ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 86/2022

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 86/2022 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2022)

Ședința publică din data de 25 ianuarie 2022

Asupra recursului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 06.07.2011, sub nr. x/2011, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâții Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului, Agenția Națională pentru Locuințe, Consiliul Local al Sectorului 1 București, Sectorul 1 București, prin primar, Consiliul Județean Ilfov, prin președintele consiliului județean, Județul Ilfov, prin președintele consiliului județean, Orașul Voluntari, prin primar, Consiliul Local Voluntari, prin primar, Municipiul București, prin primar general, Consiliul General al Municipiului București, prin primar general, C. S.A., D., E. S.R.L. și F. S.A., solicitând ca pârâții să răspundă, în solidar, pentru neexecutarea utilităților la imobilul reclamanților din cartierul Henri Coandă și să acorde către reclamanți:

Prin cererea înregistrată la data de 13.02.2012, la solicitarea instanței, reclamanții au precizat temeiul juridic al acțiunii, respectiv răspunderea civilă delictuală, în principal, și cea contractuală, în subsidiar.

Prin încheierea din data de 21.06.2013, a fost admisă excepția nulității actelor de procedură invocată de reclamanți, fiind declarate nule actele de procedură îndeplinite de instanță în prezenta cauză.

Prin cererea modificatoare depusă la data de 03.09.2013, reclamanții au solicitat, pe calea răspunderii contractuale:

Prin cererea intitulată "precizatoare" depusă în data de 21.01.2014, reclamanții au modificat capătul principal al cererii de chemare în judecată, pe cel formulat "în subsidiar 1" (inversându-le între ele) și pe cel formulat "în subsidiar 3", arătând că solicită ca evaluarea daunelor interese pretinse prin capătul "subsidiar 3" să se realizeze în raport de modul de calcul expus în Anexa 2 a cererii respective, înscris care face vorbire și despre daune morale, în condițiile în care instanța nu fusese învestită cu un capăt de cerere având un astfel de obiect.

Prin cererea intitulată "de întregire a cererii de chemare în judecată" depusă în data de 04.03.2014, reclamanții au arătat valoarea daunelor morale și modul de calcul al daunelor materiale solicitate prin Anexa 2 a cererii precizatoare.

Prin încheierea de ședință din data de 18.03.2014, Tribunalul a constatat tardivitatea depunerii cererilor modificatoare, ulterioare datei de 03.09.2013, stabilind că este învestit să soluționeze acțiunea în forma depusă la data de 03.09.2013.

Prin sentința civilă nr. 2088 din 29 aprilie 2014, pronunțată în dosarul nr. x/2011, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis excepția lipsei capacității procesuale de folosință, invocată de pârâtul Consiliul Local Voluntari, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâta E., a respins acțiunea formulată de reclamanții A. și B. îndreptată împotriva pârâtului Consiliul Local Voluntari ca fiind formulată împotriva unei persoane fără capacitate de folosință și a respins acțiunea formulată de reclamanții A. și B. îndreptată împotriva celorlalți pârâți, ca prescrisă.

Prin decizia civilă nr. 167A din 6 februarie 2015, pronunțată în dosarul nr. x/2011, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a admis apelul declarat de apelanții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 2088 din 29 aprilie 2014, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2011, pe care a anulat-o în parte și a trimis cauza spre judecare aceleași instanțe, menținând dispozițiile referitoare la soluția excepției lipsei capacității procesuale de folosință.

Prin decizia nr. 740 din 12 aprilie 2016, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis recursurile declarate de recurenții-pârâți E. S.R.L., C. S.A., F. S.A., Agenția Națională pentru Locuințe, Consiliul Local al Sectorului 1 prin primarul Sectorului 1, Sectorul 1 București prin Primarul Sectorului 1, Consiliul Județean Ilfov, Județul Ilfov și Municipiul București prin Primarul General, împotriva deciziei civile nr. 167A din 6 februarie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a casat în parte decizia atacată și a trimis cauza, spre rejudecare, Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, fiind menținută dispoziția privind excepția lipsei capacității procesuale de folosință și fiind respins ca lipsit de interes recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva aceleiași decizii.

Prin decizia nr. 2109A/2018 din 26 octombrie 2018, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a admis apelul declarat de apelanții-reclamanți A. și B. împotriva atât a sentinței civile nr. 2088/29.04.2014, cât și a încheierilor din 20.02.2014, 18.03.2014 și 26.03.2014 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2011, a anulat în parte sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe doar în ceea ce privește prejudiciile materiale solicitate prin cererea de chemare în judecată, așa cum a fost modificată la data de 03.09.2013, în contradictoriu cu pârâta intimată F. S.A. și daunele materiale pretinse de către reclamanți prin aceeași cerere de chemare în judecată, așa cum a fost modificată la data de 03.09.2013, în contradictoriu cu ceilalți pârâți (intimați) în afară de F. S.A., născute începând cu data de 07.07.2008.

Totodată, a admis în parte excepția prescripției dreptului material la acțiune, în sensul că au fost respinse, ca prescrise, pretențiile reclamanților constând în daune materiale solicitate în contradictoriu cu ceilalți pârâți (intimați) în afară de F. S.A. născute în perioada 09.06.2008-06.07.2008, fiind menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate. De asemenea, a fost respins ca nefondat apelul declarat de către reclamanții A. și B. împotriva încheierilor din 20.02.2014, 18.03.2014 și 26.03.2014 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2011.

