ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1302/2023

Ședința publică din data de 23 mai 2023

Asupra recursului de față, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată la 7 iulie 2011 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/2011, reclamanta A. i-a chemat în judecată pe pârâții Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului, Agenția Națională pentru Locuințe, Consiliul Local al Sectorului 1 București, Sectorul 1 București, Consiliul Județean Ilfov, Județul Ilfov, Orașul Voluntari prin Primar, Consiliul Local Voluntari prin Primar, Municipiul București prin Primarul General, Consiliul General al Municipiului București, B. S.A., C., D. S.R.L. și E. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, pârâtele să răspundă, în solidar, pentru neexecutarea utilităților la imobilul reclamantei din cartierul Henri Coandă și să acorde reclamantei:

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 720

1

din C. proc. civ., art. 5, art. 969, art. 970, art. 977, art. 998 - 999, art. 1073, art. 1079, 1081 - 1086, art. 1532 și urm. din C. civ. de la 1864, art. 238 și urm. din Legea nr. 31/1990, Legea nr. 152/1998, Legea nr. 114/1996, Legea nr. 10/1995, Legea nr. 215/2001, Legea nr. 350/2001, Codul comercial.

La 29 august 2013, reclamanta a formulat o completare a cererii de chemare în judecată, prin care a solicitat, obligarea pârâților, în solidar, la plata daunelor-interese începând cu data de 20 martie 2008 și până în prezent, în cuantum total de 391.169,51 euro, reprezentând echivalentul a 196,96 euro/zi de întârziere, în situația în care instanța de judecată va reține răspunderea civilă contractuală a pârâților, acesta fiind temeiul juridic subsidiar invocat de către reclamantă.

Reclamanta a precizat că pârâta Agenția Națională pentru Locuințe răspunde în temeiul convenției nr. 1909/2004, prin care s-a obligat să asigure contractarea și realizarea locuințelor finanțate prin credit ipotecar, a contractului de mandat încheiat cu beneficiarii nr. HC-0413/18.05.2004 și a contractului de antrepriză generală încheiat cu antreprenorul general și în baza Legii nr. 152/1998.

Prin sentința civilă nr. 1471 din 26 martie 2015, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis, în parte, excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile formulate prin cererea introductivă, prin care s-a solicitat, în temeiul răspunderii civile delictuale și, în subsidiar, în temeiul răspunderii civile contractuale, contravaloarea dreptului de folosință pentru perioada 20.03.2008 - 06.07.2008; s-a admis în parte excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile formulate prin cererea modificatoare, prin care s-a solicitat obligarea pârâților la plata penalităților de întârziere pentru perioada 20.03.2008 - 28.08.2010; s-a respins, în rest, excepția prescripției ca neîntemeiată; s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu Consiliul Local al Sectorului 1 București, ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsită de capacitate procesuală de folosință; totodată, s-a respins ca fiind prescrisă cererea de obligare a celorlalți pârâți, respectiv Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, Agenția Națională pentru Locuințe, Sectorul 1 București, Consiliul Județean Ilfov, Județul Ilfov, Orașul Voluntari, Consiliul Local Voluntari, Municipiul București prin Primar General, Consiliul General al Municipiului București, B. S.A., C., D. S.R.L. și E. S.A., la plata despăgubirii constând în contravaloarea dreptului de folosință pentru perioada 20.03.2008 - 06.06.2008; s-a respins, ca prescrisă, cererea de obligare a celorlalți pârâți la plata penalităților de întârziere pentru perioada 20.03.2008 - 28.08.2010.

Prin aceeași sentință s-a admis, în parte, cererea modificatoare formulată de reclamanta A., prin care a solicitat acordarea penalităților de întârziere și obligarea pârâtei E. S.A. la plata către reclamantă a penalităților de întârziere de 0,15% pe zi, calculate prin raportare la echivalentul în RON a sumei de 131.309 euro, pentru perioada 29.06.2010 - 29.06.2013; s-au respins, în rest, pretențiile reclamantei ca neîntemeiate și cererile de chemare în garanție formulate de intimații Sectorul 1 al Municipiului București și de Consiliul Local al Sectorului 1 al Municipiului București, în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului București, ca rămase fără obiect; pârâta E. S.A. a fost obligată la plata sumei de 7.254,91 RON reprezentând cheltuieli de judecată către reclamantă.

Prin încheierea din 4 iunie 2015, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte cererea de îndreptare a erorilor materiale, în sensul că perioada pentru care E. S.A. a fost obligată la plata penalităților de întârziere este 29.08.2010 - 29.08.2013, iar penalitățile de întârziere acordate vor fi calculate prin echivalentul în RON la cursul BNR din ziua plății a sumei de 131.309 euro, reținându-se, totodată, că prenumele corect al reclamantei este A..

Împotriva sentinței nr. 1471/26 martie 2015 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă au formulat apel reclamanta A. și pârâtele D. S.R.L., C. și E. S.A.

Prin decizia civilă nr. 447 din 11 martie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă s-a anulat, ca netimbrat, apelul declarat de E. S.A. și s-au respins ca nefondate apelurile declarate de reclamanta A. și de pârâtele C. și D. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 1471/26.03.2015 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, iar ajutorul public încuviințat apelantei-reclamante a rămas în sarcina statului.

La 18 iulie 2016, respectiv 20 iulie 2016, reclamanta A. și pârâtele D. S.R.L. și G. S.A. (fostă C.) au declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 447 din 11 martie 2016 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Recursul recurentei-reclamante A. a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ., susținându-se în esență că, prin decizia recurată instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 998-999 C. civ. și respectiv ale art. 1073-1090 C. civ.

Recurenta-reclamantă a învederat că acțiunea sa a fost întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, conform art. 998-999 C. civ., iar în subsidiar pe răspunderea civilă contractuală, aceste două forme de răspundere fiind invocate în mod alternativ, respectiv, în principal răspunderea civilă delictuală și doar în subsidiar răspunderea civilă contractuală, pentru situația în care se va respinge primul capăt al cererii.

