ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2561/2023

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2561/2023 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2023)

Ședința publică din data de 6 decembrie 2023

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Cererea de chemare în judecată. Primul ciclu procesual

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 07.07.2011, sub nr. x/2011, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâții Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului; Agenția Națională pentru Locuințe; Consiliul Local al Sectorului 1 București, prin Primar; Sectorul 1 București, prin Primar; Consiliul Județean Ilfov, prin președintele Consiliului județean; Județul Ilfov, prin președintele Consiliului județean; Orașul Voluntari, prin primar; Consiliul Local Voluntari, prin primar; Municipiul București, prin Primar general; Consiliul General al Municipiului București, prin Primar general; C.; D.; E.; S.C. F.; S.C. G. și S.C. H. S.R.L., solicitând obligarea pârâtelor, în solidar, pentru neexecutarea utilităților la imobilul reclamanților din cartierul Henri Coandă, la plata către reclamanți:

- a despăgubirilor pentru fiecare lună din cele 21 de luni anterioare notificărilor la conciliere trimise prin executor judecătoresc I. și recepționate de entități, în luna martie 2011, având în vedere prejudiciul rezultat din imposibilitatea de folosință a imobilului, cauzat de nerealizarea utilităților în Ansamblul Henri Coandă. Cuantumul acestor pretenții a fost estimat la suma de 73.500 euro - 3.500 euro/lună (nivelul mediu al unei chirii privind un imobil dintr-un cartier similar învecinat) X 21 luni de lipsire de beneficiul bunului, adică echivalentul a 308.700 RON.

- a despăgubirilor pentru prejudiciul ulterior datei notificării la conciliere având în vedere fiecare lună până la predarea locuinței la cheie, cu toate utilitățile necesare. Acest cuantum va fi stabilit la momentul efectivei predări prin înmulțirea lunilor care vor trece de la prezenta notificare până la predare și suma de 3.500 euro/lună, adică echivalentul a 14.700 RON/lună.

- a unei despăgubiri pentru investițiile ce au fost realizate cu asigurarea diferitelor utilități în ansamblul de locuințe (îmbunătățirea drumurilor, rețele electrice, apă etc.), cu scopul ameliorării lipsurilor datorate neexecutării obligațiilor de către entități, sumă ce va fi stabilită ulterior printr-o expertiză tehnică efectuată cu acest scop. Această despăgubire a fost estimată la suma de 2.000 de euro, adică echivalentul a 8.400 RON.

- a cheltuielilor de judecată.

Reclamanții și-au precizat acțiunea introductivă la data de 5 martie 2012 sub aspectul temeiului de drept, arătând că solicită atragerea răspunderii pârâților în principal pe tărâmul răspunderii civile delictuale și numai în subsidiar, în situația în care s-ar respinge cererea întemeiată pe răspunderea delictuală, solicită atragerea răspunderii pârâților pe temei contractual, cele două forme de răspundere fiind alternative și nu cumulative.

Pârâții Consiliul Local al Sectorului 1 București, prin Primar și Sectorul 1 București, prin Primar au formulat cerere de chemare în garanție a Consiliului General al Municipiului București solicitând ca, în ipoteza în care s-ar admite cererea de chemare în judecată împotriva lor, să fie obligat chematul în garanție la plata respectivelor despăgubiri.

La data de 30 octombrie 2013, reclamanții au depus la dosar cerere completatoare prin care au solicitat, în subsidiar, numai dacă vor fi respinse primele capete de cerere ale acțiunii introductive, să fie obligate pârâtele la plata, în solidar, a daunelor-interese din 31 mai 2009 și până în prezent, în cuantum total de 93.935 euro, reprezentând echivalentul a 140,9 euro/zi de întârziere, în situația în care instanța ar reține răspunderea civilă contractuală a pârâtelor.

La această cerere completatoare reclamanții au formulat o precizare, arătând că în petitul acesteia s-a strecurat o eroare materială: ceea ce se solicită prin capătul de cerere subsidiar întemeiat pe răspunderea civilă contractuală este obligarea pârâtelor la plata, în solidar, a daunelor-interese pentru perioada 31 mai 2009-13 mai 2012, în cuantum de 151.890,2 euro, reprezentând echivalentul a 140,9 euro/zi de întârziere.

Prin încheierea de ședință din 19 martie 2014, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a luat act de renunțarea reclamanților la judecată în contradictoriu cu pârâtele F. și H. S.R.L.