Prin decizia nr. 341 din 26 februarie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a respins ca nefondate recursurile declarate de reclamanții A. și B. și de pârâții Agenția Națională pentru Locuințe, Consiliul General al Municipiului București, Consiliul Local al Sectorului 1 prin Primarul Sectorului 1, Sectorul 1 București, Municipiul București prin Primarul General, Consiliul Județean Ilfov și Județul Ilfov, Orașul Voluntari, E. S.R.L. și F. S.A. împotriva deciziei nr. 2109A/2018 din 26 octombrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 22.08.2019.

Prin încheierea de sedință din data de 17.10.2019, Tribunalul, având în vedere cererile depuse în data de 15.10.2019, a luat act de renunțarea la judecată a reclamanților în contradictoriu cu pârâții Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, Județul Ilfov, Orașul Voluntari, Municipiul București, Consiliul General al Municipiului București, C. S.A., E. S.R.L., Consiliul Local al Sectorului 1 București, Sectorul 1 București, Consiliul Județean Ilfov, urmând ca judecata să fie continuată în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională Pentru Locuințe și F. S.A.

În rejudecare după casare, Tribunalul a administrat proba cu înscrisuri, la solicitarea părților, și proba cu expertiză tehnică construcții evaluatorie, la solicitarea reclamanților, raportul de expertiză fiind depus la data de 02.04.2020, iar la data de 27.11.2020 fiind depus și suplimentul la raportul de expertiză cuprinzând răspunsul la obiecțiuni.

Prin cererea precizatoare depusă în data de 10.12.2020, reclamanții, având în vedere valorile din răspunsul la obiecțiuni formulate de către expert, au solicitat, în principal, obligarea pârâtei A.N.L. la plata următoarelor sume:

Prin sentința civilă nr. 2671/2020 din 18 decembrie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2011, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâtelor Agenția Națională pentru Locuințe și F. S.A., ca neîntemeiate; a admis în parte cererea precizată formulată de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională pentru Locuințe; a obligat pârâta Agenția Națională pentru Locuințe la plata către reclamanți a sumei de 210.540 euro, în echivalent RON la cursul B.N.R. din ziua plății, cu titlu de daune interese materiale, reprezentând contravaloare lipsă de folosință a imobilului pentru perioada 07.07.2008-31.03.2020; a respins, în rest, cererea precizată, ca neîntemeiată; a respins cererea formulată în contradictoriu cu pârâta F. S.A., ca neîntemeiată; a luat act că reclamanții își rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată; a obligat reclamanții la plata către pârâta F. S.A. a sumei de 22.170 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

În motivarea sentinței, în ce privește răspunderea pârâtei A.N.L., tribunalul a reținut că răspunderea acesteia, în raport de reclamanți, nu poate fi decât o răspundere civilă contractuală, între părți fiind încheiat contractul de mandat nr. x/05.05.2004, prin care această pârâtă și-a asumat obligația de a reprezenta pe reclamant în relațiile cu proiectantul și antreprenorul general în vederea urmăririi executării și finalizării lucrărilor de construcție la cheie în privința locuinței în zona F, tip S7, lotul nr. x situat în sectorul 1, București, pentru ca lucrările să fie realizate conform proiectului tehnic și autorizației de construire - obținută de mandatar, la termen și în conformitate cu condițiile de calitate stabilite prin contractul de construire.

Totodată, a reținut că părțile au mai convenit (art. 13) obligația mandatarului ca, în caz de imposibilitate a antreprenorului general de a finaliza lucrările, din cauze imputabile lui, să asigure terminarea lucrărilor cu un alt antreprenor general, iar printr-o altă clauză contractuală (art. 14) s-a prevăzut că partea care încalcă obligațiile stabilite prin contract este răspunzătoare de daune-interese, Contractul de mandat nr. x/05.05.2004 producându-și efectele, după cum au stabilit părțile (art. 15), până la recepția finală a locuinței, care încă nu a avut loc.

Așadar, în speță, tribunalul a apreciat că pârâtei A.N.L. îi revenea obligația de a efectua acte viabile de urmărire a executării și finalizării lucrărilor, acte care se circumscriu unei obligații de rezultat, or, pârâta A.N.L. nu a probat că a acționat astfel, ci s-a mulțumit doar să notifice persoanele implicate în proiect să respecte termenul de execuție și să-și respecte obligațiile contractuale, precum și să facă acte legate de paza și remedierea lucrărilor.

Prima instanță a considerat că pârâta este în culpă, având în vedere că nu există un motiv rezonabil pentru care nu a acționat astfel cum ar fi trebuit, dar și că, potrivit art. 1 din contractul de mandat, aceasta avea obligația de a urmări finalizarea imobilului contractat de reclamanți.

De asemenea, prima instanță a reținut prevederile art. 1 din Legea nr. 152/1998 și art. 14 și art. 15 din H.G. nr. 620/2001, considerând că pârâta beneficia de o reglementare și o organizare care, potrivit legii, îi puneau la dispoziție mijloacele necesare pentru aducerea la îndeplinire a obligațiilor asumate prin contractul încheiat cu reclamantul A., dar nu le-a folosit pentru a încerca finalizarea lucrărilor la imobilul reclamanților.

