Decizia nr. 5884/2012 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs

Cadrul procesual Reclamanta C.G. a formulat o acțiune înregistrată pe rolul Tribunalului București la 9 mai 2008, prin care a chemat în judecată pe pârâta B.M.G. pentru rezilierea din culpa promitentei - cumpărătoare a antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat la nr. 207 din 12 februarie 2007 de BNP C.D.C. În fapt s-a arătat că părțile au încheiat un antecontract de vânzare-cumpărare a apartamentului 3 situat în București, Bd. A., sector 1, pentru prețul de 200.000 euro. Din preț pârâta a achitat la 12 februarie 2007 suma de 40.000 euro urmând să achite restul în rate 60.000 euro - până la 15 martie 2007, 50.000 euro până la 30 iunie 2007 și 50.000 euro până la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică, convenit a fi încheiat până la 15 martie 2008. Pârâta nu și-a îndeplinit obligațiile asumate, astfel că a întârziat cu plata primei rate și nu le-a mai plătit pe ultimele trei. Reclamanta i-a trimis pârâtei o notificare la 17 aprilie 2008, prin Biroul Notarului Public C.D.C. pentru încheierea contractului în formă autentică și achitării restului de preț de 100.000 euro. Pârâta, la rândul ei, a notificat-o pe reclamantă cu notificarea nr. 48/2008 emisă de Biroul Notarului Public Ș.P.D. prin care a solicitat încheierea contractului la o dată ulterioară pentru a putea achita restul de preț și a alege un alt notar. Au mai urmat două notificări reciproce din partea reclamantei de încheiere a contractului și, respectiv, din partea pârâtei de amânare a acestei tranzacții. În fapt reclamanta și-a motivat acțiunea pe dispozițiile art. 1020 și 1021 C. civ. și a solicitat rezilierea antecontractului față de neîndeplinirea de către pârâtă a obligației de achitare a prețului, ratele nefiind condiționate de încheierea acestuia în formă autentică. La 23 iunie 2008 pârâta B.M.G. a formulat o cerere reconvențională prin care a solicitat în principal pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare pentru imobilul în discuție prin suplinirea consimțământului reclamantei vânzătoare. În subsidiar pârâta-reclamantă a solicitat obligarea reclamantei la plata dublului sumei achitate de pârâtă în baza antecontractului de vânzare-cumpărare și obligarea reclamantei-pârâte proprietare și la contravaloarea îmbunătățirilor aduse imobilului, cu cheltuieli de judecată. În motivarea acestei cereri pârâta-reclamantă a arătat în fapt că apartamentul nefiind în stare de folosire i s-a permis de către reclamanta proprietară și mandatarul acesteia, cetățeanul italian A.G., să înceapă lucrările de amenajare a apartamentului, blocul nefiind terminat la momentul încheierii antecontractului de vânzare-cumpărare. S-a susținut că practic după finisarea fiecărui apartament în acel bloc s-au încheiat contracte autentice de vânzare-cumpărare. În aprilie 2008 stadiul lucrărilor fiind tot neterminat, reclamanta (cu care s-a colaborat pe parcursul lucrărilor prin mandatarul ei) nu s-a arătat nemulțumită de amânarea plăților ultimelor două rate, aceasta manifestându-și regretul că nu s-au finisat lucrările. Cât privește neîndeplinirea obligației sale, de plată a prețului, aceasta a arătat că o atare excepție nu poate fi invocată decât dacă obligația - reciprocă a reclamantei ar fi fost îndeplinită, ceea ce nu s-a întâmplat. Intenția de a nu mai vinde apartamentul nu i-a fost adusă la cunoștință înainte de introducerea acțiunii la instanță. Pârâta a mai precizat că la 21 mai 2008 când a fost convocată la notariat, era în măsură să achite restul de 100.000 euro din prețul convenit, dacă vânzătoarea s-ar fi prezentat. În drept cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1073 - 1077 C. civ. În temeiul clauzei penale inserate în antecontract, s-a solicitat obligarea reclamantei la dublul sumei plătite, în speță 200.000 euro. Despăgubirile pentru îmbunătățirile efectuate în apartament au fost întemeiate pe principiul îmbogățirii fără justă cauză, față de mărirea patrimoniului reclamantei în detrimentul patrimoniului pârâtei. Au mai fost invocate art. 992, 1020 - 1021, 1080, 1082 și 1066 C. civ.

Instanța de fond Tribunalul București, secția a IV-a civilă prin Sentința civilă nr. 1512 din 18 decembrie 2009 a respins ca neîntemeiată cererea principală formulată de reclamantă. Cererea reconvențională a pârâtei a fost admisă și s-a constatat intervenit între părți, contractul de vânzare-cumpărare cu privire la apartament și cota parte de teren aferent acestuia, ce au format obiectul antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 207 din 12 februarie 2007 de BNP C.D.C. A fost respinsă cererea de rezoluțiune a antecontractului de vânzare-cumpărare și cea referitoare la plata contravalorii îmbunătățirilor, ca neîntemeiate. A fost admisă în parte cererea pârâtei-reclamante privind cheltuielile de judecată și a fost obligată reclamanta-pârâtă la 10.529,12 RON cheltuieli de judecată. În motivarea acestei sentințe Tribunalul a reținut, în esență, următoarele: Prin cererea principală reclamanta a solicitat rezoluțiunea antecontractului pentru neexecutarea obligației de plată a avansului, respectiv rata a treia în cuantum de 50.000 de euro, scadentă la 30 iunie 2007. Pentru ipoteza neîncheierii culpabile a contractului, părțile au prevăzut în antecontractul de vânzare-cumpărare că în situația în care culpa aparține promitentei-cumpărătoare, promitenta-vânzătoare să păstreze suma primită cu titlu de avans, iar în cazul în care culpa aparține celeilalte părți, promitenta-cumpărătoare va primi dublul sumei achitate cu titlu de avans. Instanța a constatat că rezoluțiunea pentru neplata ratelor de avans poate interveni la momentul îndeplinirii scadenței numai dacă părțile înserează în contract un pact comisoriu de gradul IV care produce efectul rezolvirii contractului prin simpla trecere a timpului, fără a mai fi necesară punerea în întârziere. În cauză părțile nu au convenit un asemenea pact astfel că s-a analizat atitudinea părților pentru a se observa dacă se impune pronunțarea rezoluțiunii. S-a reținut că prin ordinul de plată din 20 martie 2007, pârâta-reclamantă a plătit a doua rată din preț, în cuantum de 60.000 euro, cu o întârziere de 5 zile, plată recunoscută însă de reclamantă. Cea de a treia rată din preț nu a fost plătită de pârâta reclamantă până la momentul sesizării instanței, aceasta fiind de altfel neexecutarea