ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1011/2015

Decizia nr. 1011/2015

Asupra recursurilor, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1512 din 18 decembrie 2009, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins ca neîntemeiată cererea principală formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B.

Cererea reconvențională a pârâtei a fost admisă și s-a constatat intervenit între părți, contractul de vânzare-cumpărare cu privire la apartamentul și cota parte de teren aferent acestuia, ce au format obiectul antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat din 12 februarie 2007 de B.N.P. C.

A fost respinsă cererea de rezoluțiune a antecontractului de vânzare-cumpărare și cea referitoare la plata contravalorii îmbunătățirilor, ca neîntemeiate.

A fost admisă în parte cererea pârâtei - reclamante privind cheltuielile de judecată și a fost obligată reclamanta - pârâtă la 10.529,12 RON cheltuieli de judecată.

În motivarea acestei sentințe, tribunalul a reținut, în esență, următoarele:

Prin cererea principală reclamanta a solicitat rezoluțiunea antecontractului pentru neexecutarea obligației de plată a avansului, respectiv rata a treia în cuantum de 50.000 de euro, scadentă la 30 iunie 2007.

Pentru ipoteza neîncheierii culpabile a contractului, părțile au prevăzut în antecontractul de vânzare - cumpărare că, în situația în care culpa aparține promitentei - cumpărătoare, promitenta - vânzătoare, să păstreze suma primită cu titlu de avans, iar în cazul în care culpa aparține celeilalte părți, promitenta - cumpărătoare va primi dublul sumei achitate cu titlu de avans.

Instanța a constatat că rezoluțiunea pentru neplata ratelor de avans poate interveni la momentul îndeplinirii scadenței numai dacă părțile înserează în contract un pact comisoriu de gradul IV care produce efectul rezolvirii contractului prin simpla trecere a timpului, fără a mai fi necesară punerea în întârziere.

În cauză părțile nu au convenit un asemenea pact astfel că s-a analizat atitudinea părților pentru a se observa dacă se impune pronunțarea rezoluțiunii.

Tribunalul a apreciat că la momentul analizei cererii de rezoluțiune obligația reclamantei era îndeplinită, fiind în posesia actelor necesare încheierii contractului, că nu se impune rezoluțiunea contractului, părțile urmând să își execute obligațiile asumate prin antecontract.

Tribunalul a constatat întemeiată cererea pârâtei de pronunțare a unei hotărâri care să țină loc de contract de vânzare - cumpărare.

Ca cerință cerută pentru pronunțarea unei asemenea hotărâri, instanța a reținut că era necesar ca pârâta să demonstreze existența dreptului de creanță, a faptului că și-a executat sau este gata să își execute propria obligație, că reclamanta este proprietara bunului ce face obiectul antecontractului. în plus, părțile să nu fi convenit asupra unei clauze prin care să se recunoască părților dreptul de denunțare unilaterală a contractului.

Curtea de Apel București, secția a lll-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia civilă nr. 522 A din 19 mai 2011 a admis apelurile reclamantei și pârâtei, a schimbat în parte sentința tribunalului, în sensul că a admis în parte cererea principală, a înlăturat din dispozitivul sentinței mențiunea privind constatarea intervenirii contractului de vânzare - cumpărare între părți privind imobilul. S-a dispus rezoluțiunea antecontractului de vânzare - cumpărare (din 12 februarie 2007) din culpa ambelor părți.

A fost obligată pârâta să restituie reclamantei suma de 100.000 euro în echivalent la data plății și obligată reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 59.744,47 RON contravaloarea îmbunătățirilor. A fost respinsă cererea reclamantei de cheltuieli de judecată la instanța de fond.

Au fost menținute restul dispozițiilor sentinței.

În motivarea acestei soluții curtea de apel a reținut, în esență, următoarele:

Reclamanta a atacat sentința tribunalului solicitând admiterea acțiunii principale și respingerea cererii reconvenționale.

Pârâta a atacat sentința și a solicitat admiterea cererii reconvenționale, cum a fost modificată, rezoluțiunea antecontractului de vânzare - cumpărare, restituirea prețului de 100.000 euro și constatarea culpei exclusive a reclamantei la plata despăgubirilor.

