ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 95/2020

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 95/2020 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2020)

Ședința publică din data de 21 ianuarie 2020

Deliberând, constată următoarele:

I. Judecata în primă instanță

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 06.07.2011 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/2011, reclamantul A. a chemat în judecată pârâții Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, Agenția Națională pentru Locuințe, Consiliul Local al Sectorului 1, Sectorul 1 București, Consiliul Județean Ilfov, Județul Ilfov, Orașul Voluntari prin Primar, Consiliul Local Voluntari, Municipiul București prin Primar General, Consiliul General al Municipiului București, S.C. Enel Energie Distribuție Muntenia S.A., S.C. B. România S.A., S.C. Distrigaz Sud Rețele S.R.L., S.C. C. S.A. și S.C. D. S.R.L., solicitând instanței obligarea pârâtelor, în solidar, la plata sumei de 105.000 Euro, 3.000 Euro/lună despăgubiri pentru ultimele 35 de luni anterioare notificărilor la conciliere trimise prin executor judecătoresc în luna martie 2011 în care imobilul nu a putut fi utilizat, precum și la plata de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat ulterior datei notificării la conciliere, având în vedere fiecare lună până la predarea locuinței la cheie, cu toate utilitățile necesare, urmând ca acest cuantum să fie stabilit la momentul efectivei predări prin înmulțirea lunilor care vor trece de la 11.03.2011 până la predare și suma de 3.500 euro, adică echivalentul a 14.700 RON. De asemenea, a solicitat obligarea pârâtelor la cheltuieli de judecată.

La data de 13.02.2012, reclamantul A. a depus o cerere prin care a arătat că acțiunea a fost întemeiată pe principiul răspunderii civile delictuale având ca temei de drept art. 998-999 C. civ. de la 1864 și, în subsidiar, pe principiul răspunderii contractuale. A invocat cele două forme de răspundere în mod alternativ, nu cumulativ, în principal răspundere civilă delictuală și, doar în subsidiar, răspundere civilă contractuală numai în situația în care se va respinge primul capăt de cerere.

Prin încheierea din 22.02.2012, s-a admis excepția lipsei dovezii calității de reprezentant a pârâtelor Orașul Voluntari și Consiliul Local Voluntari, s-a respins excepția lipsei dovezii calității de reprezentant a pârâților Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului, Agenția Națională pentru Locuințe, Consiliul Local al sectorului 1, Sectorul 1 al municipiului București, Municipiul București și s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Consiliului Local al Sectorului 1, Orașului Voluntari, Consiliului Local Voluntari, Consiliului General al Municipiului București, S.C. Distrigaz Sud Rețele S.R.L. și S.C. B. Romania S.A.

La data de 17.01.2014, pârâtele Sectorul 1 al Municipiului București și Consiliul Local al Sectorului 1 București au formulat cerere de chemare în garanție împotriva pârâtei Consiliul General al Municipiului București, pentru ca, în cazul în care instanța va obliga pârâtele la plata către reclamantul A. de daune-interese din 20 martie 2008 și până în prezent, în cuantum de 343542,5 Euro, reprezentând echivalentul a 167,5 euro/zi de întârziere, Consiliul General al Municipiului București să fie obligat la suportarea acestor cheltuieli.

Prin încheierea din 22.02.2014, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a Județului Ilfov, iar ulterior, la 16.05.2014, a fost respinsă ca neîntemeiată excepția prescrierii dreptului material la acțiune, admisă excepția lipsei capacității procesuale de folosință a Consiliului Județean Ilfov, fiind unite cu fondul excepția lipsei capacității procesuale pasive și active și calificată excepția inadmisibilității acțiunii ca apărare de fond.

Prin sentința civilă nr. 1053 din 03.03.2015, astfel cum a fost îndreptată, Tribunalul București a respins excepțiile invocate, a admis acțiunea reclamantului, obligând pârâtele în solidar la plata sumei de 68.649 Euro, în RON la data plății, reprezentând prejudiciul stabilit conform expertizei, pentru perioada martie 2008 - octombrie 2014, precum și la plata sumei de 858 Euro lunar, în RON, reprezentând chirie lunară medie, începând cu luna noiembrie 2014 până la predarea efectivă a locuinței la cheie. Totodată, a obligat aceleași pârâte la plata sumei de 14.683,96 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către reclamant. Tribunalul a dispus respingerea, ca neîntemeiată, a acțiunii față de pârâtele Sector 1 București, Consiliul Local Sector 1, S.C. D. S.R.L. și S.C. C. S.A. și, în consecință, a respins și cererea de chemare în garanție a Consiliului General al Municipiului București.

În motivarea sentinței, în ce privește răspunderea pârâtei ANL, tribunalul a reținut următoarele:

ANL are calitatea de garant al realizării investiției și are în acest sens o serie de obligații legale, conform Legii nr. 152/1998, H.G. nr. 241/2007, H.G. nr. 592/2006. Această obligație este prevăzută și în anumite contracte, Convenția nr. 1909/2004 încheiată între entitățile pârâte, Convenția nr. 194/09.01.2004 încheiată între ANL și S.C. Electrica S.A. FDEE Muntenia Sud, Convenția încheiată în anul 2003 între Distrigaz Sud S.A. și ANL.

Aceste contracte față de care reclamanții sunt terți reprezintă fapte juridice care însă produc efecte față de aceștia. În toate acestea parte este A.N.L. care a fost înființată în baza Legii nr. 152/1998 și care are drept scop inițierea și dezvoltarea construcțiilor de locuințe. Aceste contracte au fost încheiate de ANL în calitate de investitor, titular de drepturi și obligații în interesul său propriu, de a încasa comisionul prevăzut de 3% din investiție (art. 2 alin. (3) din Legea nr. 152/1998) și în interesul final al beneficiarilor de locuințe.

În temeiul răspunderii civile contractuale, ANL răspunde în temeiul: convenției 1909/2004 prin care s-a obligat să asigure contractarea și realizarea locuințelor finanțate cu credit ipotecar; contractului de mandat încheiat cu beneficiarii nr. HC-0286/11.05.2004; convenției 194/09.01.2004 încheiată cu S.C. Electrica S.A. FDEE Muntenia Sud; convenției 15580/22.12.2003 încheiată între Distrigaz Sud S.A. și A.N.L.; Contractului de antrepriză generală încheiat cu Antreprenorul General prin care se arată la art. 19 alin. (3) că A.N.L. și Antreprenorul General vor efectua toate demersurile necesare, la forurile abilitate, în vederea asigurării infrastructurii și utilităților.

