de recepție la terminarea lucrărilor din 19 august 2010 fiind însoțit de anexa 2 privind lucrări de remedieri, comisia de recepție a acordat un termen de 60 de zile pentru finalizarea lucrărilor realizate la 07 noiembrie 2011, când s-a încheiat procesul-verbal de stingere a anexei nr. 2 și, drept consecință, la 23 septembrie 2011, s-a încheiat procesul-verbal de predare-primire a imobilului. Cu privire la solidaritatea invocată de reclamant, aceasta nu a fost dovedită cum prevede art. 1041 C. civ., având în vedere că obligația solidară nu se prezumă, o asemenea obligație nu este stipulată în contract, iar o neexecutare în sarcina pârâtei B. nu se poate reține. Nu sunt incidente nici dispozițiile art. 1003 C. civ. întrucât pârâta B. a avizat lucrări executate, expertul reținând că lucrările plătite anticipat se regăsesc la finalizarea imobilului pe teren sau sunt înglobate în construcție, fără a se putea reține că ar fi intervenit o modificare a cererii privind condițiile solidarității prin înscrisul depus de reclamant la ultimul termen, aspect examinat odată cu analiza pe fondul pricinii. Soluția în cauză s-a pronunțat având în vedere modalitatea de îndeplinire a obligațiilor contractuale stabilite în sarcina părților, potrivit contractelor valabil încheiate, raporturile juridice dintre părțile implicate, neîntrunirea condițiilor cerute cumulativ pentru angajarea răspunderii civile contractuale ori delictuale în sarcina pârâtei B. sau existența unei cauze exoneratoare, conform probatoriului administrat.

În baza art. 274 C. proc. civ., față de culpa procesuală astfel reținută, în temeiul înscrisurilor depuse, a fost obligată pârâta SC C. SRL la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 27.030,35 lei reprezentând taxa de timbru, onorariu expert și onorariu avocat către reclamant.

Curtea de Apel

București,

secția a V-a civilă, prin Decizia civilă nr. 553/2014 din 26 iun

2014, a r

espins ca nefondate ambele apeluri, apelul formulat de reclamantul A. și apelul formulat de pârâta SC C. SRL prin administrator Judiciar SC G. SPRL București, împotriva sentinței civile nr. 6079 din 10 ianuarie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu și cu intimata-pârâtă B. București.

Analizând actele și lucrările dosarului instanța de apel a reținut următoarele:

- Cu privire la apelul reclamantului.

Instanța a precizat că în apel nu se poate schimba cauza acțiunii, respectiv situația de fapt calificată juridic de către reclamant prin cererea de chemare în judecată, conform art. 294 C. proc. civ.

Observând cererea introductivă de instanță a constatat că acțiunea a fost fundamentată pe instituția răspunderii contractuale, așa cum de altfel a reținut și prima instanță aplicând art. 969 C. civ., întrucât s-a pretins nerespectarea unor prevederi contractuale și plata unor penalități de întârziere contractuale.

Prin urmare o primă concluzie care se impune este aceea că art. 1003 C. civ. din materia răspunderii civile delictuale nu este aplicabil în acțiunea de față așa cum eronat a pretins reclamantul. Chiar dacă nerespectarea unui contract reprezintă un delict civil (adică o faptă ilicită civilă prin raportare la art. 969 C. civ.), nu înseamnă că se pot împrumuta aspecte specifice răspunderii delictuale în cadrul unei acțiuni în răspundere contractuală. Răspunderea contractuală intervine pentru nerespectarea unui contract și ea are regimul ei juridic specific, diferit într-o anumită măsură de regimul juridic al răspunderii civile delictuale. Diferența dintre cele 2 tipuri de răspundere civilă include prezumția de solidaritate. În materie delictuală conform art. 1003 C. civ. există o obligație legală în sensul că autorii faptului ilicit răspund solidar pentru prejudiciul cauzat, însă în materie contractuală nu există o astfel de prevedere legală generală motiv pentru care solidaritatea trebuie să fie prevăzută în contractul pus în discuție sau să fie prevăzută de lege în materia respectivă. S-a apreciat că, niciuna din aceste 2 ipoteze nu este îndeplinită în cauza de față motiv pentru care nu se poate reține solidaritatea pârâtelor, și că reclamantul face o confuzie între cele 2 tipuri de răspundere civilă (delictuală și contractuală) susținând că există solidaritate între cele 2 pârâte în afara vreunei prevederi legale și în baza regulii de la art. 1003 C. civ. din materia răspunderii delictuale.

