ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5766/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată inițial la Tribunalului București și ulterior pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu Ministerul Afacerilor Interne, anularea Deciziei de imputare nr. 356914 din 9 iulie 2015, ca urmare a nerespectării dispozițiilor legale cu privire la procedura prealabila emiterii actului, a Hotărârii nr. 19561 din 26 august 2015, emisă de Comisia de soluționare a Constestațiilor, a Hotărârii nr. 162 din 30 octombrie 2015, emisă de Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor din cadrul Ministerului Afacerilor Interne, precum și a Procesului-verbal de cercetare administrativa nr. x din 25 iunie 2015.

Totodată, a solicitat suspendarea efectelor Deciziei de imputare nr. 356914 din 9 iulie 2015 până la pronunțarea de instanței asupra fondului cauzei și restituirea sumei de 2.316 RON, reprezentând c/val sumelor reținute din salariu ca urmare a emiterii actului administrativ ce formează obiectul prezentei contestații.

1.2. Hotărârea primei instanțe

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 3433 din 8 noiembrie 2016, a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă.

1.3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta A., invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3, 6 și 8 din C. proc. civ.

Relativ la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. se susține că instanța de fond a încălcat normele de competență în materie, întrucât cauza ar fi trebuit soluționată de Tribunalul București în calitate de instanță competentă material și teritorial și, nicidecum de Curtea de Apel București.

Astfel, în temeiul art. 43 din Ordonanța nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor, raportat la art. 109 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici și art. 10 din Legea nr. 554/2004 competența de soluționare în primă instanță a cauzei revenea tribunalului, punct de vedere susținut și de jurisprudența Curții de Apel București.

O nesocotire a acestei competențe, exclusive, de ordine publică atrage în mod evident sancțiunea nulității hotărârii atacate iar, în temeiul art. 497 din C. proc. civ., se impune casarea cu trimitere la instanța competentă spre rejudecarea fondului cauzei cu administrarea întregului probatoriu necesar.

Se mai critică hotărârea instanței de fond din perspectiva nerespectării exigențelor privind motivarea unei hotărâri judecătorești, conform art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Sub acest aspect se susține că instanța de fond a respins această probă cu interogatoriu solicitată de reclamantă, apreciind neîntemeiat că este inutilă cauzei, întrucât se impunea clarificarea chestiunii referitoare la toate persoanele care ar fi putut fi trase la răspundere.

Pentru identificarea tuturor elementelor de fapt și drept incidente în cauză, se apreciază că interogatoriul era o probă indispensabilă soluționării corecte a cauzei, iar instanța de fond ar fi trebuit să justifice în detaliu de ce o proba solicitată de reclamantă nu a fost admisă.

Instanță de judecată în mod incorect s-a raportat la probatoriul depus la dosar, afirmând în mod neadevărat aspecte vădit contrare probelor elocvente rezultate din studierea documentelor, în special relativ la lipsa competenței președintelui comisiei de evaluare de a transmite spre publicare în SEAP anunțurile de atribuire a procedurilor de achiziție publică derulate care rezultă cu evidență din probele administrate în cauză.

O încercare de motivare a hotărârii judecătorești prin reținerea ca adevărate a unor elemente ce nu rezultă în mod obiectiv din administrarea probatoriului nu echivalează cu motivarea corectă a unei hotărâri judecătorești.

Instanța de fond nu-și întemeiază propriile susțineri pe texte de lege, astfel se apreciază că sentința recurată, dincolo de aspectul precizat anterior cu privire la nemotivarea corectă în fapt încalcă și principiul motivării în drept.

Instanța de judecată a omis aplicarea unor texte importante pentru soluționarea corectă a cauzei respectiv art. 72 din H.G. nr. 925/2006 și art. 15 alin. (2) din O.G. nr. 121/1998 și coroborate cu cele ale art. 29 alin. (1) lit. b).1 din I.M.A.I. nr. 114/2013. Lipsa oricăror temeiuri de drept din motivarea Sentinței Recurate implică o nemotivare, aspect ce atrage sancțiunea nulității hotărârii atacate.