pe care o invocă reclamanta. Față de dispozițiile art. 1088 alin. (2) C. civ. și față de obiectul obligației, de plată a unei sume de bani, pârâta-reclamantă a fost pusă în întârziere la momentul formulării cererii de chemare în judecată - 9 mai 2009, notificările anterioare neputând fi echivalate cu punerea în întârziere. Reclamanta a dovedit că este titulara dreptului de creanță, prin dovedirea existenței antecontractului, în favoarea sa operând prezumția relativă de culpă a debitorului, astfel cum aceasta se desprinde din interpretarea dispozițiilor art. 1082 C. civ. Prin urmare, pentru a nu se reține neexecutarea culpabilă a obligației de către pârâta-reclamantă, aceasta avea sarcina dovedirii faptului plății sau a cauzei exoneratoare de răspundere. Tribunalul a reținut că pârâta-reclamantă nu a dovedit executarea obligației la momentul scadenței - 30 iunie 2007. Cât privește invocarea excepției de neexecutare a propriei obligații asumate de reclamantă, față de susținerea că nici reclamanta-pârâtă nu și-a îndeplinit obligațiile, Tribunalul a analizat dacă se conturează o neexecutare culpabilă a pârâtei suficient de importantă pentru a justifica rezoluțiunea precum și în ce măsură atitudinea reclamantei-pârâte poate justifica refuzul pârâtei de executare a propriei obligații. În privința conduitei pârâtei, față de împrejurarea că pârâta-reclamantă a făcut dovada faptului că este gata să își execute obligația de plată a ratei neachitate, tribunalul a apreciat că nu se impune rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare din culpa promitentei-cumpărătoare. Tribunalul a reținut că excepția de neexecutare invocată este neîntemeiată. Potrivit clauzelor contractuale, obligațiile principale ale părților erau materializate de încheierea în viitor a contractului de vânzare-cumpărare, în plus, pârâta avea obligația de plată a avansului de preț. Din clauzele contractuale nu se poate desprinde concluzia că reclamanta și-a asumat ca obligație principală, finalizarea construcției. Așa fiind, s-a considerat că aceasta nu este o obligație reciprocă și interdependentă față de obligația pârâtei de plată a avansului, care să justifice invocarea excepției de neexecutare. S-a observat că între părți fiind încheiat un contract nenumit, părțile au doar obligațiile pe care și le-au asumat neîndoielnic prin clauzele contractuale. În caz de redactare neclară se aplică regula prevăzută de art. 983 C. civ., potrivit cu care, în caz de dubiu, clauza urmează să fie interpretată în favoarea debitorului (in dubio pro reo). Cu alte cuvinte, a reținut Tribunalul, în caz de îndoială, în temeiul antecontractului analizat, nu poate fi reținută obligația reclamantei de finalizare a construcției. Un argument în plus îl reprezintă și faptul că nu rezultă din cuprinsul clauzelor ce se înțelege prin finalizarea construcției, respectiv dacă este vorba de finalizarea blocului, marcat de momentul recepției la terminarea lucrărilor, sau momentul terminării finisajelor pentru apartamentul ce face obiectul antecontractului. Din susținerile pârâtei rezultă că finalizarea se referă la finisajele interioare ale apartamentului, cu privire la care în antecontract nu există clauze. Cât privește cererea reconvențională, astfel cum a fost modificată, s-a reținut că pârâta a solicitat rezoluțiunea antecontractului din vina reclamantei, indicând mai multe motive: - modificarea obiectului material al antecontractului prin schimbarea destinației inițiale a imobilului, din bloc de locuințe în imobil de birouri, - modificarea suprafețelor utile ale apartamentului și înlocuirea finisajelor, - exprimarea directă de către reclamanta-pârâtă a unei stări tensionate față de pârâtă și familia acesteia, - neexecutarea obligației de predare la data convenită, - neprezentarea la notariat la data la care a fost convocată, - nefinalizarea la data de 15 martie 2008 a actelor necesare pentru semnarea valabilă a contractului de vânzare-cumpărare. Asupra tardivității invocate de reclamantă cu privire la modificarea cererii reconvenționale, tribunalul a reținut că reclamanta putea invoca decăderea într-un anumit termen, respectiv la termenul la care a fost realizată modificarea, în caz contrar fiind chiar ea decăzută din dreptul de a mai invoca, decăderea pârâtei din dreptul de a modifica cererea reconvențională. S-a constatat că cererea reconvențională a fost modificată la termenul din 11 mai 2009, reclamanta fiind prezentă atât la acel termen cât și la termenul următor din 2 noiembrie 2009, când nu a înțeles să invoce tardivitatea modificării. Motivele de rezoluțiune, s-au dovedit a fi neîntemeiate. S-a reținut din procesul-verbal de terminare a lucrărilor din 18 iulie 2007, că reclamanta a realizat un bloc de locuințe. S-a reținut astfel că anterior declanșării prezentului litigiu pârâta-reclamantă a avut acces în apartamentul ce formează obiectul antecontractului de vânzare-cumpărare, procedând chiar la amenajarea acestuia. Prin urmare, este fără putință de tăgadă că pârâta a cunoscut încă de la momentul demarării lucrărilor de amenajare a locuinței care sunt suprafețele cuprinse în apartament și dacă există diferențe față de suprafețele menționate în antecontract. Diferențele între suprafețele menționate în antecontract și cele reale nu sunt esențiale pentru a aprecia că obiectul derivat al obligației asumate de reclamantă a fost schimbat prin voința unilaterală a acesteia, din probele administrate, rezultând împrejurarea că diferențele de dimensiuni ale încăperilor au fost acceptate de pârâtă. Referitor la starea tensionată între părți, s-a apreciat că aceasta nu poate fi considerată un motiv de rezoluțiune, câtă vreme lipsește situația premisă a unei astfel de acțiuni, neexecutarea unei obligații contractuale. Cât privește motivul de rezoluțiune invocat, refuzul nejustificat al reclamantei de a încheia contractul de vânzare-cumpărare, s-a constatat că nici acesta nu este întemeiat. S-a reținut sub acest aspect că părțile în mod reciproc au solicitat amânarea momentului convenit prin antecontract de perfectare a contractului, 15 martie 2008. S-a mai concluzionat că deși reclamanta și-a asumat obligația procurării documentelor necesare încheierii contractului până la 15 martie 2008, pârâta s-a obligat să nu reclame o eventuală întârziere în procurarea acestor documente, ceea ce echivalează cu renunțarea acesteia din urmă la dreptul de a invoca