ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 152/2017
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 152/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2017)
Decizia nr.
152/2017
Prin cererea înregistrată la data
de 22 aprilie 2010 la Tribunalul Bacău, secția a II-a civilă, de
contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/110/2010, reclamanta SC A.
SRL (fostă SC B. SRL) a chemat în judecată pe pârâții C. și
D., pentru ca prin hotărâre judecătorească, să fie
obligați la plata sumei de 169.980,81 RON, debit principal neachitat
aferent Contractului de prestări servicii din 2 aprilie 2007,
penalități de întârziere de 0,2% pe zi întârziere, calculate la
debitul principal de la data de 8 noiembrie 2007 și până la data
achitării integrale a debitului restant și a cheltuielilor de
judecată.
În motivarea
acțiunii s-a arătat că reclamanta a încheiat cu pârâții
Contractul de prestări servicii din 2 aprilie 2007, având ca obiect
edificarea unei locuințe în regim P+1 și construcții anexe.
Valoarea
totală a contractului a fost de 367.480,81 RON, din care pârâții au
făcut o plată parțială de 197,500 RON rămânând o
diferență de 169.980 RON, pe care pârâții refuză să o
plătească.
Pentru
întârzierea la plata prețului, au prevăzut în contract, la art. 7
pct. 3, penalități de 0,2% pe zi întârzieri calculate la valoarea plății
neefectuate.
La
solicitarea instanței de a cuantifica penalitățile și de a
achita taxa de timbru la valoarea pretențiilor, reclamanta a depus, la
primul termen de judecată, precizări la acțiune, arătând
că solicită obligarea pârâților la plata sumei de 169.980,81 RON
debit principal, 320.923,77 RON, penalități de întârziere, conform
calcului anexat, pentru perioada 8 noiembrie 2007 - 9 iunie 2010 și
penalități de 0,2% pe zi întârziere, de la data de 9 iunie 2010,
până la achitarea integrală a debitului.
Prin
Sentința civilă nr. 360 din 4 mai 2011 pronunțată de
Tribunalul Bacău s-a admis excepția insuficientei timbrări
și s-a anulat, ca insuficient timbrată, acțiunea formulată
de reclamanta SC A. SRL (fostă SC B. SRL) Bacău în contradictoriu cu
pârâții C. și D., astfel cum a fost precizată.
Prin Decizia
civilă nr. 78 din 14 octombrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel
Bacău, s-a admis apelul promovat de SC A. SRL s-a anulat sentința
civilă apelată și s-a trimis cauza spre rejudecare,
reținându-se în decizie că prin cererea de chemare în judecată
societatea reclamantă a solicitat obligarea pârâților la plata sumei
de 169.980,81 RON, reprezentând debit principal și a
penalităților de întârziere de 0,2% pe zi de întârziere la plata
debitului principal, calculate de la data de 8 noiembrie 2007 și până
la achitarea integrală a debitului restant, penalități ce
urmează a fi calculate de executorul judecătoresc în temeiul art. 371
2
alin. (2) C. proc. civ.
Cauza a fost
înregistrată în rejudecare, la data de 29 noiembrie 2012 sub nr.
x/110/2012.
La primul
termen de judecată s-a depus, pentru reclamată certificat de
soluție din care rezultă că față de SC A. SRL s-a
deschis procedura insolvenței, fiind desemnat administrator judiciar CPI
E., aceasta însușindu-și acțiunea.
Prin
Încheierea din 30 ianuarie 2012 instanța a respins excepția
necompetenței materiale a Tribunalului Bacău, raportat la
dispozițiile art. 2 pct. 2 C. proc. civ., având în vedere că
acțiunea a fost înregistrată la data de 22 aprilie 2010.
Prin Încheierea
din data de 27 februarie 2013 instanța a respins excepția lipsei
calității de reprezentant al SC A. SRL, excepția lipsei
calității procesuale pasive a pârâtei D., excepția
prematurității.
Prin
Sentința civilă nr. 309 din 8 octombrie 2014 a Tribunalului
Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și
fiscal, s-a respins, ca nefondată, acțiunea având ca obiect
"pretenții" formulată de reclamanta SC A. SRL, societate în
faliment, reprezentă de lichidator judiciar "Cabinet de
Insolvență E." în contradictoriu cu C. și D.
S-a dispus
emiterea adresei către Biroul Local de expertize în vederea
eliberării onorariilor de experți astfel:
- 1.850 RON
către expert ing. F., achitat cu Chitanța CEC din 11 decembrie 2013;
- 1.500 RON
către expert G. achitat cu Chitanța CEC din 11 decembrie 2013;
- 1.400 RON
către expert G. achitat cu Chitanța CEC din 10 decembrie 2013.
S-a dispus
darea în debit a reclamantei SC A. SRL, societate în faliment, reprezentă
de lichidator judiciar "Cabinet de Insolvență E.", cu suma
de 500 RON reprezentând diferență onorariu expert construcții
(expert F.).
