ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1898/2021

Ședința publică din data de 29 septembrie 2021

Asupra cererii de revizuire de față, din actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 7 iulie 2011 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/2011, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâții Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului, Agenția Națională pentru Locuințe, Consiliul Local al Sectorului 1 București, Sectorul 1 București, Consiliul Județean Ilfov, Județul Ilfov, Orașul Voluntari prin Primar, Consiliul Local Voluntari prin Primar, Municipiul București prin Primarul General, Consiliul General al Municipiului București, S.C. Enel Distribuție Muntenia S.A., S.C. B., S.C. C. S.R.L. și S.C. Antrepriză Construcții Montaj nr. 4 București S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, pârâtele să răspundă, în solidar, pentru neexecutarea utilităților la imobilul reclamantei din cartierul Henri Coandă și să acorde reclamantei despăgubiri pentru ultimele 35 de luni anterioare notificărilor la conciliere trimise prin executorul judecătoresc D. și recepționate de entități în luna martie 2011, în care imobilul nu a putut fi utilizat, având în vedere prejudiciul rezultat din imposibilitatea folosirii acestuia cauzată de nerealizarea utilităților în ansamblul Henri Coandă, estimând cuantumul acestor pretenții la suma de 133.000 euro, adică echivalentul a 558.600 RON, despăgubiri pentru prejudiciul ulterior datei notificării la conciliere având în vedere fiecare lună până la predarea locuinței la cheie, cu toate utilitățile necesare, despăgubiri pentru investițiile pe care le-a realizat cu asigurarea diferitelor utilități în ansamblul de locuințe - îmbunătățirea drumurilor, rețele electrice, apă etc., cu scopul ameliorării lipsurilor datorate neexecutării obligațiilor de către entități; cu cheltuieli de judecată.

La 29 august 2013 reclamanta a formulat o completare a cererii de chemare în judecată, prin care a solicitat, obligarea pârâților, în solidar, la plata daunelor-interese începând cu 20 martie 2008 și până în prezent, în cuantum total de 391.169,51 euro, reprezentând echivalentul a 196,96 euro/zi de întârziere, în situația în care instanța de judecată va reține răspunderea civilă contractuală a pârâților, acesta fiind temeiul juridic subsidiar invocat de către reclamantă.

Prin sentința civilă nr. 1471 din 26 martie 2015, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis, în parte, excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile formulate prin cererea introductivă prin care s-a solicitat, în temeiul răspunderii civile delictuale și, în subsidiar, în temeiul răspunderii civile contractuale, contravaloarea dreptului de folosință pentru perioada 20 martie 2008 - 6 iulie 2008; a admis în parte excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile formulate prin cererea modificatoare prin care s-a solicitat obligarea pârâților la plata penalităților de întârziere pentru perioada 20 martie 2008 - 28 august 2010; a respins, în rest, excepția prescripției ca neîntemeiată; a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu Consiliul Local al Sectorului 1 București, ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsită de capacitate procesuală de folosință; totodată, a respins ca fiind prescrisă cererea de obligare a celorlalți pârâți, respectiv Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, Agenția Națională pentru Locuințe, Sectorul 1 București, Consiliul Județean Ilfov, Județul Ilfov, Orașul Voluntari, Consiliul Local Voluntari, Municipiul București prin Primar General, Consiliul General al Municipiului București, S.C. Enel Distribuție Muntenia S.A., S.C. B., S.C. C. S.R.L. și S.C. Antrepriza de Construcții Montaj nr. 4 București S.A., la plata despăgubirii constând în contravaloarea dreptului de folosință pentru perioada 20 martie 2008 - 6 iunie 2008; s-a respins, ca prescrisă, cererea de obligare a celorlalți pârâți la plata penalităților de întârziere pentru perioada 20 martie 2008 - 28 august 2010.