rezoluțiunea pe acest considerent. Pe de altă parte, s-a observat că reclamanta era în posesia procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor din 18 iulie 2007, a deciziei de impunere pentru întreg blocul de locuințe, a documentației cadastrale, a extrasului de carte funciară, inclusiv a actelor de dezmembrare și înscrierea acestor operațiuni în cartea funciară. Reținând că la momentul analizei cererii de rezoluțiune obligația reclamantei era îndeplinită, fiind în posesia actelor necesare încheierii contractului, tribunalul a apreciat că nu se impune rezoluțiunea contractului, părțile urmând să își execute obligațiile asumate prin antecontract. Tribunalul a constatat întemeiată cererea pârâtei de pronunțare a unei hotărâri care să țină loc de contract de vânzare-cumpărare. Ca cerință cerută pentru pronunțarea unei asemenea hotărâri, instanța a reținut că era necesar ca pârâta să demonstreze existența dreptului de creanță, a faptului că și-a executat sau este gata să își execute propria obligație, că reclamanta este proprietara bunului ce face obiectul antecontractului. În plus, părțile să nu fi convenit asupra unei clauze prin care să se recunoască părților dreptul de denunțare unilaterală a contractului. S-a constatat că toate aceste cerințe sunt îndeplinite. Între părți există un antecontract de vânzare-cumpărare, pârâta-reclamantă a dovedit că și-a executat parte din obligația de plată a prețului, plătind suma de 100.000 euro, pentru restul de 100.000 euro dovedind că este gata să o execute. Reclamanta este proprietara apartamentului ce face obiectul antecontractului, în acest sens fiind încheierea de întabulare din 14 aprilie 2008 a OCPI București - Sector 1. Prin contract, părțile nu și-au rezervat dreptul de a denunța unilateral antecontractul. Pentru toate aceste considerente, art. 1073 - 1077 C. civ., tribunalul a admis cererea de pronunțare a unei hotărâri care să țină loc de contract de vânzare-cumpărare pentru apartamentul în cauză. Întrucât de la momentul rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii, pârâta va fi titulara dreptului de proprietate asupra apartamentului, îmbunătățirile realizate la apartament îi vor profita, astfel încât s-a respins cererea de obligare a reclamantei la plata contravalorii acestora.

Instanța de apel Curtea de Apel București, secția a III-a, prin Decizia civilă nr. 522 A din 19 mai 2011 a admis apelurile reclamantei și pârâtei, a schimbat în parte sentința Tribunalului, în sensul că a admis în parte cererea principală, a înlăturat din dispozitivul sentinței mențiunea privind constatarea intervenirii contractului de vânzare-cumpărare între părți privind imobilul. S-a dispus rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare (207 din 12 februarie 2007) din culpa ambelor părți. A fost obligată pârâta să restituie reclamantei suma de 100.000 euro în echivalent la data plății și obligată reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 59.744,47 RON contravaloarea îmbunătățirilor. A fost respinsă cererea reclamantei de cheltuieli de judecată la instanța de fond. Au fost menținute restul dispozițiilor sentinței. În motivarea acestei soluții Curtea de apel a reținut în esență următoarele: Reclamanta a atacat sentința Tribunalului solicitând admiterea acțiunii principale și respingerea cererii reconvenționale. Pârâta a atacat sentința și a solicitat admiterea cererii reconvenționale, cum a fost modificată, rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare, restituirea prețului de 100.000 euro și constatarea culpei exclusive a reclamantei la plata despăgubirilor. Curtea de apel a reținut termenii în care s-a încheiat între părți contractul autentificat la notariat ca o promisiune de vânzare-cumpărare, asupra acestora neexistând poziții contrare ale părților. Fixând cadrul procesual Curtea de apel a reținut că prin cererea principală reclamanta a solicitat rezoluțiunea antecontractului din culpa promitentei cumpărătoare, poziție menținută pe tot parcursul judecării cauzei, inclusiv în calea de atac a apelului. În schimb, promitenta cumpărătoare a solicitat, inițial, pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare și în subsidiar rezoluțiunea antecontractului din culpa promitentei vânzătoare, pentru ca ulterior, tot în fața instanței de fond, această parte să solicite, în principal, rezoluțiunea antecontractului din culpa celeilalte părți contractante și numai în subsidiar pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, iar în fața instanței de apel și-a susținut doar solicitarea privind rezoluțiunea în condițiile arătate. Curtea a reținut că potrivit art. 1020 și 1021 C. civ. "condiția rezolutorie este subînțeleasă totdeauna în contractele sinalagmatice, în cazul când una din părți nu îndeplinește angajamentul său. În acest caz, contractul nu este desființat de drept. Partea în privința căreia angajamentul nu s-a executat are alegerea sau să silească pe cealaltă parte a executa convenția, când este posibil, sau să-i ceară desființarea, cu daune interese. Desființarea trebuie să se ceară înaintea justiție, care, după circumstanțe, poate acorda un termen părții acționate". S-a apreciat drept corectă situația de fapt și de drept reținută și de instanța de fond, că părțile nu au prevăzut în antecontract un pact comisoriu de gradul IV care prin trecerea timpului, fără a fi necesară punerea în întârziere, să producă de drept efectul rezolvirii contractului. Așa fiind, Curtea, față de poziția părților, ambele dorind rezoluțiunea antecontractului, a analizat, prin raportare la criticile formulate, dacă a existat o punere în întârziere și cum s-a realizat aceasta, o neexecutare culpabilă, respectiv cărei părți îi aparține culpa în neperfectarea contractului de vânzare-cumpărare. În raport de dispozițiile art. 1079 C. civ. - "dacă obligația consistă în a da sau în a face, debitorul se va pune în întârziere prin o notificare ce i se va face prin tribunalul domiciliului său" - s-a constatat că prin notificarea din 17 aprilie 2008, promitenta vânzătoare a notificat promitenta cumpărătoare de a achita cea de-a treia tranșă de bani la care s-a obligat, în sumă de 50.000 euro pe care trebuia să o achite cel mai târziu la data de 30 iunie 2007. Prin aceeași notificare, promitenta vânzătoare a solicitat promitentei cumpărătoare să se prezinte, la data de 21 aprilie 2008, ora 12,00, la sediul BNP C.D.C. în vederea