A fost
obligată reclamanta să plătească pârâților suma de
1.400 RON cheltuieli de judecată reprezentând onorariu expert.
S-a respins
cererea pârâților privind obligarea reclamantei la plata onorariului
avocat, ca nedovedită.
Tribunalul a
reținut, în esență, că între părți s-au stabilit
raporturi comerciale, ceea ce înseamnă că pentru a face dovada
executării prestațiilor invocate, reclamanta avea obligația
să depună la dosar sau sa prezinte expertului facturi acceptate,
așa cum prevăd dispozițiile art. 46 alin. (3) C. com.
Din
examinarea actelor, instanța a constatat că între părți s-a
încheiat un contract de prestări servicii, însă, pentru eventuale
lucrări ce au fost executate, și care au depășit suma
inițială de 200.000 RON nu a existat un acord scris între
părți, nu s-a încheiat un act adițional cu privire la ajustarea
prețului.
Pretențiile
reclamantei s-au întemeiat pe răspunderea contractuală, executarea
obligațiilor contractuale trebuind să aibă la bază acordul
de voință al ambelor părți, exprimat în formă
scrisă (formă impusă în mod expres de lege, față de
caracterul public al contractului de achiziție publică).
Instanța nu neagă posibilitatea efectuării de lucrări
suplimentare, dar acestea au fost executate în lipsa acordului scris al
beneficiarului și nu au făcut obiectul unui act adițional,
pentru înlăturarea dezechilibrului creat între patrimoniul executantului
și cel al beneficiarului, putând fi formulată o acțiune
bazată pe îmbogățirea fără just temei a pârâților
în dauna reclamantei. Față de principiul disponibilității
și față de precizarea expresă a reclamantei în sensul
întemeierii acțiunii pe contractul părților instanța nu
poate schimba cauza juridică a dosarului.
Instanța
a reținut că dreptul creditorului de a obține îndeplinirea
exactă a obligației, în conformitate cu dispozițiile art. 1073
C. civ., însă a considerat netemeinică acțiunea reclamantei cu
privire la obligarea pârâtei la achitarea debitului.
În ceea ce privește
capătul de cerere referitor la obligarea pârâții la plata
penalităților de întârziere, instanța, din analiza contractului
încheiat între părți, a reținut faptul că pârâții au
achitat suma de 197.500 RON, însă, având în vedere situația
expusă mai sus, a respins cererea de obligare a pârâților la plata
penalităților de întârziere.
Împotriva
acestei sentințe au formulat apel E. SPRL în calitate de administrator
judiciar al reclamantei SC A. SRL și SC A. SRL reprezentată prin
administrator special - H.
Prin Decizia
nr. 1.327 din 7 decembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel
Bacău, secția I civilă, s-au admis cererile de apel promovate de
E. SPRL - administrator judiciar SC A. SRL și de SC A. SRL - prin adm. H.
împotriva Sentinței civile nr. 309 din 8 octombrie 2014
pronunțată de Tribunalul Bacău, s-a desființat
sentința apelată și s-a trimis cauza spre rejudecare la
Tribunalul Bacău, reținându-se că asupra cheltuielilor de
judecată efectuate de părți în prezentul apel se va
pronunța instanța care va rejudeca acțiunea.
În motivarea
deciziei s-a arătat că Tribunalul și-a motivat soluția de
respingere a acțiunii exclusiv pe considerentul că reclamanta putea
formula o acțiune bazată pe îmbogățirea fără
justă cauză.
Prin
raportare la cele reținute de prima instanță, în susținerea
respingerii acțiunii, instanța de apel a constatat că o
acțiune întemeiată pe îmbogățirea fără justă
cauză (actio de in rem verso) poate fi declanșată doar în
absența oricărui alt mijloc de recuperare a pagubei suferite de
către reclamant. Altfel spus, această acțiune este una
subsidiară, creditorul învestind instanța numai dacă nu a avut
și nu are nicio altă cale de a-și valorifica dreptul său.
Or, în
speță, reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe Contractul de
prestări servicii din 2 aprilie 2007.
În acest
context și față de probele administrate, Tribunalul trebuia
să soluționeze cauza în baza temeiului invocat - răspunderea
civilă contractuală, neavând posibilitatea să îndrume
părțile să promoveze o nouă acțiune. Dacă este
sau nu fondată cererea formulată, instanța trebuia să
verifice în baza amplului material probator, motivându-și soluția în
raport de învestire.
În temeiul
art. 297 alin. (1) C. proc. civ. 1865 - forma în vigoare la 22 aprilie 2010,
data învestirii instanței cu cererea de chemare în judecată -,
constatând că prima instanță a soluționat practic cauza pe
o excepție, neintrând în cercetarea fondului și pentru garantarea
drepturilor efective și nu iluzorii - art. 6 din Convenția Europeană
a Drepturilor Omului - Curtea de Apel a admis apelul, a desființat
sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare
aceleiași instanțe.