O a doua concluzie este aceea că acțiunea de față nu a vizat de fapt alăturarea a 2 răspunderi distincte, separate: una a B., cealaltă a constructorului SC C. SRL. Concluzia aceasta se desprinde din faptul că reclamantul a pretins de la bun început existența unei solidarități între cele 2 pârâte pentru că în viziunea reclamantului pârâtele împreună sunt vinovate (fiecare în felul său, specific, B. prin anumite fapte, SC C. SRL prin alte fapte) de întârzierea predării imobilului menționat. Astfel se pretinde acoperirea unui singur prejudiciu, aplicarea unei singure clauze penale, cea din contractul de construire. O astfel de fundamentare a acțiunii nu permite judecata, adică analiza de către instanță, a unui alt prejudiciu decât cel estimat și asumat de constructor prin clauza penală din contractul de construire, adică prejudiciul invocat de către reclamant și care este constituit din valoarea clauzei penale din contractul de construire (adică instanța nu poate analiza dacă B. a cauzat un alt prejudiciu decât clauza penală pretinsă). Clauza penală este o clauză contractuală și deci are regimul juridic al oricărei alte prevederi contractuale. Prin urmare, pentru cauza de față, nu are relevanță dacă B. a respectat sau nu obligațiile ce îi reveneau ca mandatar al reclamantului deoarece clauza penală invocată de reclamant nu a fost asumată decât de către constructor. Irelevanța este dată de faptul că în cadrul procesual de față nu se pretinde vreun prejudiciu de sine stătător imputabil doar B. (faptul că în apel se face o anumită împărțire a prejudiciului de către reclamant între cele 2 pârâte nu este de natură a conduce la o altă concluzie, pentru că nu se invocă un prejudiciu de sine stătător, ci doar se împarte de către reclamant același prejudiciu pentru fiecare pârâtă în funcție de legătura de cauzalitate pretinsă între faptele intimatelor pârâte și respectivul prejudiciu invocat. Așadar chiar dacă s-ar reține că B. nu a respectat obligațiile ce îi reveneau în baza contractului de mandat, B. nu poate fi ținută să execute o clauză penală prevăzută într-un alt contract ca sancțiune pentru o altă persoană, adică pentru constructor. Dacă B. ar fi ținută să plătească valoarea clauzei penale asumate de către constructor atunci s-ar nesocoti principiul relativității efectelor contractelor civile, adică principiul potrivit căruia efectele unui contract se produc decât între părțile contractante. Nu se poate reține că B. este parte a contractului de construire chiar dacă în contractul dintre B. și reclamant se face trimitere la contractul de antrepriză generală. Oricum, chiar și într-o opinie contrară în care B. ar deveni o terță parte a contractului de construire, B. tot nu poate avea poziția contractuală a constructorului raportat la clauza penală în discuție pentru că nu și-a asumat și obligația de construire și nici obligația de a plată a penalităților pentru nerespectarea termenelor de construire.

În ceea ce privește înscrisurile depuse după închiderea dezbaterilor este evident că astfel de probe nu pot fi considerate administrate în mod legal și, pe cale de consecință, nu pot constitui un fundament al soluției pronunțate. Însă, în cazul de față, apelul reclamantului vizează doar respingerea acțiunii față de B., astfel că este fără relevanță pentru acoperirea prejudiciului pretins dacă B. și-a îndeplinit sau nu obligațiile de mandatar. În atare condiții, deși înscrisurile depuse după închiderea dezbaterilor nu pot fi considerate administrate ca probe în mod legal, soluția de respingere a acțiunii față de B. este corectă fiind justificată pe argumentele arătate mai sus independent de înscrisurile criticate.

- Cu privire la apelul pârâtei.

Instanța a afirmat că apelul pârâtei SC C. SRL pune în discuție un singur aspect, anume lipsa de vinovăție a acesteia pentru întârzierea în predarea construcției. Nu se neagă de către pârâtă existența și întinderea întârzierii și nici existența clauzei penale referitoare la plata penalităților de întârziere, ci se invocă două aspecte în esență: primul constă în faptul că a preluat lucrările deja într-un stadiu de întârziere, iar al doilea constă în traversarea unor condiții meteo nefavorabile, anotimpurile reci.

