ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1208/2019

Asupra recursurilor, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul București, secția a VI-a civilă la data de 7 iulie 2011 sub nr. x/2011, reclamanta A. a chemat în judecată pârâții Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului, Agenția Națională pentru Locuințe, Consiliul Local al Sectorului 1 București, Sectorul 1 București, Consiliul Județean Ilfov, Județul Ilfov, Orașul Voluntari, prin Primar, Consiliul Local Voluntari prin Primar, Municipiul București prin Primarul General, Consiliul General al Municipiului București, SC B. SA, SC C., SC D. S.R.L. și SC E. SA, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o pronunța, pârâtele să răspundă, în solidar, pentru neexecutarea utilităților la imobilul reclamantei din cartierul Henri Coandă și să acorde reclamantei:

În drept, au fost invocate dispozițiile art. *720

1

C. proc. civ., art. 5, art. 969, art. 970, art. 977, art. 998 - 999, art. 1073, art. 1079, 1081 - 1086, art. 1532 și urm. C. civ., art. 238 și urm. din Legea nr. 31/1990, Legea nr. 152/1998, Legea nr. 114/1996, Legea nr. 10/1995, Legea nr. 215/2001, Legea nr. 350/2001, Codul comercial.

La data de 29 august 2013 reclamanta a formulat o completare a cererii de chemare în judecată, prin care a solicitat, obligarea pârâtelor în solidar la plata daunelor-interese începând cu data de 20 martie 2008 și până în prezent, în cuantum total de 391.169,51 euro, reprezentând echivalentul a 196,96 euro/zi de întârziere, în situația în care instanța de judecată va reține răspunderea civilă contractuală a pârâtelor, acesta fiind temeiul juridic subsidiar invocat de către reclamantă.

Reclamanta a precizat că pârâta Agenția Națională pentru Locuințe răspunde în temeiul Convenției nr. 1909/2004 prin care s-a obligat să asigure contractarea și realizarea locuințelor finanțate prin credit ipotecar, a contractului de mandat încheiat cu beneficiarii nr. HC-0413 din 18 mai 2004 și a contractului de antrepriză generală încheiat cu antreprenorul general și în baza Legii nr. 152/1998.

Prin Sentința civilă nr. 1471 din 26 martie 2015, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile formulate prin cererea introductivă prin care s-a solicitat, în temeiul răspunderii civile delictuale și, în subsidiar, în temeiul răspunderii civile contractuale, contravaloarea dreptului de folosință pentru perioada 20 martie 2008 - 6 iunie 2008.

S-a admis în parte excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile formulate prin cererea modificatoare prin care s-a solicitat obligarea pârâților la plata penalităților de întârziere pentru perioada 20 martie 2008 - 28 august 2010. A fost respinsă în rest excepția prescripției ca neîntemeiată.

A fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu Consiliul Local al Sectorului 1 București, ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsită de capacitate procesuală de folosință.

Totodată, a fost respinsă ca fiind prescrisă cererea de obligare a celorlalți pârâți, respectiv Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, Agenția Națională pentru Locuințe, Sectorul 1 București, Consiliul Județean Ilfov, Județul Ilfov, Orașul Voluntari, Consiliul Local Voluntari, Municipiul București prin Primar General, Consiliul General al Municipiului București, SC B. SA, SC C. SA, SC D. S.R.L. și SC E. SA, la plata despăgubirii constând în contravaloarea dreptului de folosință pentru perioada 20 martie 2008 - 6 iunie 2008.

A fost respinsă ca prescrisă cererea de obligare a restului de pârâți la plata penalităților de întârziere pentru perioada 20 martie 2008 - 28 august 2010.

Prin aceeași sentință a fost admisă în parte cererea modificatoare formulată de reclamanta A. prin care a solicitat acordarea penalităților de întârziere și obligarea pârâtei SC E. SA la plata către reclamantă a penalităților de întârziere de 0,15% pe zi calculate prin raportare la echivalentul în RON a sumei de 131.309 euro, pentru perioada 29 iunie 2010 - 29 iunie 2013.

Au fost respinse în rest pretențiile reclamantei ca neîntemeiate și cererile de chemare în garanție formulate de Sectorul 1 al Municipiului București și de Consiliul Local al Sectorului 1 al Municipiului București, în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului București, ca rămase fără obiect.

Pârâta SC E. SA a fost obligată la plata către reclamantă a sumei de 7.254,91 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din 4 iunie 2015, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte cererea de îndreptare a erorilor materiale, în sensul că perioada pentru care SC E. SA a fost obligată la plata penalităților de întârziere este 29 august 2010 - 29 august 2013, iar penalitățile de întârziere acordate vor fi calculate prin echivalentul în RON la cursul BNR din ziua plății a sumei de 131.309 euro, reținându-se, totodată, că prenumele corect al reclamantei este A.

În motivarea Sentinței civile nr. 1471 din 26 martie 2015 tribunalul a reținut că acțiunea a fost înregistrată pe rolul instanței la 7 iulie 2011, dată ce se află în afara termenului de prescripție, calculat potrivit art. 7 alin. (3) și art. 8 din Decretul nr. 167/1958, pentru pretențiile formulate prin cererea introductivă referitoare la obligarea pârâților la plata contravalorii dreptului de folosință pentru perioada 20 martie 2008 - 6 iulie 2008.

