ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 351/2016

Decizia nr. 351/2016

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta CN A. SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B. și C. Constanța, anularea Hotărârii nr. 668 din 13 noiembrie 2013 pronunțată de B.

1.2.Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 107 din 21 mai 2014, a respins acțiunea formulată de reclamantă, ca nefondată.

2.1. Recursul;

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta CN A. SA, criticând-o pentru nelegalitate, invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 8 și 488 alin. (2) C. proc. civ.

În argumentarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susținut că Hotărârea B. nr. 668/2013 este nelegală pentru că C. Constanța nu are calitate procesuală activă întrucât demersul său nu a fost susținut de membrii de sindicat prin semnătură.

De asemenea, s-a arătat că în mod greșit a fost soluționată excepția necompetenței materiale a B., întrucât cercetarea nelegalității unor clauze este atributul exclusiv al instanțelor de judecată.

În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 și art. 488 alin. (2) C. proc. civ., recurenta a menționat că deși a reclamat faptul că prin Hotărârea B. nr. 668/2013 nu a fost descrisă fapta de discriminare, instanța de fond nu s-a pronunțat asupra acestui aspect, însușindu-și punctul de vedere al B. fără o motivare proprie.

Instanța de fond nu a analizat corect probele prezentate de recurentă prin care s-a demonstrat că organele de conducere ale sindicatului petent au beneficiat de aceleași drepturi ca și cele ale sindicatului reprezentativ; a fost consultat cu privire la toate aspectele legate de activitatea salariaților, fiind manifestată disponibilitatea CN A. SA pentru discutarea oricăror probleme propuse de C. Constanța.

Recurenta a arătat și că instanța nu s-a pronunțat asupra sesizării privind încălcarea principiului aplicării unei singure sancțiuni pentru o singură faptă, respectiv cea privind încălcarea disp. art. 2 alin. (1) și art. 10 lit. h) din O.G. nr. 137/2000 și nu prin raportare la fiecare clauză în parte.

În argumentarea motivului de recurs prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a menționat că hotărârea B. are la bază doar prezumții și nu probe care să vizeze tratamentul discriminatoriu.

De asemenea, recurenta a susținut că în mod eronat s-a reținut incidența disp. art. 6 lit. a) și art. 10 lit. h) din O.G. nr. 137/2000, deoarece nu s-a demonstrat și dovedit „refuzul acordării unor drepturi și facilități”, iar nemulțumirile petentului sunt legate în mod direct de divergențele apărute între cele două sindicate și de lipsa de colaborare dintre acestea, situație care nu îi poate fi imputabilă.

Recurenta a mai arătat că nu se impunea în mod imperativ aplicarea efectivă a unor sancțiuni cu atât mai mult cu cât petentul nu a făcut dovada unui tratament defavorabil pentru salariații ce aparțin C. Constanța sau angajaților ce nu fac parte din vreunul dintre sindicate, astfel că afirmațiile acestuia nu pot conduce la reținerea unei fapte de discriminare în condițiile O.G. nr. 137/2000.

2.2. Apărările formulate de intimați;

C. Constanța a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, combătând criticile recurentei.

Prin întâmpinarea formulată B. a susținut temeinicia și legalitatea sentinței recurate și a Hotărârii nr. 668/2013, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

2.3. Procedura de examinare a recursului în completul de filtru;

Raportul întocmit potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru și comunicat părților în baza Încheierii de ședință din data de 13 iulie 2015, potrivit art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Totodată, completul de filtru a apreciat incidența în cauză a prevederilor art. 493 alin. (7) C. proc. civ., sens în care a fost pronunțată Încheierea de ședință din 30 septembrie 2015.

Înalta Curte, analizând recursul în raport de motivele invocate, de apărările formulate și înscrisurile de la dosarul cauzei, apreciază că acesta este nefondat, pentru considerentele ce vor fi prezentate în continuare.

Motivul de recurs prevăzut de disp. art. 488 alin. (5) C. proc. civ. nu este fondat.

Referitor la susținerile recurentei în sensul că C. Constanța, nu are calitate procesuală activă și nu era îndreptățit să formuleze plângere la B., se reține că acestea sunt nefondate.

În cauză, nu este contestată calitatea C. de persoană juridică română fără scop lucrativ. De altfel, această calitate a fost dovedită prin înscrisurile depuse la dosarul cauzei, respectiv sentința nr. 20/J din 5 februarie 2008 a Judecătoriei Constanța (filele 181-182 dos. fond) și Statutul acestui sindicat (filele 186-203 dos. fond).

Dispozițiile art. 19 alin. (2) din O.U.G. nr. 137/2000 prevăd: „Consiliul își exercită competențele la sesizarea unei persoane fizice sau juridice ori din oficiu”.

