Decizia nr. 31 din 17 mai 2021

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 536/1/2021, este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 37 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare (Regulamentul).

Şedinţa este prezidată de doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă domnul magistrat-asistent Cristian Balacciu, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 38 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 2.270/2/2018, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că: la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, fiind comunicat părţilor, conform art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; recurenţii şi intimata au depus puncte de vedere la raport în termenul legal.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia de contencios administrativ şi fiscal a dispus, prin Încheierea din 17 februarie 2021, în Dosarul nr. 2.270/2/2018, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept:

Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea-cadru nr. 153/2017)

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 2 aprilie 2018, în Dosarul nr. 2.270/2/2018, mai mulţi reclamanţi au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcţia Naţională Anticorupţie din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie:

În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că determinarea salariilor de bază ale ofiţerilor de poliţie judiciară din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie este realizată printr-o normă de trimitere la valoarea nominală a indemnizaţiilor de încadrare din Legea-cadru nr. 153/2017, astfel cum sunt consemnate în nr. crt. 4 lit. B de la cap. I din anexa nr. V la aceeaşi lege.

Trimiterea se face la nr. crt. 4 lit. B de la cap. I din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, număr care cuprinde o ierarhizare, atât pe orizontală, cât şi pe verticală. Pe orizontală sunt criteriile cu privire la vechimea în muncă, iar pe verticală sunt criteriile de individualizare care se raportează la vechimea în funcţie.

Prin alegerea ultimului criteriu pe orizontală „baza 0- 3 ani”, vechimea în funcţie este exclusă, singura căreia i se dă relevanţa cuvenită fiind vechimea în muncă.

Dacă legiuitorul ar fi vrut să elimine raportarea la vechimea în funcţie, ar fi făcut trimitere în norma legală la rândul corespunzător din cadrul nr. crt. 4 şi ar fi indicat titlul acestuia „baza 0-3”. Faptul că nu aceasta a fost intenţia legiuitorului se explică şi prin indicarea criteriilor generale de ierarhizare a posturilor prevăzute în art. 8 din Legea-cadru nr. 153/2017.

În acest context, reclamanţii au subliniat că încadrarea lor salarială s-a făcut exclusiv prin raportare la rândul intitulat „baza 0-3” din cadrul nr. crt. 4 pentru toţi ofiţerii de poliţie judiciară din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, indiferent de vechimea acestora în funcţie, fără a fi avute în vedere şi celelalte categorii de vechime, respectiv: „3-5 ani”, „5-10 ani” etc.

În cadrul aceluiaşi dosar a fost formulată o cerere de intervenţie principală având acelaşi obiect.

Pârâta a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

În apărare a susţinut că ofiţerii de poliţie judiciară numiţi în cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie nu sunt asimilaţi procurorilor sau judecătorilor, personalul asimilat magistraţilor fiind prevăzut expres şi limitativ în legile justiţiei.

Astfel, ofiţerii de poliţie judiciară din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie nu au drepturile şi obligaţiile specifice magistraţilor, ci au drepturile şi obligaţiile prevăzute de Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 360/2002), conform art. 10 alin. (8) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, aprobată cu modificări prin Legea nr. 503/2002, cu modificările şi completările ulterioare (O.U.G. nr. 43/2002).

A mai arătat că trimiterea făcută de legiuitor la salarizarea unui procuror cu grad de judecătorie pentru stabilirea salariului de bază al ofiţerilor de poliţie judiciară este făcută pentru a nu crea o anexă distinctă de salarizare pentru o categorie de personal relativ redusă numeric, respectiv cea a ofiţerilor de poliţie judiciară din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism.

Prin Sentinţa civilă nr. 3.947 din 5 octombrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins, ca nefondate, cererea de chemare în judecată şi cererea de intervenţie principală.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că salarizarea agenţilor şi a ofiţerilor de poliţie judiciară din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie este reglementată la art. 22 alin. (3) din cap. VIII al anexei nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017.

La cap. I lit. A nr. crt. 6 din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 este prevăzută funcţia de „auditor de justiţie anul I” cu un nivel al indemnizaţiei lunare de 6.582 lei, iar la cap. I lit. B nr. crt. 4 se află funcţia de „procuror cu grad de judecătorie”.