Deși reclamanta prin cererea de chemare în judecată s-a prevalat de o serie de motive de fapt și drept, apte a conduce la o soluție favorabilă, instanța de fond, prin raportare la considerentele și dispozitivul hotărârii atacate, nu a dispus analizarea acestora, neconferind un răspuns pertinent cu privire la argumentele sale.

Se mai susține că sentința recurată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material conform art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Instanța de fond în mod greșit a aplicat textele legale în vigoare și a stabilit eronat că reclamanta este singura persoană cu atribuții de publicare a anunțurilor în SEAP cu consecința menținerii actelor de sancționare, după cum rezultă din analiza fișelor de post analizate.

Din cuprinsul Dispoziției de numire nr. 696 din 10 octombrie 2012, rezultă fără dubiu că din comisia de lucru au făcut parte mai mulți membri printre care și președintele în persoana dl. B. care inițial a fost rezervă, dar ca urmare a plecării d-lui C. la o alta direcție, acesta a preluat integral atribuțiile.

Or, președintele comisiei avea obligația clară de a transmite spre publicare în SEAP anunțurile de atribuire a procedurilor de achiziție publică derulate. În acest caz se apreciază că nu se poate susține în mod valid teza validată de instanța de fond că reclamanta, într-o funcție inferioara de secretar ar fi avut singură întreaga responsabilitate, iar președintele era exonerat atât de procedura de cercetare cât și de sancțiunea patrimonială a recuperării prejudiciului.

Mai mult decât atât, chiar din concluziile primului proces-verbal de cercetare administrativă nr. x din data de 18 septembrie 2013 rezultă că nu doar președintele comisie și secretarul pot fi considerați vinovați, ci și șeful serviciului achiziții.

Actele administrative prin care reclamanta a fost declarată singura persoană vinovată cu excluderea celor care trebuie să supervizeze întreaga procedură, sunt vădit nelegale fiind expresia unei incorecte și insuficiente aplicării a legii, reclamanta prevalându-se de un proces-verbal de anchetă efectuat într-un caz identic, unde președintele comisiei (același domn B.) a fost cercetat și sancționat alături de secretarul comisiei.

Mai mult, autoritatea pârâtă nu a prezentat nici un document sau text de lege, prin care să se arate că recurenta a preluat/sau i-a fost delegată toată atribuția de publicare a acestui anunț cu excluderea președintelui comisiei și a șefului de achiziții. Un astfel de act de delegare nu a existat niciodată sau să i se fi adus la cunoștință că răspunde integral de toată procedura.

În acest context se face referire la practica administrativă a pârâtei unde s-a decis că președintele comisiei are obligația de publicare și supervizare, atât în virtutea textelor de lege aplicabile cât și prin fișa postului, fiind sancționat alături de secretarul comisiei.

Instanța de fond în mod eronat a înlăturat argumentul reclamantei prin care susținut că în realitate cauza care a generat întârzierea în publicarea anunțului a fost rezultatul transferului DDCA de la MAI la MDRAP.

Reclamantei îi era imposibil să mai efectueze publicarea anunțurilor în SEAP cu atât mai mult cu cât DDCA (Direcția pentru Dezvoltarea Capacității Administrative) a fost transferată de la MAI la MADRP, începând cu data de 7 ianuarie 2013, potrivit H.G. nr. 1/2013, reclamanta neavând în fișa postului înscrisă ca obligație de publicarea unui anunț de atribuire pentru o structură din afara MAI, apreciere susținută și de punctele de vedere exprimate de departamentele juridice ale angajatorului său, cu privire la modalitatea de desfășurare a acestor proceduri.

Prin transferul acestei structuri nu se mai putea efectua nici un serviciu legat de aceste achiziții întrucât s-ar fi depășit atribuțiile legale, în acest sens fiind Adresa nr. x din 15 ianuarie 201317 emisă de departamentul juridic al MAI prin care se afirmă că, acest departament se află în imposibilitate legală de a aviza spre legalitate un act adițional la un contract de achiziție publică, care a fost încheiat anterior datei de 7 ianuarie 2013 dată la care departamentul DDCA a fost mutat.