ANL a fost creată în mod expres prin Legea nr. 152/1998 cu un scop clar, de dezvoltare a construcției de locuințe la nivel național (art. 1) fiind o instituție de interes public autorizată să efectueze toate operațiunile imobiliare necesare construirii, finalizării și predării către beneficiari a acestor locuințe construite prin programe proprii.

Față de beneficiarul reclamant, ANL acționează ca dezvoltator imobiliar pentru realizarea acestui cartier, în baza unui program guvernamental, pe care aceasta îl coordonează.

În preambulul fiecăruia dintre contractele încheiate cât și în clauzele acestora se face în mod expres trimitere unele la celelalte, fiecare contract fiind încheiat în temeiul existenței celorlalte două contracte.

Este evident că aceste contracte nu pot funcționa independent unul de altul, fiecare dintre ele făcând trimitere în mod expres la celelalte, scopul încheierii Convenției MM 1909/2004 fiind ca, pentru realizarea acestui ansamblu rezidențial, pârâta ANL să încheie cu pârâtele autorități publice sau distribuitori de energie și gaze contracte prin care să ducă la îndeplinire acest proiect (contracte cadru redactate și impuse, în formă standard, de ANL, în calitatea acesteia de coordonator al proiectului). Ca atare, aceste contracte trebuie analizate în contextul complex generat de acest proiect rezidențial, reprezentând un ansamblu contractual menit să ușureze sarcina beneficiarului și, ca atare, să angajeze răspunderea ANL și a celorlalte pârâte cu care aceasta a încheiat contracte.

Prin prisma acestei interpretări, pârâta ANL nu poate fi privită ca un simplu mandatar, în pofida titulaturii date contractului, prevederile acestuia depășind limitele contractului de mandat, clauzele înscrise impunând obligații proprii ce exced acestui tip de contract, mai ales că pârâta ANL a încheiat contractul de antrepriză generală în nume propriu (ca și toate celelalte convenții) și înainte de încheierea mandatului.

De asemenea, din analiza acestui contract se observă că mandantului i se restrâng în mod expres drepturile în relația sa cu constructorul, persoană terță de contractul intitulat de mandat, prin art. 11 acestuia interzicându-i-se dreptul de a solicita modificări ale proiectului tehnic în baza căruia s-a eliberat autorizația de construire. În continuare, relația cu constructorul este cenzurată prin dispozițiile art. 12, iar alegerea constructorului și schimbarea acestuia nu sunt la dispoziția beneficiarului, ci a ANL-ului.

Rezultă, deci, o disproporție evidentă între obligațiile și drepturile mandantului și mandatarului, fapt care, alături de imposibilitatea revocării unilaterale, conduce la excluderea acestui act, chiar dacă e denumit mandat, din aria contractelor de acest tip (mandat).

Voința reală a părților a fost aceea a încheierii unui contract complex, prin asumarea unei obligații de rezultat și nu doar de diligență, sensul literal al denumirii contractului nefiind relevant; art. 10 din acest contract analizat, cât și ansamblul contractual realizat pentru concretizarea acestui cartier constituie temeiul răspunderii pârâtelor, ANL având atribuția expresă de coordonare a întreg proiectului imobiliar (art. 2 din Legea nr. 152/1998), prin selectarea antreprenorului, a beneficiarilor, precum și prin atragerea resurselor financiare, administrarea acestora ca și a fondurilor beneficiarilor; această pârâtă are, de asemenea, atribuții de supraveghere a lucrărilor, de decontare, de preluare a locuințelor și predare către beneficiari etc., atribuții ce exced contractului de mandat, fiind supuse Legii nr. 152/1998.

Prima instanță a reținut ca dovedită fapta ilicită a pârâtelor care nu au respectat prevederile Convenției MM 1909, nealocând resursele financiare la care s-au obligat pentru executarea și finalizarea proiectului și nici nu au probat îndeplinirea obligațiilor asumate prin acțiuni concrete, la care, de altfel, sunt obligate prin efectul legii.

Prejudiciul rezidă în imposibilitatea folosirii imobilului pentru care reclamantul a încheiat contractul, lipsa de folosință fiind imputabilă pârâtelor și existând într-o evaluare concretă făcută de expertiză; deși și-a executat, întocmai, obligațiile asumate, reclamantul nu poate beneficia de dreptul consemnat în contractul părților, respectiv beneficiul locațiunii.

Această situație s-a creat prin nepredarea, în termenul contractual, a locuinței, legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu fiind dată tocmai de neîndeplinirea cu vinovăție a obligațiilor pârâtelor.

II. Judecata în apel

Împotriva acestei sentințe și a încheierilor premergătoare de soluționare a excepțiilor invocate în cauză au declarat apel pârâtele AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE, MINISTERUL DEZVOLTĂRII REGIONALE ȘI ADMINISTRAȚIEI PUBLICE, ORAȘUL VOLUNTARI prin PRIMAR, CONSILIUL LOCAL AL ORAȘULUI VOLUNTARI, MUNICIPIUL BUCUREȘTI, ENEL ENERGIE DISTRIBUȚIE MUNTENIA S.A., B. ROMÂNIA S.A. ȘI DISTRIGAZ SUD REȚELE S.R.L.

Pârâta AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE a criticat sentința pentru nemotivare și pentru greșita reținere a situației de fapt. Aceeași critică referitoare la greșita reținere a situației de fapt a fost formulată și de pârâta Orașul Voluntari, această parte susținând că singura entitate a cărei răspundere poate fi antrenată este ANL.

MINISTERUL DEZVOLTĂRII REGIONALE ȘI ADMINISTRAȚIEI PUBLICE a criticat sentința din perspectiva greșitei respingeri a excepției lipsei calității procesuale pasive, precum și în ce privește soluția pe fond, apreciind că nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale sau contractuale față de această instituție publică.