Referitor la capătul de cerere formulat ulterior admiterii excepției nulității actelor de procedură efectuate în cauză, instanța a constatat că cererea modificatoare a fost formulată la data de 29 august 2013, astfel încât la data sesizării instanței termenul de prescripție pentru penalitățile de întârziere solicitate pentru perioada 20 martie 2008 - 28 august 2010 era împlinit.

În continuare, tribunalul a reținut că reclamanta a inițiat demersul procesual, solicitând obligarea pârâților, în solidar, la plata unor despăgubiri pentru repararea prejudiciului produs prin lipsirea sa de folosința imobilului pe care pârâții s-au obligat să-l construiască în beneficiul său.

Totodată, s-a constatat că prin precizarea adusă cererii, reclamanta a subliniat că înțelege să-și întemeieze acțiunea pe răspunderea civilă delictuală și, în subsidiar, pe răspunderea civilă contractuală.

Prima instanță a reținut că, pentru valorificarea drepturilor sale, reclamanta a invocat răspunderea delictuală reglementată de dispozițiile art. 998 și 999 din C. civ., raportat la faptul că opțiunea sau exercitarea concomitentă sau succesivă a celor două forme de răspundere, contractuală și delictuală, nu este permisă.

S-a constatat că între părțile implicate în realizarea proiectului imobiliar și beneficiar a fost încheiat un lanț eterogen de contracte, astfel că acțiunea reclamantei contra antreprenorului general, mandatarului și a celorlalte instituții cu atribuții în realizarea construcției și viabilizarea terenului, este contractuală.

Totodată, s-a reținut că răspunderea contractuală continuă să subziste chiar atunci când cauzele neexecutării unei obligații se completează cu fapta altor persoane, deoarece, în realitate, în raport cu numeroasele acte juridice încheiate între părți, există legături convenționale care conturează nașterea unor drepturi și obligații reciproce, respectiv obligații față de reclamantă.

Față de concluziile raportului de expertiză, coroborate cu celelalte mijloace de probă, înscrisuri și interogatorii, tribunalul a reținut că pârâtele nu și-au executat obligațiile asumate prin convențiile încheiate între ele sau cu reclamanta, pentru ca astfel să permită finalizarea și predarea locuinței la termenul prevăzut în contractul de construire, respectiv 20 martie 2008.

Prima instanță a găsit neîntemeiată cererea reclamantei de obligare a pârâților la plata beneficiului nerealizat ca urmare a neîndeplinirii obligațiilor contractuale și privării sale de dreptul de folosință asupra construcției achiziționate, constând în contravaloarea chiriei ce ar fi putut fi obținută începând cu data de 7 iulie 2008.

Având în vedere că prin dispozițiile art. 10 din contractul de construire a fost stipulată o clauză penală, în sensul art. 1067 și 1069 C. civ., în temeiul căreia nepredarea locuinței la termenul convenit atrage obligația antreprenorului de a plăti beneficiarului penalități de 0,15 % pe zi din valoarea contractului, până la predarea efectivă a locuinței, tribunalul a constatat că este incidentă răspunderea pârâtei SC E. SA pentru întârzierea în executarea lucrărilor, întrucât contractul de construire în cuprinsul căruia a fost inserată clauza penală a fost încheiat doar cu pârâta E. SA. Prin urmare, în temeiul art. 973 C. civ., prima instanță a constatat că este neîntemeiată solicitarea reclamantei de obligare a celorlalți pârâți chemați în judecată și care sunt terți față de acest contract, la plata penalităților de întârziere prevăzute la art. 10 din Contractul nr. x din 21 iunie 2004.

De asemenea, s-a reținut că nici pârâta ANL nu trebuie obligată la plata penalităților de întârziere, deoarece în contractul de mandat încheiat între reclamantă și această instituție publică, în data de 18 mai 2004, nu s-a stipulat nicio clauză penală care să poată opera în cazul nerespectării obligațiilor contractuale.

Prin urmare, s-a apreciat că nu există nicio clauză contractuală cuprinsă în contractul de mandat în baza căreia, în caz de nerespectare a termenului de predare, mandantul să poată obliga Agenția Națională pentru Locuințe la plata unor penalități de întârziere, atare dispoziții fiind însă stipulate în mod expres doar în contractul de construire, la care mandatara ANL nu este parte.

În plus, s-a reținut că, în cauză, nu s-a făcut dovada existenței unei clauze de solidaritate în cuprinsul actelor juridice perfectate.

Împotriva acestei soluții au formulat apel reclamanta A. și pârâtele D. SRL, C. SA și SC E. SA

Prin decizia civilă nr. 447 din 11 martie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă s-a anulat ca netimbrat apelul declarat de SC E. SA și s-au respins ca nefondate apelurile declarate de reclamanta A. și de pârâtele SC C. SA, București, SC D. SRL împotriva Sentinței civile nr. 1471 din 26 martie 2015 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, iar ajutorul public încuviințat apelantei-reclamante a rămas în sarcina statului.