Prin aceeași sentință s-a admis, în parte, cererea modificatoare formulată de reclamanta A. prin care a solicitat acordarea penalităților de întârziere și obligarea pârâtei S.C. Antrepriza de Construcții Montaj nr. 4 București S.A. la plata către reclamantă a penalităților de întârziere de 0,15% pe zi, calculate prin raportare la echivalentul în RON a sumei de 131.309 euro, pentru perioada 29 iunie 2010 - 29 iunie 2013; s-au respins, în rest, pretențiile reclamantei ca neîntemeiate și cererile de chemare în garanție formulate de Sectorul 1 al Municipiului București și de Consiliul Local al Sectorului 1 al Municipiului București, în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului București, ca rămase fără obiect; pârâta S.C. Antrepriza de Construcții Montaj nr. 4 București S.A. a fost obligată la plata sumei de 7.254,91 RON reprezentând cheltuieli de judecată către reclamantă.

Prin încheierea din 4 iunie 2015, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte cererea de îndreptare a erorilor materiale, în sensul că perioada pentru care S.C. Antrepriza de Construcții Montaj nr. 4 București S.A. a fost obligată la plata penalităților de întârziere este 29 august 2010 - 29 august 2013, iar penalitățile de întârziere acordate vor fi calculate prin echivalentul în RON la cursul BNR din ziua plății a sumei de 131.309 euro, reținându-se, totodată, că prenumele corect al reclamantei este A..

Împotriva sentinței civile nr. 1471 din 26 martie 2015, astfel cum a fost îndreptată, au formulat apel reclamanta A. și pârâtele C. S.R.L., B. și ACM 4 București S.A.

Prin decizia civilă nr. 447 din 11 martie 2016, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a anulat, ca netimbrat, apelul declarat de S.C. Antrepriza de Constructii Montaj nr. 4 București S.A. și a respins ca nefondate apelurile declarate de reclamanta A. și de pârâtele S.C. B., S.C. C. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 1471 din 26 martie 2015 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, iar ajutorul public încuviințat apelantei-reclamante a rămas în sarcina statului.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta A. și pârâtele S.C. C. S.R.L. și B..

Prin cererea formulată și înregistrată la 15 februarie 2017 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2011, intimata-pârâtă S.C. Antrepriza de Construcții Montaj nr. 4 București S.A. prin consorțiul de administratori judiciari format din E. și F. S.P.R.L. a solicitat instanței să dispună suspendarea judecării cauzei, în temeiul dispozițiilor art. 75 din Legea nr. 85/2014, motivat de faptul că prin încheierea din 4 iunie 2015, pronunțată de Tribunalul București, secția a VII-a civilă, în dosarul nr. x/2015, s-a dispus deschiderea procedurii insolvenței împotriva societății Antrepriza de Construcții Montaj nr. 4 București S.A.

Prin încheierea din 6 iunie 2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a dispus suspendarea judecării recursurilor declarate de reclamanta A. și de pârâții S.C. C. S.R.L. și B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 447 din 11 martie 2016, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în temeiul dispozițiilor art. 75 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență.

La 6 martie 2019, Antrepriză Construcții Montaj nr. 4 București S.A. a formulat cerere de încetare a acțiunii judiciare.

Prin încheierea din 14 mai 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a dispus încetarea judecării recursurilor față de Antrepriză Construcții Montaj nr. 4 București S.A., în temeiul art. 75 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014.

Recurenta-reclamantă A. a formulat cerere de renunțare la judecarea cererii de chemare în judecată față de pârâții Consiliul Județean Ilfov, Județul Ilfov, Municipiul București prin Primar General, Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, Orașul Voluntari prin Primar, Sectorul 1 București prin Primar, E-Distribuție Muntenia S.A., S.C. C. S.R.L. și B. S.A., depunând în acest sens la dosar declarație autentificată prin încheierea nr. 1035 din 30 mai 2019 de către BNP G..

