ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2814/2016

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor cauzei, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare înregistrată la data de 28 august 2012 pe rolul Tribunalului Constanța, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamanții A., B., C. și D., în contradictoriu cu pârâții E. și Ministerul Apărării Naționale, au solicitat anularea Deciziei de imputare nr. A 393 din 19 iulie 2012 emisă de Ministerul Apărării Naționale - E. Constanța (denumită în continuare, în cuprinsul prezentei decizii, "Decizia de imputare"), anularea Deciziei nr. 63/CJ 333 din 30 mai 2012 emisă de Ministerul Apărării Naționale - Comisia de jurisdicție a imputațiilor (denumită în continuare, în cuprinsul prezentei decizii, "Decizia Comisiei de jurisdicție a imputațiilor"), suspendarea executării Deciziei de imputare și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 3200 din 21 septembrie 2014, Tribunalul Constanța, secția de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței sale materiale, excepție invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Constanța, reținând că, prin cererea de chemare în judecată, s-a solicitat anularea unui act administrativ emis de o autoritate administrativă centrală, respectiv Decizia Comisiei de jurisdicție a imputațiilor.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/36/2012.

Prin sentința civilă nr. 11/CA din 17 ianuarie 2013, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a admis excepția lipsei calității procesual active a reclamanților, respingând acțiunea în consecință.

Împotriva sentinței civile nr. 11/CA din 17 ianuarie 2013 a Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs reclamanții.

Prin Decizia nr. 2243 din 15 mai 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis recursul declarat de reclamanții A., F., C. și D. împotriva sentinței civile nr. 11/CA din 17 ianuarie 2013 a Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a casat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Înalta Curte a reținut faptul că, la termenul de judecată din 17 ianuarie 2013, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a pus în discuția părților, din oficiu, excepția necompetenței materiale a instanței în soluționarea cauzei, urmare faptului că este competentă numai în ce privește soluționarea capătului II din cerere, prin care s-a solicitat anularea Deciziei Comisiei de jurisdicție a imputațiilor, urmând ca pretenția formulată la capătul I din acțiune, prin care s-a solicitat anularea Deciziei de imputare, să fie avută în vedere de către reclamanți într-o viitoare acțiune, pe rolul instanței competente, și a pus în discuția părților excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, invocată prin întâmpinare.

Înalta Curte a reținut, cu privire la modul de soluționare de către instanța de fond a capătului de cerere referitor la anularea Deciziei Comisiei de jurisdicție a imputațiilor, că în mod întemeiat a fost admisă excepția lipsei calității procesuale active a recurenților și a fost respinsă, pe acest temei, acțiunea, întrucât reclamanții nu justifică legitimare procesuală activă în ceea ce privește Decizia Comisiei de jurisdicție a imputațiilor, aceasta nefiind emisă în cadrul procedurii de cercetare administrativă în care sunt implicați recurenții, finalizată prin Decizia de imputare. Decizia Comisiei de jurisdicție a imputațiilor reprezintă un act administrativ jurisdicțional, în sensul art. 2 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 554/2004, care poate fi atacată în justiție în condițiile O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor, numai de părțile jurisdicției administrative speciale, iar nu și de terțele persoane.

Instanța de fond, deși a fost investită și cu soluționarea capetelor de cerere privind anularea Deciziei de imputare și suspendarea executării acesteia în condițiile art. 15 din Legea nr. 554/2004, a lăsat nesoluționate aceste cereri ale reclamanților și, cu încălcarea principiului disponibilității procesuale, a îndrumat părțile să introducă o nouă acțiune, la instanța competentă.

Judecătorul fondului avea în mod evident obligația, potrivit prevederilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ. și pentru respectarea dreptului constituțional al părților la un proces echitabil, de a se pronunța și asupra modului de soluționare a capetelor de cerere din acțiune mai sus menționate, nu numai asupra cererii de anulare a Deciziei Comisiei de jurisdicție a imputațiilor cu privire la care s-a considerat competentă material și teritorial, precum și asupra solicitărilor reclamanților cuprinse în precizările aflate la filele 22-23 din dosar și, ulterior, reiterate prin concluziile verbale de la dezbaterea cauzei, de disjungere a cererii privind anularea Deciziei de imputare și de suspendare a executării acesteia și de declinare a competenței în favoarea Tribunalului Constanța și, respectiv, de suspendare a judecării capătului de cerere privind anularea Deciziei Comisiei de jurisdicție a imputațiilor și a Deciziei de imputare.