Prin încheierea de ședință din 23 aprilie 2014, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată excepția inadmisibilității cererii, a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, a admis excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâților Consiliul Județean Ilfov, Consiliul Local Voluntari, Consiliul General al Municipiului București, Consiliul Local Sector 1, a respins ca neîntemeiată excepția lipsei capacității de folosință a pârâtului Sectorul 1 și a unit cu fondul excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtelor Ministerul Dezvoltării Regionale, Administrației Publice și Fondurilor Europene (fost Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului), Județul Ilfov, Orașul Voluntari, Municipiul București, C., D. S.A., E. S.A., numai în ceea ce privește capătul de cerere subsidiar având ca obiect angajarea răspunderii civile contractuale, respingând față de aceste pârâte excepția lipsei calității lor procesuale pasive pe capătul de cerere având ca obiect angajarea răspunderii civile delictuale, iar față de pârâtele Agenția Națională pentru Locuințe și G. s-a admis excepția lipsei calității lor procesuale pasive pe capătul de cerere având ca obiect angajarea răspunderii civile delictuale, respingând față de aceste pârâte excepția lipsei calității lor procesuale pasive pe capătul de cerere având ca obiect angajarea răspunderii civile contractuale.

Prin sentința civilă nr. 1096 din 22 februarie 2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, a admis acțiunea precizată formulată împotriva pârâților Agenția Națională pentru Locuințe, Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, Orașul Voluntari, Municipiul București, C., S.C. D. S.A., S.C. E., Sectorul 1 și Județul Ilfov și a dispus obligarea acestora la plata către reclamanți, în solidar, a sumei de 60.760 Euro reprezentând despăgubiri, conform expertizei, pentru perioada 31.05.2009-30.07.2014, precum și la sumele de 795 Euro/lună începând cu luna august 2014 - la zi și 795 Euro/lună de la momentul pronunțării și până la predarea conformă a locuinței (la cheie). Totodată, s-a luat act de renunțarea reclamanților la judecata față de pârâtele H. S.R.L. și F. S-a respins cererea de chemare în garanție și s-a respins ca nefondată acțiunea față de pârâta G. S-a admis în parte cererea de acordare a cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă nr. 1358/A din 26 septembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a fost respins ca nefondat apelul formulat de pârâtele E. și D. S.A. (actual Engie Romania) împotriva încheierii de ședință din 23 aprilie 2014 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă.

Au fost admise apelurile formulate de pârâții Ministerul Dezvoltării Regionale, Administrației Publice și Fondurilor Europene, Agenția Națională pentru Locuințe, Județul Ilfov, Orașul Voluntari prin Primar, Municipiul București prin Primar General, S.C. C. S.A. (fostă C.) și de reclamanții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 1096 din 22 februarie 2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă. A fost anulată în parte sentința atacată și trimisă cauza aceleiași instanțe spre rejudecare.

Au fost păstrate dispozițiile referitoare la renunțarea la judecată față de pârâtele H. S.R.L. și F., precum și dispozițiile referitoare la respingerea cererii de chemare în garanție.

A fost respinsă cererea apelantei-pârâte Agenția Națională pentru Locuințe de suspendare a executării sentinței atacate ca rămasă fără obiect.

Această din urmă hotărâre a rămas irevocabilă prin Decizia nr. 4294 din 16 octombrie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a Civilă în dosarul nr. x/2011, prin care a fost respins ca nefondat recursul declarat de pârâta S.C. G.

Al doilea ciclu procesual. Judecata în primă instanță

Prin sentința civilă nr. 3104 din 29.10.2019, pronunțată în dosarul nr. x/2011, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins excepția prescripției, ca neîntemeiată.

A admis excepția prescripției în ceea ce privește cererea modificatoare.

A respins cererea modificatoare ca prescrisă.

A anulat cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu parații Consiliul Județean Ilfov, Consiliul Local Voluntari, Consiliul General al Municipiului București, Consiliul Local Sector 1, ca fiind formulată împotriva unor persoane fără capacitate procesuala de folosință.

A respins acțiunea în răspundere delictuală formulată în contradictoriu cu Agenția Națională pentru Locuințe, S.C. G., ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuala pasivă.

A respins acțiunea în răspundere contractuală formulata în contradictoriu cu M.D.R.A.P, Județul Ilfov, Orașul Voluntari, Municipiul București, C., D. S.A., S.C. E. S.A., ca fiind formulată în contradictoriu cu persoane fără calitate procesuala pasivă.

A respins acțiunea în răspundere delictuală formulata în contradictoriu cu M.D.R.A.P, Județul Ilfov, Orașul Voluntari, D. S.A., ca neîntemeiată.

A respins acțiunea în răspundere contractuală formulată în contradictoriu cu A.N.L., S.C. G., ca neîntemeiată.

A obligat pârâții Municipiul București, C., S.C. E. S.A., la plata în solidar a prejudiciului in valoare de 38.390 euro și a cheltuielilor de judecată în cuantum de 18.985 RON.

A obligat parații Municipiul București, C., S.C. E. S.A., la plata de către fiecare în parte a cheltuielilor în cuantum de 42.5 RON.

Prin încheierea din 10.12.2019, a fost admisă cererea de îndreptare a erorii materiale, în sensul menționării în dispozitivul sentinței a soluției de admitere în parte a acțiunii în răspundere delictuală formulată în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, E-Distribuție Muntenia S.A. și E.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamații A. și B. și pârâți MUNICIPIUL BUCUREȘTI, prin PRIMAR GENERAL, E-DISTRIBUȚIE MUNTENIA S.A. (fostă C.) și E., dosarul fiind înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă, sub nr. x/2020.