Împotriva
acestei decizii au declarat recurs pârâții C. și D., întemeiat pe
dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., solicitând admiterea
recursului, reținerea cauzei spre rejudecare și pe fond
menținerea sentinței pronunțată de Tribunal ca fiind
temeinică și legală.
Recurenții-pârâți
arată că, în conformitate cu dispozițiile art. 297 alin. (1)
teza a II-a C. proc. civ., în cazul în care prima instanță a soluționat
procesul fără a intra în judecata fondului, instanța de apel va
anula hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare, o
singură dată, primei instanțe sau altei instanțe egale în
grad cu aceasta din aceeași circumscripție, dacă
părțile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin
cererea de apel ori prin întâmpinare.
În
speță, însă, prin cererile lor, părțile nu s-au
manifestat în sensul cerut de text, astfel că, după ce admitea
apelul, instanța trebuia să rețină cauza pentru judecata
procesului, evocând fondul.
Neprocedând
în acest mod și trimițând cauza spre rejudecare, instanța de
apel a pronunțat o soluție nelegală, ce decurge din nesocotirea
cerințelor unui text procedural, astfel încât, fiind întrunite
cerințele art. 304 pct. 5 C. proc. civ., se impune admiterea recursului,
casarea hotărârii cu trimitere spre rejudecare la aceeași
instanță.
Mai mult,
recurenții consideră că instanța de fond nu avea
posibilitatea să invoce din oficiu eventuale motive de apel care nu au
fost invocate de părți prin cererea de apel sau întâmpinare. Astfel
se poate observa că nici una din părți nu a invocat faptul ca
hotărârea instanței de fond s-a pronunțat pe o excepție,
că nu a fost temeinic motivată și nici nu s-a solicitat
trimiterea spre rejudecare. În speță, Curtea de Apel Bacău a mai
trimis odată cauza spre rejudecare.
Recurenții
mai susțin și că instanța de apel nu a analizat și
interpretat în mod corect situația de fapt și probele administrate în
cauză și a dat o interpretare eronată hotărârii
instanței de fond, reținând în mod netemeinic și nelegal ca
instanța de fond a soluționat practic cauza pe o excepție.
Pornind de la
petitul acțiunii, recurenții arată că acțiunea
pendinte este acțiune în răspundere contractuală astfel încât
trebuie analizat dacă reclamanta a executat obligația
contractuală, respectiv că a edificat, finalizat și predat la
cheie către beneficiar a unei construcții casa regim P+1, împrejmuiri
și construcții anexe și dacă beneficiarul a achitat suma
prevăzută în acest contract-respectiv 200.000 RON.
În acest
context, consideră că instanța urma să se pronunțe
doar din perspectiva dispozițiilor art. 969 C. civ., având în vedere
că convenția scrisă este "legea părților"
nimeni neputând aduce atingere acestei convenții care poate fi
completată sau modificată doar prin acte scrise, semnate, acceptate
și însușite fără niciun dubiu de ambele părți
așa cum de altfel este prevăzut în mod expres art. 4 pct. 2 și
pct. 7 din contract. Prin urmare, în lipsa unui acord scris părțile
contractante sunt obligate să respecte obligațiile din contract
neputând invoca alte obligații, orice altă proba nefiind
admisibilă conform art. 1191 C. civ.
Instanța
de fond s-a pronunțat și a argumentat hotărârea tocmai din
perspectiva celor invocate și solicitate de reclamantă prin cererea
de chemare în judecată, reținând în mod corect că pe
tărâmul răspunderii contractuale, valoarea lucrărilor
suplimentare solicitate trebuie să aibă la baza un raport juridic
obligațional, respectiv un contract sau un act adițional care să
exceadă obligațiilor din contractul inițial. Prețul
contractului și obligația de predare a casei la cheie stabilite în
mod imperativ de părți nu poate fi modificat nici de părți,
nici de experți și nici de către instanța, contractul
indicând limitele judecații și competența cu care a fost
învestită instanța.
Referitor la
fondul cauzei, recurenții arată că obligația reclamantei
era de a executa pentru beneficiar o casa P+1, împrejmuiri și
construcții anexe pe care trebuia să o predea "la cheie",
mai exact o clădire complet finisată în interior și exterior cu
anexele acesteia precum și împrejmuire și alei. De asemenea, dovada
efectuării lucrărilor se face conform dispozițiilor contractuale
completate cu dispozițiile legale în vigoare în materie de lucrări
construcție, respectiv printr-un act de recepție finală
prevăzut de art. 1 din H.G. nr. 940/2006.