ORAȘUL VOLUNTARI prin PRIMAR și CONSILIUL LOCAL AL ORAȘULUI VOLUNTARI au criticat sentința de fond și încheierea premergătoare sub aspectul soluției date excepției lipsei calității procesuale pasive și pentru neîndeplinirea condițiilor atragerii răspunderii civile delictuale sau contractuale. Aceleași critici au fost invocate și de pârâtele ENEL ENERGIE DISTRIBUȚIE MUNTENIA S.A., B. ROMÂNIA S.A. și DISTRIGAZ SUD REȚELE S.R.L..

Toate aceste părți au solicitat fie casarea sentinței de fond și trimiterea cauzei spre rejudecare, fie respingerea acțiunii pentru lipsa de calitate procesuală ori pentru netemeinicie.

Pârâtul JUDEȚUL ILFOV a formulat apel incident la apelul declarat de MUNICIPIUL BUCUREȘTI, criticând considerentele sentinței care rețin calitatea sa procesuală, în condițiile în care prin încheierea din 20.04.2014 fusese admisă excepția lipsei calității sale procesuale pasive.

Prin decizia civilă nr. 112 din 22 ianuarie 2018, Curtea de apel București, secția a VI-a Civilă a hotărât următoarele:

- a admis excepția inadmisibilității apelului incident formulat de pârâtul JUDEȚUL ILFOV, respingând în consecință apelul declarat împotriva încheierii de ședință din 28.02.2014;

- a admis excepția lipsei de interes a apelului principal formulat de apelantul-pârât MUNICIPIUL BUCUREȘTI împotriva încheierii de ședință din 28.02.2014, respingând apelul ca lipsit de interes;

- a admis apelurile principale formulate împotriva încheierii de ședință din 16.05.2014 și a sentinței civile nr. 1053 din 03.03.2015 de pârâții S.C. ENGIE ROMANIA S.A. (fostă B.) și S.C. DISTRIGAZ SUD REȚELE S.R.L., MINISTERUL DEZVOLTĂRII REGIONALE, ADMINISTRAȚIEI PUBLICE ȘI FONDURILOR EUROPENE, ORAȘUL VOLUNTARI, CONSILIUL LOCAL AL ORAȘULUI VOLUNTARI, AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE, S.C. E-DISTRIBUȚIE MUNTENIA S.A. (fostă S.C. ENEL DISTRIBUȚIE MUNTENIA S.A.), MUNICIPIUL BUCUREȘTI;

- a schimbat, în parte, încheierea de ședință din 16.05.2014 și sentința civilă nr. 1053 din 03.03.2015, în sensul că:

- a admis excepția lipsei calității procesuale active în ce privește capătul de cerere, astfel cum a fost precizat și completat, întemeiat pe răspunderea civilă contractuală prin raportare la Convenția MM1909 din 06.05.2014 și a respins acest capăt ca fiind formulat de o persoană fără calitate procesuală activă;

- a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune în ce privește capătul de cerere, astfel cum a fost precizat și completat, întemeiat pe răspunderea civilă contractuală prin raportare la contractul de mandat x din 06.05.2004 și a respins acest capăt de cerere ca fiind prescris;

- a respins, în rest, cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată și completată, întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, ca nefondată;

- a menținut, în rest, dispozițiile încheierii apelate;

- a menținut sentința apelată în ce privește soluția de respingere a cererii de chemare în judecată față de pârâtele Consiliul Local al Sectorului 1 București, D. S.R.L. și C. S.A. și în ce privește soluția de respingere a cererii de chemare în garanție.

III. Primul recurs; decizia de casare

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs intimatul-reclamant A., solicitând casarea tuturor încheierilor de ședință și a celor de respingere a cererilor de recuzare; casarea deciziei de apel, reținerea cauzei spre rejudecare și respingerea apelurilor declarate în cauză cu menținerea sentinței de fond; să se ia act de renunțarea la dreptul dedus judecății față de pârâtele DISTRIGAZ SUD REȚELE S.R.L și ENGIE ROMÂNIA S.A. și, în consecință menținerea încheierii din data de 16.05.2014, pronunțată de instanța de fond ca urmare a lipsei de obiect a apelului acestor pârâte; în subsidiar, a solicitat ca în măsura în care nu se va reține răspunderea civilă delictuală, să se rețină răspunderea civilă contractuală a pârâtei ANL, cu consecința obligării acesteia la plata daunelor pentru lipsa de folosință a locuinței.

Prin decizia nr. 5143 din 29.11.2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 112 din 22 ianuarie 2018, a casat în parte decizia recurată, în ceea ce privește soluția privind excepția prescripției dreptului la acțiunea în răspunderea civilă contractuală întemeiată pe contractul de mandat x din 06.05.2004, a trimis cauza spre rejudecare instanței de apel și a menținut, în rest, dispozițiile deciziei recurate.

Instanța de recurs a reținut nelegalitatea deciziei de apel sub aspectul soluției de admitere a excepției prescripției dreptului material la acțiune al reclamantului pentru capătul de cerere vizând răspunderea contractuală în raport cu pârâta ANL.

Având în vedere că acesta a fost singurul motiv reținut pentru admiterea recursului, s-a dispus ca, în rejudecare, cadrul procesual să fie restrâns, în sensul ca părți să rămână reclamantul A. și pârâta Agenția Națională Pentru Locuințe; de asemenea, rejudecarea vizează doar capătul de cerere referitor la răspunderea contractuală întemeiată pe contractul de mandat x din 06.05.2004, urmare a aprecierii în recurs a nelegalității soluției asupra prescripției date de instanța de apel acestui capăt de cerere.

De asemenea, au fost menținute restul dispozițiilor deciziei recurate, criticile reclamantului cu privire la acestea fiind apreciate ca nefondate.

IV. Judecata în apel după casare

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VI-a Civilă, spre rejudecare, la 09 mai 2019, sub nr. x/2018.

Prin încheierea de ședință din camera de consiliu de la 14 mai 2019, a fost respinsă cererea de abținere formulată de domnul judecător E. și de doamna judecător F. cu privire la rejudecarea cauzei în apel după casare.