În cadrul tabelului aferent există o ierarhizare pe verticală, raportată la vechimea în funcţie, şi o ierarhizare pe orizontală, raportată la gradaţie, primul rând al ierarhiei fiind cel specific unei vechimi în funcţie de „0-3 ani”.

În nota nr. 1 şi nota nr. 3 de la cap. I lit. A şi B se prevede că: prin „vechime în funcţie”, în sensul prezentului capitol, se înţelege vechimea în funcţia de judecător, procuror, personal asimilat acestora, magistrat-asistent sau auditor de justiţie, respectiv că „Indemnizaţia de încadrare/coeficientul cuprinde sporul de vechime în muncă corespunzător gradaţiei”.

Din analiza coroborată a normelor legale incidente rezultă că singura referinţă relevantă pentru stabilirea salariilor ofiţerilor de poliţie judiciară din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie este cea de la cap. I lit. B nr. crt. 4 primul rând, care vizează ierarhizarea aferentă unei vechimi în funcţie de „0-3 ani”, cu variaţiile date de gradaţiile diferite.

Astfel, pentru aplicarea cap. I lit. B nr. crt. 4, în sensul art. 22 alin. (3) din cap. VIII al anexei nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, nu este relevantă vechimea în funcţia de ofiţer de poliţie judiciară acumulată în cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie. Aceasta deoarece nu există nicio normă care să asimileze această vechime celei de „judecător, procuror, personal asimilat acestora, magistrat-asistent sau auditor de justiţie”, prevăzută explicit în nota nr. 1 la cap. I lit. B, pentru a fi avută în vedere la determinarea rândurilor raportat la vechimea în funcţie.

Aşadar, pentru a avansa pe verticală în cadrul cap. I lit. B nr. crt. 4, personalul salarizat trebuie să acumuleze vechimile de „3-5 ani”, „5-10 ani”, „10-15 ani”, „15-20 ani” şi „peste 20 ani” în funcţiile de „judecător, procuror, personal asimilat acestora, magistrat-asistent sau auditor de justiţie”, iar nu în orice altă funcţie exercitată la nivelul unui parchet sau al unei instanţe.

Or, ofiţerul de poliţie judiciară nu acumulează prin exercitarea activităţii în cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie vechime în funcţia vizată de cap. I lit. B nr. crt. 4, rămânând din perspectiva textului legal cu o vechime de „0” ani, ci acumulează vechime relevantă pentru funcţia deţinută şi care implică aplicarea art. 11 alin. (4) din anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017, respectiv majorarea cu un anumit procent a dreptului salarial, reflectat corespunzător în anexele la ordinul contestat.

În aceste condiţii, prima instanţă a apreciat că sistemul de salarizare aplicat ofiţerilor de poliţie judiciară din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie respectă principiul art. 6 lit. f) din Legea-cadru nr. 153/2017, având relevanţă, pe de o parte – pe orizontală -, gradaţia reieşită din cap. I lit. B nr. crt. 4 din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 şi, pe de altă parte – pe verticală -, gradaţia reieşită din art. 11 alin. (4) din anexa nr. VI la aceeaşi lege.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanţii au declarat recurs prin care au susţinut că ofiţerii de poliţie judiciară îşi desfăşoară activitatea în conformitate cu dispoziţiile art. 10 din O.U.G. nr. 43/2002 şi cu cele ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările şi completările ulterioare (O.U.G. nr. 27/2006).

Având în vedere asimilarea făcută de legiuitor din punctul de vedere al salarizării cu magistraţii, ofiţerii de poliţie judiciară trebuie să beneficieze de toate drepturile salariale pe care le are un magistrat cu grad de judecătorie.

În consecinţă, aplicând regula de interpretare ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, dispoziţiile art. 22 alin. (3) din cadrul secţiunii a 6-a cap. VIII din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 trebuie interpretate în sensul că trimiterea la cap. I lit. B nr. crt. 4 este realizată la întregul său, număr curent ce cuprinde o ierarhizare atât pe orizontală (vechimea în muncă), cât şi pe verticală (vechimea în funcţie).

Intimata nu a formulat întâmpinare la recurs.

Completul de judecată al instanţei de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

În acest sens s-a arătat că primele trei condiţii de admisibilitate sunt îndeplinite, întrucât chestiunea de drept a fost invocată în faţa unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, învestit cu soluţionarea unei cauze aflate în recurs.