Curtea de apel a reținut termenii în care s-a încheiat între părți contractul autentificat la notariat ca o promisiune de vânzare-cumpărare, asupra acestora neexistând poziții contrare ale părților.

Fixând cadrul procesual, curtea de apel a reținut că prin cererea principală reclamanta a solicitat rezoluțiunea antecontractului din culpa promitentei cumpărătoare, poziție menținută pe tot parcursul judecării cauzei, inclusiv în calea de atac a apelului.

S-a apreciat drept corectă situația de fapt și de drept reținută și de instanța de fond, că părțile nu au prevăzut în antecontract un pact comisoriu de gradul IV care prin trecerea timpului, fără a fi necesară punerea în întârziere, să producă de drept efectul rezolvirii contractului.

Așa fiind, instanța de apel, față de poziția părților, ambele dorind rezoluțiunea antecontractului, a analizat, prin raportare la criticile formulate, dacă a existat o punere în întârziere și cum s-a realizat aceasta, o neexecutare culpabilă, respectiv cărei părți îi aparține culpa în neperfectarea contractului de vânzare - cumpărare.

În prezența culpei ambelor părți în neexecutarea obligațiilor asumate convențional, în cauza de față, temeiul restituirii sumelor plătite de promitenta cumpărătoare în baza antecontractului îl constituie îmbogățirea fără justă cauză a promitentei vânzătoare.

Făcând aplicarea acestui principiu, instanța de apel a constatat că promitenta cumpărătoare este îndreptățită la a pretinde de la partea adversă, sumele achitate conform antecontractului, respectiv avansul de 40.000 euro și tranșa întâi de 60.000 euro.

În același sens, principiul invocat anterior presupune și restituirea contravalorii obiectelor procurate de pârâtă și a finisajelor efectuate în apartament cu contribuția acesteia, în lipsa acestei returnări, patrimoniul reclamantei ar suferi o îmbogățire fără just temei.

În acest sens, instanța de apel a reținut că prin actul anexă la antecontract, părțile au inserat o clauză referitoare la materialele necesare finisării apartamentului și montajul acestora, precizându-se că o serie de obiecte sanitare și de îmbunătățire, precum gresia, faianța, parchetul, vas wc. - 2 buc, chiuvete - 2 buc, cadă 1 buc, vor fi achiziționate de pârâta-reclamantă, restul materialelor, precum și montajul tuturor materialelor vor fi suportate de reclamantă.

Din probele administrate, instanța de apel a reținut că pârâta a suportat costurile de achiziție ale obiectelor prevăzute în anexa la antecontract și parțial ale montării acestora, precum și ale lucrărilor de finisare prezentate în detaliu în expertiza administrată de prima instanță și necontestată de părți sub acest aspect.

Prin decizia civilă nr. 5884 din 2 octombrie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a admis recursul reclamantei A. împotriva deciziei nr. 522 A din 19 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a casat în parte decizia și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, cât privește cererile de desocotire ale părților, ca urmare a rezilierii antecontractului de vânzare - cumpărare, în raport de culpa acestora, precum și cu privire la pretențiile din lucrările de îmbunătățire aduse de către pârâtă imobilului și a menținut restul dispozițiilor deciziei.

Pentru a pronunța această decizie, Înalta Curte a apreciat că este de remarcat, cât privește culpa la pronunțarea acestei sancțiuni, rezilierea, că instanța de apel își raportează analiza la aspecte generale cât privește culpa reclamantei, culpă care trebuie analizată în concret în legătură directă cu obligațiile efective asumate de părți prin clauzele contractului. Sub acest aspect instanța de apel nu a oferit o analiză și nicio explicație pentru culpa comună reținută și nici nu a prezentat argumente pentru care nu s-au primit apărările reclamantei.

Ca urmare, s-a constatat că se impune rejudecarea apelului reclamantei pentru stabilirea situației de fapt referitoare la măsura în care această parte a respectat sau nu angajamentele asumate prin referire la clauzele contractuale, în dinamica și reciprocitatea stabilirii acestora în raportul juridic sinalagmatic dedus judecății.

În raport de stabilirea responsabilității și respectiv a culpei pentru neîncheierea contractului, instanța se va pronunța și asupra desocotirii ce urmează să se facă între părți, potrivit celor stabilite în antecontract.