La termenul de judecată din 4 iunie 2019, recurenta-reclamantă a precizat că nu mai susține motivele de recurs întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 5 și 7 C. proc. civ., respectiv nu mai solicită atragerea răspunderii civile delictuale pentru perioada 29.08.2010 - 29.08.2013, deoarece a fost înscrisă la masa credală a societății E.. Ulterior datei de 30.08.2013 și până la predarea la cheie a locuinței cu toate utilitățile, recurenta a solicitat atragerea răspunderii contractuale a pârâtei Agenția Națională pentru Locuințe pentru lipsa de folosință a locuinței, aceste critici fiind întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Prin recursul formulat, pârâtele D. S.R.L. și G. S.A. (fostă C.) au solicitat admiterea căii extraordinare de atac astfel cum a fost formulată, cu consecința modificării deciziei atacate, în sensul admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune.

Prin cererea formulată și înregistrată la data 15 februarie 2017 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2011, intimata-pârâtă E. S.A. - prin consorțiul de administratori judiciari format din H. și I.., a solicitat instanței să dispună suspendarea judecării cauzei, în temeiul dispozițiilor art. 75 din Legea nr. 85/2014, motivat de faptul că prin încheierea din 4 iunie 2015, pronunțată de Tribunalul București, secția a VII-a civilă, în dosarul nr. x/2015, s-a dispus deschiderea procedurii insolvenței împotriva societății E. S.A.

Prin încheierea din 6 iunie 2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a dispus suspendarea judecării recursurilor declarate de reclamanta A. și de pârâții D. S.R.L. și G. S.A. împotriva deciziei civile nr. 447 din 11 martie 2016, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în temeiul dispozițiilor art. 75 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență.

La data de 6 martie 2019, E. S.A. a formulat cerere de încetare a acțiunii judiciare.

Prin încheierea din 14 mai 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a dispus încetarea recursurilor față de E. S.A., în temeiul art. 75 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014.

Recurenta-reclamantă A. a formulat cerere de renunțare la judecarea cererii de chemare în judecată față de pârâții Consiliul Județean Ilfov, Județul Ilfov, Municipiul București prin Primar General, Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, Orașul Voluntari prin Primar, Sectorul 1 București prin Primar, J. S.A., D. S.R.L. și G. S.A., depunând în acest sens la dosar declarație autentificată prin încheierea nr. 1035 din 30 mai 2019 de către BNP K..

Prin decizia nr. 1208 din 6 iunie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2011, s-a admis recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 447 din 11 martie 2016 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă, care a fost casată în parte și s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, cu privire la atragerea răspunderii contractuale a pârâtei Agenția Națională pentru Locuințe, corespunzător pretențiilor afirmate pentru perioada 30 august 2013 și până la zi; s-a luat act de renunțarea reclamantei A. la judecarea cererii de chemare în judecată față de pârâții Consiliul Județean Ilfov, Județul Ilfov, Municipiul București prin Primar General, Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, Orașul Voluntari prin Primar, Sectorul 1 București prin Primar, J. S.A., D. S.R.L. și G. S.A. și, în consecință:

S-a anulat în parte decizia civilă nr. 447 din 11 martie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă și sentința civilă nr. 1471 din 26 martie 2015 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, în limitele renunțării la judecată.

S-a menținut dispoziția din sentința civilă nr. 1471 din 26 martie 2015, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, cu privire la respingerea cererilor de chemare în garanție formulate de Sectorul 1 al Municipiului București și de Consiliul Local al Sectorului 1 al Municipiului București.

Prin aceeași decizie, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a respins recursul declarat de pârâtele D. S.R.L. și G. S.A. (fostă C.) împotriva aceleiași decizii; recurenta-reclamantă A. a fost obligată să achite intimatului-pârât Orașul Voluntari prin Primar suma de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această decizie, instanța supremă a reținut, în esență, următoarele:

Având în vedere precizările recurentei-reclamante formulate la termenul din 4 iunie 2019, Înalta Curte a reținut, cu titlu preliminar, că motivele de recurs vizează nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva răspunderii contractuale a pârâtei Agenția Națională pentru Locuințe.

S-a reținut că pârâta ANL avea obligația de a organiza și asigura realizarea investiției privind edificarea tuturor utilităților necesare, fiind în acest sens conducătorul lucrărilor din ansamblul Henri Coandă, potrivit art. 4 din Convenția nr. 1909. Totodată, ANL avea obligația de a efectua toate demersurile necesare, la forurile abilitate, în vederea asigurării infrastructurii și utilităților, conform art. 19 din contractul de antrepriză generală.

Din convențiile menționate și în care pârâta ANL figurează ca parte, rezultă obligația acesteia de a asigura realizarea obiectivelor de investiții din cadrul programului "locuințe pentru tineri".

În recurs, recurenta-reclamantă a criticat decizia instanței de apel din perspectiva neanalizării răspunderii civile contractuale a ANL, în conformitate cu art. 14 din contractul de mandat și a art. 64 din contractul de antrepriză generală, recurenta susținând că este vorba de o răspundere proprie a Agenției Naționale pentru Locuințe derivată din aceste articole.

Înalta Curte a constatat că prin completarea acțiunii depusă de reclamantă la tribunal, la data de 29 august 2013, se solicită, în subsidiar, răspunderea civilă contractuală a pârâtei Agenția Națională pentru Locuințe în temeiul convenției nr. 1909/2004, prin care s-a obligat să asigure contractarea și realizarea locuințelor finanțate prin credit ipotecar, contractului de mandat încheiat cu beneficiarii nr. HC-0413/18.05.2004, contractului de antrepriză generală încheiat cu antreprenorul general și în baza Legii nr. 152/1998.