S-a reținut că în materie contractuală nerealizarea unei obligații contractuale în termenul asumat lasă să se prezume vinovăția debitoarei acelei obligații, pârâta fiind cea care avea sarcina probei elementelor ce ar înlătura vinovăția sa și că în contractul de construire nu s-au prevăzut expres cauze exoneratoare de vinovăție pentru constructor, astfel că doar cazurile de forță majoră sunt exoneratoare de vinovăție și implicit de răspunderea contractuală. Unele din caracteristicile forței majore sunt imprevizibilitatea și externalitatea, adică faptul pretins a fi de forță majoră nu este rezultatul acțiunilor/inacțiunilor părții care o invocă.

În ceea ce privește preluarea lucrărilor deja într-un stadiu de întârziere aceasta este o faptă voluntară, asumată în deplină cunoștință de cauză de către pârâta SC C. SRL, deci nu poate constitui un motiv de înlăturare a vinovăției. De altfel termenul inițial a fost prelungit prin acordul părților, adică al SC C. SRL și al reclamantului, însă chiar termenul rezultat din prelungire a fost depășit. Pe această linie de idei nici stabilirea unor lucrări suplimentare în condițiile prelungirii de comun acord a termenului nu înseamnă o forță majoră din moment ce pârâta SC C. SRL a acceptat să efectueze lucrările suplimentare respective într-un anumit termen, deci și aceasta este o faptă proprie.

Greutățile de obținere a autorizațiilor necesare edificării construcției sau întârzierile altor contractanți ai pârâtei decât reclamantul, chiar dacă este vorba de B., nici ele nu reprezintă cazuri de forță majoră fiind dificultăți previzibile, mai ales pentru un profesionist ca pârâta SC C. SRL. Instanța a reținut și că pârâta nu a făcut nicio dovadă că reclamantul nu și-a îndeplinit vreuna din obligațiile contractuale acare îi reveneau.

În ceea ce privește traversarea unor condiții meteo nefavorabile, acest fapt nu este imprevizibil, întrucât în momentul în care pârâta și-a asumat termenul de predare prelungit, a cunoscut data precisă a scadenței obligației de predare, a cunoscut succesiunea anotimpurilor și faptul că se vor traversa și anotimpurile reci, or cunoașterea acestor aspecte este în afara oricărui dubiu, iar stabilirea unui termen de predare în cunoștință de cauză semnifică acceptarea riscurilor ce derivă din incidența unor condiții meteo nefavorabile. Ținând seama și de calitatea de profesionist a pârâtei SC C. SRL este indubitabil că aceasta nu se poate apăra pentru nerespectarea termenului de predare a construcției invocând condiții meteo nefavorabile, dar tipice anotimpurilor de la data efectuării construcției.

Împotriva Deciziei civile nr. 553/2014 din 26 iun

2014, pronunțatǎ de Curtea de Apel

București,

secția a V-a civilă, a declarat recurs

pârâ

SC C. SRL prin administrator Judiciar SC G. SPRL București, întemeiat pe art. 304 pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ., criticând-o pentru nelegalitate, solicitând în concluzie admiterea recursului, modificarea deciziei, în sensul admiterii apelului său și respingerii acțiunii reclamantului.

În criticile formulate, recurenta pârâtă după o redare amănunțită a situației de fapt, a susținut în esență următoarele:

Invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta a arătat că instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura și înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, în sensul

că față de obiectul cererii de chemare în judecată, în cauză este de observat că pe lângă contractul de construire autentificat prin încheierea de legalizare din 23 noiembrie 2006, completat prin actul adițional din 2 iulie 2009, prin care a fost decalat termenul de predare al imobilului la data de 1 decembrie 2009, în baza căreia se solicită atragerea răspunderii contractuale, trebuie avut în vedere și contractul de antrepriză generală din 17 noiembrie 2005, conexiunea dinte ele fiind dată de art. 4 alin. (1) din contractul de antrepriză în baza căruia a fost încheiat contactul de construire.

Reiterând prevederile art. 64 alin. (1), art. 65 alin. (5) și art. 72 alin. (1) din contractul de antrepriză generală a precizat că într-adevăr terminarea obiectivului cu întârziere din vina antreprenorului general se sancționează cu penalități de întârziere de 0,15 %, din valoarea contractului până la predarea efectivă a imobilului, dar că societatea sa a fost obligată greșit de instanța de apel, la plata penalităților menționate fără să țină seama că odată cu acceptarea recepției certificată prin semnarea procesului verbal de recepție la terminarea lucrărilor, B. a preluat obiectivul pe care îl va pune la dispoziția beneficiarului, antreprenorul general fiind eliberat de orice răspundere.

