ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 210/2015

Decizia nr. 210/2015

Asupra cererilor de revizuire de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Decizia nr. 7421 din 25 noiembrie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, a admis recursurile declarate de CN A. SA Constanța și de Statul Român, prin B., împotriva sentinței nr. 3871 din 8 iunie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

A modificat sentința recurată, în sensul că a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin B. și a respins, în consecință, acțiunea formulată de reclamanta SC C. SA Constanța în contradictoriu cu Statul Român, prin B.

Totodată, a admis excepția prescripției acțiunii invocată de pârâta CN A. SA Constanța și a respins acțiunea formulată de reclamanta SC C. SA Constanța în contradictoriu cu pârâta CN A. SA Constanța, ca fiind prescrisă.

Pentru a pronunța această hotărâre, Înalta Curte a constatat că instanța de fond, în mod greșit, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Roman prin B. reținând că abrogarea regimului de facilitați fiscale, existente la momentul încheierii contractului de concesiune s-a realizat de paratul Statul Roman, fapt ce a dus la dispariția cauzei contractului și nașterea contextului rezilierii contractului.

Este corecta susținerea recurentului Statului Roman prin B. în sensul că raporturile juridice nu s-au creat între reclamanta SC C. SA Constanta și B., în nume propriu sau în calitate de reprezentant al Statului Roman iar B. nu a emis nici un act a cărui anulare sa se solicite și nici nu este parte semnatara a Contractului de concesiune din 27 ianuarie 1997.

În raport cu Statul Roman prin B., reclamanta nu se poate considera parte vătămată în sensul dispozițiilor art. 2 lit. a) din Legea nr. 554/2004, întrucât acesta nu a emis nici un act administrativ și nu i se poate imputa nesoluționarea unei cereri a reclamantei vizând un drept sau un interes legitim.

Reclamanta SC C. SA a invocat calitatea procesuală pasivă a Statului ce izvorăște din calitatea de proprietar al terenului concesionat acesteia, teren pe care parata-concedenta CN A. SA doar îl administrează.

În același timp, reclamanta invoca abrogarea facilităților fiscale oferite de Legea nr. 84/1992 privind regimul zonelor libere drept lipsa cauzei care a condus la încheierea contractului de concesiune și a actelor adiționale intre alte persoane și nu cu Statul.

Lipsa cauzei, respectiv a facilităților fiscale care au condus la încheierea contractului de concesiune, contract administrativ, trebuie analizată și prin prisma regimului de drept public.

În speță, contractul administrativ cuprinde un acord de voințe între CN A. SA și SC C. SA privind punerea în valoare a bunurilor proprietate publica și prestarea serviciilor publice, căruia îi sunt aplicabile dispozițiile art. 909 C. civ. și o parte reglementara care impune o prioritate a interesului public fata de libertatea contractuala, conform art. 8 din Legea nr. 554/2004.

În conf. cu art. 61 din Constituția României, Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a tarii și având în vedere caracterul părții reglementare a fiecărui contract administrativ, ar însemna ca Statul să fie parte în orice asemenea raport de autoritate.

Înalta Curte a constatat că dreptul de proprietate pretins asupra profitului previzionat al investiției preluate de reclamantă, respectiv, noțiunea de bun invocate în lumina Curții Europene a Drepturilor Omului nu reprezintă o vătămare care să poată atrage incidența legii contenciosului în această modalitate, în raport cu Statul Roman.

Aceasta acțiune în pretenții a reclamantei împotriva Statului Roman motivată prin prisma conotațiilor modificărilor legislative, în condițiile în care Statul nu apare în contractul administrativ, iar reclamanta nu a sesizat instanțele de judecata în considerarea vătămării suferite în concret împotriva actelor normative care au generat modificări legislative este formulată împotriva unei persoane care nu are calitate procesuală pasivă.

Înalta Curte a constatat că și cererea privind arătarea titularului dreptului a fost greșit soluționată, deoarece litigiul nu privește un drept real, Statul Român neavând calitate procesuală pasivă.

Reclamanta a mai invocat împrejurarea ca avea o speranță legitima în a beneficia de regimul de facilități fiscale arătând că profitul scontat era întemeiat pe un angajament al statului asumat prin lege.

Curtea Europeana a Drepturilor Omului a reținut ca nu poate constitui o ingerință, atunci când modificările legislative au urmărit un interes public și anume de a proteja echilibrul fiscal intre cheltuielile și veniturile statului (...) estimând că legiuitorul dispune de o marja de apreciere pentru a desfășura o politica economica și socială, decizia sa nu este lipsita de o baza rezonabila: Cauzele Felicia Mihăieș împotriva României, Adrian Gavril Sențeș împotriva României.

Înalta Curte a constatat că deși se referă la alte drepturi considerentele din cauzele invocate sunt pertinente și în ceea ce privește abrogarea facilităților fiscale acordate prin Legea nr. 84/1992 care au avut ca scop armonizarea legislației naționale cu acquis-ul comunitar.