Astfel, recurenta-reclamantă a solicitat, în subsidiar, antrenarea răspunderii civile contractuale, învederându-se că Agenția Națională pentru Locuințe răspunde în temeiul art. 14 din contractul de mandat și a art. 64 din contractul de antrepriză generală, subliniindu-se că pârâta ANL are o răspundere proprie derivată din aceste articole.

De altfel, și în cadrul motivelor de apel, recurenta-reclamantă a criticat hotărârea primei instanțe în privința modului de soluționare a capătului de cerere referitor la plata daunelor-interese de către pârâta ANL, solicitate în temeiul art. 14 din contractul de mandat.

Înalta Curte a constatat că este fondată această critică a recurentei-reclamante, având în vedere că prin completarea la acțiune depusă la tribunal la data de 29 august 2013, reclamanta a indicat exact care sunt motivele pentru care apreciază că pârâta Agenția Națională pentru Locuințe este răspunzătoare pentru prejudiciul creat, critica fiind reiterată și în apel. Astfel, s-a invocat că, potrivit art. 14 din contractul de mandat, Agenția Națională pentru Locuințe este răspunzătoare pentru daunele-interese ce ar putea decurge din nerespectarea prevederilor contractuale.

În cadrul obligației de urmărire a executării și finalizării lucrărilor, pârâta ANL era îndreptățită să pretindă în numele beneficiarului, potrivit art. 64 din contractului de antrepriză generală, penalități de la constructor în valoare procentuală de 0,15% pe zi de întârziere, din valoarea contractului, până la îndeplinirea efectivă a obligațiilor asumate.

De asemenea, prin criticile formulate în apel reclamanta a invocat nelegalitatea sentinței din perspectiva analizării răspunderii contractuale a pârâtei ANL în conformitate cu obligațiile asumate prin contractul de mandat.

Instanța supremă a ajuns la concluzia că se impune analizarea, în rejudecare, a condițiilor răspunderii contractuale a pârâtei ANL cu privire la calificarea contractului de mandat și obligațiile mandatarului care decurg din acesta.

În analizarea condițiilor răspunderii contractuale se va stabili în ce constă fapta ilicită, cadrul contractual, obligațiile ce reveneau părților, acțiunile sau inacțiunile imputate în concret pârâtei ANL, dacă pârâta și-a îndeplinit obligațiile asumate contractual.

De asemenea, se va stabili dacă ANL este în culpă în raport cu obligațiile asumate prin Convenția MM nr. 1909/2004, la art. 2 lit. b), în sensul de a asigura realizarea obiectivelor de investiții din cadrul programului "locuințe pentru tineri, destinate închirierii", de cele derivând din contractul de mandat, referitoare la obligația de a urmări finalizarea imobilului reclamantei, precum și din contractul de antrepriză generală încheiat de ANL cu constructorul, conform căruia părțile vor efectua demersurile necesare la forurile abilitate în vederea asigurării infrastructurii și utilităților.

Dispozițiile art. 5 din Legea nr. 152/1998 și anexa 13 la Normele metodologice de aplicare a acestei legi, introdusă prin art. I pct. 38 din H.G. nr. 592/2006, cât și convenția încheiată între toate instituțiile implicate (Convenția nr. MM 1909 din 6 mai 2004) i-au conferit pârâtei ANL prerogative clare în vederea atingerii scopului final - realizarea ansamblului de locuințe. Instanța de rejudecare va determina, în raport cu aceste dispoziții legale și contractuale dacă ANL a rămas sau nu în pasivitate, dacă a încălcat sau nu principiul bunei-administrări, ori a vătămat, prin conduita sa, dreptul reclamantei de a se bucura de toate prerogativele pe care i le conferă dreptul de proprietate asupra locuinței.

În ceea ce privește prejudiciul, potrivit contractului de mandat "părțile sunt obligate să respecte clauzele prezentului contract, fiind răspunzătoare de daune-interese ce ar putea decurge din nerespectarea acestora".

Reclamanta a evaluat prejudiciul la valoarea despăgubirilor, având în vedere prejudiciul rezultat din imposibilitatea de folosință a imobilului, prin raportare la clauza penală stipulată la art. 64 alin. (1) și (2) din contractul de antrepriză.

Prin urmare, în baza contractului de mandat recurenta a solicitat daune-interese sub forma despăgubirilor pentru lipsa de folosință, ca urmare a neîndeplinirii de către mandatar a obligațiilor izvorând din contract, iar doar ca modalitate de cuantificare a acestora s-au invocat prevederile contractului de antrepriză.

Evaluarea prejudiciului încercat de reclamantă, precum și legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu se vor realiza, de asemenea, de instanță în rejudecare, în cadrul stabilirii și a celorlalte elemente ale răspunderii civile contractuale, prin administrarea tuturor probelor necesare, utile și concludente.

În rezumat, Înalta Curte, prin cele mai sus reținute, a răspuns criticilor recurentei-reclamante întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. referitoare la calitatea de mandatar al ANL, condițiile răspunderii contractuale a acesteia corespunzător pretențiilor afirmate pentru perioada 30 august 2013 și până la zi, astfel cum rezultă din art. 14 din contractul de mandat, raportat la interpretarea art. 64 din contractul de antrepriză și cuantificarea prejudiciului, prin considerente comune, găsindu-le fondate, stabilind, în esență, că mandatarul este cel care răspunde față de mandant pentru modul în care a executat mandatul primit.

Pornind de la această dezlegare, Înalta Curte a reținut că se va analiza, în rejudecare, cererea în pretenții bănești îndreptată împotriva pârâtei Agenția Națională pentru Locuințe corespunzător efectuării cercetării judecătorești, potrivit îndrumărilor din decizia de casare, prin stabilirea corectă a stării de fapt și aplicarea dispozițiilor legale incidente.

