Decizia nr. 4669/2020 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 3091/2015 a Curții de Apel București

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 16 ianuarie 2015, sub nr. x/2015, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, a formulat contestație împotriva Rezoluției nr. 376I/IJ/3157/DIJ/2014 din 04 decembrie 2014, emisă de Inspecția Judiciară. La termenul din data 12 iunie 2015, instanța, în conformitate cu prevederile art. 16 indice 1 din Legea nr. 554/2004, la solicitarea reclamantului, a dispus introducerea în cauză în calitate de pârâtă a doamnei judecător B..

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 3091 din 20 noiembrie 2015, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele B. și Inspecția Judiciară, ca nefondată.

Cererea de recurs exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 3091 din 20 noiembrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., republicat, solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecarea cauzei, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată. Recurentul-reclamant a învederat, în esență, că instanța de fond a respins acțiunea ca nefondată, cu motivarea generală că cele sesizate nu constituie abateri disciplinare, deși nu acesta a fost obiectul acțiunii sale. Astfel, a susținut că soluția de clasare întemeiată pe dispozițiile art. 47 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 317/2004 este nelegală și, deși instanța de fond era chemată să judece numai dacă o atare soluție se justifică sau nu în raport de textul indicat, considerentele cu privire la temeinicia de fond a sesizării sunt, din acest punct de vedere, străine cauzei.

Apărările formulate în cauză 4.1. Intimata-pârâtă Inspecția Judiciară a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Cererea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept Prin cererea depusă la dosar la data de 20 iulie 2018, intimata-pârâtă a solicitat sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: "Prin raportare la dispozițiile art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, interpretat în sensul dispozițiilor Deciziei Curții Constituționale nr. 71/1999, art. 252 din Codul muncii, precum și ale art. 77 alin. (5) din Legea nr. 188/1999, răspunderea disciplinară a magistraților este prescriptibilă? În situația unui răspuns afirmativ, termenul de prescripție de 2 ani de la data săvârșirii faptei, se aplică atât acțiunii disciplinare, cât și procedurii de soluționare a acțiunii disciplinare, în acest sens fiind necesară emiterea hotărârii de sancționare disciplinară în interiorul termenului de prescripție amintit?"