Condiţia referitoare la caracterul esenţial al chestiunii de drept a cărei lămurire determină soluţionarea pe fond a cauzei este, de asemenea, îndeplinită, deoarece completul care a formulat sesizarea urmează să răspundă la critici de nelegalitate ce vizează problema de drept invocată.

Referitor la cerinţa noutăţii chestiunii de drept, s-a arătat că se impun o serie de precizări. Astfel, s-a subliniat că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut în mod constant că, pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanţelor, în urma unei interpretări adecvate, concretizată într-o practică judiciară consacrată sau, dimpotrivă, într-o practică judiciară neunitară, caracterul de noutate se pierde.

Cu toate acestea, criteriul vechimii actului normativ a cărui interpretare se solicită nu trebuie absolutizat, ci trebuie avut în vedere dacă chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanţelor.

Astfel cum rezultă din analiza jurisprudenţei în materie, la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu există încă o practică judiciară consolidată, fiind pronunţată o singură hotărâre, respectiv Decizia nr. 2.291 din 3 iunie 2020 a Secţiei de contencios administrativ şi fiscal, pronunţată în Dosarul nr. 2.269/2/2018.

În schimb, la nivelul Curţii de Apel Bucureşti există practică judiciară majoritară contrară soluţiei date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ceea ce poate conduce la apariţia unei jurisprudenţe neunitare, având în vedere că s-au înregistrat pe rolul instanţelor cauze cu un obiect similar.

În consecinţă, condiţia noutăţii chestiunii de drept trebuie examinată în raport cu scopul mecanismului hotărârii prealabile, anume acela de a preîntâmpina apariţia practicii neunitare, spre deosebire de mecanismul recursului în interesul legii, care se declanşează atunci când problema de drept a fost soluţionată în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti definitive.

Este adevărat că prevederile legale supuse interpretării s-au regăsit şi la art. 22 alin. (1) şi (2) din cadrul secţiunii a 6-a cap. VIII din anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea-cadru nr. 284/2010). Cu toate acestea, aşa cum rezultă din examenul jurisprudenţial efectuat, chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită nu şi-a pierdut caracterul de noutate, fiind susceptibilă să conducă la interpretări divergente, având drept consecinţă crearea unor discrepanţe în salarizarea personalului plătit din fonduri publice, astfel că scopul preîntâmpinării unei practici neunitare încă poate fi atins.

Părţile nu au formulat puncte de vedere cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării.

Completul de judecată al instanţei de trimitere a apreciat că textele de lege în discuţie trebuie interpretate în sensul că indemnizaţia de bază corespunzătoare funcţiei pe care sunt încadraţi reclamanţii trebuie stabilită la nivelul indemnizaţiei de încadrare corespunzătoare funcţiei de procuror din cadrul parchetului de pe lângă judecătorie, astfel cum este prevăzut la cap. I lit. B nr. crt. 4 din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017.

Astfel, la cap. I lit. B nr. crt. 4 din anexa nr. V la Legeacadru nr. 153/2017 la care face trimitere art. 22 din aceeaşi lege este menţionată funcţia de procuror cu grad de judecătorie; nr. crt. 4 lit. B de la cap. I din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 cuprinde o ierarhizare pe orizontală, dată de treptele de vechime în muncă, care au fost luate în considerare de pârâtă la stabilirea drepturilor salariale ale reclamanţilor, şi o ierarhizare pe verticală, dată de treptele de vechime în funcţie, după cum urmează: 0-3 ani, 3-5 ani, 10-15 ani, 15-20 ani, peste 20 ani.

Or, intenţia legiuitorului atunci când s-a referit la salariile de bază pentru specialiştii din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, în cuprinsul art. 22 din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, a fost aceea de a face trimitere la cap. I lit. B nr. crt. 4 din anexa nr. V la aceeaşi lege, în integralitatea sa, care cuprinde toate treptele de vechime în funcţie antereferite.

În consecinţă, pârâta s-a raportat în mod eronat la rubrica baza 0-3 ani, algoritmul de calcul folosit de aceasta nefiind prevăzut de lege.

S-a mai arătat că trebuie făcută distincţie între gradul de ofiţer de poliţie şi vechimea în funcţie, cea din urmă reflectând dobândirea în timp a unor performanţe profesionale în funcţia deţinută.

La solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, curţile de apel Alba Iulia, Bucureşti, Galaţi şi Suceava au comunicat punctele de vedere ale judecătorilor cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării, iar Curtea de Apel Bucureşti a transmis şi practică judiciară relevantă asupra acestei chestiuni.

Curţile de apel Alba Iulia, Bacău, Braşov, Cluj, Constanţa, Craiova, Galaţi, Iaşi, Oradea, Piteşti, Ploieşti, Suceava, Târgu Mureş şi Timişoara au comunicat că nu au identificat practică judiciară relevantă cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării.

Din răspunsurile primite au rezultat două opinii.

Astfel, într-o primă opinie s-a apreciat că, în cazul personalului din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism care nu are o grilă proprie de salarizare, trimiterea la nr. crt. 4 lit. B de la cap. I din anexa nr. V la Legeacadru nr. 153/2017 vizează aplicarea acestor dispoziţii atât în privinţa vechimii în muncă, cât şi în privinţa vechimii în funcţie (Tribunalul Hunedoara – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, Tribunalul Bucureşti – Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, Tribunalul Ialomiţa, Tribunalul Giurgiu, Tribunalul Ilfov, Tribunalul Galaţi – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, Tribunalul Iaşi şi Tribunalul Suceava – Secţia de contencios administrativ şi fiscal).

În fundamentarea primei opinii s-a arătat că art. 22 alin. (3) din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 face trimitere la cap. I lit. B nr. crt. 4 din anexa nr. V la aceeaşi lege, fără a face vreo distincţie, fiind astfel aplicabilă în întregime modalitatea de stabilire a drepturilor salariale ale procurorului cu grad de judecătorie atât în privinţa vechimii în muncă, cât şi în privinţa vechimii în funcţie.

Într-o a doua opinie, consacrată exclusiv pe cale jurisprudenţială, s-a apreciat că, în cazul personalului din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism care nu are o grilă proprie de salarizare, trimiterea la nr. crt. 4 lit. B de la cap. I din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 vizează aplicarea acestor dispoziţii numai în privinţa vechimii în muncă.

În fundamentarea celei de-a doua opinii s-a arătat că acordarea unui cuantum diferit al salariului de bază prin raportare la vechimea în funcţie se face numai pentru categoriile de personal expres prevăzute de lege, în aceste categorii nefiind menţionaţi şi specialiştii din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie.

Au fost identificate hotărâri judecătoreşti definitive numai în sensul celei de-a doua opinii, respectiv:

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că, la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în chestiunea de drept ce formează obiectul prezentei sesizări.

Prin Decizia nr. 519 din 30 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 998 din 28 octombrie 2020, Curtea Constituţională a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate invocată şi a constatat că prevederile din cap. II: „Salarii de bază pentru personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor şi parchetelor” din anexa nr. V „Familia ocupaţională de funcţii bugetare «Justiţie» şi Curtea Constituţională” la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cele ale art. 17 alin. (1) şi ale art. 22 alin. (1) din cap. VIII „Reglementări specifice personalului din sistemul justiţiei” din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, precum şi ale art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. În paragraful 24 din decizia anterior evocată, instanţa de contencios constituţional a reţinut că: „(…) prevederile art. 16 din Constituţie vizează egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, nu şi identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor. În felul acesta se justifică nu numai admisibilitatea unui regim juridic diferit faţă de anumite categorii de persoane, dar şi necesitatea lui (a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 3 aprilie 2002). Totodată, este dreptul exclusiv al legiuitorului să facă diferenţierea corespunzătoare la stabilirea drepturilor salariale. Atribuţiile, competenţele, sarcinile specifice, responsabilităţile şi importanţa activităţii desfăşurate sunt diferite chiar şi pentru personalul care este încadrat pe funcţii similare, la diferite autorităţi sau instituţii publice şi, prin urmare, stabilirea unui tratament juridic diferenţiat apare ca justificată.”

Considerente similare se regăsesc şi în Decizia nr. 75 din 18 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 466 din 2 iunie 2020, Decizia nr. 126 din 10 martie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 514 din 16 iunie 2020, şi Decizia nr. 529 din 30 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1064 din 11 noiembrie 2020, pronunţate de Curtea Constituţională.

