ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2543/2021

Ședința publică din data de 24 noiembrie 2021

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 06.07.2011 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/2011, reclamantul A. a chemat în judecată pârâții Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, Agenția Națională pentru Locuințe, Consiliul Local al Sectorului 1, prin Primar, Sectorul 1 București, prin Primar, Consiliul Județean Ilfov, prin Președintele Consiliului Județean, Județul Ilfov, prin Președintele Consiliului Județean, Orașul Voluntari prin Primar, Consiliul Local Voluntari, Municipiul București prin Primar General, Consiliul General al Municipiului București, S.C. Enel Energie Distribuție Muntenia S.A., S.C. B. S.A., S.C. C. S.R.L., S.C. D. S.A. și S.C. Comcontractor S.R.L., solicitând instanței obligarea pârâtelor, în solidar, la plata sumei de 105.000 Euro, 3.000 Euro/lună despăgubiri pentru ultimele 35 de luni anterioare notificărilor la conciliere trimise prin executor judecătoresc în luna martie 2011 în care imobilul nu a putut fi utilizat, precum și la plata de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat ulterior datei notificării la conciliere, având în vedere fiecare lună până la predarea locuinței la cheie, cu toate utilitățile necesare, urmând ca acest cuantum să fie stabilit la momentul efectivei predări prin înmulțirea lunilor care vor trece de la 11.03.2011 până la predare și suma de 3.500 euro, adică echivalentul a 14.700 RON. De asemenea, a solicitat obligarea pârâtelor la cheltuieli de judecată.

La data de 13.02.2012, reclamantul A. a depus o cerere prin care a arătat că acțiunea a fost întemeiată pe principiul răspunderii civile delictuale având ca temei de drept art. 998-999 C. civ. de la 1864 și, în subsidiar, pe principiul răspunderii contractuale. A invocat cele două forme de răspundere în mod alternativ, nu cumulativ, în principal răspundere civilă delictuală și, doar în subsidiar, răspundere civilă contractuală numai în situația în care se va respinge primul capăt de cerere.

Prin încheierea din 22.02.2012, s-a admis excepția lipsei dovezii calității de reprezentant a pârâtelor Orașul Voluntari și Consiliul Local Voluntari, s-a respins excepția lipsei dovezii calității de reprezentant a pârâților Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului, Agenția Națională pentru Locuințe, Consiliul Local al sectorului 1, Sectorul 1 al municipiului București, Municipiul București și s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Consiliului Local al Sectorului 1, Orașului Voluntari, Consiliului Local Voluntari, Consiliului General al Municipiului București, S.C. C. S.R.L. și S.C. B. S.A.

La data de 17.01.2014, pârâtele Sectorul 1 al Municipiului București și Consiliul Local al Sectorului 1 București au formulat cerere de chemare în garanție împotriva pârâtei Consiliul General al Municipiului București, pentru ca, în cazul în care instanța va obliga pârâtele la plata către reclamantul A. de daune-interese din 20 martie 2008 și până în prezent, în cuantum de 343.542,5 Euro, reprezentând echivalentul a 167,5 euro/zi de întârziere, Consiliul General al Municipiului București să fie obligat la suportarea acestor cheltuieli.

Prin încheierea din 22.02.2014, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a Județului Ilfov, iar ulterior, la 16.05.2014, a fost respinsă ca neîntemeiată excepția prescrierii dreptului material la acțiune, admisă excepția lipsei capacității procesuale de folosință a Consiliului Județean Ilfov, fiind unite cu fondul excepția lipsei capacității procesuale pasive și active și calificată excepția inadmisibilității acțiunii ca apărare de fond.

Prin sentința civilă nr. 1053 din 03.03.2015, astfel cum a fost îndreptată, Tribunalul București a respins excepțiile invocate, a admis acțiunea reclamantului, obligând pârâtele în solidar la plata sumei de 68.649 Euro, în RON la data plății, reprezentând prejudiciul stabilit conform expertizei, pentru perioada martie 2008 - octombrie 2014, precum și la plata sumei de 858 Euro lunar, în RON, reprezentând chirie lunară medie, începând cu luna noiembrie 2014 până la predarea efectivă a locuinței la cheie. Totodată, a obligat aceleași pârâte la plata sumei de 14.683,96 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către reclamant. Tribunalul a dispus respingerea, ca neîntemeiată, a acțiunii față de pârâtele Sector 1 București, Consiliul Local Sector 1, S.C. Comcontractor S.R.L. și S.C. D. S.A. și, în consecință, a respins și cererea de chemare în garanție a Consiliului General al Municipiului București.