încheierii contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică. Așa fiind, prin raportare la textul de lege sus-indicat, Curtea a concluzionat că punerea în întârziere, prin această notificare, a promitentei cumpărătoare și faptul că instanța de fond în mod greșit a reținut că doar prin acțiunea de față s-a realizat o punere în întârziere, prima critică a apelantei reclamante pârâte fiind apreciată ca neîntemeiată. În ce privește culpa în neperfectarea contractului de vânzare-cumpărare, Curtea a reținut că promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare cuprinde o serie de obligații principale pe care părțile contractante și le-au asumat, constând în obligația de a transfera proprietatea și implicit de a preda bunul și respectiv obligația de a plăti prețul, dar și clauze referitoare la alte obligații asumate de părți în scopul aducerii la îndeplinire a tranzacției, clauze cărora părțile le-au acordat aceeași importanță. În ce privește obligația de a transfera proprietatea și implicit de a preda bunul de către reclamantă, Curtea a apreciat că acest fapt nu se putea realiza înainte de finalizarea lucrării, instanța de fond în mod greșit apreciind că această obligație (constând în finalizarea lucrării) nu este o obligație reciprocă și interdependentă față de obligația pârâtei de plată a avansului, din conținutul antecontractului rezultând că promitenta cumpărătoare a înțeles să cumpere un apartament construit la care să fie făcute anumite finisări, ce nu țin de structura imobilului, iar la momentul perfectării convenției să poată fi locuibil. În conținutul antecontractului nu s-a specificat ce reprezintă finalizarea lucrării, or, interesul părților era de a se finaliza apartamentul și nu blocul, acest din urmă moment fiind marcat de recepția la terminarea lucrărilor. S-a reținut că recepția lucrării (blocului) s-a realizat în luna martie 2008 însă, așa cum rezultă din actele și lucrările dosarului, nici la acest moment nu s-au finalizat în integralitate finisările la apartament, conform actului anexă la antecontract, parte componentă a convenției încheiată de părți. Instanța a reținut din declarațiile martorilor și interogatorii, precum și expertiza efectuată la fond, coroborate cu actul anexă, că vânzătoarea s-a obligat să monteze în apartament parchetul cumpărat de pârâtă, gresie, faianță și obiecte sanitare, iar la data stipulată pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare, aceste lucrări nu erau decât parțial executate. De altfel, chiar apelanta reclamantă a recunoscut prin motivele de apel că unele lucrări (finisaje) pe care pârâta a solicitat expres să le realizeze nu erau efectuate în luna martie 2008, nefăcându-se dovada unei clauze care să o exonereze de răspundere, respectiv că o atare împrejurare se datorează conduitei promitentei cumpărătoare. Din această perspectivă s-a reținut o culpă a promitentei vânzătoare. În ce privește obligația de plată a prețului de către promitenta cumpărătoare, s-a reținut că prin ordinul de plată din 20 martie 2007, pârâta-reclamantă a plătit a doua rată din preț, în cuantum de 60.000 euro, cu o întârziere de 5 zile, plată recunoscută de reclamantă. Celelalte tranșe de preț nu au fost plătite de pârâta reclamantă până la momentul sesizării instanței. Conform antecontractului de vânzare-cumpărare, reclamanta este titulara dreptului de creanță, în favoarea sa operând prezumția relativă de culpă a debitorului, astfel cum aceasta se desprinde din interpretarea dispozițiilor art. 1082 C. civ. S-a constatat că pârâta-reclamantă nu a dovedit executarea obligației constând în plata celei de-a doua tranșă de 50.000 euro la momentul scadenței - 30 iunie 2007, în sarcina acesteia reținându-se culpa în neexecutarea convenției. S-a mai constatat că susținerea pârâtei - în sensul că la momentul la care trebuia să încheie convenția de vânzare-cumpărare era în măsură să achite întreaga sumă, respectiv diferența de preț pe care o mai avea de achitat, respectiv 100.000 euro, (înțelegând să facă această dovadă cu extrasul de cont de la dosar) - nu este o dovadă suficientă pentru a se deduce că pârâta a înțeles să și achite această sumă cu titlu de diferență de preț al apartamentului prevăzut în antecontract. Pârâta avea posibilitatea, pentru cazul în care proprietara nu era de acord cu primirea restului de preț neachitat, să consemneze la dispoziția proprietarei suma respectivă, pentru a dovedi că este gata să-și îndeplinească obligațiile, în fapt neprocedând în acest fel, a lăsat loc unei îndoieli cu privire la susținerile sale. Nu s-a primit nici susținerea pârâtei că, la data de 21 mai 2008 avea asupra sa prețul de cumpărare al apartamentului astfel încât, dacă reclamanta-pârâtă s-ar fi prezentat la notariat, actele s-ar fi putut perfecta, deoarece din analiza încheierii de certificare din 21 mai 2008 emisă de BNP A.A., la biroul notarial s-a certificat prezența lui C.D.A., (soțul pârâtei B.M.G.), asistat de avocat R.M., din acest certificat nerezultând că persoanele prezente ar fi avut asupra lor restul de preț, dovadă a faptului că promitenta cumpărătoare dorea sau era gata să încheie contractul de vânzare-cumpărare (acceptând că soțul beneficiază de prezumția mandatului tacit pentru cumpărarea unui imobil). Prin notificarea din 18 aprilie 2008 emisă de BEJ Ș.P.D., pârâta a comunicat proprietarei data, ora și sediul notariatului unde dorea să perfecteze convenția de vânzare-cumpărare deși pârâta a recunoscut, în conținutul respectivei notificări, în antecontractul de vânzare-cumpărare nu se menționează notariatul la care avea a se perfecta contractul, dar nici nu se acordă pârâtei privilegiul de a alege un anume notariat. S-a apreciat că din moment ce nu s-a prevăzut o astfel de clauză, alegerea deja făcută de către vânzătoare nu dădea posibilitatea pârâtei de a refuza nejustificat aceasta, pârâta neavând îngăduința în termenii contractuali să aleagă un nou birou notarial, cu consecința prelungirii termenului stabilit. Plata spezelor contractului nu reprezintă un argument suficient pentru alegerea unui alt birou notarial, de vreme ce împotriva biroului ales de vânzătoare nu s-au probat nici elemente rezonabile de îndoială nici de percepere a unor onorarii mai mari decât cele pe care le-ar fi perceput notarul propus de către pârâtă. Totodată, cumpărătoarea avea obligația de a dovedi, chiar și în condițiile în care nu era de acord