Prin Decizia nr. 978/2020 din 27 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă în dosarul nr. x/2020:

- a fost admisă excepția autorității de lucru judecat (cu referire la rediscutarea excepției lipsei calității procesuale pasive respinse în mod definitiv prin încheierea de ședință din 23.04.2014);

- a fost respins ca nefondat apelul formulat de E-DISTRIBUȚIE MUNTENIA S.A. împotriva sentinței civile nr. 3104/29.10.2019 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2011;

- a fost respins ca nefondat apelul formulat de E. împotriva aceleiași sentințe;

- au fost admise apelurile formulate de MUNICIPIUL BUCUREȘTI, prin Primar General și de reclamanții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 3104/29.10.2019, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din data de 10.12.2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2011, în contradictoriu cu intimata pârâtă AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE;

- a fost schimbată în parte sentința apelată, în sensul că a fost obligată și pârâta AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE la plata în solidar a prejudiciului în valoare de 38.390 euro și a cheltuielilor de judecată în cuantum de 18.985 RON alături de pârâții Municipiul București, C., S.C. E.

- au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței;

- au fost obligați intimații Municipiul București, E-Distribuție Muntenia S.A., S.C. E. și A.N.L. la plata în solidar către apelanții reclamanți a sumei de 2979,55 RON, cheltuieli de judecată (taxă judiciară de timbru).

Împotriva deciziei instanței de apel au declarat recurs pârâtele Agenția Națională Pentru Locuințe (A.N.L.), E., E-Distribuție Muntenia S.A. și pârâtul Municipiul București, prin Primar General.

Prin decizia civilă nr. 1372 din 8 iunie 2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, a fost admisă excepția tardivității recursului principal formulat de recurentul-pârât Municipiul București, prin Primar General și a recursului formulat de recurentul-pârât S.C. E-Distribuție Muntenia S.A.

Au fost respinse ca tardive recursul principal formulat de recurentul-pârât Municipiul București, prin Primar General și recursul formulat de recurentul-pârât S.C. E-Distribuție Muntenia S.A., împotriva deciziei nr. 978 din 27 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

A fost admisă excepția inadmisibilității recursului incident formulat de Municipiul București, prin Primar General. A fost respins ca inadmisibil recursul incident formulat de Municipiul București, prin Primar General împotriva aceleiași decizii.

Au fost admise recursurile declarate de recurenții-pârâți Agenția Națională Pentru Locuințe și S.C. E. împotriva deciziei nr. 978 din 27 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă. A fost casată decizia recurată și trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Pentru a decide astfel, instanța de recurs a reținut, în esență, următoarele:

Printr-un motiv de recurs subsumat prevederilor art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. 1865, recurenta pârâtă A.N.L. a invocat interpretarea greșită a obligațiilor A.N.L. născute din contractul de mandat, ca fiind de rezultat și nu de mijloace (diligență), precum și lipsa obligației A.N.L. de a realiza utilitățile în amplasamentul Henri Coandă. Instanța de recurs a reținut că acest motiv de recurs este nefondat, instanța de apel calificând corect natura obligațiilor A.N.L. ca fiind de rezultat.

A reținut instanța că pârâta A.N.L. avea la îndemână, potrivit legii, mijloacele necesare pentru aducerea la îndeplinire a obligațiilor asumate prin contractul de mandat HC0166 din 06.05.2004, încheiat cu reclamanții, precum și obligația asigurării corelării programelor de investiții în viabilizarea terenurilor, cu programele de investiții în construcția de locuințe.

Totodată, s-a reținut că A.N.L. are calitatea de instituție de interes public cu atribuții în dezvoltarea construcțiilor de locuințe, calitatea de dezvoltator și coordonator al programului construirii de locuințe la nivel național, precum și de garant al statului pentru realizarea proiectelor guvernamentale, după cum rezultă din dispozițiile art. 1-6 din Legea nr. 152/1998. În temeiul contractului de mandat încheiat cu reclamanții, A.N.L. a fost împuternicită, potrivit art. 1, să urmărească executarea și finalizarea lucrărilor de construire a unei locuințe, în conformitate cu proiectul tehnic și autorizația de construire, la termen și în conformitate cu condițiile de calitate convenite. Prin dispozițiile art. 14, părțile au convenit că sunt răspunzătoare de daunele interese ce ar putea decurge din nerespectarea clauzelor contractului menționat. La art. 13 s-a prevăzut că, în cazul în care antreprenorul general este în imposibilitate de a finaliza lucrările din cauze imputabile lui, mandatarul va asigura terminarea lucrărilor cu alt antreprenor general, valabilitatea mandatului încetând doar la recepția finală a locuinței, potrivit art. 15 din contract.