Critica lipsei de motivare a măsurii de a obliga reclamanta la plata despăgubirilor reprezentând îmbunătățirile aduse de pârâtă imobilului a fost găsită, de asemenea, întemeiată.

În recurs s-a depus o tranzacție încheiată între părți - ca element probator - cât privește soluționarea conflictului cu ocazia punerii în executare a deciziei însă, a reținut instanța, această înțelegere nefiind consfințită printr-o hotărâre de expedient - nu stinge dar nici nu lămurește conflictul dintre părți cu privire la plata despăgubirilor dedus din îmbunătățirile aduse de pârâtă la imobil, deoarece deși se menționează că totalul acestor despăgubiri este de 59.744,47 RON, reclamanta a precizat în același document că această înțelegere nu are influență asupra recursului formulat în care una din critici privește cuantumul despăgubirilor.

Constatându-se că instanța de apel nu a lămurit situația de fapt sub cele două elemente mai sus arătate, a fost casată decizia și trimisă cauza spre rejudecare în limitele lămuririi celor două probleme neelucidate.

Din această perspectivă s-a constatat întemeiat și motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., neputându-se face o corectă aplicare a dispozițiilor incidente cauzei fără lămurirea situației de fapt.

După casare, cauza a fost reînregistrată la Curtea de Apel București, secția a lll-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, la data de 11 martie 2013, sub nr. x/3/2008*.

Instanța de apel a analizat cauza în condițiile art. 315 C. proc. civ., cu respectarea problemelor de drept dezlegate de instanța superioară și având în vedere că, ulterior soluționării apelului, părțile au încheiat o tranzacție - înscris calificat de Înalta Curte de Casație și Justiție ca având caracter probator - care vizează exclusiv raporturi ce țin de executarea convenției lor.

În fața instanței de apel, în rejudecare, a formulat cerere de intervenție accesorie în interesul pârâtei B., D., cerere declarată admisibilă în principiu în ședința publică din 17 iunie 2013 și instanța a dispus efectuarea unui supliment la raportul de expertiză efectuat în fața instanței fondului.

În rejudecare, prin decizia civilă nr. 259 A din 16 iunie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a lll-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, au fost respinse ambele apeluri, cu consecința respingerii cererii de intervenție accesorie formulată de D., menținând sentința instanței fondului, pentru următoarele considerente:

Instanța a considerat necesară calificarea sancțiunii ce operează în cazul neexecutării obligațiilor ce derivă dintr-un antecontract de vânzare - cumpărare a unui imobil cu plata prețului în rate, această calificare nefiind făcută pe parcursul derulării litigiului.

Determinarea sancțiunii aplicabile are consecințe deoarece, în cazul rezoluțiunii, se consideră că actul desființat prin rezoluțiune nu a fost niciodată încheiat, în timp ce contractul reziliat încetează doar pentru viitor. Acesta este și motivul pentru care reclamanta a apreciat că în cauză este aplicabilă rezilierea susținând că este îndrituită să rețină sumele plătite de pârâtă în executarea antecontractului.

Promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare dă naștere unui drept de creanță, corelativ obligației de a face, adică de a încheia, în viitor, contractul de vânzare. Actul juridic încheiat între părți conține consimțământul reclamantei de a transmite dreptul de proprietate asupra apartamentului la data convenită prin antecontract și în forma autentică, așa cum au stabilit părțile ad validitatem.

Dacă reclamanta și-a asumat prin convenție obligația de a vinde apartamentul având în conținutul său obligația de a preda imobilul, simetric, pârâta și-a asumat obligația de a plăti prețul.

Predarea apartamentului în sensul convenției părților presupune punerea bunului vândut la dispoziția cumpărătoarei, pentru exercitarea liberă și neîngrădită a posesiei. în baza antecontractului, pârâta urma să dobândească posesia apartamentului, executând anumite finisaje conform dorinței sale.

Analizând culpa în derularea contractului, instanța de apel a reținut că pârâta și-a respectat obligația plății sumelor stabilite prin contract, din probele administrate rezultând că până la momentul notificării părțile au avut raporturi de încredere. Pârâta a plătit jumătate din prețul apartamentului, motiv pentru care reclamanta a lăsat-o pe pârâtă să efectueze finisajele dorite.