Mai
arată că, în conformitate cu art. 4 pct. 5 din Contractul de
Prestări Servicii din 2 aprilie 2007, valoarea lucrărilor
prevăzută în contract a fost stabilită la 200.000 RON din care
beneficiarul a plătit în avans 197.500 RON, iar după încheierea
contractului și înainte de începerea lucrărilor prestatorul avea
obligația să prezinte spre aprobare devizele de lucrări ce urmau
a fi negociate și acceptate de beneficiar, pentru a putea face parte
integrantă din contract însă acest lucru nu s-a întâmplat, în
speță neexistând niciun deviz, situație de lucrări sau alt
înscris acceptat sau însușit de beneficiar.
Conform art.
5 pct. 1 din contract termenul limită pentru încheierea și predarea
integrală a lucrărilor "la cheie" a fost data de 31
octombrie 2007. După semnarea contractului reclamanta nu a mai prezentat
niciun deviz de lucrări pentru a fi însușit și acceptat de
beneficiar și fără a avea acceptul investitorului a început
lucrările în lipsa ordinului de începere a lucrărilor din partea
beneficiarului așa cum prevede art. 5 pct. 1 din contract. Ulterior,
execuția lucrărilor a încetat în faza incipientă, reclamanta
neexecutând lucrarea conform standardelor de calitate și fără a
prezenta devize pentru a fi negociate și acceptate de beneficiar, iau
pârâții au continuat construirea imobilului în regie proprie solicitând
totodată restituirea sumei de bani plătită suplimentar ca urmare
a neexecutării contractului.
Prin urmare,
solicită instanței să observe că solicitările
reclamantei cu privire la debitul pretins sunt nefondate întrucât contractul nu
a fost respectat de către prestator, sens în care
pârâții-recurenți au invocat excepția neexecutării
contractului de către reclamantă.
Astfel,
învederează instanței atât faptul că reclamanta și
reprezentatul acesteia într-o prima fază, înainte de repunerea pe rol, nu
s-au prezentat la interogatoriu, sens în care trebuia să se dea
eficacitate dispozițiilor art. 225 C. proc. civ., cât și
reaua-credința a reclamantei în procedura de administrare a probelor
respectiv amânări succesive, neplata onorariu expert, nedepunere
obiective, nedepunerea înscrisurilor solicitate de pârâți etc.
În ceea ce
privește înscrisurile depuse de reclamantă în susținerea
acțiunii, arată că din facturi și devize se poate deduce
fără echivoc că lucrarea nu a fost executată și
finalizată de reclamantă și că susținerile reclamantei
nu sunt întemeiate. Consideră că din documentația
atașată nu rezultă că materialele invocate ar fi fost
primite de beneficiar neexistând nicio probă în acest sens, ceea ce
denotă ca documentele sunt pro causa, iar conform avizelor de
însoțire a mărfii depuse de reclamantă rezultă că
acestea ar fi fost transportate în alte locații decât locul
efectuării construcției.
Recurenții
apreciază că pentru a putea reține astfel de documente este
necesar ca acestea să fie documente contabile justificative în sensul
legii și care pot sta la baza unei analize judiciare contabile conform
Legii nr. 82/1991 și O.M.F. nr. 2.226 din 27 decembrie 2006 care
reglementează condițiile în care un document poate avea calitate de
document justificativ. Susțin că niciunul dintre avizele de
însoțire a mărfii nu îndeplinește condițiile de formă
pentru a putea sta la baza analizei judiciare, neavând elemente de identificare
a beneficiarului, semnătură de primire, marfa transportată
și predată efectiv, cantitatea, denumire, marca acestuia,
locația exactă și destinația transportului, valoarea
mărfii, factura, etc., iar la dosarul cauzei și nici în cazul
expertizei nu s-au depus și nici identificat avizele care îndeplinesc
calitatea de document justificativ în sensul legilor învederate. Astfel, în
facturile și înscrisurile depuse nu se regăsesc materialele folosite
în stadiul de finisaje, lipsind atât lucrările de manoperă cât
și materialele aferente. De asemenea, deși se face referire la o
piscină o asemenea lucrare nu este cuprinsă nici în proiectul casei,
nici în devize și nici în contract sau altă situație de
lucrări.
În acest
sens, recurenții solicită instanței să constate că
reclamanta nu a făcut în niciun fel dovada efectuării lucrărilor
la care s-a obligat prin contract, cu atât mai mult cu cât în speță
nu există niciun înscris care să ateste un acord de voință
a părților cu privire la valorile solicitate, un act adițional
la contract prin care să se fi majorat valoarea lucrării sau
suplimentarea lucrărilor și niciun alt înscris privind acceptarea de
către beneficiar a costurilor invocate în deviz sau o dovadă ca
reclamanta a efectuat lucrările pretins executate.