Prin urmare, instanța de recurs a constatat că mandatarul este ținut de îndeplinirea întocmai și corespunzătoare a obligațiilor stabilite prin mandat și răspunde exclusiv pentru modul în care și-a îndeplinit mandatul, în conformitate cu dispozițiile art. 1539 C. civ. 1864 și ale art. 381 Codul comercial din 1887.

Contractul de mandat nu a fost încheiat exclusiv pentru ca mandatarul A.N.L. să încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama mandantului, fiind în realitate un act juridic complex, prin care reclamantul a împuternicit A.N.L. să îl reprezinte în relațiile cu proiectantul și cu antreprenorul general în vederea urmăririi executării și finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic și autorizației de construire, precum și pentru a utiliza sumele din conturile de avans și de credit ale reclamanților în vederea recuperării cheltuielilor avansate de A.N.L. pentru deschiderea amplasamentului și executarea lucrărilor, a cheltuielilor necesare pe parcursul execuției, precum și a celorlalte costuri cuprinse în prețul locuinței. Potrivit art. 1 din contract, obligația asumată de mandatar este una de rezultat, părțile convenind dincolo de orice echivoc că A.N.L. se obligă să urmărească executarea și finalizarea lucrărilor, la termen.

Înalta Curte a reținut că interpretarea dată de instanța de apel obligațiilor A.N.L. ține cont de caracterul complex și interdependent al relațiilor contractuale stabilite în scopul realizării proiectului Henri Coandă, precum și faptul că, față de mențiunea din preambulul contractului cu privire la cadrul legal în care a fost încheiat, contractul se completează cu normele legale incidente (Legea nr. 152/1998 și Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 962/2001, cu modificările ulterioare).

În aplicarea regulii de interpretare a contractului prevăzute de art. 970 alin. (2) C. civ. 1864, conform căreia convențiile obligă "nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligației, după natura sa", conținutul obligațiilor mandatarului A.N.L. trebuie determinat în mod sistematic, prin corelare cu dispozițiile Legii nr. 152/1998 și ale Normelor metodologice aprobate prin H.G. nr. 962/2001, cu modificările ulterioare, precum și cu obligațiile asumate de pârâtă prin complexul contractual la care A.N.L. a participat. Astfel, potrivit art. 1 alin. (1) și art. 2 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 152/1998, pentru dezvoltarea construcției de locuințe la nivel național se înființează Agenția Națională pentru Locuințe, având ca obiective (atribuții), între altele, inițierea și/sau dezvoltarea, în condițiile pieței, a unor programe de construcții de locuințe proprietate privată prin credit ipotecar. De asemenea, potrivit art. 1 alin. (2) lit. b) din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 962/2001, astfel cum au fost modificate prin H.G. nr. 592/2006, Agenția Națională pentru Locuințe coordonează constituirea și atragerea de resurse de finanțare pe care le administrează în cadrul unor montaje financiare pentru dezvoltarea prin programe proprii a unor proiecte imobiliare pentru construirea de locuințe proprietate privată prin credit ipotecar. În realizarea acestor atribuții, potrivit art. 5 din Legea nr. 152/1998, Agenția Națională pentru Locuințe este autorizată să efectueze toate operațiunile imobiliare necesare construirii, finalizării și predării către beneficiari a locuințelor construite prin programele proprii.

Instanța supremă a reținut că o primă concluzie care se desprinde din analiza prevederilor legale anterior prezentate, este aceea că obligațiile A.N.L. depășesc cadrul specific unui simplu contract de mandat remunerat, pentru că aceste obligații nu se limitează la încheierea unor acte juridice pe seama beneficiarului, ci A.N.L. acționează ca un adevărat dezvoltator imobiliar, cu atribuții de coordonare a programului/proiectului imobiliar.

Cu alte cuvinte, obligațiile de rezultat asumate de A.N.L. prin contractul de mandat, în calitate de dezvoltator și coordonator al proiectului imobiliar, presupun executarea și finalizarea lucrărilor pe cele două componente: (i) de construire propriu-zisă a locuințelor și (ii) de viabilizare a terenurilor din punct de vedere al infrastructurii și utilităților, în termenul asumat prin contractul de construire.

Printr-un alt motiv de recurs, încadrat de instanța de recurs în cazul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. 1865, A.N.L. și E. au invocat nemotivarea deciziei sub aspectul stabilirii situației de fapt referitoare la durata lipsei de folosință a imobilului.

Astfel, prin întâmpinarea formulată în apel, pârâta A.N.L. a susținut că și-a îndeplinit obligațiile contractuale, astfel cum rezultă din încheierea procesului-verbal încheiat între reclamantul A. și constructorul H. S.R.L. la data de 12.08.2011, prin care reclamantul se obliga să preia lucrările de finisaje interioare, precum și faptul că acesta a recunoscut, cu ocazia expertizei, că locuiește efectiv în imobil și are utilitățile necesare .

De asemenea, prin întâmpinarea la apelul reclamanților, pârâta E. a invocat faptul că imobilul a fost predat reclamanților încă din anul 2011, are utilități și este locuit efectiv de aceștia din data de 13 mai 2012, întârzierea în predare datorându-se conduitei reclamanților .