Cea care nu a respectat termenele contractuale a fost reclamanta, deoarece aceasta nu a făcut demersurile necesare pentru încheierea în formă autentică a contractului. Instanța a reținut că din fila 160 a dosarului de fond rezultă că apartamentul a fost întabulat abia la 14 aprilie 2008, în timp ce recepția acestuia s-a făcut în martie 2008.

Obligațiile rezultate din convenția părților sunt reciproce și este în dinamica raporturilor civile ca ambele părți să dea dovadă de bună-credință în executarea obligațiilor. Prin antecontract părțile și-au asumat obligația de a face, convenția părților cuprinzând toate clauzele contractului de vânzare principal. Pârâta a încheiat contractul având în vedere obligația principală a vânzătorului de predare a bunului. Ea presupune punerea bunului la dispoziția pârâtei cu tot ce este necesar pentru exercitarea nestânjenită a posesiei.

Reclamanta a creat dezechilibrul contractual prin întârzierea finalizării imobilului și întrucât obligațiile sunt reciproce și interdependente, pârâta era îndrituită să suspende plata prețului până la executarea obligațiilor reclamantei.

Din antecontractul încheiat între părți rezultă că pârâta a achiziționat apartamentul în litigiu ca locuință și este firesc ca aceasta să beneficieze de predarea acestuia pentru exercitarea liberă și neîngrădită a posesiei. Simpla existență materială a apartamentului, fără ca acesta să poată fi folosit potrivit destinației sale în vederea căreia pârâta a încheiat contractul, nu presupune că reclamanta și-a respectat obligația.

Instanța a reținut că la fila 40 din dosarul de fond a fost depusă o expertiză întocmită la 30 aprilie 2008, din care rezultă că lucrările la apartamentul în litigiu, atât la elementele de construcție, cât și de instalație, nu erau realizate în stadiul de a fi date în exploatare, astfel că singura în culpă pentru modul de derulare a contractului este reclamanta.

Reclamanta avea obligația ca până la 15 martie 2008 să facă demersurile necesare pentru obținerea actelor impuse încheierii contractului și să poată preda, în sens juridic, apartamentul în litigiu pârâtei.

Motivele de rezoluțiune invocate de reclamantă prin cererea introductivă de instanță au fost corect analizate de instanța fondului, care a reținut că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 1020, 1021 C. civ., astfel că în apel nu au putut fi reținute criticile reclamantei asupra acestui aspect.

Pentru aceleași considerente, nu au putut fi reținute nici criticile pârâtei privitoare la rezoluțiunea contractului, în dreptul contractual fiind de principiu că actele juridice legal încheiate au ca scop executarea lor și nu desființarea.

De asemenea, instanța de apel a avut în vedere faptul că niciodată apelanta - pârâtă - reclamantă B. nu a renunțat la capătul de cerere din cererea reconvențională privitor la pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare - cumpărare, ba mai mult, între părți au existat negocieri pe parcursul derulării litigiului cu privire la soluționarea amiabilă a litigiului.

În plus, părțile nu au prevăzut o clauză de dezicere sau un pact comisoriu și rezoluțiunea, în reglementarea vechiului C. civ., este întotdeauna judiciară.

Cum pârâta a făcut dovada cu extrasul de cont aflat la dosarul de fond că este gata să își execute obligația asumată prin antecontractul de vânzare - cumpărare pentru plata diferenței de preț și cum în contractul părților nu este o clauză de denunțare unilaterală a convenției, singura modalitate în care pot fi acoperite neajunsurile invocate de pârâtă prin motivele de apel - dobânzile ce trebuie plătite băncilor pentru creditele contractate - este pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act de vânzare - cumpărare.

Față de împrejurarea că apelurile au fost respinse ca nefondate, pe cale de consecință, în condițiile art. 17 C. proc. civ., au fost respinse și cererile accesorii și incidentale în raport cu cererea principală și cererea reconvențională.

Împotriva deciziei civile nr. 259A din 16 iunie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie în Dosarul nr. x/3/2008*, au declarat recurs reclamanta A. și pârâta B.

