ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 432/2015

Decizia nr. 432/2015

Deliberând asupra recursului de față, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a Vl-a comercială, reclamanta SC A. SA a chemat în judecată pe pârâta SC B. SA solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act de vânzare - cumpărare a imobilului situat în București, obligarea pârâtei la plata sumei de 145.640,80 euro reprezentând rest de preț, conform antecontractului de vânzare - cumpărare din 14 noiembrie 2005, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin cererea reconvențională formulată, pârâta - reclamantă SC B. SA a solicitat instanței obligarea reclamantei -pârâte la plata de despăgubiri pentru întârziere în executarea obligațiilor asumate prin antecontractul de vânzare - cumpărare, estimate la suma de 75.000 euro, în condițiile admiterii acțiunii principale, și compensarea datoriilor reciproce.

Prin sentința comercială nr. 4506 din 2 aprilie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a Vl-a comercială, în Dosarul nr. x/3/2009 a fost admisă acțiunea principală și s-a dispus ca hotărârea pronunțată să țină loc de contract de vânzare - cumpărare pentru imobilul în litigiu. Totodată, instanța a obligat pârâta la plata echivalentului în lei a sumei de 145.640,80 euro, cu titlu de diferență de preț și a sumei de 10.216,84 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, dispunându-se disjungerea cererii reconvenționale formulate de pârâta -reclamantă.

Prin sentința nr. 1981 din 23 februarie 2011 Tribunalul București a respins cererea reconvențională disjunsă, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că prin antecontractul de vânzare - cumpărare din 14 noiembrie 2005, pârâta -reclamantă SC B. SA, în calitate de promitentă -cumpărătoare s-a obligat să cumpere la prețul, termenul și în condițiile stabilite în antecontract, de la reclamanta - pârâtă SC A. SA, în calitate de promitentă - vânzătoare, un apartament dintr-un imobil ce urma să fie edificat de către aceasta din urmă. Promitentă - vânzătoare s-a obligat să finalizeze și să predea apartamentul până la data de 1 septembrie 2007, termen ce putea fi prelungit pentru situațiile prevăzute în convenția părților în mod expres, respectiv: condiții meteo nefavorabile, caz fortuit, forță majoră, întârzierea plăților de către promitentă - cumpărătoare, etc. Totodată, a reținut tribunalul, părțile au fost de acord cu stipularea unui termen de grație de 3 luni, pentru ipoteza în care termenul de predare este depășit din culpa antreprenorilor și subantreprenorilor, orice situație de prelungire urmând să fie notificată de vânzătoare cumpărătorului cu cel puțin 10 zile înainte de termenul de predare. Prin art. 23 din antecontract părțile au prevăzut penalități de întârziere în executarea obligației de predare, penalități ce au fost limitate la suma totală de 5.000 euro, stipulând în finalul art. 23 și aplicabilitatea art. 53 din antecontract, care dă dreptul creditorului contractual să recupereze întregul prejudiciu cauzat de partea în culpă, valoarea prejudiciului fiind limitată la valoarea imobilului.

Ca atare, prima instanță de fond a apreciat că pentru întârzierea în executarea obligației de predare, pârâta - reclamantă putea solicita penalități în cuantum de maximum 5.000 euro, conform art. 23 din antecontract, celelalte despăgubiri - beneficiul nerealizat și lipsa de folosință, conform art. 53 din convenția părților vizând neîndeplinirea altor obligații contractuale, cu excepția celei privind întârzierea în executarea obligației de predare. Cât privește nerespectarea de către reclamanta -pârâtă a obligației de predare, tribunalul a reținut că deși aceasta a solicitat în repetate rânduri pârâtei - reclamante, recepționarea imobilului, aceasta din urmă a solicitat refacerea sau remedierea unor lucrări efectuate, în opinia sa, necorespunzător. Totodată, tribunalul a apreciat că pârâta - reclamantă nu și-a îndeplinit obligația de punere în întârziere a reclamantei - pârâte, conform art. 1079 C. civ.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta - reclamantă SC B. SA criticând sentința atacată pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin Decizia nr. 552 din 19 decembrie 2013, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a admis apelul pârâtei - reclamante SC B. SA și a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a admis în parte cererea reconvențională și a obligat reclamanta - pârâtă la plata sumei de 89.988 euro plus T.V.A., în echivalent în lei la data plății, cu titlu de despăgubiri, menținând în rest soluția instanței de fond de respingere a celorlalte pretenții ca neîntemeiate.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că prin cererea reconvențională formulată, pârâta - reclamantă a solicitat acoperirea unui prejudiciu constând în două componente: lipsa de folosință a imobilului aferentă perioadei de întârziere în predare, reprezentând contravaloarea chiriilor pe care le-ar fi putut încasa pârâta - reclamantă, și, respectiv, diferența dintre prețul pe care pârâta - reclamantă l-ar fi putut obține din vânzarea imobilului către un terț, potrivit antecontractului depus, și prețul actual al imobilului.