cu perfectarea contractului la notariatul ales de vânzătoare, că este în măsură să-și achite obligațiile. Din notificarea nr. 48/2008 înaintată de promitenta cumpărătoare s-a reținut că aceasta a fixat data pentru perfectarea convenției abia după o lună, respectiv la 21 mai 2008, față de data când a fost notificată de către vânzătoare să se prezinte în vederea încheierii contractului autentic, ceea ce nu poate decât să conducă la punerea sub semnul îndoielii a susținerilor acesteia în sensul că la momentul la care trebuia să se încheie contractul era în măsură să-și onoreze obligațiile asumate prin antecontract. Curtea a reținut totodată, că prin clauzele antecontractului, părțile au prevăzut în sarcina promitentei-vânzătoare obligația, ca și componentă a însăși angajamentului asumat de a încheia contractul, ca, până la data de 15 martie 2007, să efectueze demersurile necesare pentru obținerea întregii documentații necesare înstrăinării bunului, respectiv obținerea procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor, întocmirea dosarului cadastral și intabularea dreptului de proprietate asupra apartamentului descris mai sus, obținerea certificatului de rol fiscal, a extrasului de carte funciară din care să rezulte inexistența oricăror sarcini sau interdicții și orice alte documente necesare. Din extrasul de carte funciară din 03 iunie 2008, s-a constatat că vânzătoarea a înscris dreptul său asupra apartamentului în litigiu, impus de necesitatea dezmembrării acestui apartament de restul imobilului intabulat, abia la data de 14 aprilie 2008. Cum pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare era imperios necesară efectuarea acestei operațiuni, anterior împlinirii termenului stipulat de părți, în lipsa prelungirii acestui termen prin acordul părților, s-a reținut în sarcina vânzătoarei o culpă în neexecutarea antecontractului. În consecință, la momentul la care părțile au convenit perfectarea contractului de vânzare-cumpărare niciuna dintre acestea nu era în măsură să-și îndeplinească obligațiile asumate, culpa revenind deopotrivă ambelor părți contractante. Deși prima instanță a apreciat că în persoana promitentei vânzătoare nu s-ar putea reține o culpă pentru neobținerea la termen a actelor necesare vânzării, o atare interpretare nu este corespunzătoare intenției reale a părților concretizate în clauzele înserate în contract, în acest sens avându-se în vedere alin. (5) din cea de-a doua pagină a contractului, precum și alin. (3) din pagina a treia a contractului, prin care chiar părțile condiționează obținerea actelor de către vânzătoare până cel mai târziu la momentul perfectării contractului - 15 martie 2008. În opinia instanței de apel clauza prin care promitenta cumpărătoare s-a obligat să nu facă reclamații cu privire la depășirea termenului pentru obținerea actelor necesare vânzării, nu reprezenta o clauză de exonerare a promitentei vânzătoare de răspundere, în situația nerespectării termenului contractual, ci vizează activarea clauzei penale, un argument în acest sens fiind chiar înserarea acestei clauze chiar la capitolul la care părțile au convenit asupra penalităților, dar și înserarea anterioară a alin. (6) de la fila 2 a antecontractului în care se menționează expres o atare obligație contractuală în sarcina promitentei vânzătoare. Cât privește schimbarea destinației imobilului, Curtea a apreciat drept corecte considerațiile primei instanțe în sensul că din clauzele contractuale nu rezultă că reclamanta-pârâtă și-ar fi asumat obligația de a nu închiria sau vinde restul apartamentelor unor societăți comerciale, respectiv că o astfel de clauză trebuie prevăzută expres. A interpreta în sens contrar înseamnă a valida o limitare a dreptului de proprietate al reclamantei asupra restului construcției. În lipsa unei astfel de obligații asumate expres, așa cum este cazul în speță, proprietarul bunului poate dispune de bunurile sale cum înțelege de cuviință. Referitor la modificarea suprafețelor apartamentului, s-a constatat justă aprecierea instanței de fond. S-a constatat că prin răspunsul la interogatoriu, pârâta a recunoscut că a vizitat apartamentul înainte de încheierea antecontractului, la acel moment acesta fiind deja compartimentat, solicitând cu acea ocazie efectuarea unei deschideri în peretele dintre sufragerie și bucătărie, care a și fost efectuată, ceea ce indică acceptarea de către părțile contractante a acestor diferențe de dimensiuni. În consecință, Curtea a constatat că este îndeplinită condiția punerii în întârziere, față de care ambele părți nu și-au executat în mod culpabil obligațiile reciproce și interdependente, născute din antecontract, că această neexecutare este esențială și se datorează vinovăției cocontractantelor, astfel că devin incidente dispozițiile art. 1020 - 1021 C. civ. Curtea a constatat, potrivit situației de fapt stabilite în apel ca urmare a aprecierii și evaluării probatoriilor administrate, că se impune a se dispune rezoluțiunea judiciară a antecontractului, constatându-se totodată că ambele părți se află în culpă, în neexecutarea obligațiilor pe care și le-au asumat potrivit antecontractului de vânzare-cumpărare. În raport de cele reținute s-a apreciat că nu este justificată pretenția niciunei părți de a obține, în temeiul clauzei penale inserată în antecontract, sumele stabilite convențional cu titlu de prejudiciu. În prezența culpei ambelor părți în neexecutarea obligațiilor asumate convențional, în cauza de față, temeiul restituirii sumelor plătite de promitenta cumpărătoare în baza antecontractului îl constituie îmbogățirea fără justă cauză a promitentei vânzătoare. Făcând aplicarea acestui principiu, Curtea a constatat că promitenta cumpărătoare este îndreptățită la a pretinde de la partea adversă, sumele achitate conform antecontractului, respectiv avansul de 40.000 euro și tranșa întâi de 60.000 euro. În același sens, principiul invocat anterior presupune și restituirea contravalorii obiectelor procurate de pârâtă și finisajelor efectuate în apartament cu contribuția acesteia, în lipsa acestei returnări, patrimoniul reclamantei ar suferi o îmbogățire fără just temei. În acest sens, Curtea a reținut că prin actul anexă la antecontract, părțile au inserat o clauză referitoare la materialele necesare finisării apartamentului și montajul acestora, precizându-se că o serie de obiecte sanitare și de îmbunătățire, precum