Prin recursul său, reclamanta A. a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (2) C. proc. civ. raportat la art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ. modificarea, în tot, a hotărârii instanței de apel, admiterea apelurilor, schimbarea, în tot, a sentinței civile nr. 1512 din 18 decembrie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, admiterea acțiunii principale, dispunerea rezilierii antecontractului de vânzare - cumpărare autentificat din 12 februarie 2007 de B.N.P. C. din culpa pârâtei, admiterea, în parte, a cererii reconvenționale formulată de pârâta B., obligarea reclamantei - pârâte A. la restituirea către pârâta-reclamantă a sumei de 60.000 euro și la achitarea sumei de 27.427,25 RON reprezentând contravaloarea finisajelor apartamentului, luându-se act că aceste sume au fost deja achitate, cu cheltuieli de judecată, taxe judiciare de timbru și onorariu de avocat, conform dovezilor depuse în primul recurs, în rejudecarea apelului și în prezentul recurs.

În dezvoltarea criticilor se arată că instanța învestită cu rejudecarea apelului, ignorând dreptul de dispoziție al părților și dispozițiile instanței de casare, a apreciat, nelegal, că se impune pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act de vânzare-cumpărare, respectiv că se impune păstrarea hotărârii instanței de fond, încălcându-se, în mod flagrant dispozițiile art. 315 C. proc. civ.

Referitor la încălcarea dispozițiilor art. 1020 și 1021 C. civ. recurenta reclamantă arată că instanța de casare, a aplicat antecontractului, cu autoritate de lucru judecat, sancțiunea rezilierii, însă instanța învestită cu rejudecarea apelului, a cenzurat, în considerente, această soluție prin prisma dispozițiilor noului C. civ., apreciind, la modul ipotetic (fără a acorda un efect juridic), că sancțiunea ce operează în situația unor astfel de contracte este rezoluțiunea, instanța constatând, în mod nelegal, că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 1020 și 1021 C. civ., motiv pentru care a înlăturat criticile pe acest aspect.

Recurenta solicită să se constate că și rezilierii i se aplică regulile referitoare la rezoluțiune cât privește temeiul juridic, caracterul judiciar, condițiile de admisibilitate și pactele comisorii exprese, iar, potrivit dispozițiilor art. 1021 C. civ., acțiunea în rezoluțiune a contractului poate fi intentată numai de partea care a executat sau care se declară gata să execute contractul.

Prin cererea reconvențională și precizările ulterioare depuse la dosar, pârâta B. a solicitat, într-un final, numai rezoluțiunea antecontractului, invocând două motive de culpă a reclamantei, anume efectuarea cu întârziere a formalităților cadastrale și, pe cale de consecință, nepredarea apartamentului la data convenită și neprezentarea la notariat când a fost convocată, solicitând activarea clauzei penale.

Referitor la pretinsa culpă constând în efectuarea cu întârziere a formalităților de dezmembrare a apartamentului, susține recurenta că aceasta nu este de natură a atrage rezilierea convenției și din vina reclamantei întrucât pârâta a intrat în posesia apartamentului chiar în momentul perfectării antecontractului, potrivit recunoașterii acesteia, coroborate cu dovezi din care rezultă efectuarea îmbunătățirilor aduse acestuia.

Pârâta a acceptat întârzierea formalităților cadastrale chiar în cuprinsul antecontractului în care este inserată clauza potrivit căreia promitenta-cumpărătoare se obligă să nu facă niciun fel de reclamație privind durata obținerii actelor necesare vânzării, dosar cadastral, intabularea dreptului de proprietate, deci termenul stabilit în sarcina promitentei-vânzătoare nu este unul neîndoielnic, în raport de ansamblul obligațiilor asumate, sau expres subliniat, în cuprinsul clauzei respective, ca fiind astfel caracterizat prin voința părților.

Reclamanta a dovedit că a fost gata să execute contractul, inițial prin notificarea din 17 aprilie 2008 trimisă pârâtei și apoi, revenind la răspunsul pârâtei, prin notificarea din 21 aprilie 2008, însă pârâta nu a fost gata să-și execute obligațiile contractuale, încercând să mai amâne plata diferenței de preț cu încă o lună, trimițând reclamantei, ca răspuns la notificarea din 17 aprilie 2004, notificarea din 18 aprilie 2012 prin care alege un alt notar, fără a face însă dovada că este în măsură să-și achite și obligațiile, stabilind un termen de încă o lună.