În ceea ce privește prejudiciul, s-a reținut că, potrivit art. 14 din contractul de mandat, "părțile sunt obligate să respecte clauzele prezentului contract, fiind răspunzătoare de daune interese ce ar putea decurge din nerespectarea acestora".

Tribunalul a mai reținut că s-a acordat prioritate angajării răspunderii civile contractuale a pârâtei Agenția Națională pentru Locuințe, prin raportare la situația de fapt mai sus descrisă, în raport cu reclamanții doar această pârâtă răspunzând, pe temei contractual. Astfel, prima instanță a statuat că, de producerea acestui prejudiciu, este răspunzătoare doar pârâta Agenția Națională pentru Locuințe, pe tărâm contractual, pârâtă care și-a asumat obligația de rezultat, de a finaliza construcția imobilului contractat de reclamanți, cu tot ceea ce implică aceasta, inclusiv prin asigurarea utilităților și a infrastructurii aferente, urmând ca, eventual, celălalt pârât să răspundă pentru neîndeplinirea propriilor obligații, legale sau contractuale, în raport de Agenția Națională pentru Locuințe.

Pentru aceste considerente, instanța a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanți în contradictoriu cu pârâta F. S.A.

În ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtelor în solidar sau în cote corespunzătoare culpei fiecăreia la plata penalităților de întârziere de 0,15% pe zi de întârziere, respectiv 762.773,45 euro pentru perioada 19.06.2008-10.12.2020, precum și, în continuare, de 0,15% pe zi de întârziere până la predarea efectivă a locuinței, astfel cum acest capăt de cerere a fost precizat prin cererea depusă la termenul de judecată din 10.12.2020, prima instanță a reținut că nu s-a constatat culpa antreprenorului general, ci a pârâtei Agenția Națională pentru Locuințe care, prin contractul de mandat nr. x/05.05.2004, și-a asumat obligațiile de a urmări executarea și finalizarea lucrărilor de construire și de a asigura terminarea lucrărilor cu asigurarea utilităților aferente.

Pe de altă parte, având în vedere temeiul de drept al atragerii răspunderii civile a pârâtei Agenția Națională pentru Locuințe, precum și faptul că reclamanții sunt terți față de contractul de antrepriză generală, instanța a apreciat că cererea reclamanților de obligare a pârâtelor la plata penalităților de întârziere de 0,15% pe zi de întârziere din valoarea contractului, în temeiul unui contract la care aceștia nu sunt parte, este neîntemeiată.

În ceea ce privește petitul cererii reclamanților, astfel cum a fost formulat prin cererea de precizare câtime pretenții daune materiale depusă la termenul de judecată din data de 10.12.2020, prin care solicită obligarea pârâtei A.N.L. la plata sumei de 1.770 euro/lună, în echivalent RON la cursul B.N.R. din ziua plății reprezentând media contravalorii lipsei de folosință, în continuare de la data de 01.04.2020 până la data predării la cheie, după recepția la terminarea lucrărilor a locuinței și a finalizării complete a cartierului Henri Coandă, tribunalul a constatat că acest capăt de cerere a fost formulat pentru prima dată de către reclamanți prin cererea depusă la data de 10.12.2020, cu încălcarea prevederilor art. 132 C. proc. civ. din 1865.

De asemenea, tribunalul a reținut că limitele cererii de chemare în judecată formulate de reclamanți au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat prin decizia civilă nr. 2109 A/26.10.2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, respectiv prin raportare la cererea formulată de reclamanți, astfel cum a fost modificată la data de 03.09.2013, iar aceste pretenții nu au fost solicitate prin cererea modificată depusă la data de 03.09.2013.

Împotriva acestei sentințe, pârâta Agenția Națională pentru Locuințe a formulat apel, solicitând modificarea hotărârii apelate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

În motivarea apelului, apelanta-pârâtă a susținut, în esență, că prima instanță a ignorat regulile referitoare la interpretarea convențiilor și nu a avut în vedere contractele încheiate între părți (contractul de mandat, construire, antrepriză generală, Convenția MM 1909/2004, Contractul de cooperare semnat în anul 2003), contracte prin care s-au stabilit drepturi și obligații specifice fiecărui raport juridic pe care acestea îl guvernau, astfel încât a interpretat în mod greșit actul dedus judecății și a atribuit A.N.L. o obligație de rezultat inexistentă, ignorând probatoriul administrat în cauză.

De asemenea, a criticat și motivarea primei instanțe, considerând că aceasta este superficială și contravine prevederilor legale în materie. A susținut că reținerea unor hotărâri din alte dosare, în care intimații nu sunt parte și care nu au avut ca obiect dezlegarea unei chestiuni de drept, astfel încât să aibă caracter obligatoriu pentru toate litigiile ulterioare în care s-ar ridica această problemă, a fost făcută de prima instanță fără o motivare concretă, aceasta rezumându-se doar la a enumera o serie de obligații neîndeplinite de A.N.L., fără a expune un raționament logico-juridic pertinent care să conducă la această concluzie.