Sub aspect juridic, a apreciat instanța de apel, ambele componente ale prejudiciului reprezintă beneficiu nerealizat, însă apelanta nu putea concomitent să închirieze și să vândă imobilul.

Curtea de apel a reținut că, în speță, pârâta - reclamantă nu a înțeles sa exploateze imobilul sub forma folosinței acestuia, ci sub aspectul revânzării acestuia la un preț superior prețului de achiziție, față de antecontractul de vânzare - cumpărare încheiat cu C., depus la dosarul cauzei de către pârâta - reclamantă, antecontract încheiat în mai 2007. Prin urmare, instanța de apel a apreciat că pârâta - reclamantă a făcut dovada certitudinii prejudiciului sub această formă a diferenței de preț neîncasate. întrucât în speță a fost dovedită depășirea termenului de predare a apartamentului de către reclamanta - pârâtă, și, întrucât nu era necesară punerea în întârziere a reclamantei - pârâte față de conținutul art. 1079 alin. (2) C. civ. și al art. 23 din antecontract, curtea de apel a reținut că este întemeiată acțiunea reconvențională pentru despăgubiri a pârâtei - reclamante, cerere ce nu poate fi limitată la suma de 5.000 euro prevăzută de art. 23 din antecontractul părților, cum greșit a reținut prima instanță de fond, întrucât art. 53 din aceeași convenție permite solicitarea, în condițiile dovedirii, a unor despăgubiri superioare acestei sume, menite să acopere beneficiul nerealizat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta - pârâtă SC A. SA criticând decizia atacată pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestor critici de nelegalitate formulate, recurenta -reclamantă - pârâtă a arătat că instanța de apel și-a fundamentat în mod greșit soluția pronunțată pe antecontractul de vânzare - cumpărare încheiat între intimată și C., acesta fiind un document întocmit pro causa. Sub acest aspect, recurenta - reclamantă - pârâtă a arătat că, față de dispozițiile art. 1082 C. civ., data menționată pe acest act - 10 mai 2007 nu îi este opozabilă recurentei decât din ziua în care a fost depus actul în instanța de judecată - 2 iunie 2009, cu atât mai mult cu cât intimata nu a făcut referire la un atare antecontract în lunga corespondență a părților litigante purtată anterior litigiului. în plus, intimata nu a dovedit că promitentul - cumpărător C. ar fi depus avansul prevăzut în această convenție și nici nu a publicat în M. Of. hotărârea A.I.R. nr. 246 din 8 mai 2007 a intimatei prin care reprezentantul său legal ar fi fost împuternicit să încheie acest antecontract. în plus, la numai 6 zile de la încheierea acestui antecontract, reprezentantul intimatei și C. au devenit membri ai Consiliului de administrație al altei societăți, ceea ce probează caracterul pro causa al antecontractului.

Recurenta - reclamantă - pârâtă a arătat că instanța de apel a raportat valoarea prejudiciului la valoarea de piață a apartamentului de la data pronunțării sentinței ce ține loc de act de vânzare - cumpărare, fără să motiveze aceste raporturi, conform art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Or, este evidentă intenția recurentei de a înstrăina apartamentul, intenție concretizată în chiar formularea cererii de pronunțare a hotărârii care să țină loc de act de vânzare - cumpărare. Ca atare, în niciun caz recurenta nu poate fi acuzată de tergiversarea predării încă 1 an până la pronunțarea primei hotărâri judecătorești în speță. în plus, este legală sentința tribunalului care a reținut că recurenta a solicitat în repetate rânduri predarea apartamentului, chiar anterior datei de 6 mai 2009.

Instanța de apel, a învederat recurenta, și-a încălcat rolul activ prevăzut de art. 129 alin. (5) C. proc. civ., reținând că antecontractul depus de intimată este o realitate juridică, în condițiile în care nu se coroborează cu celelalte probe administrate.

Curtea de apel a făcut o greșită interpretare a dispozițiilor art. 1079 C. civ., reținând că nu era necesară punerea în întârziere a recurentei, întrucât s-a prevăzut în contractul părților un termen expres, conform art. 1079 alin. (2) C. civ., întrucât simpla ajungere la termen a unei obligații contractuale nu este o punere în întârziere a debitorului, în speță fiind aplicabil principiul prevăzut de art. 1081 C. civ.: dies non interpellat pro hominem.