Prin Decizia nr. 50 din 11 noiembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 82 din 5 februarie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a respins, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Galaţi – Secţia contencios administrativ şi fiscal în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „Interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 22 din secţiunea a 6-a, capitolul VIII, anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv dacă sintagma «specialist din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, inclusiv al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi al celorlalte parchete» are în vedere categoria specialiştilor din parchete sau are în vedere şi categoria specialiştilor antifraudă detaşaţi în cadrul aceloraşi parchete în funcţia de specialist, în baza art. 3 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea şi reorganizarea activităţii Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 144/2014, cu modificările ulterioare, corelat cu art. 24 din acelaşi act normativ.”

La nivelul Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au fost identificate hotărâri definitive numai în sensul primei opinii, respectiv:

Judecătorii-raportori au apreciat că, în cazul personalului din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism care nu are o grilă proprie de salarizare, trimiterea la prevederile nr. crt. 4 lit. B de la cap. I din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 vizează aplicarea acestor dispoziţii doar în ceea ce priveşte vechimea în muncă, nu şi vechimea în funcţie.

Potrivit art. 519 din Codul de procedură civilă: „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.”

Din cuprinsul prevederilor legale enunţate anterior se desprind condiţiile de admisibilitate pentru declanşarea procedurii de sesizare în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, condiţii care trebuie să fie întrunite cumulativ, şi anume:

Procedând la analiza admisibilităţii sesizării, se constată că litigiul în legătură cu care s-a formulat sesizarea este în curs de judecată, iar cauza care face obiectul judecăţii se află în competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, învestită în ultimă instanţă cu judecata recursului, aspecte care demonstrează îndeplinirea primelor trei condiţii de admisibilitate enunţate de norma art. 519 din Codul de procedură civilă.

Cât priveşte condiţia existenţei unei chestiuni de drept de a cărei dezlegare să depindă soluţionarea pe fond a cauzei, se reţine că, prin cererea de chemare în judecată şi cea de intervenţie în interes propriu, s-a solicitat anularea ordinului emis de procurorul-şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie prin care s-au stabilit drepturile salariale începând cu 1 ianuarie 2018, având ca temei legal nr. crt. 4 al cap. I lit. B şi nr. crt. 6 al cap. I lit. A din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, precum şi nota nr. 3 din cap. I lit. A din anexa nr. VIII la aceeaşi lege, obligarea pârâtei la emiterea unui nou ordin prin care să fie calculate salariile, potrivit principiului ierarhizării, atât pe verticală, cât şi pe orizontală, în cadrul aceluiaşi domeniu, prin raportare la dispoziţiile art. 22 alin. (3) din secţiunea a 6-a, art. 1 lit. e), art. 3 alin. (1) de la cap. VIII şi nr. crt. 4 lit. B din anexa nr. V, coroborate cu art. 6, 8 şi 10, toate din Legea-cadru nr. 153/2017.

Contestarea ordinului de încadrare s-a realizat exclusiv sub aspectul aplicării normei de trimitere a art. 22 alin. (3) din cap. VIII din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 la cap. I lit. B nr. crt. 4, deoarece, potrivit ordinului, încadrarea s-a realizat doar pentru treapta de vechime de „0-3 ani” de la cap. I lit. B nr. crt. 4, în timp ce reclamanţii pretind că aceasta ar trebui să se realizeze pentru toate treptele de vechime în funcţie cuprinse în anexa menţionată (3-5 ani, 5-10 ani, 10-15 ani, 15- 20 ani şi peste 20 ani), dată fiind trimiterea legii (art. 22) la nr. crt. 4 din anexa nr. V la cap. I lit. B, în integralitatea sa.

Prima instanţă – Curtea de Apel Bucureşti – a respins acţiunea principală şi cererea de intervenţie în interes propriu, apreciind că încadrarea solicitată de titularii acestora nu este posibilă în considerarea notei nr. 1 şi notei nr. 3 de la cap. I lit. A şi B din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, în care se arată că prin „vechime în funcţie”, în sensul acestui capitol, se înţelege „vechime în funcţia de judecător, procuror, personal asimilat acestora, magistrat-asistent sau auditor de justiţie”, aşadar nu şi vechimea în funcţia de ofiţer de poliţie judiciară (avută de aceştia). În schimb, instanţa de trimitere a opinat, în acord şi cu jurisprudenţa sa (Decizia nr. 2.291 din 3 iunie 2020) că, întrucât trimiterea realizată de dispoziţiile art. 22 alin. (3) din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 are în vedere nr. crt. 4 din aceeaşi anexă la cap. I lit. B în integralitatea sa, se înţelege că încadrarea prin ordinul contestat trebuie să cuprindă toate treptele de vechime menţionate la poziţia respectivă.