Instanța supremă a reținut că în motivarea deciziei, instanța de apel nu a analizat aceste apărări, deși a obligat în solidar pârâții la plata de despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilului aferentă perioadei 31.05.2009-31.05.2012. Or, chiar prima instanță a reținut în considerentele sentinței că, în perioada în care au locuit în imobilul în discuție, prejudiciul nu mai poate consta în lipsa de folosință, ci cel mult în disconfortul creat de neexecutarea lucrărilor de utilități.

Potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. 1865, hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care au fost respinse cererile părților.

Omisiunea instanței de apel de a examina aceste apărări atrage nu numai incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. 1865 privind nemotivarea, dar și concluzia că situația de fapt nu a fost pe deplin lămurită, ceea ce atrage casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, în temeiul art. 313-314 C. proc. civ. 1865, întrucât Înalta Curte de Casație și Justiție hotărăște asupra fondului pricinii numai în cazul în care se pune problema aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost pe deplin stabilite, ceea ce nu se verifică în speță.

Printr-un alt motiv de recurs, A.N.L. și E. au criticat decizia instanței de apel sub aspectul motivării contradictorii și aplicării greșite a legii în ce privește cumularea răspunderii civile contractuale cu răspunderea civilă delictuală și reținerea solidarității pasive.

Instanța de recurs a reținut că acest motiv de recurs poate fi încadrat în cazul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. 1865 (motivarea contradictorie) și art. 304 pct. 9 C. proc. civ. 1865 (aplicarea greșită a prevederilor art. 998-999, 1003, 1039 și 1041 C. civ. 1864).

În acest sens, Înalta Curte a reținut că așa cum a arătat și instanța de apel, răspunderea civilă delictuală alcătuiește dreptul comun al răspunderii civile, câtă vreme răspunderea contractuală este o răspundere cu caracter special, derogator. Deosebirea principală dintre cele două forme de răspundere este aceea că, în cazul răspunderii delictuale, obligația încălcată este o obligație legală, generală, ce revine tuturor subiectelor de drept, de a nu vătăma drepturile altuia prin fapte ilicite, pe când, în cazul răspunderii contractuale, obligația încălcată este o obligație stabilită printr-un contract preexistent, deci o obligație concretă.

Instanța de recurs a constatat că deși reține corect aceste considerente teoretice, în mod contradictoriu, instanța de apel susține că "fapta ilicită care se impută tuturor acestor trei apelanți pârâți constă în nerespectarea unor obligații contractuale asumate față de A.N.L." și că "în cauză, raporturile contractuale sunt tripartite; pe de o parte, între reclamanți și A.N.L., iar pe de altă parte între A.N.L. și terți, acestea din urmă fiind impuse de obligațiile asumate de A.N.L. în cadrul primelor raporturi contractuale". Or, dacă dreptul de creanță al reclamanților s-a născut din contractele încheiate de aceștia inclusiv cu pârâta A.N.L., iar pretinsele obligații ale celorlalți pârâți își au izvorul în convențiile încheiate de aceștia din urmă cu A.N.L., indiferent că aceste obligații contractuale ar avea corespondent la nivel legislativ, nu se poate susține cu temei că, în cauză, obligația încălcată este o obligație generală, ce revine oricărui subiect de drept, în mod specific răspunderii delictuale. Dimpotrivă, dreptului de creanță al reclamanților privind executarea și finalizarea lucrărilor de construire a locuinței și a lucrărilor de infrastructură și de utilități, necesare utilizării imobilului conform destinației sale, îi corespund, în mod corelativ, obligații concrete ce revin părților cu care a încheiat convenții în acest sens. Debitorii obligațiilor asumate față de reclamanți au încheiat la rândul lor alte convenții cu terțe persoane, în vederea executării acestor obligații, însă, potrivit principiului relativității efectelor convențiilor prevăzut de art. 973 C. civ. 1864, reclamanții nu pot invoca pe tărâm delictual nerespectarea unor obligații contractuale față de care ei înșiși sunt terți.

Instanța de recurs a reținut că raționamentul instanței de apel este contrar prevederilor art. 973 C. civ. 1864 întrucât permite eludarea principiului relativității efectelor convențiilor, fără ca legea să prevadă o excepție în acest sens (cum este cazul acțiunii directe a lucrătorilor reglementate de art. 1488 C. civ. 1864). Nu este incidentă în cauză situația, reținută de instanța de apel, în care terții se raportează la un contract încheiat între alte persoane ca la un fapt juridic și pot pretinde repararea pe temei delictual a unui eventual prejudiciu creat prin acel contract, deoarece această ipoteză presupune că între părțile contractante și reclamantul prejudiciat să nu existe niciun raport contractual. În concluzie, instanța de apel a făcut o greșită aplicare în cauză a prevederilor art. 998-999 C. civ. 1864 privind răspunderea civilă delictuală.