A susținut că încă de la preluarea de la fostul antreprenor, prin contractul de cesiune din 10 februarie 2009, a lucrărilor de locuințe în amplasamentul H., a avut probleme în sensul că lucrările erau într-un stadiu precar, cu multe deficiențe care trebuiau remediate, aspecte constatate prin procesul verbal de constatare a stadiului fizic, pereți strâmbi, probleme cu coloanele care asigurau utilitățile casei, sanitare, termice, electrice, fapt ce a întârziat predarea imobilului la 1 decembrie 2009, dată stabilită arbitrar.

Recurenta a precizat că așa zisa întârziere a termenului de predare trebuie privită în contextul dispozițiilor art. 72 alin. (1) din contractul de antrepriză cesionat, potrivit căruia durata de realizare a lucrărilor putea fi prelungită numai dacă întârzierea se datorează forței majore recunoscută de autoritatea legală sau, în alte situații extreme, neimputabile și imprevizibile pentru antreprenor, cum este și cazul de față.

Înalta Curte, analizând

recursul declarat de

pârâ

SC C. SRL prin administrator Judiciar SC G. SPRL București

împotriva Deciziei civile nr. 553/2014 din 26 iun

2014, pronunțatǎ de Curtea de Apel

București,

secția a V-a civilă, prin prisma criticilor formulate și în raport de dispozițiile legale invocate, constată că acesta este nefondat.

Recurenta a încadrat primul motiv de recurs pe art. 304 pct. 8 C. proc. civ., însă, prin această critică a vizat de fapt, cum de altfel a și precizat, greșita interpretare a dispozițiilor contractuale, nu natura juridică a actului încheiat de părți, această critică putând fi încadrată în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal sau a fost dată cu aplicarea greșită a legii.

În speță prin prisma acestui motiv de recurs, s-a pus în discuție nerespectarea prevederilor art. 969 C. civ., în raport de executarea obligațiilor asumate de

pârâta SC C. SRL

prin contractul de construire autentificat prin încheierea de legalizare din 23 noiembrie 2006, ce fac obiectul cauzei deduse judecății.

Potrivit art. 8 din contractul de construire menționat, antreprenorul general s-a obligat să predea locuința contractată în termen de 24 luni de la emiterea ordinului de începere a lucrărilor, termen în care sunt incluse și perioadele de timp friguros, în caz contrar, fiind datorate penalități care încep să curgă de la data la care locuința trebuia predată. Prin

actul adițional din 2 iulie 2009

la contract, încheiat între reclamantul beneficiar, și SC C. SRL, antreprenor general, termenul de predare a locuinței stabilit inițial a fost modificat, părțile convenind decalarea acestuia până la 1 decembrie 2009, termen care nu a fost respectat.

În cauză este de observat că

pârâta SC C. SRL nu a contestat existența și întinderea întârzierii, dar nici a clauzei penale referitoare la plata penalităților de întârziere, ci a pus în discuție lipsa sa de vinovăție pentru întârzierea în predarea construcției, invocând două aspecte faptul că a preluat lucrările deja într-un stadiu de întârziere și traversarea unor condiții meteo nefavorabile, în anotimpurile reci.

Critica prin care recurenta a susținut că preluarea lucrărilor s-a făcut într-un stadiu de întârziere avansată nu poate fi reținută, întrucât aceasta a fost alegerea sa, fiind în prezența unei fapte voluntare, asumată în deplină cunoștință de cauză de către pârâta SC C. SRL, ce nu poate constitui motiv de înlăturare a vinovăției, cu atât mai mult cu cât termenul inițial a fost prelungit prin acordul părților, al SC C. SRL și al reclamantului, dar și acest termen rezultat din prelungire a fost depășit.

Conform art. 10 din contractul de construire din 23 noiembrie 2006, reclamantul avea dreptul să solicite penalități prin prisma dispozițiilor contractului de antrepriză.