Rejudecând cauza, prin sentința civilă nr. 199/CA din 13 noiembrie 2014, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a declinat competența de judecare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanța, secția de contencios administrativ și fiscal, a constatat intervenit conflictul negativ de competentă și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, reținând că primul aspect soluționat irevocabil de instanța supremă și asupra căruia instanța de fond nu se mai poate pronunța, este reprezentat de capătul al doilea al cererii de chemare în judecată, respectiv anularea Deciziei Comisiei de jurisdicție a imputațiilor, pretenție asupra căreia instanța de recurs a arătat că în mod întemeiat a fost admisă excepția lipsei calității procesuale active a recurenților și a fost respinsă, pe acest temei, acțiunea.

În aceste condiții, Curtea de Apel Constanța a reținut că a rămas învestită numai cu soluționarea următoarelor capete de cerere: (i) primul capăt având obiect anularea Deciziei de imputare; (ii) al treilea capăt având ca obiect suspendarea executării Deciziei de imputare, în condițiile art. 15 din Legea nr. 554/2004; (iii) al patrulea capăt având ca obiect plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea nr. 1752 din 28 aprilie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ, a respins sesizarea pentru pronunțarea regulatorului de competentă, dispunând trimiterea, pe cale administrativă, a dosar nr. x/2012* la Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, pentru continuarea judecății.

Prin sentința civilă nr. 139/CA din 10 septembrie 2015, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a respins, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamanții A., B., C. și D. în contradictoriu cu pârâții E. Constanța și Ministerul Apărării Naționale, reținând aspectele arătate în continuare.

Prin cererea de chemare în judecată reclamanții au solicitat anularea Deciziei de imputare, anularea Deciziei Comisiei de jurisdicție a imputațiilor, suspendarea executării Deciziei de imputare și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Pretenția indicată în capătul doi de cerere, respectiv anularea Deciziei Comisiei de jurisdicție a imputațiilor a fost soluționată definitiv în cadrul primului ciclu procesual din perspectiva lipsei calității procesual active a reclamanților.

Astfel, argumentele prezentate în sentința civilă nr. 11/CA din 17 ianuarie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Constanța în sensul că Decizia Comisiei de jurisdicție a imputațiilor nu privește pe reclamanții în cauză, ci reprezintă doar soluționarea unei cereri de repunere în termenul de cercetare administrativă a numitului G. formulată de comandantul E. au fost menținute de instanța de control judiciar prin decizia civilă nr. 2243 din 15 mai 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal. Sub acest aspect, instanța de control judiciar a reținut că Decizia Comisiei de jurisdicție a imputațiilor nu a fost emisă în cadrul procedurii de cercetare administrativă în care sunt implicați recurenții-reclamanți și care a fost finalizată prin Decizia de imputare.

În raport cu dispozițiile art. 1 alin. (1), art. 2 alin. (1) lit. a) și art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, instanța a reținut că, în cauză, reclamanții nu pot dovedi vreo vătămare a drepturilor sau intereselor lor legitime, atât timp cât nu se face dovada legăturii de cauzalitate cu actul administrativ ce se solicită a fi anulat și care privește un alt raport juridic față de care aceștia sunt terți. În aceste condiții, pretenția reclamanților privind anularea Deciziei Comisiei de jurisdicție a imputațiilor nu are fundament legal.

Din perspectiva textelor legale prezentate mai sus urmează a fi analizată și pretenția indicată drept prim capăt al cererii de chemare în judecată, respectiv anularea Deciziei de imputare.

Astfel, prin procesul-verbal de cercetare administrativă nr. A-3166 din 03.05.2011 emis de E. Constanța - Comisia de cercetare administrativă formată din reclamanți A., în calitate de președinte, D., B. și C., în calitate de membri, s-a reținut faptul că, la data de 31.07.2003, între Ministerul Apărării Naționale, reprezentat prin UM Constanța, și cpt.(r) G. a fost încheiat Contractul privind exercitarea profesiei de cadru militar în activitate nr. x pentru perioada de 8 (opt) ani. În urma formulării demisiei la data de 28.02.2011, cpt.(r) G. a fost trecut în rezervă prin Ordinul nr. x din 25 februarie 2011 din OZU x din 03 martie 2011, cu suportarea cheltuielilor de întreținere pe timpul școlarizării, potrivit dispozițiilor art. 411 alin. (6) din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare. Cheltuielile de școlarizare/întreținere/instruire au fost calculate pentru perioada de 5 luni de neexecutare a obligațiilor contractuale. În final, propunerea comisiei a fost în sensul recuperării prejudiciului în valoare de 5.578,11 RON de la cpt.(r) G., propunere care însă nu a primit aviz favorabil de legalitate din partea consilierului juridic. În cuprinsul procesului-verbal, consilierul juridic a motivat olograf refuzul în sensul că cercetarea administrativă a fost efectuată cu încălcarea dispozițiilor imperative ale art. 23 alin. (3) din O.G. nr. 121/1998, care prevăd obligativitatea ascultării celui în cauză pentru explicații scrise.