Prin decizia nr. 1208 din 6 iunie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 447 din 11 martie 2016 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă, care a fost casată în parte și s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, cu privire la atragerea răspunderii contractuale a pârâtei Agenția Națională pentru Locuințe, corespunzător pretențiilor afirmate pentru perioada 30 august 2013 și până la zi; a luat act de renunțarea reclamantei A. la judecarea cererii de chemare în judecată față de pârâții Consiliul Județean Ilfov, Județul Ilfov, Municipiul București prin Primar General, Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, Orașul Voluntari prin Primar, Sectorul 1 București prin Primar, E-Distribuție Muntenia S.A., S.C. C. S.R.L. și B. S.A. A anulat în parte decizia civilă nr. 447 din 11 martie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă și sentința civilă nr. 1471 din 26 martie 2015 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, în limitele renunțării la judecată. A menținut dispoziția din sentința civilă nr. 1471 din 26 martie 2015, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, cu privire la respingerea cererilor de chemare în garanție formulate de Sectorul 1 al Municipiului București și de Consiliul Local al Sectorului 1 al Municipiului București.

Prin aceeași decizie, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a respins recursul declarat de pârâtele S.C. C. S.R.L. și B. împotriva aceleiași decizii; recurenta-reclamantă A. a fost obligată să achite intimatului-pârât Orașul Voluntari prin Primar suma de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această decizie, instanța supremă a reținut, în esență, următoarele:

Cu titlu preliminar, Înalta Curte, având în vedere precizările recurentei-reclamante formulate la termenul de la 4 iunie 2019, a reținut că motivele de recurs vizează nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva răspunderii contractuale a pârâtei Agenția Națională pentru Locuințe.

Înalta Curte a constatat fondate criticile recurentei-reclamante, având în vedere că prin completarea la acțiune depusă la tribunal la 29 august 2013, reclamanta a indicat exact care sunt motivele pentru care apreciază că pârâta Agenția Națională pentru Locuințe este răspunzătoare pentru prejudiciul creat, această critică fiind reiterată și în apel. Astfel, s-a invocat că potrivit art. 14 din contractul de mandat nr. HC-0413 din 18 mai 2004, Agenția Națională pentru Locuințe este răspunzătoare pentru daunele-interese ce ar putea decurge din nerespectarea prevederilor contractuale. S-a reținut că în cadrul obligației de urmărire a executării și finalizării lucrărilor, pârâta Agenția Națională pentru Locuințe era îndreptățită să pretindă în numele beneficiarului, potrivit art. 64 din contractului de antrepriză generală, penalități de la constructor în valoare procentuală de 0,15% pe zi de întârziere din valoarea contractului, până la îndeplinirea efectivă a obligațiilor asumate.

Prin urmare, a apreciat instanța supremă, se impunea analizarea, în rejudecare, a condițiilor răspunderii contractuale a pârâtei Agenția Națională pentru Locuințe cu privire la calificarea contractului de mandat și obligațiile mandatarului care decurg din acesta, iar în analizarea condițiilor răspunderii contractuale urma a se stabili în ce constă fapta ilicită, cadrul contractual, obligațiile ce reveneau părților, acțiunile sau inacțiunile imputate în concret pârâtei, dacă pârâta și-a îndeplinit obligațiile asumate contractual. De asemenea, urma a se stabili dacă Agenția Națională pentru Locuințe este în culpă în raport cu obligațiile asumate la art. 2 lit. b) din Convenția MM nr. 1909/2004, în sensul de a asigura realizarea obiectivelor de investiții din cadrul programului "locuințe pentru tineri, destinate închirierii", de cele derivând din contractul de mandat, referitoare la obligația de a urmări finalizarea imobilului reclamantei, precum și din contractul de antrepriză generală încheiat cu constructorul, conform căruia părțile vor efectua demersurile necesare la forurile abilitate în vederea asigurării infrastructurii și utilităților.

Înalta Curte a reținut că instanță de rejudecare urma să evalueze prejudiciul încercat de reclamantă, precum și legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu și în cadrul stabilirii și a celorlalte elemente ale răspunderii civile contractuale, prin administrarea tuturor probelor necesare, utile și concludente.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă sub nr. x/2011*.