Sub un alt aspect, apelanta-pârâtă a considerat că hotărârea apelată este nelegală și netemeinică și prin prisma faptului că obligă A.N.L. la plata sumei de 210.540 euro cu titlu de daune-interese materiale reprezentând contravaloare lipsă de folosință imobil, în condițiile în care intimații-reclamanți au învestit instanța prin acțiunea formulată cu obligarea A.N.L. la plata de daune-interese în sumă egală cu penalitățile de întârziere și penalități de întârziere ca urmare a neexecutării obligațiilor contractuale privind urmărirea asigurării executării și finalizării lucrărilor de construire a locuinței situate pe lotul x și execuția lucrărilor edilitare în amplasamentul Henri Coandă, calculate conform Anexei 1 intitulată mod de calcul (0,15% din valoarea contractului de construire). A învederat că în contractul de mandat nu s-a stipulat nicio clauză penală pentru nerespectarea obligațiilor contractuale, precum și că debitorul obligației de construire a imobilului nu este A.N.L., ci constructorul, singurul care poate fi constrâns de instanță, în baza contractului de construire, la executarea obligației asumate și la plata de penalități de întârziere.

Apelanta-pârâtă a formulat apel și împotriva încheierii din data de 17.10.2019, prin care s-a încuviințat proba cu expertiză evaluatorie cu obiectivul stabilit pentru prima dată în ședința publică, reclamanții transformând prejudiciul din penalități de întârziere în contravaloare lipsă de folosință, contrar celor precizate de reclamanți prin cererea modificată la data de 03.09.2013 și astfel cum s-a reținut în dispozitivul deciziei civile nr. 2109A/2018 în prezentul dosar.

A susținut că, pentru prima dată în cadrul ședinței din data de 17.10.2019, prin obiectivul propus și încuviințat de instanță, reclamanții au solicitat stabilirea chiriei lunare practicate pe piața liberă pentru închirierea unui imobil similar celui care formează obiectul cererii de chemare în judecată, deși prin acțiune cereau penalități de întârziere. A afirmat că instanța de fond a fost învestită cu obligarea A.N.L. la plata de daune-interese reprezentând penalități pentru întârzierea în finalizarea și predarea construcției, întârziere pe care reclamanții nu au legat-o de inexistența utilităților în amplasament, ci dimpotrivă, au exclus această ipoteză, și pe care au înțeles să o cuantifice prin aplicarea clauzei penale din contractul de construire.

Cererea de apel a fost înaintată de către Tribunalul București, secția a VI-a civilă, împreună cu dosarul nr. x/2011, către instanța competentă să soluționeze apelul, înregistrându-se pe rolul Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, în data de 28.06.2021, sub nr. x/2021.

Prin decizia civilă nr. 1434/2021 din 4 octombrie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-pârâtă Agenția Națională pentru Locuințe, împotriva sentinței civile nr. 2671/2020 din data de 18 decembrie 2020 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2011, în contradictoriu cu intimații-reclamanți A. și B. și F. S.A.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că motivele de apel invocate de apelanta-pârâtă sunt lipsite de orice temei, Agenția Națională pentru Locuințe urmărind exonerarea sa de răspunderea contractuală pentru neexecutarea obligației de rezultat, respectiv cea de a urmări execuția și finalizarea construcției contractate de intimații-reclamanți, în condițiile în care neexecutarea culpabilă a acestei obligații a fost deja constatată prin hotărârea judecătorească definitivă pronunțată în dosarul nr. x/2014.

Curtea a considerat nefondat motivul de apel prin care se invocă nelegalitatea încheierii din data de 17.10.2019 pe considerentul că, prin obiectivul încuviințat de prima instanță, intimații-reclamanți au schimbat obiectul acțiunii, față de cum a fost formulat prin cererea modificatoare din data de 03.09.2013.

În acest sens, Curtea a constatat că determinarea cadrului procesual obiectiv s-a realizat în primul ciclu procesual, cu prilejul soluționării excepției prescripției dreptului material la acțiune, prin decizia nr. 2109A/2018 din data de 26.10.2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2011, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 341 din 26 februarie 2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă în dosarul nr. x/2011, cauza fiind trimisă spre rejudecare doar în ceea ce privește pretinsele prejudicii materiale solicitate prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată la data de 03.09.2013 de către reclamanți, în contradictoriu cu pârâta intimată F. S.A. și daunele materiale pretinse de către reclamanți prin aceeași cerere de chemare în judecată, așa cum a fost modificată la data de 03.09.2013, în contradictoriu cu ceilalți pârâți (intimați) în afară de F. S.A., născute începând cu data de 07.07.2008.

A mai arătat că, din considerentele deciziei civile nr. 2109A/2018 din 26.10.2018 reiese că, în primul ciclu procesual, instanța de apel a reținut că "reclamanții au pretins, pe temeiul răspunderii civile contractuale, obligarea pârâților, în solidar, la plata daunelor-interese pentru nepredarea "la cheie", cu toate utilitățile și la termenul convenit a locuinței contractate în cartierul Henri Coandă, zona F, pe lotul nr. x, aferente perioadei ulterioare datei de 9 iunie 2008."

Totodată, prin considerentele care au justificat soluția de respingere a recursului declarat împotriva deciziei instanței de apel, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că "dreptul la despăgubire reprezentat de lipsa de folosință, fundamentat pe răspunderea contractuală este un drept principal, ca mijloc de realizare, chiar dacă se află într-o relație cauzală cu obligația de predare a imobilului."