Împotriva acestei sentințe și a încheierilor premergătoare de soluționare a excepțiilor invocate în cauză au declarat apel pârâtele AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE, MINISTERUL DEZVOLTĂRII REGIONALE ȘI ADMINISTRAȚIEI PUBLICE, ORAȘUL VOLUNTARI prin PRIMAR, CONSILIUL LOCAL AL ORAȘULUI VOLUNTARI, MUNICIPIUL BUCUREȘTI, ENEL ENERGIE DISTRIBUȚIE MUNTENIA S.A., B. S.A. ȘI C. S.R.L.

Pârâta AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE a criticat sentința pentru nemotivare și pentru greșita reținere a situației de fapt.

Prin decizia civilă nr. 112 din 22 ianuarie 2018, Curtea de apel București, secția a VI-a civilă a hotărât următoarele:

- a admis excepția inadmisibilității apelului incident formulat de pârâtul JUDEȚUL ILFOV, respingând în consecință apelul declarat împotriva încheierii de ședință din 28.02.2014;

- a admis excepția lipsei de interes a apelului principal formulat de apelantul-pârât MUNICIPIUL BUCUREȘTI împotriva încheierii de ședință din 28.02.2014, respingând apelul ca lipsit de interes;

- a admis apelurile principale formulate împotriva încheierii de ședință din 16.05.2014 și a sentinței civile nr. 1053 din 03.03.2015 de pârâții S.C. E. S.A. (fostă B.) și S.C. C. S.R.L., MINISTERUL DEZVOLTĂRII REGIONALE, ADMINISTRAȚIEI PUBLICE ȘI FONDURILOR EUROPENE, ORAȘUL VOLUNTARI, CONSILIUL LOCAL AL ORAȘULUI VOLUNTARI, AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE, S.C. E-DISTRIBUȚIE MUNTENIA S.A. (fostă S.C. ENEL DISTRIBUȚIE MUNTENIA S.A.), MUNICIPIUL BUCUREȘTI;

- a schimbat, în parte, încheierea de ședință din 16.05.2014 și sentința civilă nr. 1053 din 03.03.2015, în sensul că:

- a admis excepția lipsei calității procesuale active în ce privește capătul de cerere, astfel cum a fost precizat și completat, întemeiat pe răspunderea civilă contractuală prin raportare la Convenția MM1909 din 06.05.2014 și a respins acest capăt ca fiind formulat de o persoană fără calitate procesuală activă;

- a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune în ce privește capătul de cerere, astfel cum a fost precizat și completat, întemeiat pe răspunderea civilă contractuală prin raportare la contractul de mandat x din 06.05.2004 și a respins acest capăt de cerere ca fiind prescris;

- a respins, în rest, cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată și completată, întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, ca nefondată;

- a menținut, în rest, dispozițiile încheierii apelate;

- a menținut sentința apelată în ce privește soluția de respingere a cererii de chemare în judecată față de pârâtele Consiliul Local al Sectorului 1 București, Comcontractor S.R.L. și D. S.A. și în ce privește soluția de respingere a cererii de chemare în garanție.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs intimatul-reclamant A., solicitând casarea tuturor încheierilor de ședință și a celor de respingere a cererilor de recuzare; casarea deciziei de apel, reținerea cauzei spre rejudecare și respingerea apelurilor declarate în cauză cu menținerea sentinței de fond; să se ia act de renunțarea la dreptul dedus judecății față de pârâtele C. S.R.L și E. S.A. și, în consecință menținerea încheierii din data de 16.05.2014, pronunțată de instanța de fond ca urmare a lipsei de obiect a apelului acestor pârâte; în subsidiar, a solicitat ca în măsura în care nu se va reține răspunderea civilă delictuală, să se rețină răspunderea civilă contractuală a pârâtei ANL, cu consecința obligării acesteia la plata daunelor pentru lipsa de folosință a locuinței.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la 06.07.2018, sub nr. x/2018.