Chiar în situația în care s-ar reține executarea cu întârziere a obligațiilor de către promitenta-vânzătoare, nu poate opera rezilierea și din cupla reclamantei întrucât aceasta nu a fost pusă în întârziere de către promitenta-cumpărătoare. Singura punere în întârziere în cadrul acestui raport contractual a operat din partea reclamantei prin notificarea din 17 aprilie 2008 trimisă pârâtei.

Culpa exclusivă a pârâtei în rezilierea antecontractului, contrar celor constatate de către instanța de apel, rezultă din neachitarea, în mod repetat, a obligațiilor de plată, inclusiv cea de a treia rată a prețului, de 50.000 euro, prevăzută în contract, scadentă la data de 30 iunie 2007, aspect recunoscut de către pârâtă, fiind absurd să se pretindă din partea pârâtei perfectarea contractului la 15 martie 2008 în condițiile în care deja de 9 luni nu-și achitase obligația achitării nici a sumei de 50.000 euro, achitarea cu întârziere a celei de a doua tranșe a prețului, neprezentarea la notariat la termenul indicat în notificare, conform certificării notarului din data de 23 aprilie 2008, neprezentarea niciunei dovezi în sensul că ar fi fost în posesia sumei datorate, de 100.000 euro, cu titlu de diferență de preț, la momentul 15 martie 2008 (termenul din contract), ori la 23 aprilie 2008 (termenul din punerea în întârziere a reclamantei).

Cum în toate cazurile de reziliere/rezoluțiune partea care și-a executat sau s-a declarat gata să-și execute obligațiile este îndreptățită la despăgubiri (daune - interese) pentru acoperirea prejudiciului suferit ca urmare a neexecutării obligațiilor de către partea în culpă, se impune activarea clauzei penale în sensul păstrării avansului de 40.000 euro de către reclamantă (părțile determinând convențional și anticipat daunele ce trebuie plătite de partea aflată în culpă) și obligarea acesteia numai la restituirea sumei de 60.000 euro, reprezentând prima tranșă din preț achitată de către pârâtă cu întârziere față de dispozițiile contractuale, impunându-se admiterea cererii reconvenționale, în parte, pe acest aspect.

Referitor la încălcarea dispozițiilor art. 969 și 970 C. civ. recurenta arată că această critică vizează capătul de cerere privind îmbunătățirile solicitate de către pârâtă prin cererea reconvențională, pe care instanța de apel, contrar dispozițiilor instanței de casare, nu a analizat-o.

Solicitările formulate de către pârâtă în cererea reconvențională exced cadrului contractual și voinței părților, o bună parte din îmbunătățirile pretins a fi efectuate nefiind dovedite a fi fost executate pentru acest imobil.

Astfel, valoarea reală a îmbunătățirilor corespunzătoare cadrului convențional este în sumă totală de 27.427,25 RON (sumă achitată deja conform dovezilor depuse în dosarul de recurs) și constau în facturile prezentate la pct. 1-6 din raportul de expertiză efectuat la fond în sumă totală de 20.123,48 RON și suma de 7.303,77 RON reținută în expertiza efectuată în rejudecare reprezentând contravaloarea manoperei pentru amenajări interioare și materiale, fără TVA, întrucât conform dovezilor depuse, societatea emitentă a facturii nu este plătitor de TVA.

Prin prisma motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., recurenta a arătat, că în rejudecare, instanța de apel a acordat ceea ce nu s-a cerut, respectiv a menținut soluția nelegală a instanței de fond de pronunțare a unei hotărâri care să țină loc de act de vânzare-cumpărare în condițiile în care pârâta, manifestându-și dreptul de dispoziție, a solicitat prin modificările la cererea reconvențională și prin cererea de apel rezoluțiunea antecontractului, motivând că nu mai dorește pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act de vânzare - cumpărare motivat de lipsa disponibilităților financiare pentru achitarea diferenței de preț și scăderea prețurilor la tranzacțiile imobilare. în atare situație este greșită mențiunea instanței de apel referitoare la faptul că pârâta nu ar fi renunțat, în mod expres, la capătul de cerere privind pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act de vânzare-cumpărare câtă vreme există aceste cereri modificatoare, consecința dreptului său de dispoziție, iar instanței de apel, cu ocazia concluziilor pe fond, i-a solicitat rezilierea și în considerarea hotărârii pronunțate, cu autoritate de lucru judecat, de către instanța de control judiciar.