Astfel, contrar celor afirmate în cererea de apel, Curtea a statuat că, în prezenta cauză, s-a stabilit în primul ciclu procesual, cu autoritate de lucru judecat, că obiectul cererii de chemare în judecată formulate împotriva pârâtei Agenția Națională pentru Locuințe, astfel cum a fost modificată prin cererea din 03.09.2013, este reprezentat de acordarea despăgubirilor pentru lipsa de folosință, iar cauza acțiunii este reprezentată de răspunderea contractuală.

În consecință, Curtea a statuat că expertiza tehnică judiciară a fost dispusă cu respectarea prevederilor art. 167 alin. (1) C. proc. civ. din 1865, obiectivul încuviințat prin încheierea din 17.10.2019 fiind util, pertinent și concludent pentru soluționarea cauzei, întrucât, în rejudecare, prima instanță a dispus stabilirea chiriei lunare practicate pe piața liberă pentru închirierea unui imobil similar celui care formează obiectul cererii de chemare în judecată, în vederea determinării cuantumului despăgubirilor pentru lipsa de folosință.

Cât privește motivul de apel prin care se invocă nelegalitatea obligării apelantei-pârâte la plata sumei de 210.540 euro cu titlu de daune interese materiale reprezentând lipsa de folosință, deși reclamanții ar fi învestit instanța cu obligarea pârâtei la plata de daune-interese în sumă egală cu penalitățile de întârziere, Curtea a statuat că acesta este nefondat, pentru aceleași considerente reținute mai sus.

De asemenea, a mai reținut că prima instanță s-a pronunțat în mod corect, cu respectarea limitelor învestirii sale, astfel cum au fost stabilite de reclamanți prin cererea modificatoare din data de 03.09.2013 și determinate prin decizia nr. 2109A/2018 din data de 26.10.2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2011, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 341 din data de 26 februarie 2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă în dosarul nr. x/2011, pârâta fiind obligată la plata daunelor-interese pentru neexecutarea obligațiilor privind asigurarea executării și finalizării lucrărilor de construire a locuinței situate pe lotul x, în amplasamentul Henri Coandă.

Cât privește motivul de apel referitor la motivarea hotărârii atacate, Curtea a statuat că acesta este nefondat, fiind nereale susținerile apelantei-pârâte în sensul că sentința apelată nu ar cuprinde raționamentul instanței și ar reprezenta o preluare a considerentelor din alte hotărâri judecătorești, conchizând în sensul că, în cuprinsul sentinței apelate, există considerente suficiente care să fundamenteze soluția de admitere a cererii de chemare în judecată și de înlăturare a apărărilor formulate de pârâtă, astfel încât atât părțile, cât și instanța de control judiciar au putut să înțeleagă argumentele care au stat la baza soluției dispuse, în acord cu art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. din 1865.

Tot ca nefondate au fost apreciate și motivele de apel referitoare la calificarea obligației mandatarului Agenția Națională pentru Locuințe de a urmări finalizarea locuinței și a utilităților în termenul contractual ca fiind una de rezultat, iar nu de diligență, precum și la reținerea de către prima instanță a neîndeplinirii culpabile a acestei obligații, fiind contrare puterii de lucru judecat de care se bucură considerentele decizorii ale deciziei civile nr. 2210 din data de 3.05.2018 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2014.

În acest sens, s-a reținut că, prin această hotărâre judecătorească definitivă, a fost admisă acțiunea formulată de mai mulți reclamanți, printre care și cei din prezenta cauză, pârâta fiind obligată să ia măsurile organizatorice pentru finalizarea lucrărilor de construire a imobilelor de pe mai multe loturi, printre care și lotul x, precum și pentru finalizarea Programului Guvernamental "Cartierul de locuințe Henri Coandă", în ceea ce privește serviciile de utilități, Tribunalul București statuând în sensul că natura obligațiilor asumate de intimata-pârâtă A.N.L. prin contractele de mandat este de rezultat, câtă vreme prin contractele de mandat A.N.L. și-a asumat obligațiile de a urmări executarea și finalizarea lucrărilor de construire, de a asigura terminarea lucrărilor cu un alt Antreprenor General în cazul în care antreprenorul inițial s-ar fi aflat în imposibilitate de a finaliza lucrările, din cauze imputabile acestuia (conform considerentelor cuprinse la pagina 26 din decizia civilă nr. 2210 din data de 3.05.2018 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2014).

S-a mai reținut că respectivele considerente ale hotărârii judecătorești definitive, prin care se argumentează soluția de admitere a acțiunii, se bucură de putere de lucru judecat cu privire la chestiunea litigioasă a naturii obligației de a urmări finalizarea construcției ca fiind una de rezultat și a neîndeplinirii culpabile a acestei obligații de către Agenția Națională pentru Locuințe, efectul pozitiv al autorității de lucru judecat intervenind și atunci când nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1201 C. civ. pentru a se da eficiență excepției autorității de lucru judecat.

În speță, s-a reținut că această situație juridică este urmarea faptului că, în dosarul nr. x/2014, a fost dedusă judecății executarea în natură a obligației A.N.L. de a lua măsurile organizatorice pentru finalizarea lucrărilor de construire a imobilelor și pentru finalizarea Programului Guvernamental "Cartierul de locuințe Henri Coandă", în ceea ce privește serviciile de utilități, iar, în prezenta cauză, este dedusă judecății repararea prejudiciului produs reclamanților prin neexecutarea aceleiași obligații, astfel încât nu există identitate de obiect.