Referitor la excepția prescripției dreptului material la acțiune al SC C. SA, Înalta Curte a reținut că dispozițiile art. 19 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 nu sunt aplicabile cererii reclamantei deoarece art. 19 alin. (2)

1

din Legea nr. 554/2004, privind termenul de prescripție de 1 an care se aplică și contractelor administrative a intrat în vigoare prin Legea 262/2007, la data de 02 august 2007, ulterior sesizării instanței cu aceasta acțiune, respectiv 25 august 2005, ceea ce ar duce la încălcarea principiului neretroactivității legii consacrat de prevederile art. 15 alin. (2) din Constituția României și art. 1 C. civ.

În speță, sunt aplicabile prevederile Decretului lege nr. 167/1958 privind prescripția extinctiva și anume termenul general de 3 ani prevăzut de art. 6 și care potrivit art. 7 alin. (1) curge de la data când se naște dreptul de acțiune sau dreptul de a cere executarea silita.

Cu privire la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție, Înalta Curte a reținut că potrivit susținerii reclamantei SC C. SA temeiul prezentei acțiuni în despăgubire, coincide cu cel care a stat la baza cererii de reziliere a Contractului de concesiune formulată de aceasta prin cererea reconvențională de la data de 20 august 2002 în Dosarul nr. x/2002 al Tribunalului Constanta, ulterior strămutat la Tribunalul Iași sub nr. x/2003 (fila 47 Dosar x/3/2005 al Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal) și este reprezentat de abrogarea facilităților fiscale.

Se reține ca prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004 care reprezintă cadrul legal general aplicabil în ceea ce privește litigiile de contencios administrativ, au în principal în vedere situația în care persoana vătămată în momentul introducerii cererii în anularea actului administrativ, în speță cererea de reziliere, nu poate în mod obiectiv să cunoască existenta și întinderea pagubei astfel ca nu poate formula concomitent o acțiune în despăgubire.

De asemenea în același sens potrivit art. 8 din Decretul Lege nr. 167/1958 se arată că „prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuită prin fapta ilicita, începe sa curgă de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia sa cunoască atât paguba cat și pe cel care răspunde de ea.”

Nu poate fi primită susținerea reclamantei în sensul că dreptul la acțiunea în despăgubiri s-a născut la momentul constatării judiciare a rezilierii contractului de concesiune, momentul constatării inexistentei culpei contractuale a concesionarei.

Prin Decizia Înaltei Curții de Casație și Justiție nr. 3718 din 21 noiembrie 2006 pronunțată de secția comerciala s-a reținut incidența cazului fortuit în neexecutarea contractului, rezilierea contractului fiind datorata unor factori exteriori voinței părților și anume înlăturarea facilităților Legii nr. 84/1992.

Abrogarea facilităților fiscale a reprezentat atât temei pentru cererea de reziliere a Contractului de concesiune și de obligare a pârâtei CN A. SA la acoperirea valorii investiției (damnum emergens), cât și pentru cererea de obligare a aceleiași la plata venitului nerealizat (lucrum cessans).

Se apreciază astfel că la data învestirii instanței cu cererea reconvențională privind solicitarea de reziliere a contractului și de obligare a CN A. SA la plata contravalorii investiției efectuate, reclamanta cunoștea atât contravaloarea investiției (damnum emergens), cât și beneficiul nerealizat (lucrum cessans).

Cu atât mai mult cu cât, pentru calcularea profitului nerealizat reclamanta s-a întemeiat pe o expertiză care a avut la baza Studiul de fezabilitate întocmit de societatea D. din Finlanda pentru SC E. SRL, oferta tehnica, Planul de afaceri, pentru SC E. SRL deci nu existau motive pentru care sa nu fi putut cunoaște cuantumul prejudiciului determinat după elementele arătate și care erau în posesia reclamantei.

Prin dispariția cauzei contractului, ca element esențial, identificata de reclamanta și instanța de reziliere ca fiind abrogarea facilităților fiscale, executarea contractului devine caduca indiferent de orice formalități, iar contractul încetează de drept.

De altfel chiar în acest sens s-a exprimat reclamanta cu ocazia discutării cererii de suspendare a cauzei în conformitate cu prevederile art. 244 pct. 1 C. proc. civ. la termenul din 25 noiembrie 2005 în cadrul Dosarului nr. x/2005 vol. 1„ indiferent de soluția pronunțată în dosarul în care se solicita de către ambele părți rezilierea contractului de concesiune, contractul dintre reclamanta și parata rămâne reziliat, interesul reclamantei fiind beneficiul nerealizat și dobânda legala”. Aceeași poziție a avut-o și pârâta CN A. SA care a arătat ca intenționează să își retragă cererea de reziliere a contractului.