Prin art. 64 din contractul de antrepriză generală, părțile au stipulat o clauză penală potrivit căreia în caz de întârziere la executare, antreprenorul va plăti B. pentru beneficiarii locuințelor penalizări reprezentând 0,15% pe zi de întârziere din valoarea contractului până la îndeplinirea efectivă a obligațiilor asumate prin contract.

Față de această situație, se constată că în mod corect instanța de apel a menținut soluția de obligare a pârâtei SC C. SRL la plata penalităților de întârziere, datorate de la 1 decembrie 2009, data la care imobilul trebuia predat potrivit actului adițional la contractul din 23 noiembrie 2006 până la 23 septembrie 2011, data la care imobilul a fost predat reclamantului, conform procesului-verbal de predare-primire din 2011.

Așa fiind, o astfel de obligație nu poate fi reținută în sarcina pârâtei B. București, față de raporturile juridice distincte dintre părți, în condițiile în care o atare sancțiune nu a fost prevăzută în contractul de mandat încheiat de reclamant, întrucât prevederile clauzei penale din contractul de construire vizează raporturile dintre părțile contractante, astfel că, clauza din contractul de antrepriză generală nu poate fi invocată în susținerea cererii, pârâta nefiind parte contractantă. Mai mult decât atât, obligația de predare la termen a imobilului revine constructorului potrivit obligațiilor asumate de acesta în contractul de construire.

Așadar, chiar dacă s-ar reține că B. București nu a respectat obligațiile ce îi reveneau în baza contractului de mandat, aceasta nu poate fi ținută să execute o clauză penală prevăzută într-un alt contract ca sancțiune pentru o altă persoană, adică pentru constructor. Dacă B. București ar fi ținută să plătească valoarea clauzei penale asumate de către constructor atunci s-ar nesocoti principiul relativității efectelor contractelor civile, adică principiul potrivit căruia efectele unui contract se produc numai între părțile contractante. Or, în atare situație nu se poate reține că B. București este parte a contractului de construire chiar dacă în contractul dintre aceasta și reclamant se face trimitere la contractul de antrepriză generală.

Nefondată este și critica prin care recurenta a susținut că

societatea sa a fost obligată greșit la plata penalităților menționate întrucât odată acceptată recepția la terminarea lucrărilor certificată prin semnarea procesului verbal de recepție, antreprenorul general a fost eliberat de orice răspundere,

în condițiile în care acesta a fost semnat cu obiecțiuni de B. București, lucrările rămase de finalizat fiind menționate în anexa la procesul-verbal.

De asemenea, este de observat că în contractul de construire nu s-au prevăzut expres cauze exoneratoare de vinovăție pentru constructor, astfel că doar cazurile de forță majoră sunt exoneratoare de vinovăție și implicit de răspunderea contractuală.

Față de cele de mai sus,

susținerea recurentei în sensul că întârzierea termenului de predare trebuie privită în contextul dispozițiilor art. 72 alin. (1) din contractul de antrepriză cesionat, nu poate fi primită, întrucât

nici preluarea lucrărilor de recurentă într-un stadiu de întârziere

cu multe deficiențe care au trebuit să fie remediate,

nici stabilirea unor lucrări suplimentare în condițiile prelungirii de comun acord a termenului de predare a imobilului, nici greutățile întâmpinate în desfășurarea activității sau întârzierile altor contractanți ai pârâtei decât reclamantul, chiar dacă este vorba de B. București, nu reprezintă cazuri de forță majoră acestea fiind dificultăți previzibile, după cum corect a reținut și instanța de apel, cu atât mai mult cu cât pârâta SC C. SRL este un profesionist în domeniu.

De altfel, nici traversarea unor condiții meteo nefavorabile nu poate să constituie un fapt imprevizibil, din moment ce pârâta și-a asumat termenul de predare prelungit, a cunoscut data precisă a scadenței obligației de predare, a cunoscut succesiunea anotimpurilor, or cunoașterea acestor aspecte și stabilirea unui termen de predare în cunoștință de cauză semnifică acceptarea riscurilor ce derivă din incidența unor condiții meteo nefavorabile.

Prin urmare, instanța având în vedere dispozițiile art. 969 C. civ., potrivit cărora convențiile legal încheiate între părțile contractante, au putere de lege, a apreciat că pârâta datorează suma pretinsă de reclamant.

Față de considerentele de mai sus, Înalta Curte reține că motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este nefondat, că decizia instanței de apel este legală, astfel că în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează să respingă recursul pârâtei ca nefondat.