În considerentele acestei decizii, instanța de apel a reținut că prin cererea de chemare în judecată s-au solicitat despăgubiri, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință, în temeiul răspunderii civile delictuale și, în subsidiar, în temeiul răspunderii civile contractuale, iar prin cererea modificatoare s-a solicitat acordarea despăgubirilor în temeiul răspunderii civile contractuale, respectiv penalități, conform dispozițiilor art. 10 ale Contractului de construire autentificat sub nr. x din 21 iulie 2004 de către BNP G.

Cu privire la penalitățile contractuale, s-a constatat că la plata acestora nu pot fi obligați intimații care nu au semnat contractul de construire.

Instanța de apel a reținut că nu există nicio prevedere contractuală care să prevadă expres o răspundere solidară a intimaților și a constructorului față de beneficiarul construcției. Astfel, s-a apreciat că simplul fapt al existenței unui rol important în mecanismul respectiv pentru Agenția Națională pentru Locuințe și pentru restul intimaților nu determină prin el însuși solidaritatea intimaților.

S-a mai constatat că acțiunea reclamantei nu a vizat de fapt alăturarea a două răspunderi distincte, separate, respectiv una a Agenției Naționale pentru Locuințe și a restului intimaților, iar cealaltă a constructorului. Această concluzie a rezultat din faptul că reclamanta a pretins de la început existența unei solidarități între intimați cu motivarea că pârâtele împreună sunt vinovate de întârzierea predării imobilului fără utilități.

Instanța de prim control judiciar a reținut că nu are relevanță dacă Agenția Națională pentru Locuințe a respectat sau nu obligațiile ce îi reveneau ca mandatar al reclamantei și nici împrejurarea dacă ceilalți intimați și-au respectat obligațiile ce rezultau din Contractul nr. x din 6 mai 2004, deoarece clauza penală invocată de reclamantă, respectiv art. 10 din contractul de construire, a fost asumată doar de constructor.

Totodată, instanța de apel a stabilit că în cadrul litigiului pendinte nu se pretinde vreun prejudiciu de sine stătător imputabil doar pârâtei Agenția Națională pentru Locuințe, diferit de nerespectarea termenului, ci se invocă doar coparticiparea ANL la producerea aceluiași prejudiciu, împrejurară care duce la concluzia că este irelevantă nerespectarea de către pârâta ANL a obligațiilor de mandatar, prevăzute la art. 14 din contractul de mandat, inclusiv cea care ar deriva din neexercitarea de către ANL a dreptului de la art. 64 din contractul de antrepriză generală.

Prin urmare, s-a reținut că pârâta ANL nu poate fi ținută să execute o clauză penală prevăzută într-un alt contract ca sancțiune impusă pentru o altă persoană, adică pentru constructor, chiar dacă s-ar reține că această parte nu a respectat obligațiile ce îi reveneau în baza contractului de mandat.

De asemenea, s-a constatat că Agenția Națională pentru Locuințe nu poate avea poziția contractuală a constructorului, raportat la clauza penală evocată, pentru că nu și-a asumat obligația de construire și nici obligația de plată a penalităților pentru nerespectarea termenelor de construire, iar art. 64 din contractul de antrepriză generală reprezintă împuternicirea dată mandatarului de a pune în aplicare art. 10 din contractul de construire.

La data de 18 iulie 2016, respectiv 20 iulie 2016, reclamanta A. și pârâtele SC D. SRL și H. SA (fostă C. SA) au declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 447 din 11 martie 2016 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Recursul recurentei-reclamante A. a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ. susținându-se în esență că prin decizia recurată instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 998 - 999 C. civ. și respectiv ale art. 1073 - 1090 C. civ.

Recurenta-reclamantă a învederat că acțiunea sa a fost întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, conform art. 998 - 999 C. civ., iar în subsidiar pe răspunderea civilă contractuală, aceste două forme de răspundere fiind invocate în mod alternativ, respectiv, în principal răspunderea civilă delictuală și doar în subsidiar răspunderea civilă contractuală, pentru situația în care se va respinge primul capăt al cererii.

La termenul de judecată din 4 iunie 2019, recurenta-reclamantă a precizat că nu mai susține motivele de recurs întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 5 și 7 C. proc. civ., respectiv nu mai solicită atragerea răspunderii civile delictuale pentru perioada 29 august 2010 - 29 august 2013 deoarece a fost înscrisă la masa credală a societății E.. Ulterior datei de 30 august 2013 și până la predarea la cheie a locuinței cu toate utilitățile, recurenta a solicitat atragerea răspunderii contractuale a pârâtei Agenția Națională pentru Locuințe pentru lipsa de folosință a locuinței, aceste critici fiind întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Cu privire la legalitatea deciziei recurate din perspectiva antrenării răspunderii contractuale, recurenta-reclamantă a arătat că au fost încălcate dispozițiile art. 1073 - 1090 C. civ. Contrar celor reținute de instanța de apel, recurenta-reclamantă a susținut că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile contractuale, fiind detaliate în recurs fiecare dintre condițiile răspunderii contractuale, reluându-se în acest sens starea de fapt și fiind detaliat mecanismul contractual și contractele încheiate între părți, respectiv natura juridică a contractului de mandat, contractul de antrepriză generală.