Printr-o altă critică, se susține că instanța de rejudecare, a nesocotit dispozițiile instanței de casare, încălcând totodată și principiul non reformatio in pejus.

Învestită cu rejudecarea cauzei, Curtea de Apel București, în virtutea principiului non reformatio in pejus era obligată să țină cont de problemele de drept rezolvate de instanța de casare cât și de soluția dată de către prima instanță de apel asupra sancțiunii rezilierii, câtă vreme niciuna dintre părți nu a înțeles să o critice pe acest aspect.

Instanța de rejudecare, respingând apelul cu consecința respingerii în totalitate a acțiunii reclamantei, a creat acesteia, în mod evident, o situație mai grea cu ocazia rejudecării în fond după casare, deși rejudecarea a intervenit ca urmare a inițiativei exclusive a acesteia de a declanșa controlul judiciar, ceea ce constituie o încălcare a principiului non reformat io in pejus.

Prin recursul său pârâta B. a solicitat admiterea acestuia, modificarea, în tot a deciziei civile nr. 259 A din 16 iunie 2014, judecarea și hotărârea asupra fondului cauzei în ceea ce privește cererile de desocotire ale părților, precum și cu privire la îmbunătățirile aduse imobilului, admiterea apelului, respectiv admiterea cererii reconvenționale formulată de apelanta pârâtă - reclamantă B., dispunerea rezilierii antecontractului autentificat din 12 februarie 2007, din culpa ambelor părți, din cauza neexecutării obligațiilor asumate, obligarea reclamantei A., la restituirea către pârâta – B. a sumei de 40.000 euro și 13.407,89 RON.

Înalta Curte, analizând recursurile prin prisma criticilor formulate constată că recursul declarat de reclamanta A. este nefondat iar recursul declarat de pârâta B. este netimbrat.

În ceea ce privește recursul declarat de de reclamanta A. Înalta Curte reține că recurenta reclamantă a invocat încălcarea de către instanța de apel a art. 315, art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ.

Cu titlu prealabil, se impune a se preciza că în conformitate cu art. 315 C. proc. civ. în caz de casare hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

Prin decizia de casare nr. 5884 din 2 octombrie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a dispus rejudecarea apelului reclamantei în vederea stabilirii situației de fapt cu privire la existența culpei reclamantei pentru neîncheierea contractului, și în consecință, a desocotirii ce urmează să se facă între părți, potrivit celor stabilite în antecontract.

Totodată, instanța de casare a considerat nemotivată decizia instanței de apel sub aspectul măsurii de a obliga reclamanta la plata despăgubirilor reprezentând îmbunătățirile aduse de pârâtă imobilului.

Constatându-se că instanța de apel nu a lămurit situația de fapt sub cele două elemente mai sus arătate, a fost casată decizia și trimisă cauza spre rejudecare în limitele lămuririi acestor două probleme

Contrar susținerilor recurentei, instanța de apel a avut în vedere îndrumările date de instanța de casare.

Astfel, în privința lămuririi situației de fapt cu privire la culpa reclamantei instanța de apel, în urma verificării probatoriului administrat pe acest aspect, a reținut că pârâta și-a respectat obligația plății sumelor stabilite prin contract, cea care nu a respectat termenele contractuale fiind reclamanta, deoarece aceasta nu a făcut demersurile necesare pentru încheierea în formă autentică a contractului. în acest sens, instanța a reținut că reclamanta a creat dezechilibrul contractual prin întârzierea finalizării imobilului și întrucât obligațiile sunt reciproce și interdependente, pârâta era îndrituită să suspende plata prețului până la executarea obligațiilor de către reclamantă.

Având în vedere considerentele reținute de instanță cu privire la culpa reclamantei ceea ce a atras soluția de respingerea a apelurilor ca nefondate, cererile accesorii și incidentale printre care și cea referitoare la îmbunătățirile aduse imobilului, pe cale de consecință, au fost respinse.

Sunt nefondate susținerile recurentei privitoare la faptul că prin decizia de casare s-ar fi statuat asupra rezilierii contractului, o astfel de dispoziție nefiind dată de instanță, îndrumările instanței de casare fiind strict determinate, conform celor arătate mai sus.