În ceea ce privește susținerea reclamantei vizând incidența prev. art. 14 alin. (1) teza a II-a din Decretul Lege nr. 167/1958 potrivit cu care„între orice alta persoana care în temeiul legii sau al hotărârii judecătorești, administrează bunurile altora și cei ale căror bunuri sunt astfel administrate, prescripția nu curge cat timp socotelile nu au fost date și aprobate", se retine ca nu pot fi aplicabile atâta vreme cat reclamanta a devenit proprietarul de drept pe durata concesiunii doar al investiției în curs de realizare pe parcela concesionata în zona liberă (art. 2 din actul adițional din 21 mai 1999).

Nu are semnificația arătată de art. 14, predarea construcției realizata de reclamanta și care a fost supusa principiului accesiunii conform art. 492C. civ.

Înalta Curte a constatat ca reclamanta intimata SC C. SA putea și trebuia să cunoască întinderea pagubei, respectiv a profitului nerealizat ca urmare a abrogării facilităților fiscale la data la care a solicitat rezilierea contractului de concesiune (20 august 2002), având aceasta cauza, nefiind justificata trecerea unui alt interval de timp pentru care eventual sa calculeze sume suplimentare de profit previzionat și nerealizat, plus dobânzi,astfel că acțiunea introdusă la data de 28 august 2005 este prescrisă în conformitate cu prev. art. 3 alin. (1) raportat la art. 8 din Decretul Lege nr. 167/1958.

Această soluție se impune cu atât mai mult cu cât, pentru cunoașterea cuantumului despăgubirii solicitate, expertiza care a fost efectuată a luat în considerare studiul de fezabilitate făcut cu ocazia câștigării licitației de către cealaltă societate SC E. SRL, de la care reclamanta intimata SC C. SA a preluat toate drepturile și obligațiile concesiunii precum și luarea în calcul a câștigurilor nete care ar fi putut fi realizate din exploatarea investiției Fabrica de parchet pe întreaga perioada de derulare a contractului, raportat la măsura în care a fost respectat contractul și graficul și pierderile prefigurate de actele normative de abrogare, date pe care reclamanta le cunoștea cu mult timp înainte.

Înalta Curte a unit cu fondul excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâtei recurente CN A. SA și inadmisibilității acțiunii formulată de SC C. SA.

Înalta Curte a constatat că în mod greșit instanța de fond a analizat acțiunea în despăgubiri dedusă judecății, considerând că Legea nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor este lege aplicabilă.

La data de 24 octombrie 1996 ofertantul SC E. SRL a participat la licitația publica organizata de RA F. SA, în prezent CN A. SA Constanța pentru concesionarea parcelei B1 din incinta Zonei libere și a câștigat licitația întrunind criteriile din caietul de sarcini prin prezentarea

planului de afacere-studiu de fezabilitate a unei fabrici de parchet multiplu.

Pârâta recurenta RA F. SA, în prezent CN A. SA Constanța în calitate de concedent, a încheiat cu SC E. SRL, în calitate de concesionar, Contractul de concesiune din 27 ianuarie 1997 având ca obiect suprafața de 15.966,77 mp situată în zona liberă Constanța Sud, administrata de concedent în temeiul Legii nr. 84/1992, pentru desfășurarea activităților specifice de zonă liberă.

Prin Contractul de cesiune din 14 mai 1999 și prin Actul Adițional din 21 mai 1999 de acceptare a cesiunii de către concedent drepturile și obligațiile SC E. SRL au fost preluate de către SC C. SA.

La art. 3 din Contractul de cesiune din 14 mai 1999 se arata expres „cesionarul își însușește toate clauzele contractului de concesiune și ale actelor adiționale ulterioare."

Contractul de concesiune a fost încheiat conform art. 1 din Legea nr. 84/1992 pentru "promovarea schimburilor internaționale și atragerea capitalului străin pentru introducerea tehnologiilor noi, precum și pentru sporirea posibilităților de folosire a resurselor economice naționale, în porturile maritime și cele fluviale ale României" iar pentru concesionar, beneficiul și profitul rezultat ca urmare a facilitățile acordate prin cap. 5 al Legii nr. 84/1992 privind regimul zonelor libere.

Potrivit art. 14 din Legea nr. 84/1992 privind regimul zonelor libere „Pentru activități desfășurate în zonele libere, agenții economici sunt scutiți de plata impozitului pe circulația mărfurilor, a accizelor și a impozitului pe profit pe toata durata activității”.

În conformitate cu art. 17 din Legea nr. 84/1992 privind regimul zonelor libere „Materialele și accesoriile românești, care intra în zonele libere și sunt folosite pentru fabricarea unor bunuri, sunt scutite de taxele vamale cu îndeplinirea formalităților de export” iar potrivit art. 18 din același act normativ: „Bunurile românești care se utilizează pentru construcții, reparații și întreținerea de obiective în teritoriul zonelor libere sunt scutite de taxele vamale.”

Se retine că la data încheierii Contractului de concesiune din 1997, legislația aplicabilă în materia concesiunii era cea reglementată de dispozițiile art. 25-29 din Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale și acestea nu se refera la nici o obligație de plata a unei indemnizații "adecvate și efective" în situația încetării Contractului de concesiune înainte de termen.