În ceea ce privește recursul declarat de pârâtele D. S.R.L. și G. S.A. (fostă C.) împotriva deciziei civile nr. 447 din 11 martie 2016, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, văzând și poziția procesuală a acestor părți în sensul că au solicitat a se lua act de renunțarea la judecată formulată de recurenta-reclamantă, arătând că, în aceste condiții, recursul este lipsit de interes și rezervându-și dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată, Înalta Curte, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a respins recursul formulat de aceste pârâte.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă, sub nr. x/2011*, la 23.08.2019.

Prin decizia civilă nr. 1627 din 15 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2011, s-a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 1471/26.03.2015 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Agenția Națională pentru Locuințe; sentința atacată a fost schimbată, în parte, în sensul că s-a admis cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională pentru Locuințe, având ca obiect plata penalităților de întârziere de 0,15% pe zi de întârziere; pârâta ANL a fost obligată să plătească reclamantei suma de 196,96 Euro, în echivalent RON la data plății pentru fiecare zi de întârziere, pentru perioada 29.08.2010-29.08.2013; s-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

Împotriva deciziei civile nr. 1627 din 15 octombrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă au declarat recurs reclamanta A. și pârâta Agenția Națională pentru Locuințe.

Prin decizia nr. 780 din 30 martie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis recursurile declarate de reclamanta A. și de pârâta Agenția Națională pentru Locuințe, împotriva deciziei civile nr. 1627/15.10.2019 a Curții de Apel București, pe care a casat-o și a trimis cauza spre rejudecare.

În ceea ce privește recursul declarat de reclamanta A., instanța supremă a reținut faptul că, contrar celor dispuse chiar prin dispozitivul deciziei de casare pronunțate de instanța supremă în recursul declarat de reclamantă, în sensul că instanței de rejudecare i s-a pus în vedere prin dispozitivul care se completează cu considerentele acesteia, ca limitele rejudecării să vizeze exclusiv pretențiile afirmate de reclamantă pentru perioada 30.08.2013 la zi, instanța de apel, la rejudecare, s-a pronunțat cu privire la pretențiile pentru perioada anterioară acestei date, aspecte care nu fuseseră stabilite cu caracter obligatoriu de către instanța de recurs, dimpotrivă, acestea se bucurau de autoritatea de lucru judecat, în condițiile în care recursul reclamantei, care a și fost admis, a vizat perioada de după 30.08.2013, iar casarea parțială s-a dispus doar cu privire la pretențiile afirmate pentru perioada de după 30.08.2013, raportat doar la pârâta Agenția Națională pentru Locuințe, iar nu și pentru perioada anterioară.

În ceea ce privește recursul declarat de recurenta-pârâtă Agenția Națională pentru Locuințe, s-a reținut că acesta este întemeiat doar în ceea ce privește nemotivarea corespunzătoare a deciziei din apel, critică de nelegalitate de atrage incidența motivului prevăzut de art. 304 pct. 7 din C. proc. civ., strâns legată de critica recurentei-reclamante referitoare la nesoluționarea apelului în raport cu îndrumările obligatorii date de instanța de casare prin decizia nr. 1208 din 06.06.2019. Astfel, Înalta Curte a reținut că instanța de apel nu a motivat decizia sub aspectul atragerii răspunderii contractuale a pârâtei Agenția Națională pentru locuințe, preluând automat, fără o analiză concretă a aspectelor invocate de părți cu privire la aceasta, aspectele de fapt reținute ca atare de către secția de contencios administrativ a instanței supreme, prin decizia nr. 5197/25.04.2013.

Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Curții de Apel București, sub nr. x/2011**.

Prin încheierea din 15 iunie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, instanța, în temeiul art. 295 C. proc. civ., a încuviințat pentru părți proba cu înscrisuri noi în apel, apreciind-o ca fiind concludentă, pertinentă și utilă soluționării cauzei. Totodată, a respins probele cu expertiză tehnică evaluatorie și cu expertiză în construcții, ca nefiind utile soluționării cauzei.

Prin decizia civilă nr. 1397 din 28 septembrie 2022, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins apelul formulat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 1471/26.03.2015, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2021, ca nefondat.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a constatat că, în rejudecare, este investită să se pronunțe cu privire la apelul formulat de apelanta-reclamantă referitor la atragerea răspunderii contractuale a pârâtei Agenția Națională pentru Locuințe corespunzător pretențiilor afirmate pentru perioada 30.08.2013 - la zi, respectiv până la data de 01.12.2021, având în vedere precizările formulate de apelanta-reclamantă la data de 07.09.2022 și dezlegările date de către Înalta Curte de Casație și Justiție în prezenta cauză prin deciziile civile nr. 1208/06.06.2019 și nr. 780/30.03.2021.

Analizând condițiile ce trebuie a fi îndeplinite pentru atragerea răspunderii civile contractuale, respectiv existența unei fapte ilicite, a pagubei, a legăturii de cauzalitate și a vinovăției, instanța de apel a reținut că, așa cum este menționat în contractul de mandat nr. x/18.05.2004, acesta a fost perfectat în baza prevederilor Legii nr. 152/1998, Legii nr. 190/1999 și a contractului de antrepriză generală nr. x/17.05.2004 și a avut drept scop construirea în amplasamentul Henri Coandă a unei locuințe la cheie tip S7A pe lotul nr. 164. Așadar, aceste prevederi legale și contractuale au fost pe deplin asumate de părțile semnatare ale contractului de mandat nr. x/18.05.2004, rezultând că sunt parte integrantă din acesta.

A remarcat că, din clauzele contractului de mandat rezultă că acesta nu a fost perfectat exclusiv pentru ca mandatarul ANL să încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama mandantului, fiind, din acest punct de vedere, un act juridic complex.

A mai reținut că ANL, în calitate de mandatar, și-a asumat prin semnarea contractului de mandat nr. x/18.05.2004 și obligațiile de a urmări executarea și finalizarea lucrărilor privind utilitățile aferente imobilului ce urma a fi edificat având în vedere trimiterile exprese făcute de părțile contractante din contractul de mandat nr. x/20.07.2005 la prevederile Legii nr. 152/1998 și ale contractului de antrepriză generală nr. x/17.05.2004.