Art. 1079 alin. (2) C. civ. nu este aplicabil în speță pentru că părțile nu au cerut expres că debitorul este de drept în întârziere.

Curtea de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 969, art. 977, art. 978 și art. 982 C. civ. privind interpretarea contractelor, lipsind de substanță dispozițiile art. 23 din antecontractul de vânzare - cumpărare încheiat de părțile în proces, care limitează daunele pentru întârzierea în executarea obligației de finalizare a imobilului la suma de 5.000 euro. Ca atare, este evident că art. 53 din antecontract se referă la neîndeplinirea altor obligații contractuale pentru care nu a fost prevăzută o clauză penală.

Instanța de apel a învederat și dispozițiile art. 20 din Legea taxelor de timbru nr. 146/1998 republicată, pentru că intimata a achitat o taxă aferentă sumei solicitate inițial - 75.000 euro, fără să fie obligată la plata diferenței de taxă de timbru, conform soluției pronunțate de instanța de apel.

Decizia curții de apel, a învederat recurenta, nu cuprinde motivele pe care se sprijină, conform art. 304 pct. 7 C. proc. civ., pentru că nu motivează culpa concurentă a intimatei care a întârziat predarea cu 15 luni a apartamentului, astfel cum a reținut prima instanță de fond.

Examinând actele și lucrările dosarului, prin prisma motivelor de recurs formulate, văzând și dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține că recursul declarat este nefondat, pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește prima critică de nelegalitate relativă la greșita interpretare și aplicare de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1182 C. civ. și, prin urmare, la greșita stabilire a caracterului de probă certă a antecontractului încheiat de intimată cu C., act pe care se fundamentează soluția curții de apel, Înalta Curte reține că, față de data sesizării instanței și, prin urmare, față de data declanșării procesului, pendinte, respectiv, 3 iunie 2009, în speță rămân pe deplin aplicabile dispozițiile C. civ. de la 1865 și, implicit, ale Codului comercial. întrucât litigiul de față este un litigiu între două societăți comerciale, în materie de administrare și apreciere a probelor, se aplică excepția instituită de dispozițiile art. 46 din fostul C. com., care permitea dovada obligațiilor comerciale prin orice mijloc de probă admis de dreptul comun; doctrina și jurisprudența fiind unanime în a reține că această excepție, înlătură restricțiile din materia probatorie prevăzute de dreptul comun în art. 1079 și următoarele C. civ.

Ca atare, simpla contestare în recurs a datei menționate pe actul administrat ca probă în fața primei instanțe de fond, de către intimată, prin raportare la art. 1182 C. civ., nu poate fi reținută de instanța de recurs ca o răsturnare a prezumției pe proba instituită de art. 46 C. com. pentru un astfel de înscris și, implicit ca o dovadă a caracterului pro causa al unui atare înscris. Celelalte aprecieri invocate de către recurenta - reclamantă relative la neexecutarea acestui antecontract de către cocontractantul intimatei, sau neaplicarea hotărârii Adunării Generale a Acționarilor a intimatei, prin care s-a acordat mandatul pentru încheierea acestui antecontract, reprezentantului legal al intimatei, etc, nu pot fi analizate de instanța de recurs în această fază procesuală întrucât, pe de o parte, privesc aspecte ce țin de temeinicia deciziei atacate și, față de conținutul strict al art. 304 C. proc. civ. care enumera limitativ motivele ce pot fi invocate în fața instanței de recurs, nu pot fi analizate în calea de retractare, iar pe de altă parte privesc derularea altor raporturi contractuale ce nu fac obiectul acestui litigiu.

Înalta Curte nu poate reține ca întemeiat nici motivul de recurs relativ la încălcarea rolului activ al judecătorului, prevăzut de art. 129 alin. (5) C. proc. civ., de către instanța de recurs, față de dispozițiile Legii nr. 202/2010 care prevăd expres că dispozițiile art. 129 C. proc. civ., privind rolul activ al judecătorului nu pot fi invocate ca motiv de apel sau de recurs.

Recurenta - reclamantă - pârâtă a mai invocat faptul că instanța de apel a raportat în mod greșit valoarea prejudiciului invocat de intimată la data de 2 aprilie 2010 - data pronunțării sentinței prin care a fost admisă cererea principală de pronunțare a hotărârii care să țină loc de act autentic de vânzare - cumpărare, întrucât prin simpla sesizare a instanței recurenta și-a dovedit intenția de executare a obligației de predare, pe de o parte, iar, pe de altă parte, a învederat recurenta instanța de apel nu a motivat această raportare greșită.

