ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2147/2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apărării Naționale:

- anularea în tot a Deciziei administrativ-jurisdicționale nr. 56/CJ 294/19.06.2013 emisă de Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor din cadrul M.Ap. N.;

- anularea Hotărârii nr. A2.314/27.03.2012 emisă de Șeful UM P2472;

- anularea Deciziei de imputare nr. x emisă de Comandantul UM 02472 București, prin care s-a stabilit răspunderea materială a reclamantului pentru suma de 16.733 RON;

- obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

1.2. Soluția instanței de fond

Prin sentința nr. 2907 din 9 noiembrie 2015, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția tardivității formulării cererii și, în consecință, a respins cererea reclamantului A., ca tardiv formulată.

1.3. Cererea de recurs

Împotriva sentinței nr. 2907 din 9 noiembrie 2015 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., republicat.

Prin cererea de recurs recurentul-reclamant solicită casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe criticile subsumate motivelor de casare invocate fiind următoarele:

Recurentul-reclamant susține că, în mod greșit, instanța de fond a admis excepția tardivității acțiunii, rezumându-se a reține că decizia administrativ -jurisdicțională a cărei anulare se solicită a fost emisă la data de 19.06.2013, iar acțiunea a fost înregistrată pe rolul instanței la data de 16.02.2015, respectiv cu depășirea termenelor prevăzute de art. 11 alin. (1) și (5) din Legea nr. 554/2004, iar reclamantul nu a făcut dovada motivelor temeinicie, care să justifice depășirea termenului de prescripție de 6 luni.

Arată recurentul-reclamant că instanța de fond a ignorat situația de fapt rezultată din actele dosarului, potrivit căreia, decizia contestată a fost comunicată la data de 13.08.2014, iar acțiunea în contencios administrativ a fost expediată prin poștă la data de 12.02.2015, către Curtea de Apel București, înăuntrul termenului de prescripție de 6 luni prevăzut de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

În continuare, recurentul-reclamant critică sentința instanței de fond arătând că în considerente nu s-a făcut nicio referire la susținerile reclamantului relative la excepția tardivității și nici la argumentele aduse de autoritatea pârâtă sau la dovezile pe care chiar instanța le-a solicitat în vederea soluționării acestei excepții ( de ex. borderoul de expediții din data de 09.09.2013), nefiind practic prezentat raționamentul juridic avut în vedere la pronunțarea hotărârii.

Recurentul-reclamant susține, în cadrul acestei critici, că sentința recurată a fost dată cu aplicarea greșită a art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, potrivit căruia actul administrativ poate fi atacat în 6 luni de la comunicare. Or, instanța de fond s-a pronunțat, exclusiv la data emiterii deciziei, anume 19.06.2013, deși relevantă este data comunicării, respectiv 13.08.2014.

II. Hotărârea și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra recursului

Înalta Curte, examinând hotărârea atacată, în raport de criticile formulate, actele și lucrările dosarului și prevederile legale incidente, constată că recursul este fondat, urmând a casa sentința și a trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Prin acțiunea dedusă judecății reclamantul A. a învestit instanța de contencios administrativ cu anularea în tot a Deciziei administrativ-jurisdicționale nr. 56/CJ 294/19.06.2013 emisă de Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor din cadrul M.Ap. N., precum și a actelor administrative primare care au stat la baza actului administrativ.jurisdicționale, respectiv Hotărârea nr. A2.314/27.03.2012 emisă de Șeful UM P2472 și Decizia de imputare nr. x emisă de Comandantul UM 02472 București, prin care s-a stabilit răspunderea materială a reclamantului pentru suma de 16.733 RON.

Prin întâmpinarea depusă la dosar pârâtul Ministerul Apărării Naționale a invocat excepția tardivității formulării cererii de chemare în judecată, prin raportare la dispozițiile art. 11 alin. (1) și (5) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, susținând că actul administrativ-jurisdicțional a fost emis la data de 19.06.2013, iar acțiunea a fost înregistrată pe rolul instanței la data de 16.02.2015.

Prin Răspunsul la întâmpinare, reclamantul A. a arătat că termenul de 6 luni prevăzut de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 trebuie calculat de la data comunicării actului administrativ atacat, iar, conform documentelor anexate cererii de chemare în judecată, comunicarea actului s-a efectuat la data de 13.08.2014, la solicitarea adresată de reclamant autorității pârâte în acest sens.

În susținerea excepției tardivității, pârâtul MAN a depus la dosar un borderou de expediții datat 09.09.2013 în care la poziția nr. 4 este menționat ca destinatar "Cab.av. B.", fără nicio altă mențiune suplimentară.

În acest context factual, instanța de fond a admis excepția tardivității și a respins acțiunea reclamantului A., ca tardiv formulată.

Analizând considerentele reținute de curtea de apel în motivarea soluției pronunțate, Înalta Curte constată că hotărârea nu respectă exigențele dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., republicat.

Astfel, raționamentul juridic al instanței de fond este conținut într-o singură frază, care, în realitate, reia, în mod identic, un pasaj din întâmpinarea depusă la dosar de autoritatea pârâtă, fără nicio referire la susținerile și apărările părților litigante formulate pe aspectul tardivității sau la actele depuse la dosar în dovedirea argumentelor expuse.

În concret, prima instanță a reținut tardivitatea formulării acțiunii în contencios administrativ cu următoarea motivare:

"Având în vedere că reclamantul a înregistrat cererea de chemare în judecată la data de 16.02.2015, iar Decizia administrativ-jurisdicțională nr. 56/CJ294/2013 a Comisiei de jurisdicție a imputațiilor a fost emisă la data de 19.06.2013, rezultă că acțiunea a fost formulată și înregistrată cu depășirea termenelor prevăzute de dispozițiile art. 11 alin. (1) și (5) din Legea nr. 554/2004 și nu a făcut dovada motivelor temeinice, care să justifice depășirea termenului de prescripție de 6 luni".