gresia, faianța, parchetul, vas wc. - 2 buc., chiuvete - 2 buc., cadă 1 buc., vor fi achiziționate de pârâta-reclamantă, restul materialelor, precum și montajul tuturor materialelor vor fi suportate de reclamantă. Din probele administrate, Curtea a reținut că pârâta a suportat costurile de achiziție ale obiectelor prevăzute în anexa la antecontract și parțial ale montării acestora, precum și ale lucrărilor de finisare prezentate în detaliu în expertiza administrată de prima instanță și necontestată de părți sub acest aspect. Cu privire la parchet și un lavoar "A." s-a constatat că, deși cumpărate de pârâtă, acestea nu au mai fost montate de reclamantă. Curtea a decis să includă în sumă pe care reclamanta pârâtă o datorează promitentei cumpărătoare, în aplicare principiului îmbogățirii fără just temei, și costul acestor ultime obiecte, reținând că în cauză nu s-a făcut dovada posibilității restituirii acestor bunuri în natură, în aceleași condiții de cantitate și calitate. În plus, Curtea are în vedere că toate lucrările efectuate (inclusiv consultarea de către pârâtă a unor designeri) sunt de natură a determina o creștere a valorii apartamentului, o dovadă în acest sens fiind faptul că în prezent acesta este închiriat iar reclamanta pârâtă nu a ridicat nicio obiecție cu privire la utilitatea și calitatea lucrărilor efectuate. S-a reținut din raportul de expertiză întocmit la fond, că valoarea îmbunătățirilor aduse apartamentului este de 59.744,47 RON, sumă care, în temeiul instituției invocate mai sus, respectiv îmbogățirea fără just temei, a fost pusă în sarcina reclamantei. Curtea a constatat că pin admiterea cererii reconvenționale se impune obligarea reclamantei la restituirea sumei de 100.000 euro în echivalent la data plății precum și a sumei de 59.744,47 RON contravaloarea îmbunătățirilor făcute la apartament de pârâtă.

Recursul Împotriva deciziei Curții de apel reclamanta a formulat recurs. În drept au fost invocate motivele prevăzute de art. 304 art. 7, 9 și 10 C. proc. civ. În fapt, recurenta a criticat decizia pentru că nu cuprinde motivele pe care se sprijină și a fost dată cu aplicarea greșită a legii, iar instanța nu s-a pronunțat asupra unui mijloc de apărare hotărâtor pentru dezlegarea pricinii. S-a susținut că instanța de apel a analizat numai împrejurarea dacă vânzătoarea a pus în întârziere pe cumpărătoare, dar nu s-a arătat în ce mod aceasta ar fi fost pusă în întârziere și nici motivele pentru care s-a reținut că a existat într-adevăr o neexecutare a clauzelor contractuale din partea acesteia. Față de susținerea că în raport de art. 969 C. civ., antecontractul încheiat are putere de lege între părți, recurenta a arătat că exista obligația Curții să arate în mod concret și exact care obligații nu au fost respectate în mod culpabil de reclamantă. O motivare generală de genul "din actele și lucrările dosarului rezultă că nici la acest moment nu s-au finalizat în integralitate finisările la apartament" nu poate constitui o motivare adecvată a hotărârii. Singurele constatări concrete ale instanței de apel se referă la faptul că reclamanta nu a montat parchetul achiziționat de pârâtă și nici lavoarul A. Or, din probele administrate (martori) rezultă o altă concluzie, aceea că pârâta dorea mereu alte îmbunătățiri la apartament, refacerea suprafeței pereților, refacerea unor scafe, suplimentarea instalației electrice și alte lucrări care nu au fost detaliate în anexa la antecontract, la care atât reclamanta cât și societatea constructoare au dorit să colaboreze. Faptul că s-a adus și acel lavoar A. care nu a mai fost montat nu înseamnă neîndeplinirea obligației de a finaliza apartamentul, care avea toate obiectele sanitare. Un lavoar poate fi schimbat și după preluarea în posesie a apartamentului și nu reprezintă un motiv de a nu mai cumpăra un apartament. Dacă într-adevăr pârâta ar fi avut numai acest motiv pentru a refuza cumpărarea, ar fi putut să notifice pe reclamantă în acest sens în luna aprilie 2008, dar nu a făcut-o, ceea ce arată că nici măcar ea nu a considerat că acest aspect poate duce la rezoluțiunea antecontractului. În ceea ce privește obligația reclamantei de a întocmi dosarul cadastral și întabularea proprietății apartamentului, chiar prin antecontract promitenta-cumpărătoare s-a obligat să nu facă niciun fel de reclamație privind durata de realizare a acestor lucrări și obținerea actelor necesare vânzării. O astfel de prevedere nu poate fi interpretată în sensul de a nu produce efecte. Astfel, în mod greșit instanța de apel a reținut că promitenta-vânzătoare și-a asumat o obligație de rezultat - de a deține actele anterior datei de 15 martie 2008 și nu una de diligență, cum rezultă și din exprimarea: "dată până la care promitenta-vânzătoare va face toate demersurile necesare în vederea obținerii tuturor documentelor necesare" coroborată cu obligația promitentei-cumpărătoare de a nu face reclamanții privind durata obținerii acestor documente. Reclamanta a apreciat că numai prin aplicare greșită a legii și a clauzelor convenției instanța de apel a ajuns la concluzia că o parte din culpă îi aparține acesteia. O altă critică s-a referit la o lacună extrem de importantă a hotărârii, care privește lipsa oricărei aprecieri cu privire la excepția de neexecutare a antecontractului de către promitenta-cumpărătoare pe care a invocat-o în apărare reclamanta (lipsa lichidităților provocată de pârâtă prin neachitarea celei de-a treia rate împiedicând obținerea la timp a actelor necesare vânzării). Sub acest aspect recurenta a susținut că obligațiile interdependente ale părților își au originea și temeiul în același raport juridic sinalagmatic și există o neexecutare suficient de importantă din partea promitentei-cumpărătoare. Recurenta a făcut trimiteri la doctrină în care se apreciază că atunci când o parte nu-și execută obligația, chiar și datorită unui caz de forță majoră, cealaltă parte este îndreptățită să-și suspende executarea propriei obligații. Excepția se invocă între părți și nu trebuie cerută instanței de judecată, nefiind necesară nici condiția punerii în întârziere a celeilalte părți. Rezultatul invocării acestei excepții constă în suspendarea executării contraprestațiilor datorate de reclamantă, astfel că aprecierea asupra acestui mijloc de apărare este hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii. În fine, o altă critică a hotărârii s-a referit