Instanța de judecată în mod greșit a stabilit că reclamanta ar fi avut această competență de a publica respectivul anunț în continuarea procedurii, în condițiile în care contractul de achiziție era încheiat anterior momentului transferului. Mai mult, aceasta susține tot eronat că publicarea ulterioară a anunțului de către reclamantă ar echivala cu o recunoaștere a culpei, întrucât potrivit legislației și practicii în materie era imperios necesară finalizarea procedurii de achiziție prin recepția produselor furnizate de către ofertantul câștigător și ulterior publicarea anunțului de atribuire.

Constatarea unei situații de imposibilitate a executării contractului putea fi făcută până cel târziu în momentul livrării echipamentelor, respectiv a recepției (4 martie 2013), anunțul de atribuire putând fi dat după aceasta data, ceea ce în fapt s-a și întâmplat.

Termenul de 48 zile de la data intrării în vigoare a contractului pentru publicarea în SEAP a anunțului de atribuire a fost stabilit astfel încât să fie acoperită o astfel de situație, deoarece platforma SEAP nu prevedea modificarea câștigătorului din cadrul unui anunț de atribuire odată publicat.

DDCA-MDRP nu a reușit să se înregistreze în SEAP până la data de 19 martie 2013 pentru a-și putea publica anunțul de atribuire, astfel că urmare a discuțiilor purtate cu reprezentanții fostului DDCA din MAI în vederea finalizării procedurii de achiziție și a derulării contractelor, cât și pentru realizarea transparenței rezultatului atribuirii în condițiile acestui transfer, DAACTI a transmis anunțul de atribuire în SEAP în numele altei autorități contractante.

În concluzie, se apreciază că reclamanta nu poate fi direct și unică răspunzătoare pentru această întârziere. Prejudiciul provocat nu este rezultatul unei inacțiuni/acțiuni exclusive a subsemnatei cu privire la executarea defectuoasă a obligațiilor de serviciu. Publicarea cu întârziere a anunțului în SEAP a fost rezultatul unei insuficiente organizări de management și coordonare de la transferul DDCA din cadrul MAI la MADRP.

Instanța de fond în mod neîntemeiat a înlăturat argumentul reclamantei cu privire la invocarea excepției procesului rău condus în cauza în care s-a respins contestația formulată împotriva procesului-verbal de sancționare emis de ANRMAP.

În cauza ce a format obiectul acțiunii de anulare a procesului-verbal de sancționare emis de ANRMAP (Dosar nr. x/2013) MAI s-a apărat în mod defectuos, invocând o serie de apărări care nu au fost utile soluționării favorabile. Se apreciază că pârâta ar fi trebuit să o cheme în față instanței pentru a dat toate aceste lămuriri de natura tehnică și care ar fi ajutat la admiterea acțiunii de anulare a procesului-verbal de contravenție.

Cu atât mai mult s-ar fi impus o astfel de conduită, întrucât imediat după producerea presupusului prejudiciu, s-a desfășurat o cercetare administrativă (finalizată prin emiterea Procesului-verbal nr. x din data de 18 septembrie 2013) din care rezultă cu putere de evidență că însăși autoritatea angajatoare nu a considerat că reclamanta ar fi fost răspunzătoare de paguba prejudiciul creat.

Or, în acest context, de vreme ce înainte de inițierea procesului ce viza anularea procesului-verbal de sancționare contravențională reclamanta nu eram considerată vinovată, iar imediat ce procesul s-a terminat nefavorabil a devenit singura vinovată, se apreciază că se impunea să fie parte din proces, pentru a prezenta apărările necesare.

1.4. Apărările formulate în cauză.

Prin întâmpinare pârâtul Ministerul Afacerilor Interne a solicitat respingerea recursului apreciind că hotărârea instanței de fond este legală, fiind motivată corespunzător și pronunțată de o instanță competentă, cu interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept material.

II. Soluția instanței de recurs

2.1. Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a cadrului normativ aplicabil și a probatoriului administrat în cauză, Înalta Curte apreciază că recursul reclamantei este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Motivul de nelegalitate referitor la necompetența materială a instanței de fond este nefondat.

Este de observat că din analiza coroborată a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 3 și art. 130 alin. (2) din C. proc. civ., reiese că necompetența materială poate constitui motiv de casare numai dacă a fost invocată în condițiile legii, adică de părți sau de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt citate în fața primei instanțe.