S-a mai reținut că, atunci când a fost admisă cererea de chemare în judecată formulată în dosarul nr. x/2014, a fost analizată însăși existența obligației pârâtei, stabilindu-se că obligația de a urmări finalizarea construcției și a Programului Guvernamental "Cartierul de locuințe Henri Coandă", în ceea ce privește serviciile de utilități, a fost asumată de pârâta Agenția Națională pentru Locuințe prin contractele de mandat încheiate cu beneficiarii, că această obligație este una de rezultat și că nu a fost îndeplinită, în mod culpabil.

Prin urmare, dacă s-a stabilit printr-o hotărâre judecătorească definitivă încălcarea de către pârâtă a contractului de mandat încheiat cu reclamanții din prezenta cauză, o altă instanță nu poate înlătura considerentele care au justificat pronunțarea hotărârii judecătorești anterioare și să constate că obligația asumată ar fi una de diligență și că pârâta nu se află în culpă pentru neexecutarea acesteia, în condițiile în care nu a intervenit nicio schimbare în raporturile juridice dintre părți, o altă soluție având ca efect încălcarea securității circuitului juridic civil și a dreptului la un proces echitabil al părții care a câștigat primul litigiu.

S-a mai arătat că neintervenirea efectului negativ al autorității de lucru judecat pentru lipsa identității de obiect a permis instanței să verifice dacă au survenit modificări în situația juridică existentă între părți. Însă, pârâta nu a probat intervenirea unor asemenea modificări, nefiind invocat și dovedit niciun demers util și eficient pentru finalizarea construcției, nefiind convocat nici măcar o dată consiliul de coordonare al cărui președinte este, conform art. 4 din Convenția privind realizarea ansamblului de locuințe Henri Coandă nr. MM 1909/06.05.2004, nefiind formulată nicio acțiune pentru determinarea îndeplinirii obligațiilor de către celelalte părți la Convenție.

Totodată, s-a mai reținut că argumentele avute în vedere la pronunțarea hotărârilor judecătorești anterioare în dosarele nr. x/2014, y/2011 și x/2011 își mențin valabilitatea și în prezenta cauză.

Astfel, contrar susținerilor din cererea de apel, Curtea a reținut că prima instanță a interpretat corect contractul de mandat atunci când a stabilit caracterul obligației de finalizare a lucrărilor asumate de mandatarul Agenția Națională pentru Locuințe.

În concret, a arătat că, din redactarea clauzei prin care s-au stabilit obligațiile mandatarului A.N.L., cu luarea în considerare a mecanismului complex reglementat pentru realizarea cartierului rezidențial Henri Coandă, precum și a rolului pe care apelanta-pârâtă îl are în acest mecanism, reiese că aceasta s-a obligat să procure mandanților rezultatul promis, respectiv să urmărească executarea și finalizarea construcției, la termen și în conformitate cu condițiile de calitate stabilite prin contractul de construire, iar nu numai să depună diligențe în acest scop.

De asemenea, s-a mai reținut că, potrivit art. 977 C. civ. din 1864, interpretarea contractelor se face după intenția comună a părților contractante, iar nu după sensul literal al termenilor, astfel încât tribunalul a procedat în mod legal atunci când a stabilit voința reală a părților la contractul de mandat, cu luarea în considerare a mecanismului complex pe care l-a presupus construirea ansamblului rezidențial și, mai ales, a mijloacelor avute la dispoziție de către pârâtă pentru îndeplinirea obligației de rezultat, conform Legii nr. 152/1998, H.G. nr. 620/2001 și Convenției privind realizarea ansamblului de locuințe Henri Coandă nr. MM 1909/06.05.2004.

În același sens, Curtea a reținut și incidența art. 970 C. civ. din 1864, care impune ca obligațiile asumate de ambele părți prin contractul de mandat să fie executate cu bună-credință, convenția obligând nu numai la ceea ce s-a stipulat expres, dar și la toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligației, după natura sa.

Prin urmare, reținând că demersurile pe care ar fi trebuit să le efectueze pârâta nu au fost limitate prin contractul de mandat, Curtea a statuat că obligația de a urmări executarea și finalizarea construcției presupune efectuarea tuturor actelor apte să determine celelalte persoane implicate în proiectul rezidențial să iasă din pasivitate și să execute lucrările necesare pentru finalizarea construcției la termen și în conformitate cu condițiile de calitate stabilite prin contractul de construire.

Mai mult, s-a reținut că, prin deciziile irevocabile pronunțate în dosarele nr. x/2011 și nr. y/2011, instanțele de contencios administrativ au constatat refuzul nejustificat al pârâtei Agenția Națională pentru Locuințe de a întreprinde demersurile pentru finalizarea programului guvernamental "Cartierul de locuințe Henri Coandă" și au obligat-o să dispună toate măsurile administrative în acest sens, în termen de 6 luni.

Totodată, s-a mai arătat că existența acestei obligații în sarcina apelantei-pârâte a fost stabilită, cu putere de lucru judecat, prin decizia civilă nr. 2210 din data de 3.05.2018 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2014, pârâta fiind deja obligată, în temeiul contractului de mandat dedus judecății în prezenta cauză, să ia măsurile organizatorice pentru finalizarea lucrărilor de construire a imobilelor de pe mai multe loturi, printre care și lotul x, precum și pentru finalizarea Programului Guvernamental "Cartierul de locuințe Henri Coandă", în ceea ce privește serviciile de utilități. Or, prin motivele de apel formulate, apelanta-pârâtă neagă chiar existența obligațiilor contractuale care au fost stabilite în sarcina sa prin hotărâri judecătorești definitive anterioare, pe care nu le-a executat nici în prezent.