Din probatoriul administrat în cadrul cercetării administrative nu rezultă îndeplinirea condiției prevăzută de textul legal de ascultare a persoanei cercetate, respectiv cpt.(r) G., pentru a se reține apărarea acestuia.

Chiar dacă procesul-verbal de cercetare administrativă reprezintă în realitate un simplu algoritm de calcul matematic privind stabilirea cheltuielilor de școlarizare pentru cele 5 luni rămase de executat din contractul privind exercitarea profesiei de cadru militar în activitate, punctul de vedere al celui cercetat devine obligatoriu din perspectiva respectării dreptului său la apărare.

Formularea unui punct de vedere în temeiul art. 23 din O.G. nr. 121/1998 a fost solicitată de însăși persoana cercetată administrativ prin cererea depusă la data de 30.08.2011 și înregistrată la E., în cuprinsul căreia se arată faptul că a fost prezentă la sediul unității militare la data de 05.08.2011, însă i s-a refuzat accesul la documentele contabile în baza cărora unitatea pârâtă a efectuat calculele, situație ce exclude posibilitatea formulării unei apărări concrete.

În aceste condiții, instanța a reținut neîndeplinirea unei condiții legale imperative cu ocazia cercetării administrative a cpt.(r) G., astfel încât refuzul consilierului juridic de a da aviz de legalitate este justificat.

Urmare a pronunțării ultimei decizii a Comisiei de Jurisdicție a Imputațiilor, la sediul E. Constanța s-a procedat la întocmirea Procesului-verbal de cercetare administrativă nr. A-7954 din 20 decembrie 2011, în care se arată faptul că nu mai este posibilă emiterea unei decizii de imputare în sarcina cpt.(r) G., fiind depășit termenul de 30 zile de la finalizarea cercetării, termen prevăzut de art. 25 alin. (4) din O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor.

Cauza directă care a generat imposibilitatea recuperării pagubei materiale în cuantum de 5.578,11 RON o constituie neemiterea în termen a deciziei de imputare pentru cpt.(r) G..

Cauza indirectă care a generat paguba o reprezintă neîndeplinirea atribuțiilor în termen de către Comisia de cercetare administrativă numită prin OZU nr. 45 din 04 martie 2011 compusă din A. - președinte și membri D., F. și C..

Propunerea astfel formulată prin procesul-verbal a fost în sensul recuperării pagubei în cuantum de 5.578,11 RON de la membrii comisiei de cercetare administrativă numită prin OZU nr. 45 din 04 martie 2011 compusă din reclamanți, prin stabilirea răspunderii materiale în solidar, în cuantum de 1.394,53 RON, individual, iar, în temeiul acestui proces-verbal, E. Constanța a emis Decizia de imputare, a cărei anulare se solicită în cauză.

Criticile formulate în cuprinsul cererii de chemare în judecată potrivit cărora în cazul de față nu se aplică regulile unei cercetări administrative pentru o faptă ilicită sunt nefondate.

În raport cu dispozițiile Capitolului 3 din O.G. nr. 121/1998 referitoare la stabilirea și recuperarea pagubelor, instanța a reținut că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile contractuale referitoare la: existența prejudiciului, săvârșirea unei fapte ilicite, legătura de cauzalitate dintre acestea, precum și vinovăția făptuitorului. În condițiile Contractului privind exercitarea profesiei de cadrul militar în activitate, fapta ilicită este reprezentată de neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a obligațiilor asumate de către părțile contractante, ca urmare a demisiei cu 5 luni înainte de expirarea termenului contractual. Condiția prejudiciului sau paguba rezultă din calculul efectuat de pârâta E. Constanța și reținut în procesul-verbal de cercetare administrativă nr. A-3166 din 03 mai 2011, în sumă de 5.578,11 RON. Condiția raportului de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu este îndeplinită deoarece numai demisia anterioară expirării contractului a dus în mod direct la calculul unui prejudiciu. Cea de-a patra condiție, vinovăția, este îndeplinită aceasta fiind prezentă sub forma intenției directe, manifestare de voință expresă și care rezultă din raportul de demisie.