Chestiunea de drept sesizată nu se rezumă însă la simpla corelare a dispoziţiilor art. 22 alin. (3) din cap. VIII al anexei nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 cu menţiunile de la cap. I lit. B nr. crt. 4 şi cu nota nr. 1 şi nota nr. 3 de la cap. I lit. A şi B din anexa nr. V la acelaşi act normativ care definesc „vechimea în funcţie”, ci presupune examinarea şi înţelegerea mai amplă, la nivel de principiu, a modului în care legiuitorul a reglementat salarizarea acestei categorii profesionale, soluţiile adoptate fiind consecinţe ale tratării acesteia corespunzător unei salarizări prin asimilare, respectiv prin trimitere la norme de reglementare a salarizării personalului din justiţie (magistraţi).

În mod evident, chestiunea de drept sesizată ţine de soluţionarea pe fond a litigiului în care s-a formulat sesizarea, neputând fi văzută ca fiind una simplă, lipsită de ponderea unei dificultăţi şi a cărei clarificare să poată fi asigurată prin simpla corelare sau, dimpotrivă, necorelare cu nr. crt. 4 al cap. I lit. B din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, în întregul său, după interpretarea dată noţiunii de „vechime în funcţie”.

Este îndeplinită şi condiţia noutăţii chestiunii de drept, în circumstanţele în care, aşa cum însăşi instanţa de trimitere a arătat, deşi prevederile legale ce au generat problema de drept sesizată s-au regăsit şi în Legea-cadru nr. 284/2010 (fiind reglementate de o manieră similară prin dispoziţiile art. 22 de la secţiunea a 6-a cap. VIII din anexa nr. VI), sensul interpretării şi aplicării acestora nu a fost clarificat printr-o jurisprudenţă a instanţelor care să poată fi văzută ca una consolidată. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reţinut în repetate rânduri, cu privire la condiţia noutăţii, că esenţial în evaluarea acestei condiţii nu este criteriul vechimii actului normativ a cărui interpretare se solicită, ci măsura în care chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanţelor, în urma unei interpretări adecvate, concretizată într-o practică judiciară constantă, întrucât doar în acest fel se pierde caracterul de noutate.

Decizia nr. 2.291 din 3 iunie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, evocată de instanţa de trimitere în cuprinsul sesizării, precum şi deciziile nr. 6.207 din 5 decembrie 2019 şi nr. 2.633 din 17 iunie 2020 ale aceleiaşi instanţe, obţinute în procedura de documentare a prezentei sesizări, nu dovedesc existenţa unei jurisprudenţe consolidate asupra chestiunii de drept în cauză, de natură să conducă la pierderea caracterului de noutate ori la îndeplinirea condiţiei negative distincte din cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă ca asupra acestei chestiuni de drept Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat.

Scopul preîntâmpinării unei practici neunitare se verifică în condiţiile în care din analiza jurisprudenţei naţionale a rezultat că există doar două hotărâri judecătoreşti definitive pronunţate de aceeaşi instanţă, respectiv Curtea de Apel Bucureşti, care sunt în sensul celei de-a doua opinii, precum şi un număr de trei hotărâri pronunţate de Secţia contencios administrativ şi fiscal a instanţei supreme, hotărâri care sunt în sensul primei opinii. Fiind vorba de litigii privind drepturile salariale, cu potenţial de repetitivitate, există cu atât mai mult riscul de apariţie a practicii judiciare neunitare.

În sfârşit, evidenţele consultate relevă îndeplinirea şi a celei din urmă condiţii de admisibilitate a sesizării, relativă la inexistenţa unui recurs în interesul legii cu obiectul arătat prin întrebarea instanţei de trimitere.