Prin decizia civilă nr. 1627 din 15 octombrie 2019, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a admis apelul formulat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 1471 din 26 martie 2015 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu pârâtă Agenția Națională pentru Locuințe; sentința atacată a fost schimbată, în parte, în sensul că s-a admis cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională pentru Locuințe, având ca obiect plata penalităților de întârziere de 0,15% pe zi de întârziere; pârâta Agenția Națională pentru Locuințe a fost obligată să plătească reclamantei suma de 196,96 Euro, în echivalent RON la data plății pentru fiecare zi de întârziere, pentru perioada 29 august 2010-29 august 2013; s-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta A. și pârâta Agenția Națională pentru Locuințe.

Prin decizia nr. 780 din 30 martie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis recursurile declarate de reclamanta A. și de pârâta Agenția Națională pentru Locuințe împotriva deciziei civile nr. 1627 din 15 octombrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Pentru a pronunța această decizie, instanța supremă a reținut, în esență, următoarele:

Contrar celor dispuse chiar prin dispozitivul deciziei de casare pronunțate de instanța supremă în primul ciclu procesual, în sensul că instanței de rejudecare i s-a pus în vedere prin dispozitivul care se completează cu considerentele acesteia, ca limitele rejudecării să vizeze exclusiv pretențiile afirmate de reclamantă pentru perioada 30 august 2013 până la zi, instanța de apel, în rejudecare, s-a pronunțat cu privire la pretențiile pentru perioada anterioară acestei date, aspecte care nu fuseseră stabilite cu caracter obligatoriu de către instanța de recurs, dimpotrivă, acestea se bucurau de autoritatea de lucru judecat, în condițiile în care recursul reclamantei, care a și fost admis, a vizat perioada de după 30 august 2013, iar casarea parțială s-a dispus doar cu privire la pretențiile afirmate pentru perioada de după 30 august 2013, raportat doar la pârâta Agenția Națională pentru Locuințe, iar nu și pentru perioada anterioară.

Înalta Curte a mai reținut că prin decizia de casare nr. 1208 din 6 iunie 2019, instanța de recurs a dat o dezlegare a unei probleme de drept constând în limitele rejudecării apelului reclamantei, impunând prin chiar dispozitivul deciziei de casare, instanței de apel, să rejudece apelul reclamantei în ceea ce privește pretențiile acesteia privind daunele interese pentru perioada ulterioară datei de 30 august 2013.

Instanța supremă a apreciat că recursul declarat de pârâta Agenția Națională pentru Locuințe este întemeiat doar în ceea ce privește nemotivarea corespunzătoare a deciziei din apel, sub aspectul atragerii răspunderii contractuale a pârâtei Agenția Națională pentru locuințe, preluând automat, fără o analiză concretă a aspectelor invocate de părți cu privire la aceasta, aspectele de fapt reținute ca atare de către secția de contencios administrativ a instanței supreme, prin decizia nr. 5197 din 25 aprilie 2013.

Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă sub nr. x/2021, Agenția Națională pentru Locuințe a solicitat revizuirea deciziei nr. 780 din 30 martie 2021.

Motivele invocate de revizuentă sunt, în esență, următoarele:

Autoarea căii de atac susține că prin admiterea recursului declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 1627 din 15 octombrie 2019, Înalta Curte a încălcat dispozițiile art. 129 alin. (3) și ale art. 322 pct. 3 C. proc. civ. din 1865, precum și principiul disponibilității întrucât a reținut că în recurs A. a solicitat obligarea pârâtei la plata despăgubirilor în cuantum de 196,96 euro/zi pentru perioada începând cu 30 august 2013 până la zi. Revizuenta arată că din cererea completatoare a cererii de chemare în judecată depusă la 2 septembrie 2013 și din motivele de apel rezultă că reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata de daune interese din martie 2008 și până la data completării cererii de chemare în judecată, respectiv până la 29 august 2013. Apreciază că este incident cazul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 2 C. proc. civ. din 1865 și că sintagma "lucru cerut" în sensul acestor dispoziții se referă la cererile care au fixat cadrul litigiului și nu la alte pretenții care nu au fost solicitate în fond sau în apel.