Prin încheierea de ședință din camera de consiliu de la 17 iulie 2019, a fost respinsă cererea de recuzare a domnului judecător E. și a doamnei judecător F., cerere formulată de intimatul-reclamant A..

Instanța a reținut că nu este incident cazul de recuzare prevăzut de art. 27 pct. 7 C. proc. civ. de la 1865, întrucât judecătorii nu au efectuat aprecieri cu privire la fondul raporturilor juridice supuse rejudecării, din moment ce au soluționat capătul de cerere întemeiat pe răspunderea civilă contractuală prin raportare la contractul de mandat x din 06.05.2004, prin admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune.

Totodată, instanța a notat că nu poate fi reținută nici incompatibilitatea judecătorilor potrivit art. 24 C. proc. civ. de la 1865, întrucât aceștia s-au pronunțat doar asupra excepției prescripției, iar nu asupra fondului, în timp ce decizia de casare a dispus rejudecarea pe fond a acțiunii în răspundere civilă contractuală întemeiate pe contractul de mandat x din 06.05.2004.

Prin decizia civilă nr. 1470 din 2 octombrie 2019, Curtea de Apel București, secția a VI-a Civilă a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE împotriva sentinței civile nr. 1053 din 03.03.2015, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2011, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A.; a schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul respingerii capătului de cerere, astfel cum a fost completat și precizat, întemeiat pe răspunderea contractuală prin raportare la contractul de mandat x din 06.05.2004, ca neîntemeiat.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

Ținând seama de cadrul procesual stabilit de instanța de recurs, rejudecarea vizează doar apelul formulat de apelanta-pârâtă Agenția Națională pentru Locuințe și doar în ce privește acțiunea întemeiată pe răspunderea civilă contractuală izvorâtă din contractul de mandat x din 06.05.2004, formulată de reclamant în contradictoriu cu această pârâtă.

Astfel, prin respingerea criticilor din recurs formulate împotriva soluțiilor pronunțate cu privire la celelalte capete de cerere, decizia instanței de apel pronunțată în primul ciclu procesual a dobândit putere de lucru judecat în privința acestora.

Prima critică din apel vizează nemotivarea hotărârii. Aceasta a fost înlăturată prin decizia pronunțată de instanța de apel în primul ciclu procesual, iar instanța de recurs nu a reținut nelegalitatea soluției dispuse în acest sens. Prin urmare, această chestiune trebuie considerată ca fiind soluționată irevocabil.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a invocat existența unui raport complex de obligații între acesta și pârâtă, care nu se limitează la contractul încheiat între părți la data de 06.05.2004. Existența unui astfel de raport complex a fost reținut de prima instanță, care și-a întemeiat soluția pe răspunderea solidară, de natură delictuală și contractuală, a pârâtelor în cauză.

Prin decizia instanței de apel pronunțată în primul ciclu procesual s-a reținut nelegalitatea hotărârii în privința acestui raționament și că răspunderea pârâtei ANL nu poate fi angajată nici în temeiul răspunderii delictuale, nici în temeiul contractelor în care reclamantul nu este parte, inclusiv în considerarea stipulației pentru altul, iar aceste aspecte au fost menținute de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia pronunțată.

Prin urmare, răspunderea civilă a pârâtei poate fi analizată doar din perspectiva contractului dintre părți, conform dispozițiilor exprese ale deciziei de casare. Astfel, raportul juridic de drept material dedus judecății este cel izvorât din contractul x din 06.05.2004, intitulat "contract de mandat", încheiat între reclamant, în calitate de mandant, și pârâtă, în calitate de mandatar, neexistând temei pentru reținerea unui alt temei al răspunderii civile a pârâtei față de reclamant.

Obiectul acestui contract este reglementat de art. 1, potrivit căruia mandantul împuternicește pe mandatar să-l reprezinte în relațiile cu Proiectantul și Antreprenorul General în vederea urmăririi executării și finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic și autorizației de construire - obținută de mandatar, la termen și în conformitate cu condițiile de calitate stabilite prin contractul de construire.

De asemenea, în contract s-a precizat că scopul încheierii acestuia, respectiv cauza mediată, este reprezentată de construirea în amplasamentul Henri Coandă aflat pe terenul situat în cartierul cu același nume, în zona L, a unei locuințe la cheie tip S9, pe lotul 640.

În ce privește răspunderea părților, potrivit art. 14 din contract, părțile sunt obligate să respecte clauzele contractuale, fiind răspunzătoare de daune interese ce ar putea decurge din nerespectarea acestora.

În conformitate cu art. 15, contractul de mandat își încetează valabilitatea la recepția finală a locuinței.

Raportat la conținutul contractului dintre părți, Curtea de apel a apreciat că natura juridică a acestuia este de contract de mandat, astfel cum acesta era reglementat la data încheierii sale de C. civ. din 1864, respectiv la art. 1532 și următoarele.

Obiectul contractului este limitat la urmărirea executării și finalizării lucrărilor de construire a locuinței beneficiarului - reclamantul în cauză.

Contractul de mandat nu face nici o referire la asumarea de către mandatar a unei obligații de urmărire a altor lucrări, exterioare viitoarei locuințe. Astfel, reclamantul invocă nerespectarea unor obligații de realizare a unui cartier de locuințe, ce trebuia să includă străzi și utilități.

În opinia instanței de apel, neexistând nici o obligație cu privire la urmărirea unor astfel de lucrări, apelanta-pârâtă nu poate răspunde pentru neefectuarea lor.

Este adevărat că între ANL și autorități publice au fost încheiate o serie de contracte în vederea realizării proiectului de construire a cartierului Henri Coandă, dar aceasta nu s-a întâmplat în considerarea raportului contractual dintre reclamant și pârâtă. Cooperarea dintre pârâta ANL și acestea nu se datorează contractului de mandat, nu au fost impuse de acesta, astfel încât apelanta-pârâtă să fie obligată să răspundă în fața mandantului conform art. 1541 C. civ.