C. și-a exercitat dreptul de a sesiza B. conform acestor dispoziții, care nu impun vreun mandat scris al membrilor de sindicat ale căror drepturi le apără și care nu fac distincție cu privire la persoanele juridice.

Mai mult, nu s-a făcut vreo dovadă că sesizarea B. de către C. nu s-a făcut în raport cu domeniul său de activitate sau nu ar fi susținută de către membrii acestui sindicat.

De asemenea, sesizarea nu a fost formulată în numele unei anume persoane fizice pentru a fi necesară cererea acesteia, în raport de disp. art. 28 alin. (2) din O.G. nr. 137/2000 invocate de recurentă.

Prin urmare, susținerile recurentei din această perspectivă sunt lipsite de fundament faptic și legal.

În mod corect a reținut instanța de fond că B. are competența materială de a se pronunța asupra faptelor de discriminare menționate în sesizarea formulată, nefiind în niciun caz cercetată în cauză legalitatea dispozițiilor Contractului colectiv de muncă la nivelul CN A. SA, astfel cum rezultă din cuprinsul Hotărârii B. nr. 668/2013.

De altfel, dispozițiile art. 2, art. 16, art. 19 din O.G. nr. 137/2000 conferă competența B. de a investiga, constata și sancționa, ca stare de fapt existența unui tratament diferit/discriminatoriu aplicat unor situații identice, similare sau analoage.

Prin urmare, sunt nefondate susținerile recurentei cu referire la aceste aspecte.

Referitor la motivul de recurs invocat de recurentă, respectiv art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., instanța de recurs reține că acesta este nefondat.

Analizând sentința recurată se constată că au fost respectate cerințele prevăzute de dispozițiile art. 425 lit. b) C. proc. civ.

Nemulțumirile recurentei față de considerentele sentinței pronunțată în cauză nu pot conduce la a se reține întrunirea acestui motiv de recurs.

Motivul de recurs prevăzut de disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este fondat.

În esență, în susținerea acestui motiv de recurs, recurenta a arătat că atât B. cât și instanța și-au întemeiat hotărârile pe baza unor prezumții, fiind invocată și lipsa probelor.

Potrivit dispozițiilor art. 20 alin. (6) din O.G. nr. 137/2000: „Persoana interesată va prezenta fapte pe baza cărora poate fi prezumată existența unei discriminări directe sau indirecte, iar persoanei împotriva căreia s-a formulat sesizarea îi revine sarcina de a dovedi că nu a avut loc o încălcare a principiului egalității de tratament. În fața Colegiului director se poate invoca orice mijloc de probă, respectând regimul constituțional al drepturilor fundamentale, inclusiv înregistrări audio și video sau date statistice”.

Față de aceste prevederi legale relevante în ceea ce privește prezumțiile și sarcina probei, susținerile recurentei sunt nefundamentate.

B. a analizat și constatat discriminarea prin raportare la sesizarea/petiția formulată și dovezile/probele administrate, respectiv înscrisurile depuse la dosar, printre care și Contractul colectiv de muncă 2012-2013 la nivel CN A. SA Constanța, menționat în actul de sesizare.

Instanța de fond a confirmat Hotărârea B. nr. 668/2013, reținând că prin folosirea sintagmei „sindicat semnatar” din conținutul/cuprinsul clauzelor contractului colectiv de muncă, la nivelul CN A. SA la care s-au făcut referiri în sesizare, se aduc atingere, pe de o parte, drepturilor membrilor C. Constanța care nu pot fi reprezentați de sindicatul la care au aderat, iar pe de altă parte, drepturilor C. Constanța care nu își poate reprezenta proprii membri în relația cu compania.

Astfel, contractul colectiv de muncă menționat a fost înscrisul/proba care a fost avută în vedere atât de B. cât și de instanță, în ceea ce privește discriminarea, iar recurenta nu a probat că aceste clauze nu au condus la încălcarea principiului tratamentului egal.

Analizând dispozițiile contractului colectiv de muncă ce fac referire și folosesc sintagma „sindicat semnatar” sau „sindicat reprezentativ”, exemplu: art. 7, art. 18 alin. (2) lit. a), art. 18 alin. (1), art. 98 alin. (2), art. 102, art. 149, art. 178, art. 256, art. 258, art. 262 Anexa 1 art. 1 - Referitor la comisia paritară, cât și celelalte înscrisuri/adrese depuse la dosarul cauzei, respectiv cele referitoare la acordarea/virarea sumelor pentru organizarea serbării Pomului de Crăciun pentru sindicatul semnatar (adresa din 29 noiembrie 2012, adresa din 27 noiembrie 2012, extras din Hotărârea Consiliului de administrație nr. 23 din 19 noiembrie 2012, adresa din 22 noiembrie 2012, adresa din 14 decembrie 2012 - filele 120-125 dos. fond), se reține că a fost demonstrat că dispozițiile din contractul colectiv de muncă, prin modul cum au fost redactate/aplicate, au conferit drepturi preferențiale sindicatului semnatar, fiind discriminatorii.