De asemenea, ca efect al acestei greșeli, instanța de apel a combinat răspunderea civilă contractuală a A.N.L. cu răspunderea civilă delictuală a celorlalți recurenți pârâți, aplicând în mod greșit prevederile art. 1003 C. civ. 1864, privind solidaritatea debitorilor cărora le este imputabil delictul sau cvasi-delictul. În primul rând, art. 1003 C. civ. 1864 nu era aplicabil în cazul răspunderii contractuale a A.N.L., întrucât solidaritatea pasivă asumată prin convenție este reglementată la art. 1039 și urm. C. civ. 1864. În al doilea rând, este contradictoriu raționamentul juridic prin care instanța de apel consideră că apelanții-pârâți au contribuit la același delict, deși faptele ilicite reținute constau în nerespectarea obligațiilor asumate prin convenție față de A.N.L., în mod distinct, în funcție de obiectul de activitate/atribuțiile fiecărei entități.

Față de aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (2)-(3) și art. 313 C. proc. civ. 1865, cu aplicarea art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. 1865, Înalta Curte a admis recursurile declarate de recurenții-pârâți A.N.L. și E., a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Deși recursurile formulate de pârâții Municipiul București și E-Distribuție Muntenia S.A. au fost respinse în temeiul unor excepții, fără a fi cercetate în fond, Înalta Curte a constatat că se impune extinderea efectelor admiterii celorlalte recursuri, în temeiul art. 48 alin. (2) C. proc. civ. 1865, astfel încât casarea deciziei să nu fie limitată de principiul independenței procesuale. Astfel, excepția prevăzută de art. 48 alin. (2) C. proc. civ. 1865 este aplicabilă în cauză față de natura raporturilor juridice de solidaritate pasivă deduse judecății, ceea ce înseamnă că admiterea recursurilor doar unora dintre debitorii obligați în solidar va profita și celorlalți recurenți, ale căror recursuri au fost respinse în temeiul unor excepții.

Instanța de recurs a arătat că în conformitate cu dispozițiile art. 315 C. proc. civ. 1865, cu ocazia rejudecării, instanța de apel va analiza condițiile răspunderii civile contractuale aplicabile în mod derogatoriu, în acord cu problemele de drept dezlegate prin prezenta decizie, pe baza examinării efective a probelor necesare și utile soluționării cauzei.

Al treilea ciclu procesual

Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă sub nr. x/2020*.

Prin decizia civilă nr. 614 din 20.14.2023, Curtea de Apel București a admis apelurile formulate de apelanții - reclamați A. și B. și de apelanții - pârâți E-Distribuție Muntenia S.A., E. și Municipiul București prin Primar General împotriva sentinței civile nr. 3104/29.10.2019 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI a civilă în dosarul nr. x/2011, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea de ședință din data de 10.12.2019 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI a civilă în dosarul nr. x/2011, în contradictoriu cu intimata - pârâta A.N.L.

A fost schimbată în parte sentința civilă nr. 3104/29.10.2019 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI a civilă în dosarul nr. x/2011, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea de ședință din data de 10.12.2019 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI a civilă în dosarul nr. x/2011, în sensul că:

A fost admisă în parte acțiunea în răspundere civilă contractuală formulată de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională pentru Locuințe.

A fost obligată pârâta Agenția Națională pentru Locuințe.. să plătească reclamaților A. și B. suma de 37.847,10 Euro reprezentând despăgubiri (contravaloare lipsă folosință imobil pentru perioada 31.05.2009 - 13.05.2012).

A fost respinsă în rest acțiunea în răspundere civilă contractuală formulată de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională pentru Locuințe ca neîntemeiată.

A fost respinsă acțiunea în răspundere civilă delictuală formulată de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâții Municipiul București prin Primar General, E-Distribuție Muntenia S.A. și E. ca neîntemeiată.

A fost obligată pârâta Agenția Națională pentru Locuințe să plătească reclamaților A. și B. suma de 15.995,16 RON reprezentând cheltuieli de judecată în primă instanță.

Au fost menținute din sentința civilă nr. 3104/29.10.2019 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI a civilă în dosarul nr. x/2011, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea de ședință din data de 10.12.2019 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI a civilă în dosarul nr. x/2011, dispozițiile care nu sunt contrare prezentei decizii.

A fost obligată intimata - pârâtă Agenția Națională pentru Locuințe să plătească apelanților - reclamanți A. și B. suma de 2.611,41 RON reprezentând cheltuieli de judecată în apel (2.611,41 RON taxă judiciară de timbru).

A fost respinsă ca neîntemeiată cererea intimatei - pârâte Agenția Națională pentru Locuințe având ca obiect plata cheltuielilor de judecată din faza procesuală a recursului din ciclul procesual anterior.

Împotriva acestei decizii, a formulat recurs Agenția Națională pentru Locuințe, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate și în rejudecare după casare, respingerea acțiunii ca neîntemeiate.