Prin dispozițiile art. 42 alin. (2) din Legea nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor, au fost abrogate în mod expres dispozițiile art. 25 -29 din Legea nr. 15/1990 care reglementau anterior materia concesiunii proprietății publice, însă art. 40 alin. (1) din Legea nr. 219/1998 prevede ca „Contractele de concesiune încheiate până la data intrării în vigoare a prezentei legii și păstrează valabilitatea."

Cum Contractul de concesiune din 27 ianuarie 1997 a fost încheiat înainte de intrarea în vigoare a acestei legi și contractul de cesiune și actele adiționale ulterioare au păstrat clauzele contractului inițial, rezulta ca nu poate fi aplicabila Legea nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor, care a intrat în vigoare mult ulterior acordului de voința al părților.

Conform clauzelor Contractului din 1997 precum și legislației în vigoare la data încheierii acestuia (dispozițiile art. 25-29 din Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale) nu exista un temei juridic pentru reclamanta de a fi despăgubită cu o indemnizație "adecvată și obiectivă" pentru abrogarea facilităților fiscale. Această împrejurare a fost constatata irevocabil prin Decizia Înaltei Curții de Casație și Justiție, secția comercială, nr. 3718/2006 ca reprezentând un caz fortuit care a condus la rezilierea contractului de concesiune fără culpa părților, părțile fiind deci exonerate de orice răspundere contractuală.

Înalta Curte a mai reținut că și excepția inadmisibilității acțiunii, în considerarea parcurgerii, anterior introducerii acțiunii, a demersurilor administrative obligatorii prevăzute de H.G. nr. 1900/2004 privind compatibilizarea ajutoarelor de stat existente, acordate în temeiul Legii nr. 84/1992 privind regimul Zonelor libere a fost greșit soluționată.

În vederea preaderării la Uniunea Europeană și a armonizării legislației naționale cu aquis-ul comunitar, s-au modificat diversele acte normative privind facilitățile fiscale iar potrivit H.G. nr. 1900/2004; "Ajutorul de stat regional constă în diminuarea redevenței pe care agenții economici prevăzuți la art. 3 o plătesc administrațiilor zonelor libere conform contractelor de concesiune perfectate cu acestea." (art. 5 alin. (2)).

Potrivit art. 1 al Procedurii de acordare a ajutorului de stat regional, publicată în M. Of. nr. 1090 din 23 noiembrie 2004 „În termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei hotărâri, contractele de concesiune perfectate de către agenții economici prevăzuți la art. 3 se renegociază cu administrațiile zonelor libere pentru diminuarea redevențelor asumate."

În conformitate cu prev. art. 3 din H.G. nr. 1900/2004 prevederile prezentului act normativ se aplica pana la data de 31 decembrie 2011 acelor agenți economici care funcționează în regim de zonă liberă și care au încheiat contracte de concesiune cu administrațiile zonelor libere până la data de 1 iulie 2002.

Facilitățile fiscale acordate conform Legii nr. 84/1992 au constituit cauza încheierii contractului de concesiune, iar abrogarea lor a constituit cazul fortuit pentru care contractul a fost reziliat și totodată motivul pentru care se solicită despăgubiri în cauza de față.

H.G. nr. 1900/2004 și Procedura de acordare a ajutorului de stat regional au fost publicate în M. Of. nr. 1090 din 23 noiembrie 2004, iar notificarea urma sa fie făcută în termen de 90 de zile, de la data intrării în vigoare a acestei hotărâri. Contractele de concesiune perfectate de către agenții economici urmau a se renegocia; în Decizia Înaltei Curții de Casație și Justiție, secția comerciala, nr. 3718 privind rezilierea, pronunțată în 21 noiembrie 2006, se constată că partea reclamanta dacă dorea, putea să se prevaleze de acest act normativ (notificarea concedentului privind rezilierea contractului fusese făcută din 14 martie 2002, contractul era încă în derulare).

Această concluzie se desprinde și din adresele de corespondență dintre B. - Compartimentul Ajutor de Stat (din 27 iulie 207; 28 noiembrie 2004) și reclamanta SC C. SA, iar la data de 8 ianuarie 2005, B. a luat act ca SC C. SA nu este interesată de prevederile H.G. nr. 1900/2004 (filele 185-189 Dosar nr. x/3/2005, vol. I).

Decizia Înaltei Curți, secția comerciala, nr. 3718 din 21 noiembrie 2006 nu s-a pronunțat asupra incidenței acestui act normativ decât în sensul ca nu mai e actual la data pronunțării hotărârii.

Prin urmare reclamanta nu a dorit sa beneficieze de prevederile H.G. nr. 1900/2004, nu a solicitat o reechilibrare a contractului, însă solicita despăgubiri reprezentând profitul nerealizat pe 50 de ani în considerarea dispozițiilor Legii nr. 219/1998, lege care nu este aplicabilă în cauză.