S-a arătat că pârâta Agenția Națională pentru Locuințe este deopotrivă investitor, antreprenor și mandatar general, iar contractul de mandat este anterior contractului de construire încheiat cu antreprenorul general.

Prin contractul de mandat reclamanta a împuternicit ANL să o reprezinte în relațiile cu proiectantul și antreprenorul general în vederea urmăririi executării și finalizării lucrărilor, la termen și în conformitate cu condițiile de calitate stabilite prin contractul de construire, precum și pentru a utiliza sumele din conturile de avans și de credit ale reclamantei deschise la I. în vederea recuperării cheltuielilor avansate de ANL pentru deschiderea amplasamentului și executarea lucrărilor, precum și a cheltuielilor necesare pe parcursul execuției și a celorlalte costuri cuprinse în prețul locuinței.

Potrivit contractului de antrepriză generală, ANL putea emite ordinul de începere a lucrărilor, avea dreptul de a păstra și gestiona garanția pentru bună execuție a lucrărilor și putea încasa penalitățile de întârziere de 0,15%/zi din valoarea contractului.

Recurenta-reclamantă a mai arătat că art. 14 din contractul de mandat prevedea că părțile sunt răspunzătoare de daunele-interese ce ar putea decurge din nerespectarea prevederilor contractuale.

Sub acest aspect, s-a învederat că în cadrul obligației de urmărire a executării și finalizării lucrărilor, pârâta ANL a fost lipsită de diligență, întrucât aceasta era îndreptățită să pretindă în numele beneficiarului, potrivit art. 64 din contractului de antrepriză generală penalități de la constructor în valoare procentuală de 0,15% pe zi de întârziere din valoarea contractului, până la îndeplinirea efectivă a obligațiilor asumate.

S-a susținut că această sumă de bani nu putea fi cerută direct de beneficiar deoarece, prin complexul contractual creat, beneficiarul putea doar să se adreseze Agenției Naționale pentru Locuințe cu privire la neregularitățile ivite pe parcursul derulării contractelor, iar pârâta ANL avea obligația de a lua măsurile ce se impuneau față de antreprenorul general. Prin urmare, penalitățile de întârziere se încasau de către ANL pentru beneficiari, deoarece ANL gestiona garanția de bună execuție, având responsabilitatea rezilierii contractului de antrepriză generală.

Prin urmare, recurenta-reclamantă a subliniat că, potrivit art. 14 din contractul de mandat, pârâta ANL este răspunzătoare de daunele-interese ce ar putea decurge din nerespectarea prevederilor contractuale, astfel cum dispun prevederile art. 1540 alin. (1) C. civ.

Recurenta-reclamantă a arătat că pârâta Agenția Națională pentru Locuințe nu și-a executat mandatul cu diligența unui bun administrator, ceea ce a determinat prejudicierea sa prin întârzierea finalizării lucrărilor de construire, fiind astfel răspunzătoare pentru daunele-interese cuvenite reclamantei, potrivit contractului de mandat.

În consecință, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea parțială a deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, pentru a analiza răspunderea civilă contractuale a pârâtei Agenția Națională pentru Locuințe, astfel cum s-a solicitat prin completarea la acțiune.

Prin recursul formulat, pârâtele SC D. SRL și H. SA (fostă C. SA) au solicitat admiterea căii extraordinare de atac astfel cum a fost formulată, cu consecința modificării deciziei atacate, în sensul admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune.

La data de 30 ianuarie 2017, recurenta-reclamantă A. a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului promovat de recurentele-pârâte D. SRL și H. SA.

De asemenea, au formulat întâmpinări și intimații-pârâți Municipiul București prin Primar General și Ministerul Dezvoltării Regionale, Administrației Publice și Fondurilor Europene, prin care au solicitat respingerea recursului recurentei-reclamante. Cu privire la recursul declarat de recurentele-pârâte, s-a susținut că acesta nu afectează în niciun mod poziția procesuală a Ministerului Dezvoltării Regionale, Administrației Publice și Fondurilor Europene.

La data de 8 februarie 2018 a depus întâmpinare și intimata-pârâtă Agenția Națională pentru Locuințe, prin care a solicitat respingerea ca nefondate a recursurilor promovate în cauză de recurenta-reclamantă și de recurentele-pârâte.

În esență, intimata-pârâtă Agenția Națională pentru Locuințe a susținut că mandatul primit de la reclamantă în virtutea căruia o reprezintă în relația cu constructorul presupune doar urmărirea executării și finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic și autorizației de construire, la termen și în conformitate cu condițiile de calitate stabilite prin contractul de construire.

În acest sens, s-a învederat că ANL nu a stat în pasivitate, împrejurare care rezultă din înscrisurile aflate la dosar, reprezentând diligențele efectuate de pârâtă către toate părțile semnatare ale convenției și către toți factorii implicați în derularea proiectului.