Motivele de recurs sunt, în esență, următoarele:

Prin memoriul de recurs, recurenta-pârâtă susține că instanța de apel a interpretat în mod greșit actul juridic dedus judecății, reținând în motivarea răspunderii contractuale și obligării A.N.L. la plata unor despăgubiri că obligația asumată de mandatar este una de rezultat, părțile convenind că A.N.L. se obligă să urmărească executarea și finalizarea lucrărilor, la termen.

Potrivit recurentei, noțiunea de urmărire definește acțiuni de diligență și nu de rezultat, iar A.N.L. are obligația de a depune toate diligențele necesare obținerii unui anumit rezultat, fără a se obliga la însuși rezultatul identificat și stabilit prin contractul de construire. Astfel, arată recurenta, întinderea mandatului acordat Agenției este clar definită și stabilită, încadrându-se în limitele și particularitățile unui mandat convențional tipic și special.

Mai arată recurenta că "a urmări" presupune o activitate de supraveghere, astfel că, a urmări executarea și finalizarea construcției nu poate avea același sens cu a executa și finaliza lucrările de construire. În opinia recurentei, o obligație de rezultat nu poate fi astfel definită, cu atât mai mult cu cât intimații au împuternicit A.N.L. să îi reprezinte în fața antreprenorului, prețul plătit pentru atingerea rezultatului fiind încasat de antreprenor, și nu de A.N.L.

Totodată, recurenta susține că activitatea de urmărire a fost realizată de A.N.L. în mod constant de-a lungul timpului, dovadă în acest sens fiind înscrisurile existente la dosarul cauzei, trimise tuturor autorităților și societăților comerciale care au competențe și atribuții în executarea și asigurarea finanțării rețelelor de utilități și dotări tehnico-urbane conform Convenției nr. 1909/2004, precum și finalizarea construcției, conform contractului de construire.

Recurenta-pârâtă susține că urmare a diligențelor întreprinse de aceasta, pentru zona sector 1 unde se află și imobilul intimaților din amplasamentul Henri Coandă, iluminatul public, rețelele de apă și canalizare, energie electrică și gaze naturale au fost executate și sunt funcționale, aspect care rezultă și din reportul de expertiză întocmit de expertul J..

Sub un alt aspect, recurenta critică reținerile instanței de apel potrivit căreia A.N.L. are obligația de a realiza lucrările de infrastructură și utilități. Or, arată autoarea căii de atac, o asemenea concluzie duce la încălcarea dispozițiilor art. 969 C. civ.. Astfel, arată recurenta, instanța a ignorat regulile referitoare la interpretarea convențiilor și nu a avut în vedere contractele încheiate între părți, contracte prin care s-au stabilit drepturi și obligații specifice fiecărui raport juridic pe care acestea îl guvernau. În acest sens, recurenta precizează că în baza Convenției nr. 1909/2004 obligația de finanțare și executare a utilităților și dotărilor tehnico-edilitare este în sarcina autorităților locale, fiecare parte angajându-se la îndeplinirea anumitor obligații, stabilite și agreate de comun acord la momentul semnării acesteia.

De asemenea, recurenta susține că există hotărâri judecătorești pronunțate împotriva autorităților statului prin care acestea au fost obligate definitiv să execute utilitățile în amplasamentul Henri Coandă, astfel încât, nu poate fi pus în sarcina Agenției Naționale pentru Locuințe lipsa infrastructurii și a utilităților. În continuare, recurenta face trimitere la o serie de decizii pronunțate în acest sens de instanțele judecătorești.

În final, recurenta susține că Agenția Națională pentru Locuință nu are calitatea de dezvoltator și coordonator al proiectului imobiliar, cum în mod eronat s-a reținut de către instanța de apel.

În concluzie, arată recurenta-pârâtă, Agenția Națională pentru Locuințe nu poate fi făcută responsabilă pentru neîndeplinirea unei obligații pe care nu și-a asumat-o contractual și nici nu poate fi obligată la repararea unui eventual prejudiciu ca urmare a acestei neîndepliniri.

În drept, recurenta-reclamantă a invocat motivele prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. de la 1865.

Intimații-reclamanți au formulat întâmpinare prin care au invocat excepția nulității recursului, iar pe fond au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Intimatul-pârât Municipiul București prin Primar General a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția autorității de lucru judecat a deciziei civile nr. 614/2022 pronunțate de Curtea de Apel București în ceea ce privește soluția de respingere a cererii de chemare în judecată în contradictoriu cu acesta, precum și excepția lipsei calității procesuale pasive a acestuia, excepția nulității recursului, iar pe fond a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Intimata-pârâtă E. a formulat întâmpinare prin care a susținut că decizia recurată este temeinică și legală.

Potrivit art. 137 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865, Înalta Curte de Casație și Justiție va analiza cu prioritate excepția nulității recursului în raport de prevederile art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ. de la 1865, invocată de către intimații-reclamanți prin întâmpinare:

Art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ. prevede că cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul, precum și dezvoltarea lor.