Prin Decizia nr. 5143 din 29.11.2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 112 din 22 ianuarie 2018, a casat în parte decizia recurată, în ceea ce privește soluția privind excepția prescripției dreptului la acțiunea în răspunderea civilă contractuală întemeiată pe contractul de mandat HCO369 din 06.05.2004, a trimis cauza spre rejudecare instanței de apel și a menținut, în rest, dispozițiile deciziei recurate.

Instanța de recurs a reținut nelegalitatea deciziei de apel sub aspectul soluției de admitere a excepției prescripției dreptului material la acțiune al reclamantului pentru capătul de cerere vizând răspunderea contractuală în raport cu pârâta ANL.

Având în vedere că acesta a fost singurul motiv reținut pentru admiterea recursului, s-a dispus ca, în rejudecare, cadrul procesual să fie restrâns, în sensul ca părți să rămână reclamantul A. și pârâta Agenția Națională Pentru Locuințe; de asemenea, rejudecarea vizează doar capătul de cerere referitor la răspunderea contractuală întemeiată pe contractul de mandat HCO369 din 06.05.2004, urmare a aprecierii în recurs a nelegalității soluției asupra prescripției date de instanța de apel acestui capăt de cerere.

De asemenea, au fost menținute restul dispozițiilor deciziei recurate, criticile reclamantului cu privire la acestea fiind apreciate ca nefondate.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, spre rejudecare, la 09 mai 2019, sub nr. x/2018.

Prin decizia civilă nr. 1470 din 2 octombrie 2019, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE împotriva sentinței civile nr. 1053 din 03.03.2015, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2011, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A.; a schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul respingerii capătului de cerere, astfel cum a fost completat și precizat, întemeiat pe răspunderea contractuală prin raportare la contractul de mandat x din 06.05.2004, ca neîntemeiat.

Împotriva deciziei civile nr. 1470 din 2 octombrie 2019, dar și a încheierilor premergătoare din 14 mai 2019 și 17 iulie 2019, a declarat recurs reclamantul A., solicitând, în principal, în baza art. 304 pct. 1 C. proc. civ. de la 1865, casarea hotărârilor atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, deoarece nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale; în subsidiar, în baza art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. de la 1865, casarea în tot a deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare, în vederea antrenării răspunderii civile contractuale a ANL pentru lipsirea reclamantului de folosința locuinței și obligarea ANL la plata despăgubirilor pe acest temei.

Prin decizia civilă nr. 95/21.01.2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2018 a fost respins ca inadmisibil recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva încheierii din 14 mai 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2018. A fost respins ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva încheierii din 17 iulie 2019 în dosarul nr. x/2018. A fost admis recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 1470 din 2 octombrie 2019, decizia recurată a fost casată și trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Înalta Curte a reținut că instanța de apel a calificat greșit obligațiile A.N.L. ca fiind de diligență, iar nu de rezultat. Prin urmare, pârâta A.N.L. avea la îndemână, potrivit legii, mijloacele necesare pentru aducerea la îndeplinire a obligațiilor asumate prin contractul de mandat HC0369 din 14.05.2004, încheiat cu reclamantul, precum și obligația asigurării corelării programelor de investiții în viabilizarea terenurilor, cu programele de investiții în construcția de locuințe.

Totodată, instanța supremă a reținut că în cauză contractul de mandat nu a fost încheiat exclusiv pentru ca mandatarul A.N.L. să încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama mandantului, fiind în realitate un act juridic complex, prin care reclamantul a împuternicit A.N.L. să îl reprezinte în relațiile cu proiectantul și cu antreprenorul general în vederea urmăririi executării și finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic și autorizației de construire, precum și pentru a utiliza sumele din conturile de avans și de credit ale reclamantului în vederea recuperării cheltuielilor avansate de A.N.L. pentru deschiderea amplasamentului și executarea lucrărilor, a cheltuielilor necesare pe parcursul execuției, precum și a celorlalte costuri cuprinse în prețul locuinței.