Revizuenta arată că prin decizia nr. 780 din 30 martie 2021 au fost încălcate dispozițiile art. 129 alin. final din același cod și că instanța de recurs s-a pronunțat cu privire la un prejudiciu viitor și nu a ținut cont de faptul că imobilul este finalizat și racordat la rețeaua de alimentare cu energie electrică.

Revizuenta și-a întemeiat cererea pe prevederile art. 322 pct. 2 C. proc. civ. din 1865.

Intimata A. a depus întâmpinare prin care a invocat excepția inadmisibilității cererii de revizuire, iar în subsidiar a solicitat respingerea acesteia.

Examinând cu prioritate admisibilitatea cererii de revizuire, în conformitate cu dispozițiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ. din 1865, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Art. 322 alin. (1) C. proc. civ. din 1865 prevede că pot fi atacate cu revizuire hotărârile rămase definitive în apel sau prin neapelare, precum și hotărârile date de o instanță de recurs atunci când se evocă fondul, pentru motivele prevăzute expres și limitativ la pct. 1-10 din același articol.

Textul de lege anterior evocat stabilește condițiile de admisibilitate ale revizuirii, indicând hotărârile care pot face obiectul acestei căi extraordinare de atac de retractare.

În privința hotărârilor date de o instanță de recurs este instituită condiția de admisibilitate a revizuirii, constând în evocarea fondului, care implică fie stabilirea unei alte situații juridice decât cea reținută în fazele procesuale anterioare, fie aplicarea altor dispoziții legale la situația de fapt stabilită de instanțele devolutive.

În oricare din aceste ipoteze, evocarea fondului presupune ca instanța de recurs să fi dat o altă dezlegare raportului juridic dedus judecății decât cea care fusese dată de instanța inferioară.

Așadar, nu pot forma obiectul revizuirii hotărârile prin care calea de atac nu a fost soluționată prin evocarea fondului.

Pornind de la aceste considerații, instanța supremă constată că prin decizia nr. 780 din 30 martie 2021, ce face obiectul cererii de revizuire, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis recursurile declarate de reclamanta A. și de pârâta Agenția Națională pentru Locuințe împotriva deciziei civile nr. 1627 din 15 octombrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Potrivit dispozițiilor art. 315 alin. (3) C. proc. civ. din 1865, după casare instanța de fond va judeca din nou, ținând seama de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată. Rezultă astfel că decizia prin care s-a casat cu trimitere hotărârea recurată nu se circumscrie hotărârilor care evocă fondul, nefiind îndeplinită cerința de admisibilitate impusă de art. 322 C. proc. civ. de la 1865.

În sistemul nostru de drept mijloacele procesuale de atac a hotărârilor judecătorești, exercitarea acestora și efectele căilor de atac sunt guvernate de principiul legalității căilor de atac, regulă ce are și valoare de principiu constituțional, care semnifică instituirea prin lege a căilor de atac și exercitarea lor în condițiile legii, potrivit cu natura și scopul lor și într-o anumită ordine. Prin urmare, în afară de căile de atac prevăzute de lege, nu se pot folosi alte mijloace procedurale în scopul de a se obține reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătorești.

Pentru aceste motive, văzând și dispozițiile art. 322 pct. 2 și art. 326 C. proc. civ. din 1865, raportat la art. 137 din același cod, Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge ca inadmisibilă cererea de revizuire formulată de revizuenta Agenția Națională pentru Locuințe împotriva deciziei nr. 780 din 30 martie 2021, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2011.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca inadmisibilă cererea de revizuire formulată de revizuenta AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE împotriva deciziei nr. 780 din 30 martie 2021, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2011.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 29 septembrie 2021.