la faptul că aceasta nu este deloc motivată cu privire la opțiunea instanței de apel pentru suma cea mai mare a îmbunătățirilor în raport de cele 3 variante de calcul prin Raportul de expertiză. Nu s-a motivat de ce s-a luat în considerare valoarea manoperei pentru aplicarea vopselei și montarea tapetului și pentru așa-zisul onorariu al arhitectelor inclus în factura și chitanța H.I.C. SRL. Nu s-a dovedit nici că arhitectele ar fi colaboratoare ale H.I.C. SRL sau că aceasta le-a achitat ulterior onorariul, după cum nu s-a prezentat nici contractul de consultanță de design. În ceea ce privește instalația electrică, s-a susținut că pârâta-reclamantă B.M.G. a prezentat expertei o factură pentru achiziționarea de conductori, doze, tablou electric și cabluri în valoare de 3396 RON, emisă la data de 28 martie 2008. S-a apreciat că în mod greșit instanța a reținut ca efectuate aceste îmbunătățiri din moment ce data achiziționării materialelor necesare instalației electrice este ulterioară momentului racordării la rețeaua electrică a locuinței, dovedită cu actele din dosarul cauzei și ulterioară momentului efectuării zugrăvelii, vopsirii și montării tapetului. S-a concluzionat că sub acest aspect cererea reconvențională poate fi admisă numai pentru suma de 21.956,44 RON. Poziția intimatei-pârâte a fost exprimată printr-o întâmpinare depusă tardiv la dosar, act considerat pentru acest motiv, drept note scrise. Intimata pârâtă a relevat următoarele aspecte față de motivele invocate în recurs. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 10 C. proc. civ. a fost abrogat prin Legea nr. 219/2005, deci nu poate fi invocat în motivarea recursului. Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. s-a arătat că instanța de apel își motivează în mod clar și concis soluția pronunțată, arătând care au fost argumentele pentru care a admis apelurile și a modificat hotărârea instanței de fond. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-a arătat că instanța de apel a pronunțat soluția în acord cu dispozițiile legale incidente în cauză și în raport cu clauzele contractuale ale antecontractului de vânzare-cumpărare. În antecontract se menționează că: "în situația în care contractul de vânzare-cumpărare nu se va perfecta până la data mai sus menționată (15 martie 2008) din culpa promitentei cumpărătoare, în condițiile în care promitenta vânzătoare deține toate documentele necesare și legale efectuării vânzării, astfel cum s-a stabilit mai sus, promitenta vânzătoare va păstra suma primită ca avans cu titlu de despăgubire". Or, în cazul dedus judecății, nu se poate reține culpa intimatei, atâta timp cât recurenta la data la care s-a angajat să finalizeze vânzarea, nu deținea toate documentele legale pentru efectuarea vânzării, fapt pe care, tot conform antecontractului, intimata la vremea respectivă nu l-a reclamat. Refuzul prezentării la notar în vederea perfectării actelor a fost determinat de indicarea unui alt notar și o altă dată pentru perfectarea actelor ținând cont de faptul că pârâta urma să achite spezele vânzării. Cu privire la plățile făcute, pârâta a arătat că pentru rata a II-a care era în valoare de 50.000 euro și care ar fi trebuit să fie plătită conform antecontractului până la data de 30 iunie 2007, promitenta-cumpărătoare nu a pus-o în întârziere la acel moment, ba mai mult decât atât a fost de acord ca pârâta să facă anumite modificări și finisaje în imobil. S-a susținut că acțiunea recurentei reclamante având ca obiect rezilierea antecontractului din culpa exclusivă a pârâtei este nefondată, nefiind îndeplinite condițiile cerute pentru admisibilitatea rezilierii judiciare a unei convenții sinalagmatice și anume: recurenta reclamantă să-și fi executat propriile obligații și să existe o punere în întârziere. Până la promovarea acțiunii în instanță, nu a existat niciun act din partea recurentei reclamante-pârâte din care să rezulte negarea dreptului cumpărătoarei. Dimpotrivă, la data de 21 aprilie 2008 și, ulterior, la data de 23 aprilie 2008 recurenta reclamantă a convocat-o pe pârâtă la notariatul ales pentru semnarea actului final de vânzare-cumpărare, ceea ce echivalează cu recunoașterea drepturilor izvorâte din antecontract. A mai reamintit motivele pentru care a solicitat rezilierea antecontractului: - refuzul recurentei reclamante-pârâte de a încheia contractul de vânzare-cumpărare prin neprezentarea la Notariat la data notificată, fără a anunța un motiv obiectiv de reprezentare; - refuzul recurentei reclamante de a vinde imobilul, refuz exprimat pe parcursul desfășurării procesului de fond și în fața instanței de apel; - nefinalizarea de către reclamantă la data de 15 martie 2008 a actelor necesare vânzării; - schimbarea destinației inițiale a imobilului, care a fost transformat din imobil de locuințe în imobil de birouri; - modificarea suprafețelor utile ale apartamentului și înlocuirea finisajelor; - crearea unei stări tensionate față de pârâtă și familia acesteia; - culpa exclusivă a reclamantei prin neprezentarea la notariat la data notificată, fără să anunțe un motiv obiectiv de împiedicare. Ca o dovadă de bună-credință, intimata pârâtă-reclamantă a arătat că a încercat soluționarea pe cale amiabilă a acestui litigiu, pe întreg parcursul derulării dosarului, prin propuneri de stingere a litigiului, însă de fiecare dată s-a lovit de refuzul reclamantei-pârâte, iar în prezent având în vedere pierderile importante pe care le-a suportat datorită refuzului recurentei-reclamante de a perfecta actele sau de a ajunge la o tranzacție în beneficiul ambelor părți, pârâta și-a precizat poziția în sensul că în acest moment nu mai dorește să achiziționeze imobilul în litigiu, ci solicită rezilierea antecontractului de vânzare-cumpărare. Tot ca o dovadă de bună-credință, a precizat că a renunțat în fața instanței de apel la aplicarea clauzei penale din antecontract și a declarat că nu dorește decât restituirea sumei de 100.000 euro achitată recurentei și contravaloarea îmbunătățirilor efectuate. În legătură cu stabilirea contravalorii îmbunătățirilor aduse de către intimată, s-a arătat că instanța de apel a stabilit suma conform raportului de expertiză pe care până acum recurenta nu l-a contestat și nici nu a avut obiecțiuni la data prezentării sale de către expertul tehnic, împrejurare față de care nu se mai pot contesta în recurs sumele din raportul întocmit la instanța de fond.