Intimata-pârâtă Agenția Națională pentru Locuințe a mai subliniat că susținerile recurentei-reclamante dovedesc faptul că nu au fost înțelese raporturile juridice dintre părți, aplicând raționamente greșite și atribuindu-i calități eronate și nedovedite prin niciun înscris, astfel încât să-i poată fi antrenată răspunderea contractuală.

Prin cererea formulată și înregistrată la data 15 februarie 2017 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2011, intimata-pârâtă SC E. SA - prin consorțiul de administratori judiciari format din J. și K. a solicitat instanței să dispună suspendarea judecării cauzei, în temeiul dispozițiilor art. 75 din Legea nr. 85/2014, motivat de faptul că prin încheierea din 4 iunie 2015 pronunțată de Tribunalul București, secția a VII-a civilă, în dosarul nr. x/2015, s-a dispus deschiderea procedurii insolvenței împotriva societății SC E. SA

Prin încheierea din 6 iunie 2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a dispus suspendarea judecării recursurilor declarate de reclamanta A. și de pârâții SC D. SRL și H. SA împotriva deciziei civile nr. 447 din 11 martie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în temeiul dispozițiilor art. 75 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență.

La data de 6 martie 2019, E. SA a formulat cerere de încetare a acțiunii judiciare.

Prin încheierea din 14 mai 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a dispus încetarea recursurilor față de E. SA, în temeiul art. 75 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014.

Recurenta-reclamantă A. a formulat cerere de renunțare la judecarea cererii de chemare în judecată față de pârâții Consiliul Județean Ilfov, Județul Ilfov, Municipiul București prin Primar General, Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, Orașul Voluntari prin Primar, Sectorul 1 București prin Primar, L. SA, SC D. SRL și H. SA, depunând în acest sens la dosar declarație autentificată prin încheierea nr. 1035 din 30 mai 2019 de către BNP M.

Analizând recursul prin prisma criticilor formulate se vor reține următoarele:

Cu titlu preliminar, Înalta Curte, având în vedere precizările recurentei-reclamante formulate la termenul din 4 iunie 2019, va reține că motivele de recurs vizează nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva răspunderii contractuale a pârâtei Agenția Națională pentru Locuințe.

În consecință, se constată că prima instanță a fost învestită la data de 7 iulie 2011 cu o cerere de chemare în judecată prin care reclamanta A. a solicitat obligarea pârâților Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului, Agenția Națională pentru Locuințe, Consiliul Local al Sectorului 1 București, Sectorul 1 București, Consiliul Județean Ilfov, Județul Ilfov, Orașul Voluntari prin Primar, Consiliul Local Voluntari prin Primar, Municipiul București prin Primar General, Consiliul General al Municipiului București, SC B. SA, SC C., SC D. S.R.L. și SC E. SA, în solidar, la plata despăgubirilor, având în vedere prejudiciul rezultat din imposibilitatea folosirii imobilului.

La data de 29 august 2013 reclamanta a formulat o completare a cererii de chemare în judecată, prin care a solicitat, în subsidiar, obligarea pârâtelor în solidar la plata daunelor-interese din data de 20 martie 2008 și până în prezent, în cuantum total de 391.169,51 euro, în situația în care instanța de judecată va reține răspunderea civilă contractuală a pârâtelor, acesta fiind temeiul juridic subsidiar invocat de către reclamantă.

Contextul general în care a fost promovată acțiunea a fost determinat de următoarele:

Cu privire la starea de fapt, instanțele de fond au reținut că la data de 18 mai 2004 reclamanta a încheiat cu pârâta Agenția Națională pentru Locuințe (ANL), contractul de mandat nr. HC-0413 prin care ANL se obliga față de mandant, în scopul construirii în ansamblul Henri Coandă a unei locuințe la cheie "să-l reprezinte în relațiile cu Proiectantul și Antreprenorul General în vederea urmăririi executării și finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic și autorizației de construire - obținută de mandatar, la termen și în conformitate cu condițiile de calitate stabilite prin contractul de construire".

Ulterior, s-a încheiat Contractul de construire autentificat sub nr. x din 21 iulie 2004 cu antreprenorul general, ce fusese ales de către ANL și care se angajase în prealabil, în cadrul contractului de antrepriză generală nr. 4841/17.05.2004 încheiat cu ANL. Potrivit acestui din urmă contract se prevede la art. 19 alin. (3) că ANL și antreprenorul general vor efectua toate demersurile necesare, la forurile abilitate, în vederea asigurării infrastructurii și utilităților.

Astfel cum a reținut instanța de apel, între ANL și diferite autorități publice s-a încheiat convenția MM nr. 1909 din 6 mai 2004, cu scopul participării împreună la realizarea ansamblului de locuințe Henri Coandă aflat pe teritoriul Municipiului București și al comunei Voluntari pentru edificarea utilităților necesare: apă, canalizare, comunicații, energie electrică, rețele de gaze, drumuri de acces, iluminat public, dotări urbane etc.

S-a mai reținut că pârâta ANL avea obligația de a organiza și asigura realizarea investiției privind edificarea tuturor utilităților necesare, fiind în acest sens conducătorul lucrărilor din ansamblul Henri Coandă, potrivit art. 4 din Convenția nr. 1909. Totodată, ANL avea obligația de a efectua toate demersurile necesare, la forurile abilitate, în vederea asigurării infrastructurii și utilităților, conform art. 19 din contractul de antrepriză generală.