Singura relație contractuală pentru care apelanta-pârâtă și-a asumat răspunderea este cea din contractul de antrepriză încheiat între reclamant, în calitate de beneficiar, și C. S.A., în calitate de antreprenor general, în vederea realizării "la cheie" a locuinței reclamantului, autentificat cu numărul x la data de 08.12.2004. Obligația de realizare a lucrărilor de construire a fost în mod succesiv cesionată către D. S.R.L., G. S.R.L. și H. S.R.L., ultimele două intrând în insolvență. Prețul total al contractului a fost de 79.662 Euro, ce urma să fie plătit după cum urmează: 29.000 Euro în avans, 37.220 Euro din creditul ipotecar și 13.442 Euro din subvenția prevăzută de O.U.G. nr. 59/2002 privind completarea Legii nr. 152/1998.

Obligațiile contractuale ale apelantei-pârâte constau în urmărirea executării și finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic și autorizației de construire, precum și pentru a utiliza sumele din conturile de avans și de credit ale reclamantului deschise la I.. în vederea recuperării cheltuielilor avansate de ANL pentru deschiderea amplasamentului și executarea lucrărilor, precum și a cheltuielilor necesare pe parcursul execuției, precum și a celorlalte costuri cuprinse în prețul locuinței.

În opinia instanței de apel, pârâta ANL nu a înțeles să își asume obligația de realizare a locuinței la un anumit termen, nu a garantat executarea obligației ce revenea constructorului în acest sens, o astfel de intenție nerezultând nici din prevederile contractului și nici din conduita părților. Prin urmare, contrar susținerilor intimatului-reclamant, obligațiile ANL nu sunt de rezultat, ci de diligență.

Caracteristic pentru obligația de rezultat este faptul că obligația este strict precizată sub aspectul obiectului și scopului urmărit, debitorul obligându-se ca, desfășurând o anumită activitate, să atingă un rezultat bine stabilit, pe când, caracteristica obligației de diligență (de prudență) este aceea că obligația debitorului nu constă în îndatorirea precizată de la început de a atinge un anumit rezultat determinat, ci în îndatorirea sa de a depune toate diligențele necesare pentru ca rezultatul dorit să se realizeze.

Puterea de lucru judecat a unor decizii ale Înaltei Curți de Casație și Justiție în alte cauze nu poate fi valorificată în cauză, obiectul și persoana reclamantului fiind diferite. Acestea au doar valoare jurisprudențială. De altfel, și apelanta-pârâtă a depus astfel de hotărâri cu titlu de practică judiciară. Or, jurisprudența națională nu are calitatea de izvor de drept în sistemul nostru juridic, instanța de judecată fiind obligată să se raporteze la particularitățile concrete ale speței.

Răspunderea contractuală presupune obligația debitorului de a repara prejudiciul creat creditorului său prin neexecutarea, executarea necorespunzătoare sau cu întârziere a obligațiilor izvorâte dintr-un contract valabil încheiat.

Dintre toate faptele cu caracter ilicit invocate de reclamant în prezentul litigiu, singura care poate atrage răspunderea contractuală a pârâtei în temeiul contractului de mandat este aceea de a nu fi acționat cu toată diligența necesară pentru urmărirea executării și finalizării lucrărilor de construire a locuinței.

Contractul de mandat dă dreptul la daune interese în temeiul art. 14, care reia dispozițiile 1539 alin. (1) C. civ. 1864, numai în condițiile dovedirii prejudiciului, care trebuie să fie cert, direct, personal, să rezulte din încălcarea unui drept sau a unui interes legitim.

Prejudiciul reclamat de reclamant este reprezentat de lipsirea sa de folosința imobilului pentru perioada cuprinsă între data la care imobilul trebuia predat la cheie, respectiv martie 2008, și data la care va avea loc predarea efectivă a acestuia cu toate utilitățile necesare. Despăgubirea solicitată de acesta pentru repararea prejudiciului este echivalentul produsului dintre lunile de întârziere și chiria lunară medie practicată pe piață pentru locuințe similare.

Astfel cum este necontestat în cauză, finanțarea lucrărilor de construire a încetat începând cu luna octombrie 2016, în condițiile în care aceasta constituie obligația principală ce revenea reclamantului. Întrucât ceea ce pretinde reclamantul are natura unor daune moratorii, iar nu compensatorii, respectiv acesta înțelege să solicite în continuare executarea obligației principale și urmărește repararea prejudiciului cauzat prin întârzierea executării acestei obligații, în primul rând, daunele solicitate trebuie limitate în timp la momentul la care reclamantul nu a mai pus la dispoziție resursele financiare pentru finalizarea construcției. Această concluzie are ca temei interdependența obligațiilor în contractul sinalagmatic, ce justifică neexecutarea propriei obligații în ipoteza neîndeplinirii celei ce revenea cocontractantului.

În ce privește nerespectarea obligațiilor contractuale, din susținerile intimatului, inclusiv din cele prezentate instanței în al doilea ciclu procesual, nu rezultă ce anume putea și nu a făcut pârâta în vederea realizării obiectului contractului de mandat.

Este evident că locuința nu era realizată la cheie la momentul formulării cererii de chemare în judecată și în prezent lucrările sunt oprite într-un stadiu avansat, dar pârâta ANL nu și-a asumat obligația de realizare a locuinței și, implicit, pe cea de predare la termenul prevăzut în contractul de construire, astfel că această situație nu dovedește neîndeplinirea obligației de urmărire a execuției lucrărilor de construire.

Altfel spus, neîndeplinirea rezultatului ce reprezintă scopul mediat al contractului nu dovedește neîndeplinirea obligației de diligență, respectiv neluarea tuturor măsurilor corespunzătoare pentru realizarea acestui scop. Culpa debitorului nu este prezumată prin simpla nerealizare a rezultatului.

Chiar și în ipoteza neîndeplinirii obligațiilor de diligență asumate sau îndeplinirea necorespunzătoare a acestora, legătura de cauzalitate dintre neîndeplinirea obligației de diligență și prejudiciul a cărui reparare o solicită reclamantul nu este explicată. Nu trebuie confundată obligația mandatarului de supraveghere a execuției lucrării cu cea a constructorului, care este chiar aceea de execuție a lucrării. Or, întârzierea executării lucrării privește obligația de realizare a lucrărilor de construire, ce izvorăște din contractul de construire, iar nu obligația de supraveghere ce revenea mandatarului.