Potrivit art. 26 din Legea nr 24/2000 privind normele de tehnica legislativa „Proiectul de act normativ trebuie să cuprindă soluții legislative pentru situații tranzitoria în cazul în care prin noua reglementare sunt afectate raporturi sau situații juridice născute sub vechea reglementare, dar care nu și-au produs în întregime efectele pana la data intrării în vigoare a noii reglementari”.

Așa fiind, nu se poate vorbi de o răspundere obiectiva independenta de orice culpa a concedentului, așa cum susține reclamanta, deoarece contractul rămâne supus vechilor reglementări legale, respectiv art. 25-29 din Legea nr. 15/1990.

Instanța de fond a apreciat corect referitor la excepția lipsei calității procesuale active a CN A. SA reținând că potrivit dispozițiilor art. 11.2. din Contractul de concesiune din 1997, nu era interzis transferul drepturilor și obligațiilor contractuale, singura condiție pentru valabilitatea transferului fiind acordul concedentului, acord pe care CN A. SA, l-a dat.

În mod greșit a considerat instanța de fond ca răspunderea reglementată de art. 31 alin. (2) din Legea nr. 219/1998 și de art. 69 din H.G. nr. 216/1999 ca răspundere obiectivă este aplicabila în cauza.

Principiul echilibrului financiar al concesiunii este specific Legii nr. 219/1998 (art. 32) alături de modificări precum necesitatea studiului de oportunitate al concedentului pentru inițierea concesiunii,publicarea anunțului licitației deschise intr-un cotidian național,respectiv a intenției de a recurge la procedura de negociere directa etc. însă nu poate fi aplicabil contractului de Concesiune din 1997 care este legea părților, conform art. 969 C. civ.

Potrivit prevederilor art. 32 din Legea nr. 219/1998, „concesionarul nu va fi obligat să suporte creșterea sarcinilor legate de execuția obligațiilor sale, în cazul în care această creștere rezultă în urma - unei acțiuni sau unei măsuri dispuse de o autoritate publică; - unui caz de forță majoră".

În speță abrogarea facilităților fiscale nu este atributul CN A. SA iar Statul Roman așa cum s-a arătat mai sus nu are calitate procesuala în prezenta cauza având ca obiect un contract de concesiune încheiat intre alte părți (potrivit Hotărârii nr. 410/1993, RA F. SA este persoana juridică coordonată de Ministerul Transporturilor). Acest lucru nu poate constitui o faptă ilicită, nu poate exista o garanție pentru păstrarea unor facilități fiscale.

În speță, având în vedere prioritatea interesului public conform art. 8 din Legea nr. 554/2004, se retine ca armonizarea legislației naționale cu aquis-ul comunitar s-a desfășurat pe o bază rezonabilă și nu poate fi supusă aprecierii instanțelor judecătorești în această formă, având în vedere și principiul separației puterilor în stat.

Suma pretinsă reprezintă profitul nerealizat de reclamanta-concesionară, pe care aceasta l-ar fi putut realiza din valorificarea Contractului de concesiune, din exploatarea fabricii de parchet triplustratificat însă din datele expertizei rezultă că această investiție nu a fost făcută de reclamantă. Astfel se arată ca experții nu au identificat la SC C. SA documente din care sa rezulte intenția de a achiziționa echipamente,de a angaja forța de munca, oferte de finanțare etc., respectiv toate condițiile de a începe producția de parchet triplu stratificat și de a obține profit, reclamanta s-a eschivat și nu a răspuns la aceasta întrebare(fila 312 Dosar nr. x/2005, vol. IV). De asemenea expertul G. în notele prezentate în Dosarul nr. x/3/207 vol. II al Tribunalului București (fila 286 verso) a arătat „la nici una din întâlniri părțile nu au fost în măsură să prezinte baraca metalica, echipamentul tehnologic, proiectele contractelor de achiziții echipamente tehnologice, de utilități, achiziții materii prime, transporturi de angajare de forță de munca și nici documentația pentru obținerea și rambursarea împrumutului bancar extern". Prin urmare, se constată că există îndoieli serioase, că investiția privind fabrica de parchet pentru care reclamanta a solicitat și experții au calculat profit nerealizat, s-a realizat sau măsura în care s-a realizat se încadrează sau nu în graficul contractului, câtă vreme la data de 30 iunie 1999 respectiv după o luna de zile de la preluarea contractului de concesiune prin Actul adițional din 21 mai 1999 reclamanta a schimbat destinația actuală a construcției din Fabrică de parchet în Depozit de mărfuri (146, 147 Dosar nr. x/3/2004 Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, vol. I).

Înalta Curte a constatat că nu ar putea fi îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale: existenta unei fapte ilicite, cauzarea unui prejudiciu, vinovăția, legătura de cauzalitate dintre prejudiciu și vinovăție, nici în măsura în care s-ar analiza cererea reclamantei privind despăgubirile prin prisma prevederilor art. 998, 999 C. civ. invocate de reclamanta intimata.