Din convențiile menționate și în care pârâta ANL figurează ca parte, rezultă obligația acesteia de a asigura realizarea obiectivelor de investiții din cadrul programului "locuințe pentru tineri".

Totodată, prin Legea nr. 152/1998 privind înființarea Agenției Naționale pentru Locuințe s-a stabilit la art. 1 "(1) Pentru dezvoltarea construcției de locuințe la nivel național se înființează Agenția Națională pentru Locuințe, denumită prescurtat ANL, sub autoritatea Ministerului Dezvoltării Regionale și Turismului.

(2) ANL este instituție de interes public cu personalitate juridică, de coordonare a unor surse de finanțare în domeniul construcției de locuințe, având autonomie financiară".

Potrivit art. 14 din Hotărârea nr. 620 din 27 iunie 2001 pentru aprobarea Regulamentului de organizare și funcționare a Agenției Naționale pentru Locuințe, "(1) Conducerea ANL se realizează prin Consiliul de administrație ca organ executiv și prin Consiliul național de coordonare al ANL ca organ consultativ", iar (2) "Consiliul național de coordonare al ANL este organ consultativ, "compus din 17 membri, desemnați potrivit legii și numiți prin hotărâre a Guvernului" conform art. 15 "(1) Consiliul național de coordonare al ANL se reunește cel puțin o dată pe trimestru și ori de câte ori este necesar, la convocarea președintelui acestuia, și își desfășoară activitatea în baza regulamentului propriu de organizare și funcționare aprobat de acesta", iar "(2) La cererea președintelui sau cel puțin a unei treimi din numărul membrilor săi ori la solicitarea motivată a Consiliului de administrație al ANL. Consiliul național de coordonare al ANL se poate întruni în ședințe extraordinare ori de câte ori este necesar".

În temeiul contractului de mandat încheiat cu reclamanta la data de 18 mai 2004, ANL a fost împuternicită să urmărească executarea și finalizarea lucrărilor de construire a unei locuințe formată din 5 camere de locuit și dependințe, având o suprafață construită desfășurată de 356,67 mp și teren aferent locuinței de 400 m.p. în conformitate cu proiectul tehnic și autorizația de construire, la termen și în conformitate cu condițiile de calitate convenite. Prin dispozițiile art. 14, părțile au convenit că sunt răspunzătoare de daunele-interese ce ar putea decurge din nerespectarea clauzelor contractului menționat.

La art. 13 din contractul de mandat s-a prevăzut că, în cazul în care antreprenorul general este în imposibilitate de a finaliza lucrările din cauze imputabile lui, mandatarul va asigura terminarea lucrărilor cu alt antreprenor general, valabilitatea mandatului încetând doar la recepția finală a locuinței, potrivit art. 15 din contract.

Prin urmare, mandatarul este ținut de îndeplinirea întocmai și corespunzătoare a obligațiilor stabilite prin mandat și răspunde exclusiv pentru modul în care și-a îndeplinit mandatul, în conformitate cu dispozițiile art. 1539 C. civ. și ale art. 381 Codul comercial.

În recurs, recurenta-reclamantă a criticat decizia instanței de apel din perspectiva neanalizării răspunderii civile contractuale a ANL, în conformitate cu art. 14 din contractul de mandat și a art. 64 din contractul de antrepriză generală, recurenta susținând că este vorba de o răspundere proprie a Agenției Naționale pentru Locuințe derivată din aceste articole.

În acest sens, Înalta Curte constată că prin completarea acțiunii depusă de reclamantă la tribunal, la data de 29 august 2013, se solicită, în subsidiar, răspunderea civilă contractuală a pârâtei Agenția Națională pentru Locuințe în temeiul Convenției nr. 1909/2004 prin care s-a obligat să asigure contractarea și realizarea locuințelor finanțate prin credit ipotecar, contractului de mandat încheiat cu beneficiarii nr. HC-0413 din 18 mai 2004, contractului de antrepriză generală încheiat cu antreprenorul general și în baza Legii nr. 152/1998.

Astfel, recurenta-reclamantă a solicitat, în subsidiar, antrenarea răspunderii civile contractuale, învederându-se că Agenția Națională pentru Locuințe răspunde în temeiul art. 14 din contractul de mandat și a art. 64 din contractul de antrepriză generală, subliniindu-se că pârâta ANL are o răspundere proprie derivată din aceste articole.

De altfel, și în cadrul motivelor de apel, recurenta-reclamantă a criticat hotărârea primei instanțe în privința modului de soluționare a capătului de cerere referitor la plata daunelor-interese de către pârâta ANL, solicitate în temeiul art. 14 din contractul de mandat.

În decizia recurată, instanța de apel a reținut că în cauză nu există o solidaritate între pârâți și că nu a fost cerută antrenarea răspunderii distincte a Agenției Naționale pentru Locuințe, reclamanta solicitând ca această parte să fie răspunzătoare solidar pentru același prejudiciu cauzat de nepredarea locuinței.