Nu în ultimul rând, în ce privește prejudiciul, acesta trebuie să fie sigur în privința existenței, iar, în absența unor probe care să ateste posibilitatea reală și efectivă a reclamantului de a ceda contra cost folosința imobilului pe toată perioada în litigiu, nu se poate susține că reclamantul ar fi putut închiria neîntrerupt imobilul la prețul practicat pe piața liberă, mai ales că este necontestat de părți că pentru întreaga perioadă pentru care s-a cuantificat prejudiciul, locuința nu ar fi putut fi locuită și, deci, pusă în valoare, pentru lipsa utilităților și străzilor.

Nu în ultimul rând, nu au fost administrate probe din care să reiasă că reclamantul a fost nevoit să închirieze un imobil pe perioada prelungirii duratei până la care urma a se finaliza și dota corespunzător locuința în litigiu.

Prin urmare, Curtea de apel a apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile pentru obligarea pârâtei la repararea prejudiciului solicitat, iar sentința apelată a fost dată cu nerespectarea contractului, stabilind că pârâta trebuie să răspundă pentru neîndeplinirea unor obligații ce nu îi reveneau conform contractului și pentru cauzarea unui prejudiciu eventual.

V. Judecata în recurs

Printr-un prim motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 1 C. proc. civ. de la 1865, reclamantul a susținut că instanța de apel nu a fost legal alcătuită, întrucât judecătorul E. a pronunțat anterior decizia nr. 112/22.01.2018, prin care s-a pronunțat nu numai în ce privește excepția prescripției, dar și pe fondul apelului ANL, reținând că această pârâtă nu poate răspunde nici contractual, nici delictual. Ca urmare, recurentul invocă nelegalitatea încheierilor de ședință din 14 mai 2019 și 17 iulie 2019, prin care au fost respinse abținerea și respectiv, recuzarea judecătorului anterior indicat.

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. de la 1865, recurentul a arătat că instanța de apel a schimbat natura juridică a contractului nr. x/2004, interpretând că acesta ar reprezenta un simplu contract de mandat, deși natura juridică reală a acestuia este a unui contract complex, potrivit căruia ANL avea rolul unui dezvoltator imobiliar, iar nu al unui simplu mandatar.

Invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. de la 1865, recurentul a criticat decizia instanței de apel pentru interpretarea și aplicarea greșită a legii, sub următoarele aspecte:

(i) neaplicarea dispozițiilor art. 2 alin. (8), art. 3 alin. (5), art. 5 din Legea nr. 152/1998 și ale H.G. nr. 962/2001 referitoare la obligațiile ANL în calitate de coordonator și dezvoltator al programului guvernamental, din care rezultă că ANL are obligații de rezultat, iar nu de diligență; prin prisma dispozițiilor legale indicate, ANL avea nu doar obligația de a supraveghea construirea de locuințe, ci și realizarea la timp a utilităților în perimetrul destinat locuințelor;

(ii) neaplicarea prevederilor art. 1540 C. civ. de la 1864 în sensul că ANL răspunde și pentru cea mai ușoară culpă, întrucât mandatul este remunerat și nu a fost executat ca un bun profesionist; neaplicarea prevederilor art. 1542 pct. 2 C. civ. de la 1864, în sensul că ANL răspunde pentru alegerea defectuoasă a constructorilor ineficienți, care au cesionat succesiv lucrările și au intrat în insolvență;

(iii) aplicarea greșită a regulilor de interpretare a convențiilor prevăzute la art. 977 și 982 C. civ. de la 1864, contrar voinței reale a părților și fără interpretarea sistematică a clauzelor contractului nr. x/2004, din care rezultă că părțile au urmărit încheierea unui contract complex, prin stipularea unor drepturi și obligații care exced unui simplu mandat;

(iv) aplicarea greșită a prevederilor art. 978 C. civ. de la 1864, interpretarea instanței de apel în sensul că obligațiile ANL sunt de diligență conducând la golirea de efecte a clauzelor de la art. 13, 14 și 15 ale contractului;

(v) greșita interpretare și aplicare a prevederilor art. 1084 C. civ. de la 1864 privind cerințele prejudiciului, instanța de apel făcând confuzie între existența prejudiciului (lipsa de folosință a locuinței) și cuantificarea lui, prin raportare la chiria pentru un imobil similar; argumentul reținut de instanța de apel referitor la condiția ca reclamantul să facă dovada încheierii unui contract pentru cedarea folosinței imobilului nu are legătură cu circumstanțele concrete ale cauzei;

(vi) greșita interpretare și aplicare a art. 166 C. proc. civ. de la 1865, privind efectul pozitiv al lucrului deja judecat, generat de deciziile irevocabile prin care Înalta Curte a statuat cu privire la răspunderea ANL față de beneficiarii cartierului Henri Coandă (de exemplu, decizia pronunțată în dosarul nr. x/2011).

Intimata-pârâtă ANL a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat și menținerea ca legală și temeinică a deciziei instanței de apel.

2.1. Recursul declarat de reclamant împotriva încheierii din 14 mai 2019, în ceea ce privește respingerea declarației de abținere a judecătorului.

Potrivit art. 34 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865, încheierea prin care s-a încuviințat sau respins abținerea, ca și aceea prin care s-a încuviințat recuzarea, nu este supusă la nici o cale de atac.

Având în vedere că prin încheierea de ședință din camera de consiliu de la 14 mai 2019, a fost respinsă cererea de abținere formulată de judecători, rezultă că această încheiere nu este supusă vreunei căi de atac.

Prin urmare, dând eficiență principiului legalității căilor de atac, prevăzut de art. 129 din Constituția României, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865, Înalta Curte va respinge ca inadmisibil recursul declarat de reclamantul A. împotriva încheierii din 14 mai 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2018.

2.2. Recursul declarat de reclamant împotriva încheierii din 17 iulie 2019, în ceea ce privește respingerea cererii de recuzare a judecătorului.

Criticile invocate de recurent sunt nefondate, instanța care a respins cererea de recuzare reținând în mod corect că nu sunt incidente nici cazul de incompatibilitate absolută prevăzut de art. 24 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865 și nici motivul de recuzare privind antepronunțarea prevăzut de art. 27 pct. 7 C. proc. civ. de la 1865.