Expertiza efectuată în cauza nu are corespondent cu realizarea obiectului licitației câștigate prin contractul de concesiune, respectiv fabrica de parchet, conform caietului de sarcini (aprobat de Guvern și publicat în M. Of. conform art. 27 din Legea nr. 84/1992). De aceea celelalte elemente privind dificultățile financiare ale reclamantei dinainte de abrogarea facilităților fiscale,refuzul de plata a redevenței anterior și după abrogare, lucruri necontestate de reclamanta, încercările părților de a continua contractul, numeroasele acțiuni în justiție ale părților, fără îndoială caracterul oneros al obligațiilor de o parte și de alta (nici serviciul public nu a fost asigurat) de-a lungul derulării contractului de concesiune și ulterior rezilierii acestuia ar fi trebuit sa fie luate în calcul intr-o etapa de readaptare a contractului conform principiului rebus sic stantibus, cu luarea în considerare a bunei credințe, iar nu prin raportare la investiția fabrica de parchet care în fapt nu a fost realizată (prin adresa din 30 iunie 1999 reclamanta a arătat în contextul solicitării sprijinului concedentei pentru acordarea unui credit „.și în situația în care fabrica de parchet s-ar realiza în al 50-lea an de concesiune, contractul tot nu ar fi încălcat").

Reclamanta intimată a mai invocat prevederile art. 26 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, considerând că este o situație similară cu răspunderea Statului Român pentru prejudiciul cauzat concesionarilor prin pierderea profitului unei investiții, în condițiile încălcării principiului echilibrului financiar consacrat de art. 32 din Legea nr. 219/1998 însă așa cum s-a arătat în cele expuse anterior, contractului de concesiune din 27 ianuarie 1997 nu îi este aplicabilă Legea nr. 219/1998.

Pentru aceleași rațiuni, instanța de recurs a considerat că teoria impreviziunii nu este aplicabilă în speță. În literatura de specialitate cazul fortuit și forța majoră sunt împrejurări care fac imposibilă executarea obligației, în timp ce impreviziunea se referă la împrejurări care fac mai oneroasă executarea obligației, or Decizia Înaltei Curți, secția comercială, nr. 3718 din 21 noiembrie 2006 a constatat că neexecutarea contractului de concesiune s-a datorat cazului fortuit.

Împotriva deciziei instanței de recurs, SC C. SA a formulat mai multe cereri de revizuire, după cum se va arăta în continuare.

2.1. La data de 2 decembrie 2013, în temeiul dispozițiilor art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 revizuenta a solicitat „retractarea/anularea deciziei” și „acordarea unui termen pentru soluționarea pe fond a recursurilor exercitate de către intimați”.

În motivare a fost invocată încălcarea dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului dintr-o dublă perspectivă:

- depășirea termenului rezonabil de soluționare a cauzei; soluția irevocabilă a fost pronunțată după o așteptare de 8 ani și 3 luni;

- soluția contravine practicii unitare a instanței supreme, dedusă din Decizia nr. 917/2013 a secției I civile.

2.2. La data de 4 decembrie 2013 s-a înregistrat a doua cerere de revizuire îndreptată împotriva aceleiași decizii; cerere întemeiată pe motivul prevăzut de art. 322 pct. 7 C. proc. civ., afirmându-se că s-a încălcat autoritatea de lucru judecat a Deciziei nr. 645/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În opinia revizuentei, raționamentul instanței de recurs a fost contradictoriu, pentru că „cel puțin în raport cu intimata CN A. SA Constanța, ar fi trebuit să se dispună casarea soluției Curții de Apel București și înaintarea dosarului său către secția de contencios administrativ a Curții de Apel Constanța”.

De asemenea, revizuenta mai critică modalitatea și ordinea soluționării excepțiilor privind lipsa calității procesual pasive a Statului Român, precum și a prescripției dreptului material la acțiune.

2.3. Prin cererea înregistrată la data de 10 ianuarie 2014, revizuenta SC C. SA, în temeiul art. 322 pct. 2 și 322 pct. 7 C. proc. civ., a mai invocat contrarietatea deciziei instanței de recurs cu Decizia nr. 3718/2006 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, în sensul că s-a adoptat o altă soluție cu privire la incidența în cauză a H.G. nr. 1900/2004 și că s-a dat mai mult decât ceea ce s-a solicitat, în condițiile în care recurenții nu invocaseră lipsa calității procesual pasive a intimatei CN A. SA Constanța. De asemenea, a mai combătut reținerea în considerentele deciziei a concluziilor primei expertize tehnice de specialitate, total contrazise de contraexpertiza efectuată în cauză.

2.4. În fine, la data de 10 ianuarie 2014 s-a înregistrat o altă cerere de revizuire a SC C. SA, având indicat drept temei, de această dată, dispozițiile art. 322 pct.1 C. proc. civ.