În concluzie, este evident faptul că părțile au stabilit în mod expres faptul că obligația asumată de intimata-pârâtă ANL prin contractul de mandat este una de rezultat, respectiv de a urmări executarea și finalizarea lucrărilor de construire a locuinței, expresia "la cheie" având semnificația că acea locuință corespunde din toate punctele de vedere unei utilizări propice scopului pentru care s-a edificat, gata de a fi folosită și locuită, iar nu o obligație de diligență.

Prin urmare, instanța de apel a apreciat că este îndeplinită condiția existenței unei fapte ilicită care constă în neîndeplinirea de către intimata-pârâtă ANL a obligației de a urmări executarea și finalizarea lucrărilor de construire a locuinței propriu-zise și a lucrărilor edilitare asumată prin contractul de mandat nr. x/18.05.2004.

În ceea ce privește condiția existenței unui prejudiciu, a remarcat pentru început că acesta trebuie să fie cert și nereparat, precum și faptul că în cazul răspunderii civile contractuale este reparat prejudiciul constând în paguba efectivă suferită și beneficiul nerealizat.

În prezenta cauză, apelanta-reclamantă a invocat, în evaluarea și determinarea prejudiciului afirmat față de intimata-pârâtă ANL, clauza penală instituită prin art. 64 din contractul de antrepriză generală nr. x/17.05.2004, text redat anterior, prin raportare la prevederile art. 14 din contractul de mandat nr. x/18.05.2004.

Însă, instanța de apel a reținut că, art. 14 din contractul de mandat nr. x/18.05.2004 nu reprezintă o veritabilă clauză penală întrucât părțile nu au individualizat elementele în raport de care să se determine în concret care este cuantumul prejudiciului pe care mandantul este ținut să îl plătească mandatarului în cazul neîndeplinirii de către mandant a obligațiilor asumate, ci s-au limitat să prevadă că părțile sunt obligate să respecte clauzele contractului de mandat, fiind răspunzătoare de daunele interese ce ar putea decurge din nerespectarea acestora.

Prin urmare, acest text contractual nu reprezintă un temei suficient pentru a concluziona că părțile au stabilit o clauză penală și că prejudiciul pe care intimat-pârâtă trebuie să îl plătească apelantei-reclamante ca urmare a faptei ilicite contractuale este în cuantum de 0,15% pe zi de întârziere din valoarea contractului de construire până la predarea efectivă a locuinței.

În ceea ce privește corelarea dintre art. 14 din contractul de mandat nr. x/18.05.2004 și art. 64 din contractul de antrepriză generală nr. x/17.05.2004 invocată de apelanta-reclamantă pentru a justifica solicitarea de obligare a intimatei-pârâte la plata unor despăgubiri în cuantum de 0,15% pe zi de întârziere din valoarea contractului de construire până la predarea efectivă a locuinței, instanța de apel a constatat că aceasta nu poate fi reținută în cauză.

În primul rând, Curtea constată că art. 64 din contractul de antrepriză generală nu instituie o obligație asumată de intimata-pârâtă să plătească beneficiarului locuinței penalități de 0,15% pe zi de întârziere, din valoarea contractului, până la îndeplinirea obligațiilor asumate prin contract, dacă terminarea obiectivului este întârziată din vina antreprenorului general, ci o obligație în acest sens asumată de antreprenorul general. Această concluzie decurge și din coroborarea prevederilor art. 64 din contractul de antrepriză generală cu art. 10 din contractul de construire autentificat sub nr. x/21.07.2004, prin intermediul căruia antreprenorul general și-a asumat obligația de a plăti beneficiarului locuinței penalități de 0,15% pe zi de întârziere, din valoarea contractului, până la îndeplinirea obligațiilor asumate prin contract, dacă nu predă locuința la termenul stabilit prin contract.

În al doilea rând, se reține de către instanța de apel că, în virtutea art. 64 din contractul de antrepriză generală, intimata-pârâtă ANL are doar calitatea de intermediar între antreprenorul general și apelanta-reclamantă în ceea ce privește plata eventualelor despăgubiri datorate de antreprenorul general pentru prejudiciile cauzate prin nepredarea la termenul contractual al locuinței contractate, precum și faptul că textul contractual nu stabilește o exclusivitate a modalității de primire a despăgubirilor de către apelanta-reclamantă din partea antreprenorului general, aceasta din urmă având posibilitatea alternativă de a acționa direct împotriva antreprenorului general în baza art. 10 din contractul de construire autentificat sub nr. x/21.07.2004.

Instanța de apel a constatat că apelanta-reclamantă a acționat singură împotriva antreprenorului general, dovadă în acest sens fiind chiar litigiul de față, sentința civilă pronunțată de prima instanță în ceea ce privește obligarea pârâtului S.C. E. S.A. la penalități de întârziere de 0,15% pe zi de întârziere calculate prin raportare la echivalentul în RON a sumei de 131.309 euro, pentru perioada 29.06.2010-29.08.2013 rămânând definitivă în primul ciclu procesual.

În al treilea rând, a observat că fapta ilicită contractuală invocată de apelanta-reclamantă față de intimata-pârâtă ANL este cea de nepredare a imobilului la cheie la termenul contractual asumat, iar prejudiciul este reprezentat de lipsa de folosință a imobilului, în vreme ce eventualele despăgubiri ce ar putea fi invocat de apelanta-reclamantă în temeiul art. 64 din contractul de antrepriză generală ar putea fi reprezentate de prejudiciul cauzat de intimata-pârâtă ANL ca urmare a nesolicitării de la antreprenorul general a penalităților în valoare procentuală de 0,15% pe zi de întârziere, din valoarea contractului, până la îndeplinirea obligațiilor asumate prin contract, obiect cu care instanțele de judecată nu au fost investite în cauza de față.