Astfel, obiectul rejudecării în apel după casare este limitat la acțiunea în răspundere civilă contractuală prin raportare la contractul de mandat x din 14.05.2004, încheiat de reclamant cu pârâta A.N.L.

Prin decizia pronunțată în apel în primul ciclu procesual, judecătorul recuzat a soluționat excepția prescripției extinctive, chestiune tranșată definitiv prin decizia de casare. În rejudecarea apelului pârâtei A.N.L., a fost analizat fondul raportului juridic în limitele trasate de instanța de recurs, fără ca judecătorul să fie pus în situația de a se pronunța asupra acelorași aspecte.

Or, cazurile de incompatibilitate/recuzare invocate de recurent nu sunt aplicabile în situația în care judecătorul este chemat să se pronunțe asupra altor chestiuni decât cele dezlegate de instanța de recurs.

Mai trebuie notat și faptul că, în cuprinsul considerentelor primei decizii casate, judecătorul recuzat nu a făcut aprecieri asupra fondului raportului juridic născut din contractul de mandat x din 14.05.2004, încheiat de reclamant cu pârâta A.N.L., analiza fiind limitată în mod firesc la problema prescripției.

Nici din considerentele deciziei ce face obiectul prezentului recurs nu poate fi dedusă o antepronunțare, întrucât referirea la decizia instanței de apel pronunțată în primul ciclu procesual este făcută în contextul prezentării limitelor rejudecării, cu precizarea că lipsa răspunderii A.N.L. fusese reținută prin raportare fie la temeiul delictual, fie la contractele "în care reclamantul nu este parte".

În consecință, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. din 1865, recursul declarat de reclamantul A. împotriva încheierii din 17 iulie 2019 în dosarul nr. x/2018 va fi respins ca nefondat.

2.3. Recursul declarat de reclamant împotriva deciziei civile nr. 1470 din 2 octombrie 2019 este fondat și va fi admis pentru următoarele considerente:

2.3.1. Instanța de apel a calificat greșit obligațiile A.N.L. ca fiind de diligență, iar nu de rezultat.

Prin Legea nr. 152/1998 privind înființarea Agenției Naționale pentru Locuințe, s-a stabilit la art. 1:

"(1) Pentru dezvoltarea construcției de locuințe la nivel național se înființează Agenția Națională pentru Locuințe, denumită prescurtat A.N.L., sub autoritatea Ministerului Dezvoltării Regionale și Turismului. (2) A.N.L. este instituție de interes public cu personalitate juridică, de coordonare a unor surse de finanțare în domeniul construcției de locuințe, având autonomie financiară".

Pârâta A.N.L. avea la îndemână, potrivit legii, mijloacele necesare pentru aducerea la îndeplinire a obligațiilor asumate prin contractul de mandat x din 14.05.2004, încheiat cu reclamantul, precum și obligația asigurării corelării programelor de investiții în viabilizarea terenurilor, cu programele de investiții în construcția de locuințe.

Pârâta A.N.L. are calitatea de instituție de interes public cu atribuții în dezvoltarea construcțiilor de locuințe, calitatea de dezvoltator și coordonator al programului construirii de locuințe la nivel național, precum și de garant al statului pentru realizarea proiectelor guvernamentale, după cum rezultă din dispozițiile art. 1-6 din Legea nr. 152/1998.

În temeiul contractului de mandat încheiat cu reclamantul la 14 mai 2004, A.N.L. a fost împuternicită, potrivit art. 1, să urmărească executarea și finalizarea lucrărilor de construire a unei locuințe pe lotul x, în conformitate cu proiectul tehnic și autorizația de construire, la termen și în conformitate cu condițiile de calitate convenite. Prin dispozițiile art. 14, părțile au convenit că sunt răspunzătoare de daunele interese ce ar putea decurge din nerespectarea clauzelor contractului menționat.

La art. 13 s-a prevăzut că, în cazul în care antreprenorul general este în imposibilitate de a finaliza lucrările din cauze imputabile lui, mandatarul va asigura terminarea lucrărilor cu alt antreprenor general, valabilitatea mandatului încetând doar la recepția finală a locuinței, potrivit art. 15 din contract.

Prin urmare, mandatarul este ținut de îndeplinirea întocmai și corespunzătoare a obligațiilor stabilite prin mandat și răspunde exclusiv pentru modul în care și-a îndeplinit mandatul, în conformitate cu dispozițiile art. 1539 C. civ. 1864 și ale art. 381 Codul comercial din 1887.

Contractul de mandat nu a fost încheiat exclusiv pentru ca mandatarul A.N.L. să încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama mandantului, fiind în realitate un act juridic complex, prin care reclamantul a împuternicit A.N.L. să îl reprezinte în relațiile cu proiectantul și cu antreprenorul general în vederea urmăririi executării și finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic și autorizației de construire, precum și pentru a utiliza sumele din conturile de avans și de credit ale reclamantului în vederea recuperării cheltuielilor avansate de A.N.L. pentru deschiderea amplasamentului și executarea lucrărilor, a cheltuielilor necesare pe parcursul execuției, precum și a celorlalte costuri cuprinse în prețul locuinței.

În acord cu jurisprudența recentă a instanței supreme în cauze similare, Înalta Curte reține, în ce privește modul de interpretare a obligațiilor asumate de pârâta A.N.L. prin contractul de mandat, că, potrivit art. 1, obligația asumată de mandatar este una de rezultat, părțile convenind dincolo de orice echivoc că A.N.L. se obligă să urmărească executarea și finalizarea lucrărilor, la termen. Din această perspectivă, hotărârea instanței de apel este greșită în sensul statuării asupra caracterului obligațiilor A.N.L. rezultate din contractul de mandat ca fiind doar de diligență și a faptului îndeplinirii acestora, ca fiind singurele la care s-a obligat.

Interpretarea dată de instanța de apel obligațiilor A.N.L. ignoră caracterul complex și interdependent al relațiilor contractuale stabilite în scopul realizării proiectului Henri Coandă, precum și faptul că, față de mențiunea din preambulul contractului cu privire la cadrul legal în care a fost încheiat, contractul se completează cu normele legale incidente (Legea nr. 152/1998 și Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 962/2001, cu modificările ulterioare).