În ceea ce
privește respectarea de către prestator a clauzelor Contractului de
prestări servicii din 2 aprilie 2007 și respectiv
buna-credință a acestuia în promovarea acțiunii învederează
faptul că prestatorul nu a respectat art. 3 pct. 1 și pct. 3, precum
și art. 3 alin. (II) pct. 6 și art. 4 pct. 1 din contract.
Totodată, în temeiul art. 5 pct. 6 din contract, prestatorul dacă
ajungea la finalizarea lucrării avea obligația să încheie cu
beneficiarul un proces-verbal de recepție, înscris care nu există
tocmai datorită faptului că lucrările nu au fost executate
și finalizate. Totodată, în conformitate cu art. 4 pct. 2 și
pct. 7 din contract, lucrările suplimentare se vor face la solicitarea beneficiarului
cu acceptul și cu avizul acestuia și în baza unui acord de
voință al ambelor părți - negociat înainte de începerea
lucrărilor, ori în speță reclamanta nu a făcut dovada
că a executat aceste lucrări și nici faptul că acestea au
fost solicitate, acceptate și avizate de beneficiar, sau acceptate de
ambele părți printr-un înscris (act adițional la contract). În
ceea ce privește plata lucrărilor art. 4 pct. 4 din contract prevede
în mod clar că plata se va face după prezentarea de către
beneficiar a situațiilor de lucrări, după acceptarea acestor
situații de către beneficiar și după emiterea facturilor
fiscale, ori reclamanta nu a efectuat lucrările invocate, aceasta nu a
prezentat o situație de lucrări care sa fie acceptată de
beneficiar și nu a emis facturi pentru serviciile pentru care se
solicită plata.
Cu privire la
apărările și înscrisurile invocate de reclamantă în
acțiunea principală, arată că deși a fost depus la
dosarul cauzei un înscris intitulat Borderou Realizări Casa Dumbrava, care
în opinia reclamantei atestă faptul că suma încasată de
prestator este 197.500 RON, iar datoria pretins neonorată prin plata de
către pârât este de 169.980,81 RON, acest înscris nu este semnat de
beneficiarul C., ori expertul desemnat în cauza penală ce a avut ca obiect
falsificarea semnăturii acestuia a stabilit prin expertiza
grafologică ca semnătură din dreptul rubricii beneficiar nu este
a pârâtului. Mai mult, înscrisul nu îndeplinește condițiile de
formă pentru a produce efecte juridice în sensul că nu conține
numele părților semnatare, numele beneficiarului, data semnării,
locul semnării, martori etc. De asemenea, în ceea ce privește
"devizele ofertă" depuse de reclamantă la dosar, acestea nu
sunt semnate și nici acceptate de beneficiar, iar o parte din aceste
"devize ofertă" au fost emise după termenul la care trebuia
finalizată lucrarea.
Recurenții
mai susțin și faptul că, în speță, reclamanta
deși susține că a efectuat lucrările, nu a emis facturi
fiscale pentru aceste servicii și nici nu a depus la dosar vreo
situație de lucrări acceptată de beneficiar așa cum prevede
art. 4 pct. 4 din contract și cum rezultă din dispozițiile
imperative prevăzute de art. 134
1
alin. (4) din Legea nr.
571/2003 privind C. civ., Legea nr. 50/1991, Legea nr. 82/1990 și Ordinul nr.
1.943/2001.
În ceea ce
privește "proforma" din data de 15 iunie 2009, recurenții
arătă că nu au cunoștință de acest înscris,
întrucât nu a fost acceptat și nici comunicat, acesta fiind comunicat prin
poștă, dar nu la adresa de domiciliu a pârâților, iar delegatul
menționat pe acest înscris este I., persoana care nu este una și
aceiași cu pârâtul C.
În ceea ce
privește expertiza contabilă, această probă se referă
doar la înscrisuri care nu au legătură cu cauza, fiind precostituite
în acest sens. Mai mult decât atât, contabilitatea reclamantei nu le este
opozabilă și nu poate produce efecte față de pârâți,
întrucât aceștia nu pot fi vinovați sau să răspundă de
unele lipsuri în gestiunea reclamantei sau de neînregistrarea unor
operațiuni. Operațiunile contabile sunt făcute de
reclamantă și nu reprezintă un temei de opozabilitate având în
vedere că pot exista lipsuri și greșeli care nu pot cădea
în sarcina recurenților, cu atât mai mult cu cât înscrisurile depuse de
reclamantă contrazic atât expertiza cât și situația
contabilă.
Astfel, cu
ocazia efectuării expertizei reprezentanții acestei
societăți și experții desemnați au analizat și
reținut înscrisuri care nu aveau legătură cu cauza și nu
reprezentau documente justificative conform legii.
Invocă
ca nelegalități atât luarea în evidență a Facturii din 15
iunie 2009, precum și faptul că în contabilitatea
societății pârâtul figurează ca debitor, deși din fișa
analitică a clientului (analizată de experți) rezultă în
mod clar că la sfârșitul anului 2007 debitul clientului C. este 0
RON.