Față de aceste considerente, instanța a constatat că sunt îndeplinite condițiile răspunderii contractuale, astfel încât cercetarea administrativă efectuată cu respectarea condițiilor imperative prevăzute de Capitolul 3 din O.G. nr. 121/1998 putea angaja în mod direct persoana implicată contractual, respectiv cpt. (r) G.

În condițiile în care reclamanții în calitate de membri ai comisiei de cercetare administrativă a persoanei ce a solicitat anticipat demisia, nu au respectat întocmai dispozițiile procedurale prevăzute la Capitolul 3 din O.G. nr. 121/1998, comandantul E. Constanța, în lipsa avizului de legalitate a cercetării administrative, nu a fost în măsură să emită decizia de imputare în termenul legal de 60 zile.

Astfel, prin Decizia de imputare comandantul E. Constanța a dispus angajarea răspunderii materiale a reclamanților pentru suma de 5.578,11 RON.

În ceea ce privește al treilea capăt de cerere referitor la suspendarea Deciziei de imputare, în conformitate cu dispozițiile art. 15 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, urmare a constatării legalității actului administrativ, instanța a reținut că acest capăt de cerere a rămas fără obiect.

Împotriva sentinței civile nr. 139/CA din 10 septembrie 2015 a Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs reclamanții invocând motivele prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

Recurenții susțin că instanța de fond a reținut în mod greșit că se impunea ascultarea persoanei cercetate, respectiv a cpt. (r) G., cadrul militar trecut în rezervă, apreciind drept cauză directă care a generat imposibilitatea recuperării pagubei neemiterea în termen a deciziei de imputare de către contabilul șef al E. Constanța, la ordinul comandantului.

Mai susțin recurenții că nu sunt motivate aspectele reținute de prima instanță în privința cauzei indirecte, reprezentată de neîndeplinirea în termen de către comisia de cercetare administrativă a obligației de ascultare a persoanei cercetate. De asemenea, se afirmă că în mod eronat instanța de fond a apreciat că propunerea formulată a fost în sensul recuperării prejudiciului de la reclamanți, fără însă a motiva la ce propunere se referă.

Recurenții critică hotărârea instanței de fond, afirmând că reprezintă o preluare a punctului de vedere exprimat în procesul-verbal încheiat la data de 20.12.2011 de către Comisia de cercetare administrativă.

Sub un prim aspect, recurenții afirmă că, deși din probele administrate, s-a dovedit că prejudiciul se impunea a fi recuperat de la cpt. (r) G., ca urmare a nerespectării obligației contractuale, conform art. 411 alin. (6) din Legea nr. 80/1995, aspect în raport de care nu se impunea ascultarea acestuia, instanța în mod greșit a reținut contrariul. În acest sens, se susține că, din probele administrate, a rezultat că între Ministerul Apărării Naționale, reprezentat prin H. Constanța, și cpt.(r) G. a fost încheiat contractul nr. A534 din 31 iulie 2003 privind exercitarea profesiei de cadru militar în activitate, pentru o perioadă de 8 ani. În urma formulării de către cpt. (r) G. a cererii de trecere în rezervă, în care a menționat în mod expres că este de acord să restituie cheltuielile de școlarizare proporțional cu perioada de contract rămasă neexecutată, cadrul militar a fost trecut în rezervă prin Ordinul nr. 112 din 25 februarie 2011, cu suportarea cheltuielilor de întreținere pe timpul școlarizării, potrivit dispozițiilor art. 411 alin. (6) din Legea nr. 80/1995.

Prin urmare, în mod greșit procesul-verbal de cercetare administrativă a fost avizat nefavorabil de către consilierul juridic, motivat de nerespectarea prevederilor art. 23 alin. (3) din O.G. nr. 121/1998, deși din probatoriul administrat rezultă că nu este vorba de o cercetare administrativă pentru o abatere disciplinară a cadrului militar trecut în rezervă sau pentru stabilirea unui prejudiciu cauzat de o faptă ilicită a acestuia, care să atragă răspunderea civilă delictuală de natură a impune explicații scrise din partea celui în cauză. În speță, este vorba despre o răspundere contractuală, rezultând din contractul de școlarizare, prevăzută în mod expres de art. 411 alin. (6) din Legea nr. 80/1995, și există acordul expres al cadrului militar pentru restituirea cheltuielilor de școlarizare, ceea ce echivalează chiar cu angajamentul de plată. În acest sens, recurenții invocă jurisprudența Curții de Apel București (Sentința nr. 2490 din 10 iunie 2009) și a Înaltei Curți de Casație și Justiție (Decizia nr. 3151 din 16 iunie 2010).