Această interpretare greșită a naturii obligațiilor A.N.L. a avut drept consecință o analiză eronată și incompletă a condițiilor răspunderii civile contractuale, specifică unei obligații de diligență, iar nu unor obligații de rezultat, așa cum s-ar fi impus.

2.3.2. Instanța de apel a apreciat greșit asupra obligațiilor A.N.L., cu ignorarea normelor de drept material incidente.

Potrivit art. 1 din contractul de mandat nr. x din 14.05.2004, mandatarul A.N.L. a fost împuternicit de beneficiarul mandant să-l reprezinte în relațiile cu Proiectantul și Antreprenorul General în vederea urmăririi executării și finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic și autorizației de construire-obținută de mandatar, la termen și în conformitate cu condițiile de calitate stabilite prin contractul de construire.

În aplicarea regulii de interpretare a contractului prevăzute de art. 970 alin. (2) C. civ. 1864, conform căreia convențiile obligă "nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligației, după natura sa", conținutul obligațiilor mandatarului A.N.L. trebuie determinat în mod sistematic, prin corelare cu dispozițiile Legii nr. 152/1998 și ale Normelor metodologice aprobate prin H.G. nr. 962/2001, cu modificările ulterioare, precum și cu obligațiile asumate de pârâtă prin complexul contractual la care A.N.L. a participat.

Astfel, potrivit art. 1 alin. (1) și art. 2 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 152/1998, pentru dezvoltarea construcției de locuințe la nivel național se înființează Agenția Națională pentru Locuințe, având ca obiective (atribuții), între altele, inițierea și/sau dezvoltarea, în condițiile pieței, a unor programe de construcții de locuințe proprietate privată prin credit ipotecar.

De asemenea, potrivit art. 1 alin. (2) lit. b) din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 962/2001, astfel cum au fost modificate prin H.G. nr. 592/2006, Agenția Națională pentru Locuințe coordonează constituirea și atragerea de resurse de finanțare pe care le administrează în cadrul unor montaje financiare pentru dezvoltarea prin programe proprii a unor proiecte imobiliare pentru construirea de locuințe proprietate privată prin credit ipotecar.

În realizarea acestor atribuții, potrivit art. 5 din Legea nr. 152/1998, Agenția Națională pentru Locuințe este autorizată să efectueze toate operațiunile imobiliare necesare construirii, finalizării și predării către beneficiari a locuințelor construite prin programele proprii.

Sensul noțiunii de "operațiuni imobiliare" este clarificat prin art. 3

1

din Normele metodologice, fiind considerate astfel de operațiuni încheierea, intermedierea și gestionarea actelor juridice care au ca obiect bunuri imobile, de către Agenția Națională pentru Locuințe, în cadrul unor programe proprii de construire, finalizare și predare a locuințelor către beneficiari.

O primă concluzie care se desprinde din analiza prevederilor legale anterior prezentate, este aceea că obligațiile A.N.L. depășesc cadrul specific unui simplu contract de mandat remunerat, pentru că aceste obligații nu se limitează la încheierea unor acte juridice pe seama beneficiarului, ci A.N.L. acționează ca un adevărat dezvoltator imobiliar, cu atribuții de coordonare a programului/proiectului imobiliar.

Obligațiile A.N.L. nu se limitează nici la coordonarea executării lucrărilor de construire a imobilului, fără ca acestea să includă și realizarea lucrărilor de infrastructură și utilități.

În acest sens, art. 1 alin. (4) din Normele metodologice prevede că Agenția Națională pentru Locuințe monitorizează sau, după caz, dezvoltă proiecte pentru viabilizarea terenurilor destinate construcțiilor de locuințe, prin programe proprii sau prin programe guvernamentale. Cu privire la componenta lucrărilor de infrastructură și utilități, dispozițiile art. 2 alin. (4) din Normele metodologice impuneau ca dezvoltarea proiectelor imobiliare privind construirea de locuințe prin credit ipotecar să se facă pe terenuri viabilizate sau a căror viabilizare se realizează corelat cu termenele de recepție și punere în funcțiune a locuințelor.

Pentru asigurarea corelării programelor de investiții în viabilizarea terenurilor cu programele de investiții în construcția de locuințe, A.N.L. a încheiat contracte cu autoritățile administrației publice locale și cu alte persoane juridice.

Astfel, prin Convenția MM nr. 1909/2004, la art. 2 lit. b), A.N.L. s-a obligat să asigure contractarea și realizarea locuințelor finanțate prin credit ipotecar, în timp ce părțile cocontractante s-au obligat, potrivit atribuțiilor fiecăreia, să contribuie la realizarea lucrărilor și investițiilor pe componenta de infrastructură și utilități, respectiv de viabilizare a terenurilor aferente locuințelor. În exercitarea atribuției legale de coordonator și dezvoltator al proiectului imobiliar, A.N.L. a fost desemnată conducător al Consiliului de coordonare desemnat prin convenție să urmărească realizarea utilităților.

Cu alte cuvinte, obligațiile de rezultat asumate de A.N.L. prin contractul de mandat, în calitate de dezvoltator și coordonator al proiectului imobiliar, presupun executarea și finalizarea lucrărilor pe cele două componente (i) de construire propriu-zisă a locuințelor și (ii) de viabilizare a terenurilor din punct de vedere al infrastructurii și utilităților, în termenul asumat prin contractul de construire.

2.3.3. Instanța de apel a ignorat în mod nelegal efectul pozitiv al autorității de lucru judecat a deciziilor Înaltei Curți de Casație și Justiție invocate de reclamant.

În acest sens, așa cum s-a statuat prin Decizia nr. 966/27.03.2015, pronunțată în dosarul nr. x/2011 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, atât fapta ilicită a pârâtei și vinovăția exclusivă a acesteia sunt dovedite prin efectul pozitiv al autorității de lucru judecat al deciziei nr. 5197 din 25 aprilie 2013, pronunțată în dosarul nr. x/2011 de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

Prin sus-menționata decizie a fost admis recursul declarat împotriva sentinței civile nr. 3197 din 15 mai 2012, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, sentință care a fost modificată în parte și, în sensul