În raport de aceste considerente, instanța de apel a constatat că apelanta-reclamantă nu se poate prevala de art. 14 din contractul de mandat raportat la art. 64 din contractul de antrepriză generală pentru a solicita de la intimata-pârâtă ANL, pentru perioada 30.08.2013-01.12.2021, despăgubiri evaluate prin raportare la clauza penală ce prevede penalități de întârziere în cuantum de 0,15% pe zi de întârziere, din valoarea contractului.

Pe de altă parte, instanța de apel a subliniat că, așa cum rezultă din deciziile de casare anterioare, din cererea de modificare a cererii de chemare în judecată și din cererea de apel, obiectul cu care instanța de apel este investită nu privește acoperirea un prejudiciu al cărui caracter cert sub aspectul întinderii să fie evaluat prin raportare la beneficiul nerealizat cuantificat în funcție de chiria practicată pe piața imobiliară, ci prin raportare la o clauză penală, despre care apelanta-reclamantă a afirmat că ar fi opozabilă și intimatei-pârâte ANL în virtutea art. 14 din contractul de mandat și art. 64 din contractul de antrepriză generală.

Nu în ultimul rând, instanța de apel a reținut că, pentru a putea obține acordarea de despăgubiri, se impune ca prejudiciul să nu fi fost deja reparat.

Ceea ce prezintă relevanță sub aspectul reparării prejudiciului cauzat prin executarea cu întârziere a obligației contractuale asumate este faptul că, în final, cuantumul total al despăgubirilor, indiferent de perioada de timp pentru care se solicită și de numărul de persoane față de care se solicită, nu poate depăși suma asupra căreia sunt calculate.

Instanța de apel a reținut că, în cauză, nu este îndeplinită condiția existenței unei prejudiciu cert prin raportare la modalitatea de evaluare invocată de apelanta-reclamantă și care să nu fi fost reparat încă, iar prin raportare la neîndeplinirea uneia dintre condițiile cumulative necesare pentru atragerea răspunderii contractuale a intimatei-pârâte ANL, se constată că nu se mai impune analizarea îndeplinirii condițiilor existenței unei legături de cauzalitate între faptă și prejudiciu și vinovăția intimatei-pârâte.

Ultimul aspect analizat de instanța de apel, pentru a evita orice posibile omisiuni, se referă la faptul că în sarcina intimatei-pârâte nu poate fi reținută răspunderea solidară având în vedere că în cauză nu există nicio prevedere legală care să stabilească solidaritatea debitorilor, iar aceasta (solidaritatea debitorilor) nu a fost stabilită nici pe cale contractuală, o prevedere în sensul solidarității debitorilor nefiind regăsită în niciunul dintre contractele invocate de apelanta-reclamantă.

Împotriva încheierii din 15 iunie 2022 și deciziei civile nr. 1397 din 28 septembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, reclamanta A. a declarat recurs, prin care a solicitat casarea hotărârilor atacate, deoarece au fost pronunțate cu încălcarea normelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității (art. 315 C. proc. civ.), precum și cu interpretarea greșită a actelor juridice deduse judecății și cu interpretarea și aplicarea greșită a legii.

Totodată, a solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare. În rejudecare, a solicitat:

i. în principal, admiterea apelului și obligarea Agenției Naționale pentru Locuințe la plata de despăgubiri pentru lipsirea de folosința locuinței începând cu data de 30.08.2013 și până la data de 01.12.2021;

ii. în subsidiar, să se dispună efectuarea de către instanța de apel a expertizei evaluatorii imobiliare pentru stabilirea chiriei începând de la data de 30.08.2013 și până la data de 01.12.2021, pentru un imobil similar cu cel al reclamantei, în stadiu finalizat, situat într-un cartier similar.

O primă critică a recurentei-reclamante, subscrisă motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., vizează pronunțarea deciziei recurate cu încălcarea limitelor judecății după casare, respectiv a dispozițiilor art. 315 C. proc. civ.

Solicită modificarea în parte a deciziei recurate, deoarece instanța de apel, în rejudecare, a efectuat o eronată aplicare a celor două decizii de îndrumare ale Înaltei Curți și a încălcat astfel autoritatea de lucru judecat a celor statuate deja de către Înalta Curte prin aceste decizii.

Astfel, arată că, prin deciziile de casare nr. 1208/06.06.2019 și nr. 780/30.03.2021, Înalta Curte a arătat că rejudecarea va avea ca obiect evaluarea prejudiciului suferit de reclamantă, adică evaluarea lipsei de folosința locuinței din data de 30.08.2013 și până la zi, prin administrarea tuturor probelor necesare, utile și concludente.

Or, prin decizia recurată instanța nu a realizat această evaluare, nu a administrat alte probe în afară de înscrisuri. Casarea a fost dispusă pentru administrarea probatorului pe care instanța de recurs nu îl putea administra pentru evaluarea în concret a lipsei de folosință din 30.08.2013 și până la zi, însă instanța de apel nu s-a conformat aceste obligații.

În opinia recurentei, prin deciziile de casare menționate, instanța supremă a statuat deja că penalitățile de întârziere pot fi valorificate inclusiv împotriva ANL, iar instanța de apel nu mai putea rejudeca acest aspect litigios, al posibilității reclamantei de a se prevala de art. 64 din contractul de antrepriză generală în raportul juridic dintre ANL și reclamantă.

În plus, susține că, dacă instanța de apel considera că nu este aplicabilă evaluarea prin penalități de întârziere, ar fi trebuit să analizeze cea de-a doua modalitate de evaluare și să dispună efectuarea unei expertize evaluatorii în scopul stabilirii chiriei pe care reclamanta o putea percepe pentru locuința finalizată, din 30.08.2013 și până la zi.

Totodată, recurenta arată că, în mod contrar celor reținute de instanța de apel, aceasta nu a renunțat la niciuna dintre modalitățile de evaluare.