Nu pot fi primite susținerile recurentei privind lipsa de culpă a reclamantei sau că, în mod greșit, s-a reținut culpa acesteia pentru că aceste aspecte sunt chestiuni de fapt analizate de instanța de apel în urma probelor administrate controlul judiciar exercitat de instanța de recurs vizând doar analiza motivelor de nelegalitate ale deciziei atacate.

Criticile care vizează valoarea îmbunătățirilor la imobil țin de netemeincia deciziei atacate iar nu de nelegalitatea acesteia iar referitor la susținerea că instanța de apel nu a analizat această chestiune, Înalta Curte, constată că este nefondată întrucât, astfel cum s-a arătat mai sus, instanța de apel, a avut în vedere această cerere în contextul soluției pronunțate.

Susținerea privind încălcarea de către instanță a principiului non reformatio in pejus este nefondată având în vedere argumentele prezentate anterior cu privire la respectarea îndrumărilor date prin decizia de casare. Astfel prin soluția pronunțată, instanța de apel nu a înrăutățit situația recurentei reclamante ci a respectat îndrumările deciziei de casare, casare ce a avut loc în urma exercitării recursului de către aceasta.

Cum prin decizia de casare nu s-a reținut cu titlu de autoritate de lucru judecat niciunul dintre aspectele deduse judecății, în urma rejudecării cauzei sub direcțiile date de instanța de casare, instanța de apel a pronunțat o soluție pe fondul cauzei, tranșând litigiul dintre părți astfel cum acestea au înțeles să-l supună judecății.

Din această perspectivă, nu sunt fondate nici criticile referitoare la încălcarea dreptului de dispoziție al părților.

Recurenta interpretează aspectele deduse judecății printr-o optică care nu respectă dispozițiile procedurale privind hotărârile care consfințesc învoiala părților dar nici pe cele care privesc renunțarea la judecată sau la dreptul dedus judecății.

Astfel, deși părțile au lăsat să se înțeleagă că ar fi dispuse să soluționeze diferendul printr-o tranzacție, acestea nu au parcurs procedura prevăzută de art. 271 și urm. C. proc. civ. De asemenea, se constată că susținerile recurentei referitoare la renunțarea pârâtei la capătul de cerere privind pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare nu au suport, această parte neformulând o cerere de renunțare în sensul art. 246 C. proc. civ.

În aceste condiții, nefiind în mod expres învestită cu o solicitare de încheiere a unei tranzacții sau de renunțare la drept, instanța a respectat întocmai principiul disponibilității.

În ceea ce privește recursul declarat de pârâta B., Înalta Curte, în conformitate cu art. 11 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, a stabilit în sarcina recurentei obligația de a achita o taxă judiciară de timbru în sumă de 7.427 RON și respectiv 5 RON timbru judiciar în baza art. 1 din O.G. nr. 32/1995.

Potrivit art. 1 din Legea nr. 146/1997 modificată, privind taxele judiciare de timbru, acțiunile și cererile introduse la instanțele judecătorești sunt supuse taxelor judiciare de timbru prevăzute de acest act normativ. Conform art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 și normelor de aplicare a acestui act normativ, în cazul în care partea nu achită taxa judiciară de timbru, cererea formulată se anulează ca netimbrată.

Având în vedere că recurenta pârâtă nu s-a conformat obligației de timbrare potrivit mențiunii din citația emisă pentru termenul de judecată din data de 1 aprilie 2015, când procedura de citare a fost legal îndeplinită, Înalta Curte va face aplicarea dispozițiilor art. 20 pct. 1 și pct. 3 din Legea nr. 146/1997, respectiv art. 35 pct. 1 și pct. 5 din Normele metodologice de aplicare a legii și ale art. 9 din O.G. nr. 32/1995, privind timbrul judiciar, cu modificările ulterioare și va dispune anularea recursului ca netimbrat.

În raport de cele mai sus reținute, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte, va respinge recursul declarat de reclamanta A. ca nefondat, și va anula recursul declarat de pârâta B., ca netimbrat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 259/A din 16 iunie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a lll-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, ca nefondat.

Anulează recursul declarat de pârâta B. împotriva deciziei civile nr. 259/A din 16 iunie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a lll-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, ca netimbrat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 aprilie 2015.