Deși
aveau obligația legală să rețină în cadrul
constatărilor doar documente justificativ contabile, experții pentru
a susține concluziile fac referire la alte acte, expertul având
obligația să facă referire la documentele contabile
justificative în sensul legii și care pot sta la baza unei analize
judiciare contabile conform Legii nr. 82/1991 și O.M.F. nr. 2.226 din 27
decembrie 2006 care reglementează condițiile în care un document
poate avea calitate de document justificativ.
Recurenții
consideră că susținerile experților sunt contradictorii cu
înscrisurile existente la dosarul cauzei, deoarece deși din înscrisurile
depuse la dosar (cerere de chemare în judecată, precizări,
borderou/chitanță) rezultă că societatea a încasat de la beneficiar
suma de 197.500 RON, experții fac abstracție în mod voit de aceste
acte și arată că în contabilitatea societății nu se
găsește înregistrată aceasta sumă, deși înscrisurile
certificate de această societate constată încasarea sumei respective.
În mod paradoxal, cei doi experți au constatat că plata pârâtului
către societatea SC B. SRL este doar în cuantum de 99.960 RON,
fără a justifica de ce nu a reținut plata recunoscută chiar
de SC B. SRL prin înscrisurile care au fost comunicate în vederea efectuării
expertizei. Astfel, apreciază că se impune îndepărtarea acestei
expertize din ansamblul probator.
În ceea ce
privește expertiza construcții, arată că, expertul a
constatat că susținerile pârâților sunt întemeiate în ceea ce
privește neexecutarea lucrărilor de către reclamantă
și a lămurit obligațiile contractuale ale reclamantei. Un aspect
important îl reprezintă faptul că lucrările în domeniul
construcției se efectuează în conformitate cu Regulamentul nr.
1.406/1994, H.G. nr. 273/1994, H.G. nr. 940/2006, acte normative care
reglementează lucrările de construcții și care stabilesc ce
acte trebuie întocmite pe parcursul lucrărilor precum și faptul
că actul constatator al efectuării lucrării parțial sau
total îl reprezintă actul de recepție finală sau parțială
după caz, acte care lipsesc în prezenta cauză.
De asemenea,
arată că prețul contractului nu poate fi stabilit de către
experți ci este atributul exclusiv al părților contractante,
prețul, contractual nefiind unul și același cu valoarea
lucrării în funcție de standarde, valoare care nu poate fi
reținută în sarcina beneficiarului în lipsa convenției dintre
părți.
Prin urmare,
cu privire la înscrisurile depuse la dosar, susțin că acestea nu sunt
însușite prin semnătură de beneficiar, iar înscrisurile (semnate
doar de reclamantă) depuse la dosar nu sunt relevante în cauză,
deoarece nu rezultă din conținutul lor care sunt debitele sau
facturile fiscale restante, iar un alt înscris însușit de pârâta care
să recunoască debitul pretins de reclamantă nu există la
dosarul cauzei. Contractul, singurul înscris semnat de părți se
referă doar la valoarea de 200.000 RON, valoare pe care pârâtul a
achitat-o în avans, așa cum recunoaște reclamanta și
rezultă din înscrisurile semnate de aceasta.
Referitor la
criticile ce privesc penalitățile, recurenții consideră
că în mod temeinic și legal instanța de fond și-a
argumentat hotărârea. Prețul contractului a fost achitat de
pârâți deși executantul nu și-a respectat obligațiile
contractuale. Pe lângă faptul că acestea depășesc valoarea
debitului, atâta timp cât debitul nu există nu se poate discuta de
calculul unor eventuale penalități. Conform dispozițiilor legale
aplicabile la data semnării contractului, penalitățile nu pot
depăși valoarea debitului, ceea ce este nelegal atâta timp cât
contractul nu prevede în mod expres că penalitățile pot
depăși valoarea debitului. Scadența debitului și calcularea
penalităților de întârziere nu poate fi pusă în discuție
atâta vreme cât reclamanta nu a eliberat o factură fiscală care
să fie comunicată sau acceptată de beneficiar.
Intimata-reclamantă
SC A. SRL prin administrator judiciar E. SPRL și intimata-pârâtă H.
în calitate de administrator special al SC A. SRL au depus întâmpinări
prin care au invocat excepția nulității recursului, susținând
că nu cuprinde indicarea motivelor de nelegalitate pe care se
întemeiază și care sunt prevăzute în mod limitative de art. 304
C. proc. civ., iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca
nefondat, pentru considerentele pe larg expuse în conținutul acestei
cereri.