Instanța de recurs a constatat că interpretarea dată de instanța de apel obligațiilor A.N.L., ignoră caracterul complex și interdependent al relațiilor contractuale stabilite în scopul realizării proiectului Henri Coandă, precum și faptul că, față de mențiunea din preambulul contractului cu privire la cadrul legal în care a fost încheiat, contractul se completează cu normele legale incidente (Legea nr. 152/1998 și Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 962/2001, cu modificările ulterioare). Această interpretare greșită a naturii obligațiilor A.N.L. a avut drept consecință o analiză eronată și incompletă a condițiilor răspunderii civile contractuale, specifică unei obligații de diligență, iar nu unor obligații de rezultat, așa cum s-ar fi impus.

Prin decizia de casare s-a reținut, de asemenea, și faptul că instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 1084 din C. civ. de la 1864, pretinzând reclamantului să facă proba posibilității reale și efective de a ceda contra cost folosința imobilului pe toată perioada în litigiu.

Contrar concluziei instanței de apel, Înalta Curte a reținut că recurentul-reclamant a fost lipsit de prerogativele conferite de dreptul de proprietate, respectiv de atributul folosinței locuinței. Evaluarea acestui prejudiciu prin raportare la nivelul mediu al chiriei practicate pentru un imobil dintr-un cartier similar este singura posibilă, din moment ce locuința nu a fost finalizată și nu a fost predată beneficiarului în termenul convenit. Or, a pretinde acestuia din urmă să dovedească posibilitatea reală și efectivă de a închiria un imobil nefinalizat este în mod evident o probă imposibilă.

Nu în ultimul rând, s-a remarcat că, deși instanța de apel recunoaște că lipsa de folosință a locuinței este consecința și a lipsei utilităților și străzilor din cartier, a considerat în mod greșit că pârâta A.N.L. nu avea nicio obligație sub acest aspect.

Față de considerentele expuse anterior, Înalta Curte a admis recursul declarat de recurentul-reclamant A., a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Cu ocazia rejudecării, în conformitate cu dispozițiile art. 315 C. proc. civ. 1865, instanța de apel avea obligația să analizeze condițiile răspunderii civile contractuale, în acord cu problemele de drept dezlegate prin decizia de casare, pe baza examinării efective a probelor necesare și utile soluționării cauzei.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 19.03.2021, sub nr. x/2018*.

Prin decizia civilă nr. 868 din 19 mai 2021 Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins ca nefondat apelul formulat de apelanta-pârâtă A.N.L. în contradictoriu cu intimatul-reclamant A..

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut, în esență, următoarele:

În ceea ce privește tipul de răspundere aplicabil A.N.L. în relația cu reclamantul, se constată că, prin decizia civilă nr. 5143/29.11.2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a stabilit, cu putere de lucru judecat că răspunderea A.N.L. este întemeiată pe contractul de mandat x/06.05.2004, acțiunea reclamantului fiind astfel, întemeiată, pe răspundere civilă contractuală.

Totodată, instanța de apel a arătat că potrivit considerentelor deciziei civile nr. 95/21.01.2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2018, obligația asumată de către A.N.L. în calitate de mandatar este una de rezultat, iar nu de diligență, precum și faptul că obligațiile asumate de către apelantă, în calitate de dezvoltator și coordonator al proiectului imobiliar, presupun executarea și finalizarea lucrărilor pe două componente: de construire propriu zisă a locuințelor și de viabilizare a terenurilor din punct de vedere al infrastructurii și utilităților, în termenul asumat prin contractul de construire.

De asemenea, Curtea a reținut că raportat la îndeplinirea condițiilor privind răspunderea civilă contractuală, prin aceeași decizie de casare, s-a statuat asupra îndeplinirii în sarcina apelantei atât a faptei ilicite, cât și asupra vinovăției exclusive a acesteia, din atitudinea acesteia de pasivitate, care l-a lipsit pe reclamant de exercitarea prerogativelor dreptului de proprietate, fiind conturată și legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu.