Potrivit revizuentei, instanța de recurs a stabilit greșit ordinea de soluționarea a excepțiilor. Ar fi trebuit ca mai întâi să fie soluționată excepția prescripției, pentru că este o excepție de procedură și abia apoi excepția de fond, privitoare la calitatea procesuală.

Din modul cum a fost soluționat recursul, revizuenta a dedus că admițând excepția privind lipsa de calitate procesuală pasivă a Statului Român, instanța a socotit întreaga acțiune ca fiind formulată în termenul de prescripție, ceea ce ar contrazice soluția adoptată cu privire la excepția prescripției.

În cauză au formulat întâmpinări în termenul procedural ambii intimați, solicitând respingerea cererilor de revizuire atât pe cale de excepție - tardivitate, inadmisibilitate - cât și pe fondul lor.

În esență, intimata CN A. SA Constanța a susținut că revizuirea care se întemeiază pe motivul prevăzut de art. 322 pct. 1 C. proc. civ. este formulată tardiv, cu depășirea termenului prevăzut de art. 324 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Ambii intimați au arătat că hotărârea atacată „nu evocă fondul”, precum și că se încearcă rejudecarea recursului prin intermediul unei căi de atac de retractare, ceea ce nu este permis, impunându-se respingerea cererilor ca inadmisibile.

În fine, intimații au analizat și fondul motivelor de revizuire invocate, concluzionând în sensul că niciuna dintre criticile revizuentei nu are suport.

Astfel, referitor la motivul prevăzut de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, s-a afirmat că durata procedurii judiciare este imputabilă chiar revizuentei, care a învestit inițial o instanță necompetentă material și a formulat numeroase cereri de amânare.

Nici pretinsa contrarietate de hotărâri nu există, pentru că Decizia nr. 645/2011 a fost pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție chiar în acest dosar iar Decizia nr. 3718/2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a tranșat o pricină cu un alt obiect.

Cât privește cererea întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 2 C. proc. civ., intimații s-au apărat susținând că excepția în discuție fusese invocată, alături de alte excepții de ordine publică în dosarul de fond.

În fine, intimații au susținut că dispozitivul deciziei instanței de recurs nu conține contradicții în sensul art. 322 pct. 1 C. proc. civ.; în realitate, revizuenta consideră că ar exista contradicții între motivarea deciziei și dispozitiv, dar această susținere este lipsită de suport.

Verificând mai întâi, conform art. 137 alin. (2) C. proc. civ., regularitatea învestirii sale cu cererile de revizuire prezentate la pct. 2, din perspectiva termenului în care au fost formulate, Înalta Curte reține caracterul nefondat al excepției tardivității invocate de CN A. SA Constanța.

Este real că SC C. SA a depus cererea de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 1 C. proc. civ. cu depășirea termenului de o lună prevăzut de art. 324 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., termen care pentru acest motiv curge de la pronunțarea deciziei instanței de recurs, însă aspectele invocate în argumentarea cererii fuseseră menționate și în cererile anterioare de revizuire - formulate în termen legal - așa încât, în contextul incidenței dispozițiilor art. 84 C. proc. civ., nu poate fi primită abordarea formalistă a intimatei.

Cererile de revizuire nu au însă aptitudinea de a depăși filtrul de admisibilitate pe care îl impune art. 326 alin. (3) C. proc. civ.: „Dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea revizuirii și la faptele pe care se întemeiază”.

În realitate, după cum se va detalia în analiza punctuală a fiecărui temei de revizuire invocat de SC C. SA, revizuenta urmărește o reevaluare a argumentelor părților din stadiul procesual al recursului, adică valorificarea unui recurs la recurs, ceea ce nu poate fi acceptat.

În această privință, Înalta Curte nu poate împărtăși teza intimaților că hotărârea atacată „nu evocă fondul” în sensul art. 322 alin. (1) C. proc. civ., câtă vreme instanța de recurs a admis căile de atac și a realizat propria analiză a tuturor împrejurărilor cauzei, inclusiv prin reaprecierea probelor administrate.

Referitor la motivul prevăzut de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004;

Potrivit textului legal enunțat „constituie motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de C. proc. civ., pronunțarea hotărârilor rămase definitive și irevocabile prin încălcarea principiului priorității dreptului comunitar, reglementat de art. 148 alin. (2) coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României, republicată”.

În accepțiunea revizuentei, instanța de recurs a pronunțat decizia atacată cu încălcarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, respectiv a dreptului său la un proces echitabil, prin prisma duratei procesului și a încălcării jurisprudenței, constând într-o decizie pronunțată de secția I civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ceea ce ar impune retractarea/anularea deciziei și acordarea unui termen pentru soluționarea recursului.

În mod evident, criticile revizuentei nu pot fi circumscrise motivului de revizuire prevăzut de lege.

În altă ordine de idei, și dacă s-ar considera că dispoziția legală a cărei prioritate este invocată ar fi cea cuprinsă în art. 47 alin. (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene care, potrivit art. 6 din Tratatul Uniunii Europene amendat prin Tratatul de la Lisabona, are aceeași valoare juridică cu cea a tratatelor, soluția ar rămâne aceeași.