De asemenea, instanța de apel a statuat că este nefondată invocarea de către apelanta-pârâtă a puterii de lucru judecat a hotărârilor judecătorești pronunțate în Dosarele nr. x/2013 și nr. y/2008, întrucât prin acestea, la cererea H., s-au stabilit obligațiile altor entități implicate în sistematizarea ansamblului rezidențial de a asigura proiectarea, finanțarea și execuția lucrărilor de infrastructură și de utilități, fără ca instanțele să rețină că pârâta Agenția Națională pentru Locuințe nu ar avea obligația contractuală asumată față de beneficiari de a urmări executarea și finalizarea construcțiilor.

Astfel, instanța de apel a reținut că sentința apelată nu încalcă autoritatea de lucru judecat a hotărârilor judecătorești invocate de către apelanta-pârâtă, întrucât admiterea cererii de chemare în judecată în prezentul dosar a fost dispusă ca urmare a neîndeplinirii de către pârâtă a obligației de a-l reprezenta pe reclamant în vederea urmăririi executării și finalizării lucrărilor de construcție la cheie, iar nu pentru că nu ar fi realizat ea însăși lucrările de infrastructură și de utilități necesare finalizării construcției.

Din această perspectivă, instanța de apel a reținut ca fiind străin de hotărârea atacată motivul de apel prin care apelanta-pârâtă invocă faptul că lucrările de investiții erau în sarcina altor entități, conform Convenției privind realizarea ansamblului de locuințe Henri Coandă nr. MM 1909/06.05.2004, în condițiile în care pârâta a fost obligată la repararea prejudiciului produs reclamanților prin neîndeplinirea obligațiilor asumate prin Contractul de mandat nr. x din 05.05.2004.

În concluzie, reținând că pârâta nu a probat demersurile eficiente efectuate pentru finalizarea construcției, locuința nefiind racordată la rețeaua de utilități nici după 15 ani de la emiterea Ordinului de începere a execuției lucrărilor nr. 7527 din data de 9 iunie 2006, Curtea a considerat că prima instanță a stabilit în mod corect existența faptei ilicite a pârâtei constând în neîndeplinirea culpabilă a obligației asumate prin contractul de mandat.

Nu în ultimul rând, instanța de apel a statuat că și motivele de apel referitoare la prejudiciu și la legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu sunt lipsite de orice temei.

În acest sens, Curtea a observat că instanța nu a fost învestită cu repararea prejudiciului provenit din pierderea unei șanse, ci a prejudiciului cert și direct reprezentat de lipsa de folosință a construcției care ar fi trebuit finalizată până în data de 9 iunie 2008.

Astfel, s-a reținut că prejudiciul ce se solicită reparat în prezenta cauză este reprezentat de contravaloarea lipsei de folosință a construcției de care intimații-reclamanți nu au beneficiat ca urmare a neîndeplinirii obligației asumate de apelanta-pârâtă prin Contractul de mandat nr. x din 05.05.2004, de a urmări executarea și finalizarea lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic și autorizației de construire - obținută de mandatar, la termen și în conformitate cu condițiile de calitate stabilite prin contractul de construire.

În altă ordine de idei, instanța de apel a statuat că prejudiciul reparat prin obligarea pârâtei la plata daunelor-interese este unul cert, întrucât simpla neîndeplinire a obligațiilor asumate de către Agenția Națională pentru Locuințe i-a împiedicat pe intimații-reclamanți să exercite atributele dreptului de proprietate asupra construcției, care ar fi trebuit să fie finalizată la termenul și în conformitate cu condițiile de calitate stabilite prin contractul de construire, respectiv de a poseda, folosi și dispune de bun.

În plus, instanța de apel a reținut că valoarea daunelor-interese stabilite prin raportul de expertiză tehnică nu a fost contestată prin motivele de apel și nici apelanta-pârâtă nu a solicitat administrarea vreunei probe pentru a combate evaluarea realizată prin expertiza administrată de prima instanță.

S-a mai reținut că sunt irelevante referirile apelantei-pârâte la faptul că, în contractul de mandat, nu a fost stabilită o clauză penală, având în vedere că intimații-reclamanți nu au solicitat obligarea Agenției Naționale pentru Locuințe la plata penalităților de întârziere de 0,15% pe zi stabilite prin contractul de construire, precum și că prima instanță a determinat corect cuantumul daunelor-interese acordate pentru lipsa de folosință, în funcție de valoarea chiriei lunare practicate pe piața liberă în perioada 7.07.2008-31.03.2020.

Totodată, instanța de apel a apreciat ca nefondată invocarea neexplicării și neprobării legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, reținând că legătura de cauzalitate este evidentă, lipsirea intimaților-reclamanți de locuința care ar fi trebuit finalizată până la data de 9 iunie 2008 fiind urmarea directă a neîndeplinirii obligațiilor asumate de apelanta-pârâtă prin Contractul de mandat nr. x din 05.05.2004, de a urmări executarea și finalizarea lucrărilor.

De asemenea, Curtea a mai reținut că între fapta apelantei-pârâte și prejudiciul produs nu s-au interpus alte cauze care să nu îi fie imputabile și care să determine exonerarea sa de răspunderea civilă contractuală.