Astfel, Curtea a arătat că instanța supremă a reținut, evocând prevederile art. 1200 pct. 4, ale art. 1201 și ale art. 1202 din C. civ. de la 1864, faptul că nicio susținere și nicio dovadă nu mai pot fi primite peste cele statuate cu putere de lucru judecat prin decizia nr. 5197/25.04.2013, pronunțată în dosarul nr. x/2011 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, cu atât mai puțin din partea pârâtei A.N.L., parte în sus-menționata decizie, care îi este opozabilă și pe care este obligată să o respecte și să o aducă la îndeplinire

Mai reține instanța de apel că din examinarea considerentelor deciziei civile nr. 5197/25.04.2013 pronunțată în dosarul nr. x/2011, instanța supremă a reținut că se impun cu forța și evidența puterii de lucru judecat toate elementele răspunderii civile, instanța de contencios administrativ stabilind fără echivoc că A.N.L. a manifestat o atitudine de pasivitate, în sensul că nu a uzat în mod nejustificat de prerogativele legale și convenționale de care dispunea pentru a se realiza ansamblul de locuințe (ceea ce conturează fapta ilicită și vinovăția) și că prin această pasivitate l-a lipsit pe reclamant de prerogativele dreptului de proprietate.

În ceea ce privește prejudiciul, Curtea a constatat că, în speța dedusă judecății, acesta este reprezentat de imposibilitatea folosirii imobilului contractat de către reclamant. Față de aspectele reținute cu putere de lucru judecat în deciziile sus-menționate, lipsa de folosință este imputabilă pârâtei ANL. Potrivit raportului de expertiză efectuat în fața primei instanțe, prejudiciul a fost evaluat la suma de 68.649 euro pentru perioada martie 2008- octombrie 2014, respectiv la valoarea de 858 euro lunar, reprezentând chirie lunară medie, suma urmând a fi plătită până la predarea efectivă, la cheie, a locuinței. Reclamantul a solicitat, în temeiul art. 14 din convenție, repararea prejudiciului material compus din lipsa de folosință a locuinței echivalentă cu chiria practicată pe piața liberă, respectiv beneficiul nerealizat ("lucrum cessans"), în conformitate cu prevederile art. 1084 C. civ. de la 1864.

De asemenea, raportat la susținerile apelantei privind îmbogățirea fără justă cauză a intimatului reclamant, Curtea a constatat că nu are incidență asupra existenței sau evaluării prejudiciului solicitat în prezenta cauză ca urmare a lipsei continue de folosință a imobilului existența altor litigii între părțile din prezenta cauză, în ipotezele prevăzute de art. 244 C. proc. civ., părțile având posibilitatea de a solicita suspendarea cauzei. Sub alt aspect, față de statuările instanței supreme în deciziile sus menționate,Curtea a constatat că apelanta nu a făcut dovada recepției finale a imobilului, respectiv a finalizării utilităților, în condițiile în care această probă îi incumbă în condițiile art. 1169 C. civ.

În ceea ce privește prejudiciul viitor, Curtea a reținut că apelanta ANL nu are critici asupra acestui aspect.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta Agenția Națională pentru Locuințe, solicitând în principal, admiterea căii de atac formulate și modificarea hotărârii recurate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, în principal ca prescrisă, iar în subsidiar ca neîntemeiată și în subsidiar, admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare. Recurenta-pârâtă a solicitat și suspendarea executării deciziei civile nr. 868 din 19 mai 2021, conform prevederilor art. 300 alin. (2) și (3) C. proc. civ. din 1865.

Motivele de recurs invocate sunt, în esență, următoarele:

Recurenta-pârâtă susține că instanța de apel nu prezintă propria motivare, ci reia considerentele deciziei nr. 95/2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, încălcând astfel art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În opinia recurentei, instanța de apel nu a efectuat o judecată efectivă a cauzei, nu a existat nicio analiză a situației de fapt, a probelor administrate, a susținerilor părților și a aplicării normelor de drept incidente.

În continuare, recurenta-pârâtă susține, în temeiul motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., că instanța de apel a interpretat în mod greșit actul juridic dedus judecății și a atribuit ANL o obligație de rezultat, ignorând astfel întregul probatoriu administrat în cauză.

Totodată, recurenta susține că prin art. 1 al contractului de mandat se conferă ANL atribuții de reprezentare a beneficiarilor în relația cu constructorul, în vederea urmăririi executării și finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform condițiilor stabilite prin contractul de construire, sens în care noțiunea de urmărire presupune acțiuni de diligență și nu de rezultat.

Prin motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta invocă încălcarea principiului înscris în art. 969 alin. (1) C. civ., potrivit căruia convențiile legal încheiate au putere de lege între părțile contractante.