Înalta Curte constată fondată această critică a recurentei-reclamante, având în vedere că prin completarea la acțiune depusă la tribunal la data de 29 august 2013, reclamanta a indicat exact care sunt motivele pentru care apreciază că pârâta Agenția Națională pentru Locuințe este răspunzătoare pentru prejudiciul creat, această critică fiind reiterată și în apel. Astfel, s-a invocat că, potrivit art. 14 din contractul de mandat, Agenția Națională pentru Locuințe este răspunzătoare pentru daunele-interese ce ar putea decurge din nerespectarea prevederilor contractuale.

În cadrul obligației de urmărire a executării și finalizării lucrărilor, pârâta ANL era îndreptățită să pretindă în numele beneficiarului, potrivit art. 64 din contractului de antrepriză generală, penalități de la constructor în valoare procentuală de 0,15% pe zi de întârziere, din valoarea contractului, până la îndeplinirea efectivă a obligațiilor asumate.

De asemenea, prin criticile formulate în apel reclamanta a invocat nelegalitatea sentinței din perspectiva analizării răspunderii contractuale a pârâtei ANL în conformitate cu obligațiile asumate prin contractul de mandat.

Prin urmare, se impune analizarea, în rejudecare, a condițiilor răspunderii contractuale a pârâtei ANL cu privire la calificarea contractului de mandat și obligațiile mandatarului care decurg din acesta.

În analizarea condițiilor răspunderii contractuale se va stabili în ce constă fapta ilicită, cadrul contractual, obligațiile ce reveneau părților, acțiunile sau inacțiunile imputate în concret pârâtei ANL, dacă pârâta și-a îndeplinit obligațiile asumate contractual.

De asemenea, se va stabili dacă ANL este în culpă în raport cu obligațiile asumate prin Convenția MM nr. 1909/2004, la art. 2 lit. b), în sensul de a asigura realizarea obiectivelor de investiții din cadrul programului "locuințe pentru tineri, destinate închirierii", de cele derivând din contractul de mandat, referitoare la obligația de a urmări finalizarea imobilului reclamantei, precum și din contractul de antrepriză generală încheiat de ANL cu constructorul, conform căruia părțile vor efectua demersurile necesare la forurile abilitate în vederea asigurării infrastructurii și utilităților.

Dispozițiile art. 5 din Legea nr. 152/1998 și anexa 13 la Normele metodologice de aplicare a acestei legi, introdusă prin art. I pct. 38 din H.G. nr. 592/2006, cât și convenția încheiată între toate instituțiile implicate (Convenția nr. MM 1909 din 6 mai 2004) i-au conferit pârâtei ANL prerogative clare în vederea atingerii scopului final - realizarea ansamblului de locuințe. Instanța de rejudecare va determina, în raport cu aceste dispoziții legale și contractuale dacă ANL a rămas sau nu în pasivitate, dacă a încălcat sau nu principiul bunei-administrări, ori a vătămat, prin conduita sa, dreptul reclamantei de a se bucura de toate prerogativele pe care i le conferă dreptul de proprietate asupra locuinței.

În ceea ce privește prejudiciul, potrivit contractului de mandat "părțile sunt obligate să respecte clauzele prezentului contract, fiind răspunzătoare de daune-interese ce ar putea decurge din nerespectarea acestora".

Reclamanta a evaluat prejudiciul la valoarea despăgubirilor, având în vedere prejudiciul rezultat din imposibilitatea de folosință a imobilului, prin raportare la clauza penală stipulată la art. 64 alin. (1) și (2) din contractul de antrepriză, conform căruia:

"(1) Dacă terminarea obiectivului este întârziată din vina Antreprenorului General peste data convenită prin graficul de realizare, acesta va plăti ANL - pentru beneficiarii locuințelor, penalizări în valoare procentuală de 0,15% pe zi de întârziere, din valoarea contractului, până la îndeplinirea efectivă a obligațiilor asumate prin contract.

(2) Penalizarea devine operantă în momentul în care partea în culpă a intrat în întârziere".

Prin urmare, în baza contractului de mandat recurenta a solicitat daune-interese sub forma despăgubirilor pentru lipsa de folosință, ca urmare a neîndeplinirii de către mandatar a obligațiilor izvorând din contract, iar doar ca modalitate de cuantificare a acestora s-au invocat prevederile contractului de antrepriză.

Evaluarea prejudiciului încercat de reclamantă, precum și legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu se vor realiza, de asemenea, de instanță în rejudecare, în cadrul stabilirii și a celorlalte elemente ale răspunderii civile contractuale, prin administrarea tuturor probelor necesare, utile și concludente.

În rezumat, Înalta Curte, prin cele mai sus reținute, a răspuns criticilor recurentei întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. referitoare la calitatea de mandatar al ANL, condițiile răspunderii contractuale a acesteia corespunzător pretențiilor afirmate pentru perioada 30 august 2013 și până la zi, astfel cum rezultă din art. 14 din contractul de mandat, raportat la interpretarea art. 64 din contractul de antrepriză și cuantificarea prejudiciului, prin considerente comune, găsindu-le fondate, stabilind, în esență, că mandatarul este cel care răspunde față de mandant pentru modul în care a executat mandatul primit.