Or, câtă vreme la judecata în fond, la primul termen de judecată la care părțile au fost legal citate, reclamanta nu a invocat excepția de necompetență materială a instanței de judecată raportat la obiectul cererii de chemare în judecată, iar instanța de fond a apreciat că este competentă să soluționeze acțiunea, eventuala necompetență a instanței sesizate se acoperă definitiv, iar instanța astfel învestită devine competentă să soluționeze cauza tocmai ca efect implicit al dispozițiilor care limitează în timp posibilitatea de a invoca excepția de necompetență.

Numai în măsura în care reclamanta ar fi susținut, în condițiile legii, excepția de necompetență materială, iar instanța de fond ar fi respins-o ori ar fi omis a se pronunța asupra ei, reclamanta se putea prevala în recurs de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. prin formularea de critici sub necompetenței materiale a primei instanțe.

Criticile formulate de recurenta - reclamantă subsumate motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., republicat, sunt de asemenea nefondate.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, precum și cele pentru care s-au admis ori s-au înlăturat cererile părților.

Instanța de control judiciar constată că hotărârea pronunțată de prima instanță satisface cerințele prevăzute de art. 425, alin. (1), lit. b) din C. proc. civ., republicat, în considerentele acesteia regăsindu-se motivele de fapt și de drept care au determinat formarea convingerii instanței, fiind examinate efectiv toate problemele esențiale ridicate de părți, respectiv toate motivele de nelegalitate invocate de reclamantă.

Hotărârea instanței de fond este clară, precisă și inteligibilă, și conduce în mod logic și convingător la soluția cuprinsă în dispozitiv, îndeplinindu-și prin considerentele expuse rolul bivalent de informare a părților cu privire la motivele de fapt și de drept care au condus la adoptarea soluției și a instanței de control judiciar pentru verificarea legalității hotărârii pronunțate.

Respingerea mijlocului de probă cu interogatoriul propus de reclamantă nu se circumscrie acestui motiv de nelegalitate, iar caracterizarea sa ca inutilă de către instanța de fond este o motivare suficientă a măsurii de respingere de la administrare a acestui mijloc de probă.

Nu se încadrează în acest motiv de nelegalitate nici evaluarea pretins eronată a mijloacelor de probă din care în opinia reclamantei ar rezulta o altă stare de fapt decât cea reținută de instanța de fond.

Cu privire la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., instanța de control judiciar reține, contrar criticilor reclamantei formulate prin cererea de recurs că hotărârea instanței de fond este dată cu interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept material.

Sub acest aspect, este de menționat că reclamanta a supus controlului jurisdicțional al instanței de contencios administrativ, în principal, legalitatea Deciziei de impunere de imputare nr. 356914 din 9 iulie 2015.

Prin acest act administrativ s-a dispus în sarcina reclamantei imputarea sumei de 10.000 RON în temeiul art. 25 alin. (2) și (4) din O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor, în cuprinsul deciziei arătându-se că aceasta a fost emisă avându-se în vedere Procesul-verbal nr. x din 25 iunie 2015 încheiat de Comisia de cercetare administrativă, constatându-se cu ocazia cercetării administrative producerea unei pagube de 10.000 RON reprezentând cheltuieli cu titlul de amendă în urma încheierii de către ANRMAP a procesului-verbal nr. x din 31 mai 2013 de constatare și sancționare a contravențiilor.

Prin acest din urmă proces-verbal a fost sancționat pârâtul cu amendă de 20.000 RON pentru îndeplinirea cu întârziere a obligației de publicare în SEAP a anunțului de atribuire nr. x din 19 martie 2013, conform art. 56 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 34/2006.

Achitarea a jumătate din amendă de către pârât, respectiv a sumei de 10.000 RON, reprezintă o pagubă în patrimoniul acestuia care se impunea a fi recuperată prin decizie de impunere în condițiile și termenele prescrise de art. 25 din O.G. nr. 121/1998.

În legătură cu responsabilitatea reclamantei în provocarea acestei pagube, este de subliniat că aceasta a fost desemnată prin Dispoziția ordonatorului principal de credite nr. 686 din 10 octombrie 2012 în comisia de evaluare a procedurii de atribuire "Echipamente de comunicații și tehnologia informației", unde în calitate de secretar avea obligația de a transmite spre publicare în SEAP anunțurile de atribuire a procedurilor de achiziție publică derulate în conformitate cu prevederile din Fișa postului nr. x, cap. D - Descrierea Sarcinilor, îndatoririlor și Responsabilităților Postului.