Luând în
examinare, cu prioritate, excepția nulității recursului
invocată de intimate, Înalta Curte constată că prin motivele de
recurs, formulate în termenul legal, recurenții pârâți au
arătat, în concret, în ce constau greșelile săvârșite de
instanța de apel, încadrând unele dintre motivele scrise în cazul de
nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
Din motivele
de recurs, Înalta Curte constată că acestea se află în
strânsă legătură cu hotărârea atacată, constituindu-se
într-o critică totală a acesteia și tinzând la a afirma
nelegalitatea ei, de unde rezultă că permit încadrarea lor în motivul
de nelegalitate expres reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Drept
consecință, Înalta Curte va respinge excepția nulității
recursului invocată de intimata-reclamantă SC A. SRL prin
administrator judiciar E. SPRL și intimata-pârâtă H. în calitate de
administrator special al SC A. SRL.
Examinând
recursul prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că
este fondat, urmând să îl admită pentru considerentele ce succed:
Cererea
dedusă judecății, formulată la data de 22 aprilie 2010, are
ca obiect pretenții, constând în obligarea pârâților C. și D. la
plata sumei de 169.980,81 RON debit principal neachitat aferent Contractului de
prestări servicii din 2 aprilie 2007 și penalități de
întârziere de 0,2% pe zi, calculate la debitul principal de la data de 8
noiembrie 2007 și până la data achitării integrale a debitului
restant.
Prin
Sentința civilă nr. 309 din 8 octombrie 2014, Tribunalul Bacău,
în rejudecare, a respins, ca nefondată, acțiunea formulată de
reclamanta SC A. SRL, societate în faliment, reprezentată de lichidator
judiciar Cabinet de Insolvență E., în contradictoriu cu pârâții
C. și D.
În motivarea
acestei hotărâri, prima instanță a arătat că între
părți s-a încheiat un contract de prestări servicii, însă
pentru eventualele lucrări ce au fost executate și care au
depășit suma inițială de 200.000 RON nu a existat un acord
scris între părți, nu s-a încheiat un act adițional cu privire
la ajustarea prețului.
Astfel, s-a
reținut că pretențiile reclamantei s-au întemeiat pe
răspunderea contractuală, însă lucrările suplimentare au
fost executate în lipsa acordului scris al beneficiarului și nu au
făcut obiectul unui act adițional. De aceea, pentru înlăturarea
dezechilibrului creat între patrimoniul executantului și cel al
beneficiarului, putea fi formulată o acțiune bazată pe
îmbogățirea fără just temei a pârâților în dauna
reclamantei, însă față de principiul disponibilității
și față de precizarea expresă a reclamantei în sensul
întemeierii acțiunii pe contractul părților instanța nu
poate schimba cauza juridică a dosarului.
Prin Decizia
civilă nr. 1.327 din 7 decembrie 2015, Curtea de Apel Bacău,
secția I civilă, a admis apelurile promovate de reclamanta SC A. SRL
prin administrator judiciar E. SPRL și de pârâta H. în calitate de
administrator special al SC A. SRL, a desființat sentința
apelată și a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Bacău cu
îndrumarea de a soluționa cauza în baza temeiului invocat de
reclamantă și anume, răspunderea civilă contractuală,
întrucât, în mod greșit, Tribunalul și-a motivat soluția de
respingere a acțiunii exclusiv pe considerentul că reclamanta putea
formula o acțiune bazată pe îmbogățirea fără
justă cauză.
Având în
vedere că prima instanță a fost învestită cu cererea de
chemare în judecată înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010,
potrivit art. 297 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel va
desființa hotărârea atacată și va trimite cauza spre
rejudecare primei instanțe, în cazul în care constată că, în mod
greșit, prima instanță a rezolvat procesul fără a
intra în cercetarea fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părții
care nu a fost legal citată.
Ipoteza
avută în vedere de legiuitor vizează două situații stricte
și prevăzute limitativ, prima dintre ele făcând posibilă
desființarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare,
dacă prima instanță, soluționând cauza, nu a intrat în
cercetarea fondului, pentru ca părțile să nu fie lipsite de un
grad de jurisdicție.
Este de
observat că, ipotezele prevăzute de textul legal enunțat nu se
regăsesc în prezenta speță, deoarece Tribunalul a analizat
fondul cauzei, pronunțându-se cu privire la cererea de chemare în
judecată promovată și, constatând netemeinicia acțiunii
reclamantei cu privire la obligarea pârâților la achitarea debitului
și a penalităților de întârziere, a respins-o ca nefondată.
Tribunalul,
pe baza probatoriului administrat (martori, interogatorii, expertize de specialitate)
a reținut că, deși reclamanta a recunoscut inițial că
s-a achitat suma de 197.500 RON, în casierie nu a înregistrat decât suma de
99.960 RON și, totodată, nu a înregistrat nici factura în sumă
de 367.480 RON.