Mai susțin recurenții că, deși reține că obligația de restituire a sumei rezultă din contractul de școlarizare, instanța de fond face analiza unei cauze ilicite cu referire la instituția răspunderii civile delictuale. Sub acest aspect, se arată că instanța de fond analizează drept cauză directă, culpa altor persoane, și drept cauză indirectă culpa reclamanților, însă nu reține că, într-o astfel de situație, obligația de plată nu poate fi imputată reclamanților.

Recurenții susțin că instanța de fond a apreciat în mod greșit că reclamanții ar fi depășit termenul de soluționare a cercetării administrative, în condițiile în care documentația a fost înaintată în termen, nefiind în culpa lor faptul că decizia de imputare în sarcina militarului trecut în rezervă nu a fost emisă în termen.

II. Considerentele Înaltei Curți

Înainte de a proceda la analiza în concret a susținerilor formulate de recurenții-reclamanți, Înalta Curte, examinând sentința atacată prin prisma dispozițiilor art. 3041 C. proc. civ., va admite recursul pentru considerentele arătate în continuare.

Se constată că, prin sentința ce formează obiectul recursului, instanța de fond a respins acțiunea reclamanților și a apreciat că Decizia de imputare este legală, analizând și reținând, în esență, aspectele următoare: efectuarea cercetării administrative cu nerespectarea condiției imperative prevăzute de art. 23 alin. (3) din O.G. nr. 121/1998, referitoare la obligativitatea ascultării celui în cauză pentru explicații scrise; imposibilitatea recuperării pagubei materiale a avut, drept cauză directă, neemiterea deciziei de imputare în sarcina cpt.(r) G., ca urmare a depășirii termenului de 30 zile de la finalizarea cercetării prevăzut de art. 25 alin. (4) din O.G. nr. 121/1998, iar, drept cauză indirectă, neîndeplinirea în termen de către Comisia de cercetare administrativă a atribuțiilor ce îi reveneau; îndeplinirea condițiilor răspunderii materiale a reclamanților pentru prejudiciul cauzat unității militare ca urmare a imposibilității de emitere a deciziei de imputare în sarcina cadrului militar care nu a respectat obligațiile contractuale, imposibilitate determinată de neîndeplinirea de către reclamanți a obligațiilor ce le reveneau în calitate de membrii ai comisiei de cercetare administrativă.

Înalta Curte constată, însă, că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanții au formulat critici referitoare la: (i) nesoluționarea contestațiilor formulate în termenul prevăzut de art. 30 alin. (4) din O.G. nr. 121/1998; (ii) nulitatea absolută a Deciziei de imputare pentru neîndeplinirea condițiilor de formă și pentru nemotivare; (iii) nelegalitatea Deciziei de imputare, motivat de faptul că, deși s-a propus recuperarea sumei de la cadrul militar trecut în rezervă, comandantul unității nu a luat măsuri pentru revocarea în tot a deciziei contestate; (iv) nelegalitatea Deciziei Comisiei de jurisdicție a imputațiilor, susținând că nu îndeplinește condițiile prevăzute de art. 30 alin. (4) din O.G. nr. 121/1998, nefiind soluționată de organul competent conform art. 30 alin. (2) din O.G. nr. 121/1998 și fără a se referi la contestația formulată de reclamanți, ci la o cerere de repunere în termen, chiar dacă în cuprinsul său face trimitere și la contestațiile formulate de reclamanți.

Or, faptul că instanța de fond a analizat doar parțial motivele de nulitate și nelegalitate a actelor administrative ce formează obiectul litigiului echivalează cu necercetarea în fond a cauzei de natură a conduce la pronunțarea unei hotărâri lacunare sub aspectul motivelor pe care se sprijină, fiind întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Având în vedere considerentele arătate, pentru asigurarea respectării principiului dublului grad de jurisdicție, ca garanție a legalității și temeiniciei hotărârii ce urmează a fi pronunțată în litigiul de față, în temeiul art. 312 alin. (1), (2) și (5) C. proc. civ. și art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința atacată și va trimite cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță, care, cu ocazia rejudecării, va examina cauza prin prisma tuturor aspectelor invocate de reclamanți prin cererea de chemare în judecată, inclusiv prin prisma susținerilor părților cuprinse în cererea de recurs și în întâmpinarea la motivele de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanții B., D., C. și A. împotriva sentinței civile nr. 139/CA din 10 septembrie 2015 a Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 26 octombrie 2016.