Analiza instanței de recurs Examinând decizia curții de apel prin prisma motivelor de recurs invocate, în raport de probele administrate în cauză se constată următoarele: Criticile formulate în temeiul motivelor prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 sunt întemeiate. Curtea de apel în mod corect a stabilit că în cauză se impune rezilierea antecontractului de vânzare-cumpărare în raport de evoluția cauzei și poziția exprimată de pârâtă atât în apel cât și în faza recursului. Cât privește culpa la pronunțarea acestei sancțiuni, rezilierea, este de remarcat că instanța de apel își raportează analiza la aspecte generale cât privește culpa reclamantei, culpă care trebuie analizată în concret în legătură directă cu obligațiile efective asumate de părți prin clauzele contractului. Sub acest aspect instanța de apel nu oferă o analiză și nicio explicație pentru culpa comună reținută și nici nu prezintă argumente pentru care nu s-au primit apărările reclamantei. Ca urmare, se impune rejudecarea apelului reclamantei pentru stabilirea situației de fapt referitoare la măsura în care această parte a respectat sau nu angajamentele asumate prin referire la clauzele contractuale în dinamica și reciprocitatea stabilirii acestora în raportul juridic sinalagmatic dedus judecății. În raport de stabilirea responsabilității și respectiv a culpei pentru neîncheierea contractului, instanța se va pronunța și asupra desocotirii ce urmează să se facă între părți potrivit celor stabilite în antecontract. Critica lipsei de motivare a măsurii de a obliga reclamanta la plata despăgubirilor reprezentând îmbunătățirile aduse de pârâtă imobilului este de asemenea întemeiată. Este de observat că în faza judecării dosarului de fond, s-a efectuat o expertiză pentru stabilirea cuantumului pretențiilor formulate de pârâtă prin cererea reconvențională. La raportul de expertiză s-au prezentat completări determinate de încuviințarea de către instanță a observațiilor părților. Comentariile reclamantei referitoare la această probă au fost prezentate în notele scrise depuse în dosarul de fond. Tribunalul - instanța de fond - nu s-a mai pronunțat pe acest aspect, în raport de soluția de admitere a cererii reconvenționale și validării convenției de vânzare-cumpărare, considerând în mod corect, în raport de această soluție, că nu se mai pune problema despăgubirilor, de îmbunătățirile făcute de pârâtă urmând să beneficieze aceasta. Curtea de apel a schimbat sentința tribunalului și a respins cererea reconvențională sub aspectul perfectării convenției. Dispunând rezilierea contractului, reclamanta a fost obligată la plata contravalorii îmbunătățirilor, potrivit sumei consemnate în expertiza efectuate la fond, fără însă ca instanța de apel să supună propriei sale analize probele administrate sub acest aspect, fără să ia în discuție poziția contradictorie a părților, recte comentariile făcute de reclamantă în notele scrise, cu privire la excluderea din totalul despăgubirilor a două facturi care, potrivit susținerilor pârâtei, sunt exterioare cadrului convențional concretizat prin anexa la antecontractul de vânzare-cumpărare și care, nici sub aspectul datei emiterii lor, nu pot fi considerate ca derivând din înțelegerea părților. În recurs s-a depus o tranzacție încheiată între părți - ca element probator - cât privește soluționarea conflictului cu ocazia punerii în executare a deciziei. Această înțelegere nefiind consfințită printr-o hotărâre de expediere - nu stinge dar nici nu lămurește conflictul dintre părți cu privire la plata despăgubirilor dedus din îmbunătățirile aduse de pârâtă la imobil. Aceasta deoarece deși se menționează că totalul acestor despăgubiri este de 59.744,47 RON, reclamanta precizează în același document că această înțelegere nu are influență asupra recursului formulat în care una din critici privește punctul cuantumul despăgubirilor. Părțile și-au exprimat poziția divergentă cu privire la acest punct și cu ocazia cuvântului în dezbaterile orale asupra recursului. Ca urmare, constatându-se că instanța de apel nu a lămurit situația de fapt sub cele două elemente mai sus arătate, se impune casarea cauzei cu trimitere spre rejudecarea cauzei în limitele lămuririi celor două probleme neelucidate. Din această perspectivă se constată întemeiat și motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 neputându-se face o corectă aplicare a dispozițiilor incidente cauzei fără lămurirea situației de fapt. Cât privește motivul prevăzut de art. 304 pct. 10 C. proc. civ. se constată că acestea nu mai reprezintă în prezent un motiv de recurs, după abrogarea acestui text prin Legea nr. 219/2005 pentru aprobarea O.U.G. nr. 138/2000. Văzând dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,