Mai mult, acestea au produs și un efect discriminatoriu.

Potrivit dispozițiilor art. 20 alin. (6) din O.G. nr. 137/2000, recurenta-reclamantă nu a dovedit că nu a avut loc o încălcare a principiului egalității de tratament cu referire la C. Constanța nici în cazurile prevăzute de dispozițiile contractuale menționate anterior și nici cu privire la cele menționate în sesizarea formulată la B. care vizau neinvitarea și neincluderea timp de 1 an a reprezentanților C. Constanța în Comisia Paritară, Comisia pentru acordarea ajutoarelor sociale, Comisia de negociere individuală, deși acest sindicat reprezenta 150 de salariați ai companiei.

Chiar dacă C. nu era reprezentativ, comparativ cu numărul total de 908 persoane salariate, conform adresei din 7 iunie 2013 a CN A. SA Constanța (fila 126 dos. fond), Sindicatul CN A. SA având 469 membri, fiind reprezentativ conform sentinței civile nr. 3791 din 6 martie 2012 a Judecătoriei Constanța, secția civilă, nu trebuia instituit prin dispozițiile Contractului colectiv de muncă un tratament diferențiat între persoane care se află în situații comparabile și care sunt tratate în mod diferit din cauza unui criteriu de discriminare, respectiv apartenența la sindicatul nereprezentativ, respectiv sindicatul care nu este semnatar al acestui contract. Tratamentul diferențiat nu a fost justificat obiectiv de un scop legitim.

Astfel, în mod corect B. a reținut că prin formulările folosite în acest contract au fost aduse atingeri drepturilor membrilor C. care nu au putut fi reprezentați de sindicatul pe care l-au ales, iar sindicatul nu și-a putut reprezenta membrii în fața companiei reclamante, situații ce pot genera și renunțări la calitatea de membru al acestui sindicat.

Cu privire la dispozițiile art. 37 alin. (4) din Contractul colectiv de muncă la nivelul CN A. SA, în mod corect Colegiul director al B. a constatat că la baza tratamentului invocat a stat numărul de calificări ale salariaților din cadrul companiei reclamante, iar modificarea fără acordul acestora a felului muncii conduce la atingerea drepturilor acestora.

Cum salariații care au mai multe calificări sunt obligați la solicitarea companiei să exercite meseriile în care sunt calificați, în timp ce orice alt salariat nu poate fi obligat să exercite decât meseria pentru care a încheiat contractul individual de muncă, în mod corect s-a reținut că dispoziția acestui articol atrage incidența dispozițiilor art. 2 din O.G. nr. 137/2000.

Față de toate aceste considerente în mod corect instanța de fond a confirmat că Hotărârea B. nr. 668 din 13 noiembrie 2013 prin care s-a constatat existența unui tratament diferențiat, discriminatoriu potrivit art. 2 alin. (1) și art. 10 lit. h) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, în ceea ce privește prevederile art. 7, art. 18 alin. (2) lit. a), art. 37 alin. (4), art. 81 alin. (1), alin. (3) și alin. (4), art. 98 alin. (2), art. 102 alin. (2), art. 148 alin. (2), 149 alin. (1) și alin. (2), art. 157 alin. (2). art. 178 alin. (1), art. 223 alin. (2), art. 240 alin. (2) și alin. (4), art. 256, art. 258, art. 262 alin. (1), anexa 1 pct. 1 din Contractul colectiv de muncă la nivelul CN A. SA, iar în ceea ce privește revederile art. 37 alin. (4) s-a constatat existenței unui tratament diferențiat, discriminatoriu potrivit art. 2 alin. (1) și art. 6 lit. a) din același act normativ, reclamantul tratând diferențiat din cauza unui criteriu de discriminare persoane care se află în situații comparabile.

În altă ordine, în mod corect a fost aplicată câte o sancțiune pentru fiecare din faptele de discriminare constatate în raport de cele 19 dispoziții din Contractul colectiv de muncă, în cauză nefiind vorba de singura faptă, respectiv încălcarea disp. art. 2 alin. (1) și art. 10 lit. h) din O.G. nr. 137/2000 cum eronat a susținut recurenta, întrucât fiecare din dispozițiile contractului menționat în sesizare au vizat clauze diferite.

Prin urmare, în mod corect au fost aplicate sancțiunile potrivit dispozițiilor art. 26 din O.G. nr. 137/2000.

În consecință, Înalta Curte apreciază ca temeinică și legală sentința recurată și în temeiul art. 496 C. proc. civ., art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, va respinge recursul formulat, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de CN A. SA împotriva Deciziei nr. 107 din 21 mai 2014 a Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 februarie 2016.