Analizând argumentația primei instanțe, Înalta Curte constată că aceasta este confuză și contradictorie, în sensul că, deși se invocă dispozițiile art. 11 alin. (1) și (5) din Legea nr. 554/2004, care stabilesc că acțiunea în contencios administrativ se poate formula în termen de 6 luni de la comunicarea actului administrativ atacat, iar natura termenului de 6 luni este de prescripție, în calcularea acestuia, instanța de fond se raportează la data emiterii actului administrativ și nu la data comunicării acestuia, iar acțiunea este respinsă ca tardivă și nu ca prescrisă (fără a se face în considerente vreo interpretare referitoare și la termenul de decădere de 1 an de la comunicare actului prevăzut de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004).

Pe de altă parte, din motivarea sumară a sentinței, fără o argumentare concisă din care să rezulte convingerea intimă a judecătorului, în raport cu temeiurile de fapt și de drept expuse în acțiune, actele dosarului și susținerile părților, relevă faptul că instanța de fond nu a procedat la o analiză eficientă a demersului judiciar, chiar și numai din perspectiva excepției tardivității invocate de autoritatea pârâtă, menită să împiedice cercetarea pe fond a cauzei.

În conformitate cu dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., republicat hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă "motivele de fapt și de drept pe care s-a întemeiat soluția".

Motivele de fapt și de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la adoptarea soluției din dispozitiv, iar o hotărâre care nu evocă reținerile ei constituie o dispoziție arbitrară, care anulează aproape toate principiile care guvernează procesul civil, aceasta fiind și rațiunea pentru care a fost reglementat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., potrivit căruia se poate dispune casarea unei hotărâri atunci când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, sau când aceasta cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Totodată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut constant în jurisprudența sa că "dreptul la un proces echitabil nu poate trece drept efectiv, decât dacă cererile și observațiile părților sunt cu adevărat studiate adică examinate de către tribunalul sesizat". Art. 6 din C.E.D.O. implică în sarcina instanței obligația de a face o analiză efectivă a mijloacelor, argumentelor și ofertelor de dovezi ale părților, dând astfel posibilitatea și instanței de control judiciar de a verifica legalitatea și temeinicia hotărârii de primă instanță.

Analizând cererea de recurs și din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte constată că prima instanță a aplicat greșit dispozițiile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în sensul că a calculat termenul de prescripție de 6 luni prin raportare la data emiterii actului administrativ-jurisdicțional a cărui anulare se solicită (19.06.2013) și nu de la data comunicării lui către reclamant.

Astfel, deși ambele părți au adus argumente și au depus acte pentru a stabili momentul la care s-a procedat la comunicarea efectivă către reclamant a Deciziei nr. 56/CJ294/2013 a Comisiei de jurisdicție a imputațiilor, prima instanță a evitat să clarifice acest aspect, esențial, de altfel, în analizarea excepției tardivității formulării acțiunii.

Reanalizând excepția tardivității formulării cererii de chemare în judecată, Înalta Curte constată că singurul înscris depus la dosar care are valoare probatorie și care respectă din punct de vedere procedural regulile unei comunicări valabile juridic a unui act administrativ, este reprezentat de actul aflat la față-verso aflat la dosarul de fond, din care reiese că decizia administrativ-jurisdicțională a fost primită la data de 13 august 2014.

Borderoul de expediții aparținând MAN- Unitatea Militară 02510 CJ, nr. 127 din 09.09.2013, (aflat la dosarul de fond), expediat către reclamant, în copie, ca anexă la decizia administrativ-jursidicțională nu poate avea valoare probatorie, în sensul stabilirii unei date certe a primirii de către destinatar a actului administrativ ce face obiectul prezentului litigiu, atâta vreme cât nu este însoțit de un document care să ateste confirmarea înmânării către destinatar.

Având în vedere că, autoritatea intimată nu a depus vreo dovadă suplimentară pentru a susține întâmpinarea formulată la cererea de recurs și nu a probat existența unui alt moment la care s-a comunicat Decizia administrativ-jurisdicțională către reclamant, Înalta Curte constată că recurentului-reclamant i s-a comunicat acest act la data de 13.08.2014.

În raport de faptul că cererea de chemare în judecată a fost expediată către Curtea de Apel București, prin recomandată cu confirmare de primire, la data de 12.02.2016, conform ștampilei Oficiului Poștal aplicată pe plicul aflat la dosarul de fond, instanța de recurs constată că învestirea instanței de contencios administrativ s-a făcut cu respectarea termenului de prescripție de 6 luni prevăzut de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

În raport de această dezlegare dată de instanța de control judiciar, care conturează soluția de casare a sentinței atacate, constatând că prima instanță nu a procedat la cercetarea fondului demersului judiciar inițiat de reclamant și pentru a se asigura părților accesul la dublul grad de jurisdicție, ca garanție a legalității și temeiniciei hotărârii judecătorești ce va fi dată în cauză, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 497 din C. proc. civ., republicat, va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe în vederea soluționării fondului cauzei.

Pentru aceste considerente, reținându-se că în mod eronat s-a apreciat, de către instanța de fond, cu privire la tardivitatea acțiunii, fără a se mai intra în cercetarea fondului, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (2) și art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința recurată și va trimite cauza spre rejudecare instanței de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de A. împotriva sentinței nr. 2907 din 9 noiembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 mai 2018.