Recurenta susține și critici cu privire la prejudiciul viitor, arătând că hotărârea recurată este dată fără temei legal deoarece doctrina a statuat că certitudinea prejudiciului este fundamentală. De asemenea arată că deși instanța de apel a reținut ca ANL nu a formulat critici sub acest aspect, acestea existau în cuprinsul motivelor de apel.

Recurenta, în continuare, menționează mai multe decizii din cauze similare, redând pasaje din considerentele acestora cu privire la inexistența unui prejudiciu pentru viitor în sarcina ANL, concluzionând că prejudiciul este cert dacă existența sa este sigură.

Recurenta-pârâtă și-a întemeiat cererea de recurs pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. din 1865.

Intimatul-reclamant A. a depus întâmpinare prin care a invocat excepția netimbrării recursului, excepția nulității, iar pe fond a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

Prin încheierea din 15 septembrie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a amânat judecarea cauzei la 3 noiembrie 2021 pentru a se soluționa cererea de reexaminare a taxei judiciare de timbru formulată de recurenta-pârâtă.

Prin încheierea din 16 septembrie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a respins cererea formulată de recurenta-pârâtă privind reexaminarea taxei judiciare de timbru.

Prin încheierea de ședință din 29 septembrie 2021 pronunțată în dosarul nr. x/2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a respins cererea de suspendare formulată de Agenția Națională pentru Locuințe pentru neplata cauțiunii.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Înalta Curte constată că din cererea de recurs se desprind critici de nelegalitate care pot fi încadrate în motivul de casare prevăzut la art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., casarea se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori motive străine de natura pricinii.

Din dispozițiile legale menționate, rezultă că viciile motivării unei hotărâri pot fi încadrate în trei categorii, și anume, lipsa motivării, motivarea inexactă și motivarea insuficientă.

Motivarea trebuie să fie clară, precisă și necontradictorie, aceste cerințe înlăturând arbitrariul și făcând posibil controlul judiciar.

Din considerentele deciziei recurate rezultă că aceasta satisface cerințele prevăzute de dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. în considerentele acesteia regăsindu-se motivele de fapt și de drept care au determinat formarea convingerii instanței.

Decizia recurată cuprinde în motivare argumentele care au format convingerea instanței cu privire la soluția pronunțată, aceste argumente sunt prezentate într-o manieră concisă și clară, raportându-se în mod necesar pe de o parte, la decizia de casare și susținerile părților, iar pe de altă parte la prevederile legale aplicabile raportului juridic dedus judecății.

În aceste condiții, împrejurarea că instanța de apel a structurat susținerile părților și îndrumările deciziei de casare în funcție de efectele produse de problemele de drept vizate nu echivalează cu nemotivarea hotărârii.

Recurenta-pârâtă critică decizia instanței de apel pe aspectul interpretării eronate a actului juridic dedus judecății, atribuindu-se în mod greșit acesteia o obligație de rezultat, având în vedere că prin art. 1 al contractului de mandat se conferă ANL atribuții de reprezentare a beneficiarilor în relația cu constructorul, în vederea urmăririi executării și finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform condițiilor stabilite prin contractul de construire, sens în care noțiunea de urmărire presupune acțiuni de diligență și nu de rezultat.

Totodată, recurenta invocă încălcarea principiului înscris în art. 969 alin. (1) C. civ., potrivit căruia convențiile legal încheiate au putere de lege între părțile contractante, critici care sunt subsumate motivelor de casare reglementate de dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., respectiv interpretarea greșită de către instanța de apel a actului juridic dedus judecății, schimbarea naturii și înțelesului acestuia și încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Argumentele prin care se susține că instanța de apel a reținut în mod greșit că obligațiile în sarcina ANL sunt de diligență și nu de rezultat, ignorând astfel întregul probatoriu administrat în cauză, nu justifică admiterea căii de atac formulate.