Motivarea recursului presupune pe de o parte indicarea unuia/unora dintre motivele prevăzute limitativ de art. 304 C. proc. civ., iar pe de altă parte dezvoltarea acestuia/acestora, în sensul formulării unor critici privind considerentele pe care instanța care a pronunțat hotărârea atacată și-a fundamentat soluția pronunțată.

Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă Agenția Națională pentru Locuințe a invocat formal în susținerea recursului dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., fără a arăta în concret în ce constă nelegalitatea hotărârii recurate din perspectiva textelor de lege încălcate, iar dezvoltarea criticilor arătate în cuprinsul cererii de recurs nu face posibilă încadrarea acestora în niciunul dintre cazurile reglementate de pct. 1-9 ale textului de lege anterior menționat.

Recursul nu se poate limita la o simplă indicare formală a textelor legale, condiția dezvoltării motivelor de nelegalitate implicând obligația de a arăta argumentele prin care se tinde a se demonstra pentru care motive este eronat și nelegal raționamentul instanței de apel.

Referitor la prevederile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a legii, indicând în acest sens dispozițiilor art. 969 C. civ. și arătând că instanța a ignorat regulile referitoare la interpretarea convențiilor și nu a avut în vedere contractele încheiate între părți, contracte prin care s-au stabilit drepturi și obligații specifice fiecărui raport juridic pe care acestea îl guvernau.

Înalta Curte constată că în realitate se pune în discuție modul în care instanța de apel s-a raportat la probatoriul cauzei. Din cuprinsul cererii de recurs reiese cu claritate că recurenta urmărește readministrarea probatoriului în scopul demonstrării unei alte situații de fapt decât cea reținută de instanța de apel cu privire la obligațiile Agenției Naționale pentru Locuințe în raporturile contractuale cu intimații-reclamanți.

Or, în calea extraordinară de atac a recursului nu are loc o rejudecare a fondului, ceea ce constituie obiect al judecății fiind legalitatea hotărârii pronunțate în apel. Simpla nemulțumire a părții față de soluția pronunțată, fără a se dezvolta și arăta, în concret, în ce constau greșelile săvârșite de instanță pentru a se putea, astfel, verifica încadrarea acestora în cazurile limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ. de la 1865, nu este suficientă pentru a justifica admiterea recursului, neinvocarea unor veritabile motive de recurs fiind sancționată de textul de lege invocat cu nulitatea cererii.

În ceea ce privește susținerile prin care recurenta susține că A.N.L. avea obligații de diligență și nu de rezultat, acestea îmbracă doar aparența unor critici de nelegalitate, întrucât se fundamentează exclusiv pe aspecte ce au fost tranșate definitiv în al doilea ciclu procesual prin decizia de casare nr. 1372 din 8 iunie 2021 pronunțată în dosarul nr. x/2020, iar simpla nemulțumire a recurentei cu privire la aceste dezlegări nu pot forma obiectul prezentului recurs.

În acest context se constată că în argumentarea cererii de recurs, pârâta încearcă să combată aspectele dezlegate definitiv de instanța de casare, arătând, în esență, că, potrivit contractului de mandat, obligația sa este aceea de a urmări executarea lucrărilor (nu de a finaliza locuința) și de a depune toate diligențele pe lângă constructor în vederea realizării locuinței, obligație pe care a respectat-o și a dovedit-o cu înscrisurile depuse la dosar, iar potrivit contractului de construire (la care nu este parte), obligația de predare a locuinței revine constructorului și, deci, nu poate fi trasă la răspundere pentru neîndeplinirea unei obligații pe care nu și-a asumat-o contractual și nicio altă prevedere legală nu i-o impune, pe cele de consecință, nefiind în culpă și neputând fi obligată nici la repararea unui eventual prejudiciu.

De altfel, argumentele recurentei prin care se urmărește, în realitate, interpretarea clauzelor contractuale și stabilirea situației de fapt pe baza probelor de la dosar, făcând trimitere la înscrisurile din dosar și rapoarte de expertiză, vizează netemeinicia, iar nu nelegalitatea unei hotărâri, neputând face obiectul cercetării în calea de atac a recursului.

În reglementarea aplicabilă, art. 304 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie, astfel că instanța de recurs nu are posibilitatea de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt pe care aceasta o constată.

Trebuie menționat că instanța învestită cu judecarea recursului poate exercita un control judecătoresc eficient numai în măsura în care motivele de nelegalitate sunt indicate și dezvoltate într-o formă concretă și se referă la una dintre situațiile prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

În consecință, Înalta Curte, văzând dispozițiile art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) teza a III-a C. proc. civ. va admite excepția invocată și va constata nul recursul declarat de recurenta-pârâtă AGENTIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE împotriva deciziei civile nr. 614/2023 din 20 aprilie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția nulității.

Constată nul recursul declarat de recurenta-pârâtă AGENTIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE împotriva deciziei civile nr. 614/2023 din 20 aprilie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 6 decembrie 2023.