Astfel, Curtea a statuat că faptele terților cu care apelanta-pârâtă se află în relații contractuale nu pot reprezenta cauze de exonerare de răspundere pentru neîndeplinirea propriilor obligații asumate de mandatar față de intimații-reclamanți prin Contractul de mandat nr. x din 05.05.2004, întrucât, potrivit art. 4 din Convenția privind realizarea ansamblului de locuințe Henri Coandă nr. MM 1909/06.05.2004, apelanta-pârâtă a avut la dispoziție atât posibilitatea de a convoca consiliul de coordonare format din câte un reprezentant pentru fiecare parte, condus de un reprezentant A.N.L., cât și posibilitatea de a exercita acțiunea civilă împotriva celorlalte părți din Convenție care nu și-au îndeplinit propriile obligații contractuale.

Împotriva deciziei civile nr. 1434/2021 din 4 octombrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, pârâta Agenția Națională pentru Locuințe a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea recursului și, în principal, modificarea deciziei civile nr. 1434/04.10.2021, în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată, iar, în subsidiar, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

În motivare, autoarea recursului a susținut, printr-o primă critică, că decizia recurată este nemotivată sub aspectul atragerii răspunderii civile a A.N.L., fiind încălcat, astfel, art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

De asemenea, a mai susținut că instanța de apel nu prezintă propria motivare, ci reține motivarea altor instanțe pronunțate în dosare diferite, în care nu există identitate de cauză, părți și obiect.

În concret, arată că, fără a-și forma propria convingere asupra speței pe baza probelor administrate, fără a analiza răspunderea A.N.L. pentru perioada nouă pentru care intimații-reclamanți solicită despăgubiri constând în contravaloarea lipsei de folosință, fără a expune un raționament logico-juridic pertinent care să conducă la reținerea culpei recurentei-pârâte, instanța de apel a constatat autoritatea de lucru judecat și puterea de lucru judecat.

Prin urmare, recurenta apreciază că, în realitate, nu a avut loc o judecată efectivă a cauzei, nu a existat o analiză a situației de fapt, a probelor administrate, a susținerilor părților și a aplicării dreptului, neexistând o înlănțuire logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora s-a ajuns la concluzia prezentată.

Așadar, recurenta susține că instanța s-a mulțumit cu reținerea răspunderii A.N.L. analizată în cadrul altor dosare, în condițiile în care obiectul prezentului dosar este diferit, în sensul că se solicită despăgubiri constând în lipsa de folosință, iar, pe de altă parte, cauzele reținute de instanță în prezentul litigiu nu au aceleași părți.

A mai arătat că, potrivit raționamentului instanței, odată reținută culpa A.N.L. în alte dosare, orice acțiune promovată de intimații-reclamanți din prezenta cauză, în contradictoriu cu A.N.L., are autoritate de lucru judecat, acțiunile fiind admise, cu consecința obligării A.N.L. la plata contravalorii lipsei de folosință, indiferent de comportamentul A.N.L., de diligențele întreprinse pe lângă părțile implicate în acest proiect.

De asemenea, a mai arătat că motivarea instanței este nu numai superficială, ci, mai mult, contravine prevederilor legale în materie, întrucât, prin hotărârea pronunțată, instanța de apel conferă putere și calitate de izvor de drept unei hotărâri judecătorești, în care poate exista un element de asemănare, dar în care s-a ignorat realitatea faptică, cea care este diferită în fiecare dosar în parte, obiectul cauzei, părțile.

În continuare, recurenta a susținut incidența motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

Sub aspectul răspunderii civile a A.N.L., recurenta a învederat că, prin art. 1 al contractului de mandat, i se conferă atribuții de reprezentare a beneficiarilor în relația cu constructorul, în vederea urmăririi executării și finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform condițiilor stabilite prin contractul de construire. Or, în accepțiunea recurentei, noțiunea de "urmărire" definește acțiuni de diligență, și nu de rezultat, fără a se obliga la însuși rezultatul identificat și stabilit prin contractul de construire.

Astfel, recurenta susține că activitatea propriu-zisă de urmărire a realizării acestor obligații a fost desfășurată de A.N.L. în mod constant de-a lungul timpului, dovadă în acest sens fiind înscrisurile existente la dosarul cauzei, trimise tuturor autorităților și societăților comerciale care au competențe și atribuții în executarea și asigurarea finanțării rețelelor de utilități și dotări tehnico-urbane, conform Convenției nr. 1909/2004, precum și în finalizarea construcției, conform contractului de construire.

În altă ordine de idei, recurenta a învederat faptul că obligația de "urmărire a executării" reprezintă o obligație de diligență, iar "finalizarea lucrărilor" reprezintă o obligație de rezultat.

Mai mult, a arătat că, în baza contractului de construire (la care A.N.L. nu este parte), obligația de finalizare a lucrărilor revine constructorului, iar obligația de a finaliza utilitățile revine autorităților locale, în baza Convenției nr. 1909/2004/Contractului de cooperare semnat în 2008, A.N.L., în calitate de mandatar, având doar obligația de supraveghere a execuției lucrărilor.

Prin urmare, recurenta susține că instanța de apel a interpretat în mod greșit actul juridic dedus judecății, atribuind A.N.L. o ob