Această obligație, contrar susținerilor recurentei, era în sarcina exclusivă a acesteia, fără a fi partajată, prin divizarea actelor materiale care o compun, și instituirea unor sarcini apte de a-i realiza conținutul și în sarcina președintelui comisiei de evaluare. Obligația președintelui era una generală, de coordonare și control a comisiei de evaluare în îndeplinirea atribuțiilor sale specifice, astfel că responsabilitatea sa putea fi angajată numai în măsura în care își exercita în mod defectuos atribuțiile sale de conducere în cadrul acestei comisii, ceea ce nu a făcut obiectul cercetării disciplinare. Menționarea obligației de a transmite spre publicare în SEAP a anunțurilor de atribuire a procedurilor de achiziție publică derulate, în fișa postului președintelui comisiei de evaluare, este rezultatul inventarierii tuturor atribuțiilor pe care le avea comisia de evaluare al cărui coordonator era, fără ca în concret să se poată susține că avea o asemenea obligația, care îi revenea, așa cum s-a arătat în precedent, exclusiv reclamantei.

În îndeplinirea sarcinilor de serviciu, anterior enunțate, reclamanta a transmis anunțul de atribuire nr. 166.177 spre publicare în SEAP la data 19 martie 2013, în condițiile în care, dacă s-ar fi respectat termenul de 48 de zile impus prin art. 56 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 34/2006, anunțul trebuia transmis până cel târziu la data de 14 februarie 2013, raportat la momentul încheierii contractelor de achiziție derulate (28 decembrie 2012).

Prin urmare, conduita reclamantei de a comunica cu întârziere anunțul de atribuire spre publicare în SEAP a determinat sancționarea pârâtului cu amendă contravențională pentru neîndeplinirea acestei obligații în calitate de autoritate contractantă, astfel că în mod corect s-a dispus recuperarea cuantumului amenzii achitate de la reclamantă prin decizie de impunere.

În dezacord cu recurenta, instanța de control judiciar consideră că întârzierea în îndeplinirea acestei obligații s-a datorat în exclusivitate conduitei reclamantei, întrucât prin preluarea Direcției pentru Dezvoltarea Capacității Administrative de la Ministerul Afacerilor Interne la Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, începând cu data de 7 ianuarie 2013 în baza H.G. nr. 1/2013 nu s-au transferat și obligațiile legale ale Ministerului Afacerilor Interne, în calitate de autoritate contractantă, în procedurile de achiziție publică analizate.

În aceste condiții, pârâtul, prin compartimentele sale de achiziții publice, din care făcea parte și reclamanta, avea și a conservat obligația prevăzută de art. 56 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 34/2006, astfel că neîndeplinirea sau îndeplinirea ei cu întârziere era imputabilă din punct de vedere contravențional pârâtului și material reclamantei.

În acest context, sunt nefondate criticile reclamantei referitoare la excepția procesului rău condus (exceptio mali processus) referitoare la introducerea sa în litigiu având ca obiect anulare proces-verbal de contravenție încheiat de ANRMAP și că pârâtul nu a prezentat în acel dosar argumentul considerat esențial de către reclamantă referitor la transferul DDCA de la MAI la MDRAP, care în opinia reclamantei ar fi fost de natură să ducă la altă soluție, întrucât așa cum a reținut și instanța de fond aceste apărări sunt irelevante de vreme ce au fost apreciate ca nefondate criticile sale referitoare la lipsa de competență în publicarea anunțului.

Prin urmare, în mod legal a apreciat instanța de fond că actele administrative de imputare sunt legale, hotărârea atacată fiind din acest punct de vedere dată cu interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept material aplicabile.

2.2. Soluția instanței de recurs și temeiul juridic al acesteia

Pentru aceste considerente și în temeiul art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 și art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A. ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul, formulat de reclamanta A. împotriva Sentinței nr. 3433 din 8 noiembrie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 noiembrie 2019.

GGC - LM