Prin urmare,
se constată că prima instanță a stabilit că între
părți s-au stabilit raporturi comerciale, ceea ce înseamnă
că pentru a face dovada executării prestațiilor invocate,
reclamanta avea obligația să depună la dosar sau să
prezinte expertului facturi acceptate așa cum prevăd dispozițiile
art. 46 alin. (3) C. com.
De asemenea,
Tribunalul a mai arătat și faptul că pârâții nu au
recunoscut că valoarea lucrărilor executate de reclamantă s-a
ridicat peste suma stabilită inițial, de 200.000 RON, iar reclamanta
nu recunoaște că nu a realizat în totalitate obiectivul.
Față
de toate aceste considerente, Înalta Curte constată contrariul celor
reținute de instanța de apel, în sensul că Tribunalul, pentru
pronunțarea soluției adoptate a evocat fondul.
Cu privire la
a doua condiție prevăzută de art. 297 alin. (1) C. proc. civ.,
ce face posibilă desființarea hotărârii și trimiterea
cauzei spre rejudecare, este de remarcat faptul că judecata pricinii în
fața primei instanțe s-a făcut în condiții de procedură
legal îndeplinită.
Așadar,
în cauza de față nu sunt aplicabile prevederile art. 297 alin. (1) C.
proc. civ., deoarece nu se regăsește niciuna din cele două
situații expres și limitativ prevăzute de lege pentru care
instanța de apel urmează să trimită cauza spre rejudecare
primei instanțe, ca urmare a desființării hotărârii
atacate.
În
această situație, instanța de apel în mod nelegal a dispus
trimiterea cauzei pentru rejudecare la Tribunalul Bacău, cu motivarea
că pricina a fost soluționată exclusiv pe considerentul că
reclamanta putea formula o acțiune bazată pe îmbogățirea
fără justă cauză.
Cum
Tribunalul s-a pronunțat pe fondul pricinii, în urma analizării
temeiniciei acțiunii raportată la probele administrate și la
dispozițiile legale aplicabile, tranșând problema din perspectiva
temeiului juridic invocat de reclamantă, respectiv răspunderea
civilă contractuală, aprofundarea cercetării pe acest aspect
poate fi făcută și în apel, în lumina dispozițiilor art.
297 alin. (1) C. proc. civ., dacă acest lucru se impune.
Curtea de
Apel, având în vedere caracterul devolutiv al apelului, nu avea motive să
procedeze la trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, ci în
calitate de instanță de apel avea obligația legală de a
verifica "în limitele cererii de apel stabilirea situației de fapt
și aplicarea legii de către prima instanță" și
totodată, facultatea de a "încuviința refacerea sau completarea
probelor administrate la prima instanță, precum și administrarea
probelor noi", potrivit dispozițiilor art. 295 C. proc. civ.
Instanța
de apel poate încuviința completarea probelor administrate la prima
instanță, precum și administrarea altor probe, dacă le
consideră necesare pentru soluționarea cauzei. De aceea, este
nelegală soluția instanței de a desființa hotărârea
primei instanțe și a trimite cauza spre rejudecare primei
instanțe.
Față
de cele anterior arătate, Înalta Curte constată fondat primul motiv
de recurs susținut de recurenta pârâtă - greșita aplicarea a
dispozițiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ. și, drept urmare,
întrunită teza de nelegalitate prevăzută la art. 304 pct. 9 C.
proc. civ., ceea ce a condus la nelegala trimitere a cauzei spre rejudecare la
prima instanță; în consecință, raportând această
constatare la decizia recurată, rezultă că devin incidente
dispozițiile art. 312 alin. (5) C. proc. civ., întrucât instanța de
apel nu a analizat criticile reclamantei din cuprinsul motivelor de apel ce
vizează fondul cauzei și dezlegările date de tribunal prin
sentința apelată diferitelor aspecte litigioase ale pricinii.
În
consecință, Înalta Curte în aplicarea dispozițiilor art. 312
alin. (1), (3) și (5) raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va admite
recursul și va casa decizia recurată cu trimiterea cauzei
aceleiași instanțe spre rejudecarea apelului reclamantei.
Cu ocazia
rejudecării pricinii vor fi avute în vedere și celelalte critici
formulate prin motivele de recurs, a căror examinare nu se mai impune
față de soluția pronunțată și se va ține
seama de toate mijloacele de apărare invocate de părți.
PENTRU ACESTE
MOTIVE
ÎN NUMELE
LEGII
D E C I D E
Respinge
excepția nulității recursului invocată de
intimata-reclamantă SC A. SRL prin administrator judiciar E. SPRL și
de intimata-pârâtă H. în calitate de administrator special al SC A. SRL.
Admite
recursul declarat de pârâții C. și D. împotriva Deciziei nr. 1.327
din 7 decembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Bacău,
secția I civilă.
Casează
decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași
instanțe de apel.
Irevocabilă.
Pronunțată
în ședință publică, astăzi 1 februarie 2017.
Procesat de