Prin urmare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

Potrivit O.U.G. nr. 43/2002, act normativ prin care a fost înfiinţată Direcţia Naţională Anticorupţie, ofiţerii şi agenţii de poliţie judiciară îşi desfăşoară activitatea în baza detaşării, la propunerea nominală a procurorului-şef al instituţiei, prin ordin al ministrului administraţiei şi internelor.

Detaşarea este considerată în interesul serviciului şi se acordă pe o perioadă de 6 ani, cu posibilitatea prelungirii, cu acordul acestor agenţi şi ofiţeri.

Pe toată perioada detaşării, ofiţerii şi agenţii de poliţie au drepturile şi obligaţiile prevăzute de lege pentru această categorie profesională, potrivit statutului lor.

Conform Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 78/2016 pentru organizarea şi funcţionarea Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, aprobată cu modificări prin Legea nr. 120/2018 (O.U.G. nr. 78/2016), ofiţerii şi agenţii de poliţie îşi desfăşoară activitatea în mod identic cu cei din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, în baza detaşării, la solicitarea procurorului-şef al instituţiei, de către ministrul afacerilor interne, tot pentru o perioadă de 6 ani, cu posibilitatea prelungirii din 3 în 3 ani, în baza acordului acestora.

Şi O.U.G. nr. 78/2016 prevede în mod expres la art. 7 alin. (7) că ofiţerii şi agenţii de poliţie detaşaţi au drepturile şi obligaţiile prevăzute de lege pentru această categorie profesională, beneficiind, în mod corespunzător, de drepturile prevăzute la art. 11 şi 23 din O.U.G nr. 27/2006.

Actul normativ reprezentat de O.U.G nr. 27/2006 cuprindea reglementări cu privire la salarizarea judecătorilor, procurorilor şi a altor categorii de personal din sistemul justiţiei, dispoziţii care au fost abrogate, păstrate fiind, printre altele, prevederile art. 11 şi ale art. 23 la care face trimitere O.U.G. nr. 78/2016 şi care se referă la drepturile cuvenite beneficiarilor în cazul delegării şi detaşării (diurna, decontarea cheltuielilor de cazare şi a celor de transport).

Pornind de la modalitatea în care este reglementată funcţionarea activităţii ofiţerilor şi agenţilor de poliţie în cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, se desprinde concluzia că această categorie profesională îşi desfăşoară activitatea cu limitare în timp, ca efect al detaşării, cu păstrarea tuturor drepturilor şi obligaţiilor cuprinse în Legea nr. 360/2002.

Legea nr. 360/2002 cuprinde reglementări cu privire la cariera poliţiştilor, la drepturile şi îndatoririle acestora, modul de acordare a recompenselor, răspunderea juridică şi sancţiunile aplicabile.

În egală măsură, în secţiunea a 2-a a cap. I din Legea nr. 360/2002 se regăsesc dispoziţii referitoare la gradele profesionale recunoscute poliţiştilor, la încadrarea acestora în categorii şi grade profesionale, încadrări în funcţie de care se stabileşte politica de salarizare.

Stabilirea acestor coeficienţi de ierarhizare este necesară pentru calculul drepturilor salariale, astfel cum sunt cuprinse în Legea-cadru nr. 153/2017.

Cap. II din anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017 cuprinde reglementări specifice personalului din instituţiile publice de apărare, ordine publică şi securitate naţională.

Art. 4 din cap. II din anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017 prevede că poliţiştii şi funcţionarii publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare au dreptul la un salariu lunar compus din salariul de funcţie, salariul gradului profesional deţinut, gradaţii şi, după caz, salariul de comandă, indemnizaţii, compensaţii, sporuri, prime, premii şi din alte drepturi salariale.

În cazul acestor categorii profesionale este stabilită o diferenţiere a salariilor în funcţie de un număr de 7 gradaţii, în raport cu timpul servit în calitate de personal militar, poliţist ori funcţionar cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare.

Niciunde în cuprinsul anexei nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017 nu există vreo referire la noţiunea de vechime în funcţie şi, pe cale de consecinţă, la diferenţe salariale generate de această vechime.

Salarizarea diferenţiată în funcţie de vechimea în funcţie se regăseşte doar în cazul magistraţilor şi al persoanelor asimilate acestora, potrivit legii, astfel cum este reglementată în anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, categorii din care nu fac parte persoanele vizate prin întrebarea instanţei de trimitere.

Sala