Susține că, la termenul din 15.06.2022, reclamanta a arătat în mod expres că, dacă instanța consideră că penalitățile nu ar putea fi aplicate ANL, solicită efectuarea raportului de expertiză în scopul stabilirii chiriei pe care reclamanta o putea percepe pentru locuința finalizată, din 30.08.2013 și până la zi. Însă, prin încheierea din 15.06.2022, instanța de apel a respins această probă, încălcând obligațiile instituite prin cele două decizii de casare.

Subsumat motivelor de casare prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., recurenta-reclamantă invocă faptul că, decizia atacată este dată cu interpretarea și aplicarea eronată a dispozițiilor art. 1085 C. civ., precum și cu interpretarea eronată a actului juridic dedus judecății. Astfel, arată că instanța de apel a reținut greșit că prejudiciul a fost deja reparat, în condițiile în care ANL avea obligația de rezultat de a finaliza imobilul, pe care nu a îndeplinit-o.

Subliniază că, instanța de apel a reținut eronat că un prejudiciu nu ar trebui reparat deși existența lui este certă, pentru simplul fapt că lipsirea de folosința locuinței a fost atât de îndelungată încât recurentei i-a fost produs un prejudiciu mai mare decât valoarea locuinței în sine. Această interpretare încalcă dispozițiile art. 1085 -1086 C. civ. de la 1864, care prevede regula reparării integrale a prejudiciului care decurge direct din obligația neexecutată.

Autoarea prezentului recurs învederează că, în mod corect instanța de apel a stabilit că ANL avea obligații de rezultat, de finalizare a locuinței la termenul contractual, că nici construcția nici utilitățile nu au fost finalizate, că reclamanta a fost lipsită de folosința locuinței până la data de 01.12.2021. De asemenea, în mod corect instanța de apel a arătat că, față de precizările reclamantei referitor la preluarea locuinței la stadiul fizic existent (nefinalizată), reclamanta a fost lipsită de folosință până la data de 01.12.2021. Aceste aspecte de fapt au fost corect stabilite de instanța de apel și nu constituie obiectul prezentului recurs. Ceea ce se critică este interpretarea eronată a legii în sensul nereparării unui prejudiciu cert, cauzat de neexecutarea obligație de către ANL.

Obiectul acțiunii sunt despăgubirile pentru lipsa de folosință, ca urmare a încălcării dreptului reclamantei de a se bucura de bunul său. În prezentul dosar, instanța nu era învestită cu analiza unei creanțe principale și a unei creanțe accesorii, pentru a putea fi incident raționamentul conform căruia "penalitățile nu pot depăși suma asupra căreia s-ar calcula penalitățile". În realitate, penalitățile nu erau valoarea lipsei unei sume de bani, ci valoarea dreptului de a folosi locuința. În funcție de durata pentru care reclamanta a fost lipsită de folosința locuinței, penalitățile curgeau zilnic, fără a prezenta importanță valoarea totală a locuinței. De vreme ce durata pentru care a fost lipsită de folosința locuinței a fost extrem de mare (perioada 30.08.2013 - 01.12.2021), penalitățile pe zi de întârziere puteau depăși valoarea locuinței.

Susține că instanța de apel a interpretat greșit că valoarea lipsei de folosință a locuinței nu poate depăși valoarea bunului folosit. În realitate, dreptul de a folosi locuința este o componentă a dreptului de proprietate, un atribut al proprietarului pe toată durata de existentă a bunului, așadar nu există nicio limitare legală a cuantumului prejudiciului constând în lipsirea de folosința locuinței.

De asemenea, instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 1085 C. civ. privind repararea integrală a prejudiciului, a lipsei de folosință. În acest sens, precizează că, la perfectarea contractului, era previzibil că reclamanta va fi lipsită de folosința locuinței până la recepția finală a locuinței, acesta fiind singurul sens în care putea fi interpretat actul juridic încheiat între ANL și reclamantă, astfel că ANL cunoștea faptul că, până la finalizarea locuinței inclusiv cu utilități, reclamanta suferă prejudiciul privind lipsirea de folosința imobilului. Aplicarea corectă a art. 1085 - 1086 C. civ. impunea tocmai repararea acestei lipse de folosință în perioada pentru care s-a dispus rejudecarea, 30.08.2013 - 01.12.2021.

Raportat la dispozițiile art. 1086 C. civ., arată că, în speță, instanța a reținut că reclamanta este lipsită de folosința locuinței ca o consecință directă a neexecutării obligației de către ANL, însă a interpretat greșit că lipsa de folosință a locuinței este prea îndelungată pentru a putea fi reparată. În realitate, instanța de apel a adăugat un criteriu neprevăzut de lege în ceea ce privește lipsa de folosință a locuinței.

Mai mult, învederează că rejudecarea în apel era limitată la lipsirea reclamantei de folosința locuinței după data de 30.08.2013 și până la zi. Or acest prejudiciu nu a fost reparat prin nicio hotărâre judecătorească, aspect reținut chiar de instanțele de casare. Subliniază că, prin ambele decizii de casare, instanțele au luat act de faptul că reclamanta suferă prejudiciul privind lipsirea de folosința locuinței până la recepția finală a locuinței, conform art. 13 din contractul încheiat cu ANL, iar în rejudecare trebuie evaluat prejudiciul ulterior datei de 30.08.2013, tocmai deoarece acest prejudiciu nu fusese nici măcar analizat de instanțele de fond, evident fiind un prejudiciu nereparat.

Mai mult, din înscrisurile anexate se observă că instanța de apel s-a raportat în mod greșit la valoarea locuinței în anul 2004, la data contractării, valoarea imobilului în prezent fiind cu mult mai mare (peste 350.000 EUR).

Subsumat motivelor de casare prevăzute de pct. 5 și 9 ale art. 304 C. proc. civ., recurenta invocă faptul că decizia atacată încalcă principiul non reformatio in peius, statuat de norme procesuale imperative, deoarece i-a creat recurentei o situație mai grea în propria cale de atac, după casarea cu rejudecare prin admiterea recursului formulat de reclamantă.