Cu privire la prima critică formulată de recurenta - reclamantă -pârâtă, Înalta Curte reține că întrucât instanța de apel a acordat intimatei despăgubiri constând în diferența de preț la care putea fi înstrăinat imobilul, având în vedere antecontractul depus de intimată, este evident că aceste despăgubiri reprezentând beneficiul realizat se calculează la momentul la care intimata era în măsură să dispună de imobilul în litigiu în calitate de proprietar. Or, până la pronunțarea primei sentințe - 2 aprilie 2010, intimata în calitate de proprietară - cumpărătoare nu avea drept de dispoziție asupra acestui imobil. Nu poate fi reținută nici susținerea recurentei că întârzierea în pronunțarea acestei hotărâri nu-i poate fi imputată, întrucât prin simpla sesizare a instanței, a dovedit că intimata se face vinovată de neîndeplinirea acestei obligații de predare de către recurentă, aspect confirmat și prin sentința dată în soluționarea cererii principale, întrucât prin cererea reconvențională formulată în speță de către intimată, aceasta a înțeles să invoce o veritabilă excepție de neexecutare a contractului de către recurenta - reclamantă - pârâtă. în ceea ce privește cel de-al doilea aspect învederat - respectiv, nemotivarea soluției instanței de apel de raportare a valorii prejudiciului invocat de intimată la data sentinței dată în cererea principală, Înalta Curte reține că aceasta critică intimata pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ. este nefondată față de conținutul considerentelor instanței de apel, aflată la fila 9 din decizia atacată, prin care instanța de apel motivează soluția prin trimitere expresă la dreptul intimatei de a putea dispune de imobilul aflat în litigiu.

Față de reținerea aplicării în cauză a dispozițiilor fostului C. com., prin raportare la data sesizării instanței, Înalta Curte va respinge și motivul de recurs întemeiat pe greșita interpretare și aplicare a art. 1079 și art. 1081 C. civ., întrucât în relațiile comerciale se aplică principiul dies non interpellat pro hominem, așadar, debitorul este de drept în întârziere, nefiind necesară respectarea formalității prevăzute de art. 1079 C. civ. și de punerea formală în întârziere a debitorului pentru a se putea pretinde despăgubiri.

În ceea ce privește greșita interpretare a clauzelor contractuale ale antecontractului dedus judecății, de către instanța de apel, respectiv, a art. 23 care, în opinia recurentei, limitează penalitățile de întârziere la valoarea totală de 5.000 euro, Înalta Curte reține că dispoziția înserată în art. 23 invocată de părțile în proces este clară și explicită prevăzând pe lângă limitarea penalităților de întârziere la valoarea de 5.000 euro, și posibilitatea expresă de aplicare a art. 53 din același contract care-i permite creditorului contractual să solicite, în condițiile dovedirii, și a beneficiului nerealizat. Or, prin cererea reconvențională formulată de intimată în prezenta cauză, s-a statuat expres acordarea beneficiului nerealizat în condițiile art. 23 raportat la art. 53 din antecontract. Date fiind concizia și claritatea exprimării din aceste clauze contractuale, orice altă interpretare a antecontractului făcută de părțile contractante sau de instanța de judecată ar aduce atingere principiului forței obligatorii a contractului, prevăzut de art. 969 C. civ.

Nu poate fi primit nici motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 20 din Legea nr. 146/1997, republicată, întrucât nelegala timbrare a unei cereri nu poate fi motiv de retractare a unei hotărâri judecătorești, putându-se doar dispune eventuala completare a taxei de timbru.

Ultimul motiv de recurs relativ la nemotivarea deciziei instanței de apel, face, în realitate trimitere la dovada culpei intimatei, astfel cum aceasta ar fi fost reținută de prima instanță de fond a cărei hotărâre a fost reformată în apel, astfel încât, nu poate fi analizată în faza extraordinară a recursului, vizând aspecte ce țin de netemeinicia deciziei atacate.

Pentru considerentele mai sus invocate, Înalta Curte, în baza art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta - reclamantă - pârâtă, ca nefondat.

În baza art. 274 C. proc. civ., va obliga recurenta la plata cheltuielilor de judecată către intimata - pârâtă - reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC A. SA împotriva Deciziei civile nr. 552/2013 din 19 decembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Obligă recurenta să plătească intimatei - reclamante SC B. SA suma de 4.000 lei cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 februarie 2015.