Pornind de la această dezlegare, în rejudecare se va analiza cererea în pretenții bănești îndreptată împotriva pârâtei Agenția Națională pentru Locuințe corespunzător efectuării cercetării judecătorești, potrivit îndrumărilor din prezenta decizie, prin stabilirea corectă a stării de fapt și aplicarea dispozițiilor legale incidente.

Prin urmare, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 și 312 alin. (3) C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamanta A. împotriva Deciziei civile nr. 447 din 11 martie 2016 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, pe care o va casa în parte și va dispune trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, cu privire la atragerea răspunderii contractuale a pârâtei Agenția Națională pentru Locuințe, corespunzător pretențiilor afirmate pentru perioada 30 august 2013 și până la zi, având în vedere că nu a fost cercetat fondul cauzei sub acest aspect.

Recurenta-reclamantă A. a formulat cerere de renunțare la judecarea cererii de chemare în judecată față de pârâții Consiliul Județean Ilfov, Județul Ilfov, Municipiul București prin Primar General, Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, Orașul Voluntari prin Primar, Sectorul 1 București prin Primar, L. SA, SC D. SRL și H. SA, depunând în acest sens la dosar declarație autentificată prin Încheierea nr. 1035 din 30 mai 2019 de către BNP M.

Examinând cererea formulată de către recurenta-reclamantă A., Înalta Curte reține că, potrivit dispozițiilor art. 246 C. proc. civ., renunțarea la judecată poate avea loc în tot cuprinsul judecății, în fața primei instanțe sau a instanței de apel ori a celei de recurs, fie verbal, fie prin cerere scrisă.

În speță, manifestarea de voință a recurentei A., în sensul de a renunța la judecarea cererii de chemare în judecată față de pârâții Consiliul Județean Ilfov, Județul Ilfov, Municipiul București prin Primar General, Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, Orașul Voluntari prin Primar, Sectorul 1 București prin Primar, L. SA, SC D. SRL și H. SA reprezintă un act de dispoziție al acesteia, care îndeplinește cerințele prevăzute de prevederile art. 246 C. proc. civ., astfel că Înalta Curte va lua act de poziția procesuală exprimată de recurenta-reclamantă.

În consecință, se va anula în parte a Decizia civilă nr. 447 din 11 martie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă și Sentința civilă nr. 1471 din 26 martie 2015 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, în limitele renunțării la judecată, menținându-se dispoziția din sentința apelată, cu privire la respingerea cererilor de chemare în garanție formulată de Sectorul 1 al Municipiului București și de Consiliul Local al Sectorului 1 al Municipiului București.

În ceea ce privește recursul declarat de pârâtele SC D. SRL și H. SA (fostă C. SA) împotriva deciziei civile nr. 447 din 11 martie 2016 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, văzând și poziția procesuală a acestor părți în sensul că solicită a se lua act de renunțarea la judecată formulată de recurenta-reclamantă, arătând că, în aceste condiții, recursul este lipsit de interes și rezervându-și dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată, Înalta Curte, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul formulat de aceste pârâte.

Cu privire la solicitarea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimatului-pârât Orașul Voluntari prin Primar prin cererea depusă la dosar la data de 31 mai 2019, Înalta Curte urmează să o admită, conform art. 274 alin. (1) C. proc. civ., având în vedere că au fost dovedite cheltuielile de judecată, prin depunerea la dosar a înscrisurilor justificative. În consecință, Înalta Curte va obliga recurenta-reclamantă A. să achite intimatului-pârât Orașul Voluntari pri0n Primar suma de 1.000 de RON cheltuieli de judecată, conform facturii fiscale nr. x din 7 aprilie 2017 și a extrasului de cont care atestă plata acestei sume, aflate la dosarul de recurs, vol. 3.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 447 din 11 martie 2016 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, pe care o casează în parte și dispune trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, cu privire la atragerea răspunderii contractuale a pârâtei Agenția Națională pentru Locuințe, corespunzător pretențiilor afirmate pentru perioada 30 august 2013 și până la zi.

Ia act de renunțarea reclamantei A. la judecarea cererii de chemare în judecată față de pârâții Consiliul Județean Ilfov, Județul Ilfov, Municipiul București prin Primar General, Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, Orașul Voluntari prin Primar, Sectorul 1 București prin Primar, L. SA, SC D. SRL și H. SA și, în consecință:

Anulează în parte Decizia civilă nr. 447 din 11 martie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă și Sentința civilă nr. 1471 din 26 martie 2015 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, în limitele renunțării la judecată.

Menține dispoziția din Sentința civilă nr. 1471 din 26 martie 2015 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, cu privire la respingerea cererilor de chemare în garanție formulată de Sectorul 1 al Municipiului București și de Consiliul Local al Sectorului 1 al Municipiului București.

Respinge recursul declarat de pârâtele SC D. SRL și H. SA (fostă C. SA) împotriva aceleiași decizii.

Obligă recurenta-reclamantă A. să achite intimatului-pârât Orașul Voluntari prin Primar suma de 1.000 de RON cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 iunie 2019.

Procesat de GGC - LM