În acest sens, arată că, prin decizia nr. 1627/15.10.2019, Curtea de Apel București a admis apelul formulat de reclamantă și a obligat ANL să plătească penalități de întârziere pentru fiecare zi, în perioada 29.08.2010 - 29.08.2013. Astfel, calea apelului fusese câștigată de reclamantă, dar decizia nr. 1627/15.10.2019 încălca autoritatea de lucru judecat a deciziei de casare prin prisma perioadei pentru care fusese dispusă repararea lipsei de folosința locuinței, motiv pentru care reclamanta a formulat recurs.

Prin decizia nr. 780/30.03.2021, Înalta Curte a admis recursul formulat de reclamantă, tocmai deoarece a constatat faptul că instanța de apel a acordat în mod eronat despăgubirile pentru o altă perioadă decât cea impusă de prima hotărâre de casare (decizia ÎCCJ nr. 1208/06.06.2019). Subliniază că recursul ANL a fost admis exclusiv prin raportare la aceeași critică, de încălcare a deciziei de casare cu privire la perioada pentru care au fost analizate despăgubirile, iar nu pentru orice alte argumente invocate de ANL, care au fost respinse.

Prin urmare, prin decizia instanței de apel, în rejudecarea procesului după casarea deciziei nr. 1627/15.10.2019, reclamantei nu îi putea fi creată o situație mai grea în propria cale de atac.

Recursul a fost comunicat intimatei-pârâte Agenția Națională pentru Locuințe la 02.03.2023, care a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în principal, admiterea excepției tardivității recursului, iar în subsidiar, respingerea recursului ca neîntemeiat.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei la 27.03.2023.

Analizând recursul de față, în baza motivelor invocate și a temeiurilor de drept incidente, Înalta Curte îl va respinge, ca nefondat, pentru următoarele considerente.

O primă critică a recurentei-reclamante, subscrisă motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., privește pronunțarea deciziei atacate cu încălcarea dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

În acest sens, autoarea recursului a invocat faptul că, deși prin ambele decizii de casare pronunțate în ciclurile procesuale anterioare, instanța supremă a dispus că rejudecarea va avea ca obiect evaluarea lipsei de folosință a locuinței, de la 30.08.2013 și până la zi, prin administrarea tuturor probelor necesare, utile și concludente, instanța de apel nu a realizat această evaluare și nu a administrat alte probe, în afara probei cu înscrisuri.

Totodată, învederează că, prin deciziile de casare, instanțele au statuat în sensul că penalitățile de întârziere pot fi valorificate inclusiv împotriva ANL, iar ca metodă de evaluare, recurenta se poate prevala de dispozițiile art. 64 din contractul de antrepriză.

Examinând decizia recurată, Înalta Curte notează că hotărârea instanței de apel răspunde exigențelor impuse prin decizia de casare, în acord cu art. 315 alin. (1) C. proc. civ., potrivit căruia "în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului".

Acest text de lege stabilește că problemele de drept dezlegate de instanța de casare sunt obligatorii pentru instanța care rejudecă fondul după casare.

Prin decizia de casare nr. 1208 din 06 iunie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prima care a reînvestit instanța de trimitere cu rejudecarea apelului, s-a reținut că, în baza contractului de mandat, recurenta a solicitat daune-interese sub forma despăgubirilor pentru lipsa de folosință, ca urmare a neîndeplinirii de către mandatar a obligațiilor izvorând din contract, iar doar ca modalitate de cuantificare a acestora s-au invocat prevederile contractului de antrepriză, respectiv art. 64 alin. (1) și (2) din acest contract.

Astfel, prin decizia de casare s-a statuat faptul că, evaluarea prejudiciului încercat de reclamantă, precum și legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu se vor realiza de instanță, în rejudecare, în cadrul stabilirii și a celorlalte elemente ale răspunderii civile contractuale, prin administrarea tuturor probelor necesare, utile și concludente.

După cum se poate observa, nu se poate considera, așa cum susține recurenta-reclamantă, că instanța de recurs ar fi dezlegat probleme de drept relative la evaluarea prejudiciului pretins de reclamantă în raport de dispozițiile art. 64 alin. (1) și (2) din contractul de antrepriză, ci s-a limitat la reținerea aspectelor ce vor trebui analizate în rejudecare, în contextul în care, prin decizia pronunțată în apel, în primul ciclu procesual, instanța a omis să cerceteze condițiile atragerii răspunderii contractuale individuale a pârâtei ANL.

Împotriva deciziei nr. 1627/15.10.2019, pronunțată de Curtea de apel București în al doilea ciclu procesual, prin care s-a admis apelul reclamantei, sentința atacată fiind schimbată în parte, în sensul că s-a admis cererea formulată de reclamantă, în contradictoriu cu pârâta ANL, având ca obiect plata penalităților de întârziere de 0,15% pe zi de întârziere, pârâta ANL fiind obligată să plătească reclamantei suma de 196,96 euro, în echivalent RON la data plății pentru fiecare zi de întârziere, pentru perioada 29.08.2010-29.08.2013 și s-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței, atât reclamanta A., cât și pârâta ANL, au formulat recurs.

Prin decizia de casare nr. 780 din 30 martie 2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța de recurs a admis ambele recursuri și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, reținând pe de o parte, faptul că aspectele ce trebuiau rejudecate conform deciziei de casare, respectiv pretențiile afirmate cu titlu de daune-interese pentru perioada ulterioară datei de 30.08.2013, nu au fost cercetate și judecate de către instanța de apel, iar pe de altă parte, că instanța de apel nu a motivat decizia sub aspectul atragerii răspunderii contractuale a pârâtei ANL, preluând automat, fără o analiză concretă a aspectelor invocate de părți cu privire la aceasta, aspectele de fapt reținute ca atare de către secția de contencios administrativ a instanței supreme, prin decizia nr. 5197/25.04.2013.

Așadar, nici raportat la a doua decizie de ca