Instanța supremă reține că prin decizia nr. 95/2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, această chestiune a fost dezlegată în mod definitiv și a intrat în puterea lucrului judecat, instanța de recurs reținând prin cea de-a doua decizie de casare că obligația asumată de către A.N.L. în calitate de mandatar este una de rezultat, iar nu de diligență, precum și faptul că obligațiile asumate de către ANL, în calitate de dezvoltator și coordonator al proiectului imobiliar, presupun executarea și finalizarea lucrărilor pe două componente: de construire propriu zisă a locuințelor și de viabilizare a terenurilor din punct de vedere al infrastructurii și utilităților, în termenul asumat prin contractul de construire. Totodată, prin decizia civilă nr. 95/21.01.2020 s-a reținut cu putere de lucru judecat faptul că reclamantul a fost lipsit de prerogativele conferite de dreptul de proprietate, respectiv de atributul folosinței locuinței. Evaluarea acestui prejudiciu prin raportare la nivelul mediu al chiriei practicate pentru un imobil dintr-un cartier similar este singura posibilă, din moment ce locuința nu a fost finalizată și nu a fost predată beneficiarului în termenul convenit.

Instanța supremă constată că, față de faptul că nu s-a făcut dovada că recurenta-pârâtă și-ar fi îndeplinit obligația de finalizare a locuinței, inclusiv de realizare a lucrărilor de utilități, subzistă obligația de predare a bunului în sarcina recurentei-pârâte și că prejudiciul pretins de intimatul-reclamant este unul actual, astfel cum în mod corect a reținut instanța de apel.

Nerespectarea obligației recurentei-pârâte de predare a locuinței este o faptă ilicită prejudiciabilă cu caracter continuu care a provocat un prejudiciu care se produce în același mod, astfel încât acesta are dreptul de a solicita despăgubiri, fiind lipsit de prerogativele conferite de dreptul de proprietate.

Înalta Curte va înlătura și criticile formulate pe fondul cererii de recurs prin care se susține că recurenta-pârâtă nu are obligația de a realiza utilitățile imobilului în discuție, deoarece în scopul finalizării proiectului Henri Coandă au fost încheiate mai multe contracte: contractul de mandat, contractul de antrepriză, contractul de construire și Convenția MM nr. 1909 din 6 mai 2004, convenții ce sunt indisolubil legate între ele, completându-se unele cu altele.

Contractul de mandat a fost perfectat în baza prevederilor Legii nr. 152/1998 prin care Agenția Națională pentru Locuințe a fost abilitată să încheie contracte cu autoritățile administrației publice locale.

În temeiul contractului de mandat încheiat cu intimatul-reclamant, recurenta-pârâtă a fost împuternicită să urmărească execuția și finalizarea lucrărilor de construire a unei locuințe, părțile contractante convenind că sunt răspunzătoare de daunele interese ce ar putea decurge din nerespectarea clauzelor contractului menționat.

În acest context legal și convențional, recurenta-pârâtă era ținută, în calitate de mandatar, să îndeplinească întocmai și corespunzător obligațiile asumate prin contractul de mandat și să răspundă exclusiv pentru modul în care și-a îndeplinit mandatul, în conformitate cu dispozițiile art. 1539 C. civ. din 1864.

Așadar, Înalta Curte apreciază că în mod legal instanța de apel a reținut că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile contractuale.

Actele juridice deduse judecății au fost corect interpretate, ținându-se seama de intenția părților și de conținutul clauzelor contractuale din care rezultă modalitatea de estimare a prejudiciului.

Criticile recurentei-pârâte referitoare la probatoriul administrat în cauză cu referire la înscrisurile depuse reprezentând diligențele întreprinse pe lângă constructor și autoritățile locale, reprezintă aspecte de netemeinicie, a căror analiză excedează cazurilor de nelegalitate înscrise strict și limitativ în art. 304 C. proc. civ., situându-se în afara competențelor instanței de recurs.

Nu pot fi reținute nici argumentele prin care recurenta-pârâtă aduce critici cu privire la prejudiciul viitor, acestea fiind invocate omisso medio, nefăcând obiectul susținerilor părților sau ale verificărilor realizate de instanța de apel.

Întrucât aceste critici nu au fost supuse dezbaterilor și unei dezlegări proprii a instanței de apel, acestea nu pot fi analizate direct în calea de atac a recursului.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. din 1865, Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recursul declarat de recurenta-pârâtă Agenția Națională Pentru Locuințe împotriva deciziei civile nr. 868 din 19 mai 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE împotriva deciziei civile nr. 868 din 19 mai 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 24 noiembrie 2021.