Soluționarea unei cauze într-un termen nerezonabil nu poate avea ca remediu anularea/retractarea hotărârii astfel pronunțate și fixarea unui termen pentru rejudecarea recursului.

De altfel, după cum bine au punctat intimații, perioada îndelungată de soluționare a cauzei (8 ani și 3 luni) a fost determinată, pe lângă gradul de complexitate ridicată a problemelor deduse judecăți, de conduita procesuală a revizuentei însăși, care a învestit inițial o instanță necompetentă material, a formulat numeroase cereri de amânare etc.

Punctual, instanței de recurs a cărei hotărâre se cere a fi retractată, un astfel de reproș nu i se poate face.

Dosarul de recurs a fost înregistrat la Înalta Curte de Casație și Justiție la data de 26 septembrie 2012, cauza fiind soluționată la al doilea termen de judecată, respectiv la data de 25 octombrie 2013.

Referitor la încălcarea practicii judiciare în privința momentului de la care curge termenul de prescripție a dreptului la acțiune, afirmație susținută de o decizie de speță pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, Înalta Curte remarcă lipsa oricărei consistențe a acestei critici, imposibil de încadrat în motivul de revizuire analizat.

Referitor la motivul prevăzut de art. 322 pct. 1 C. proc. civ.

Acest motiv de revizuire are în vedere situația în care „dispozitivul hotărârii cuprinde dispoziții potrivnice ce nu se pot aduce la îndeplinire”.

La acest punct, revizuenta combate ordinea în care au fost soluționate excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român și prescripția dreptului material la acțiune, cât și rezolvarea dată acestor excepții, împrejurări care nu pot fi încadrate în motivul de revizuire citat.

Mai mult, calificarea excepției prescripției ca fiind o excepție de procedură este greșită, ambele excepții analizate fiind în strânsă legătură cu dreptul subiectiv dedus judecății și, prin aceasta, având trăsăturile excepțiilor de fond.

Apoi, fixarea cadrului procesual din perspectiva părților trebuie realizată cu prioritate, pentru că eventualele cauze de întrerupere ori suspendare a cursului prescripției se analizează în concret, în raport cu părțile aflate în litigiu, iar nu în abstract.

Așa fiind, dispozitivul deciziei atacate nu este numai lipsit de contradicții, dar reflectă și o abordare logică a problemelor de drept cu care instanța de recurs a fost confruntată.

Referitor la motivul prevăzut de art. 322 pct. 2 C. proc. civ.

În esență, revizuenta susține că instanța „s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut” prin aceea că a unit cu fondul excepția lipsei calității procesual pasive a CN A. SA Constanța, excepție pe care această parte nu o invocase.

Această susținere, de asemenea, nu poate fi circumscrisă motivului de revizuire analizat, mai ales că fiind o excepție de ordine publică, putea fi invocată și din oficiu de către instanță. De altfel, după cum a arătat intimata CN A. SA Constanța, excepția în discuție fusese invocată la judecata în primă instanță.

Referitor la motivul prevăzut de art. 322 pct. 7 C. proc. civ.

Revizuenta susține că prin decizia atacată s-ar fi încălcat autoritatea de lucru judecat de care se bucură două hotărâri judecătorești anterioare, pronunțate între aceleași părți: Decizia nr. 645 din 10 februarie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, în chiar acest dosar, în primul ciclu procesual și Decizia nr. 3718 din 21 noiembrie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială, pronunțată într-o cauză cu alt obiect, repararea prejudiciului efectiv, în timp ce în cauza de față se pretinde acoperirea beneficiului nerealizat.

În mod evident, decizia atacată cu revizuire nu poate fi anulată, neregăsindu-ne în situația unei triple identități: părți, obiect și cauză, avută în vedere de legiuitor.

Nici măcar abordarea contradictorie a aceleiași probleme de drept nu poate fi reținută, câtă vreme cadrul normativ era modificat la data formulării acțiunii judiciare din dosarul de față, prin intrarea în vigoare a H.G. nr. 1900/2004, în timp ce la data introducerii acțiunii având ca obiect rezilierea contractului și acordarea prejudiciului efectiv (2003) aceasta nu exista.

Soluția instanței de revizuire;

Pentru toate considerentele ce preced, în temeiul art. 326 C. proc. civ., vor fi respinse cererile de revizuire, ca inadmisibilă.

Totodată, în temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., revizuenta, ca „parte căzută în pretenții” va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată făcute de CN A. SA Constanța, ajustate conform alin. (3) al aceluiași articol în raport cu complexitatea, durata și efortul muncii depuse de avocați.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererile de revizuire formulate de SC C. SA împotriva Deciziei nr. 7421 din 25 noiembrie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, ca inadmisibile.

Obligă pe revizuenta SC C. SA la plata sumei de 10.000 lei către CN A. SA Constanța, reprezentând cheltuieli de judecată, cu aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 ianuarie 2015.