Alte aspecte relevante Prin raportul întocmit în procedura de filtrare asupra admisibilității în principiu a recursului (dosarul cauzei) s-a apreciat ca fiind fundamentată soluția de admitere a excepției inadmisibilității recursului, din perspectiva aplicării prevederilor art. 47 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, iar prin încheierea din 06 decembrie 2017, s-a dispus comunicarea acestuia către părți, în vederea formulării unui punct de vedere. II. Soluția instanței de recurs II.1. Examinând cererea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, formulată de intimata-intervenientă B., se constată următoarele: Potrivit art. 519 C. proc. civ., republicat: "Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al Curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată". Procedura reglementată de textul de lege anterior citat reclamă verificarea, de către completul de judecată învestit cu această chestiune incidentală, a condițiilor de admisibilitate a sesizării formulate într-o cauză pendinte. Condițiile de admisibilitate a cererii de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, decelate din cuprinsul art. 519 C. proc. civ., republicat, sunt următoarele: - existența unei chestiuni de drept; - chestiunea de drept să fie invocată în cadrul unui litigiu aflat pe rolul unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță; - chestiunea de drept să fie esențială, în sensul că, de lămurirea ei depinde soluționarea pe fond a cauzei; noțiunea de "soluționare pe fond" trebuie înțeleasă în sens larg, incluzând nu numai problemele de drept material, ci și pe cele de drept procesual, cu condiția ca de rezolvarea acestora să depindă soluționarea pe fond a cauzei (în aceste sens s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin decizia nr. 1/2013, pronunțată în dosarul nr. x/2013); - chestiunea de drept să fie nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat și nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii. În cauză, se solicită pronunțarea unei hotărâri prealabile în legătură cu interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, care prevăd: "Acțiunea disciplinară poate fi exercitată în termen de 30 de zile de la finalizarea cercetării disciplinare, dar nu mai târziu de 2 ani de la data la care fapta a fost săvârșită". Obiectul prezentei cauze îl reprezintă contestația îndreptată împotriva Rezoluției nr. 376I/IJ/3157/DIJ/2014 din 04 decembrie 2014, emisă de Inspecția Judiciară, prin care, în temeiul dispozițiilor art. 45 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 317/2004, s-a dispus clasarea sesizării formulată de petiționarul A.. Prima instanță, prin sentința civilă nr. 3091 din 20 noiembrie 2015, a respins acțiunea formulată de reclamantul A., ca nefondată, reținând că nu există indicii de săvârșire a vreunei abateri disciplinare prevăzute de art. 99 din Legea nr. 303/2004, republicată și modificată. Prin recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva acestei sentințe, s-a solicitat casarea sentinței recurate și, în rejudecarea cauzei, admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată, apreciindu-se că instanța de fond nu a analizat legalitatea soluției de clasare a sesizării formulate, ci aspectele de fond din sesizare, semnalate drept abateri disciplinare. În consecință, problema pusă în discuție în prezentul litigiu, în faza procesuală a recursului, o constituie interpretarea prevederilor art. 47 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 317/2004, raportat la dispozițiile art. 45 alin. (4) din Legea nr. 317/2004, în sensul aprecierii dacă în cadrul cercetării prealabile se pot adopta soluții de fond în privința sesizării, astfel cum consideră recurentul-reclamant că s-a procedat atât prin rezoluția contestată, cât și prin sentința civilă recurată. În contextul arătat, nu este îndeplinită una din condițiile de admisibilitate necesare declanșării procedurii de sesizare în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, respectiv cerința ce vizează caracterul esențial al chestiunii de drept, în sensul că de lămurirea ei depinde soluționarea pe fond a cauzei, în condițiile în care, prin sentința recurată prima instanță nu s-a pronunțat asupra problematicii prescripției răspunderii disciplinare a magistraților. Pentru aceste considerente, constatându-se că nu sunt întrunite în mod cumulativ toate condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 C. proc. civ., republicat, urmează a se respinge cererea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept formulată de intimata-pârâtă B.. II.2. Examinând, cu prioritate, condițiile de admisibilitate ale recursului, Înalta Curte reține următoarele: Potrivit art. 457 alin. (1) C. proc. civ.: "Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei.", iar potrivit art. 129 din Constituția României: "Împotriva hotărârilor judecătorești părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii." Din cuprinsul textelor de lege menționate anterior rezultă că părțile pot uza doar de căile de atac prevăzute de lege, iar exercitarea unei căi de atac împotriva unei hotărâri judecătorești pentru care C. proc. civ. sau legea specială nu prevede o astfel de posibilitate, reprezintă un demers inadmisibil, indiferent de criticile învederate de partea care a formulat calea de atac. În speță, prin Rezoluția nr. 376I/IJ/3157/DIJ/2014 din 04 decembrie 2014, contestată de reclamant, s-a dispus, în temeiul prevederilor art. 45 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 317/2004, clasarea sesizării reclamantului, nefiind identificate elemente care să constituie indicii privind săvârșirea de către judecătorii reclamați a uneia dintre abaterile disciplinare prevăzute la art. 99 din Legea nr. 303/2004. Potrivit dispozițiilor art. 45 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 317/2004, în forma în vigoare la data sesizării instanței, rezoluția de clasare dispusă în urma efectuării verificărilor prealabile efectuate de Inspecția Judiciară din oficiu sau la sesizarea persoanei interesate și în cadrul căreia se constată că nu există indiciile săvârșirii unei abateri disciplinare, era definitivă. Prin Decizia nr. 397 din 03 iulie 2014, Curtea Constituțională a constatat că sintagma "rezoluția de clasare este definitivă" din cuprinsul art. 47 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, este neconstituțională în ipoteza prevăzută de art. 45 alin. (4) lit. b) din aceeași lege. Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituția României, legile și ordonanțele în vigoare, constatate a fi neconstituționale, "își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept". Întrucât, la expirarea termenului de 45 de zile, nu au fost operate modificările legislative necesare punerii în acord a dispozițiilor Legii nr. 317/2004 cu prevederile constituționale, Înalta Curte, în exercitarea rolului de unificator al jurisprudenței, prin Soluția de principiu adoptată la data de 13 februarie 2017, de către secția de contencios administrativ și fiscal, a stabilit că: "Rezoluția de clasare a sesizării pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii - Direcția de Inspecție Judiciară în temeiul dispozițiilor art. 45 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 317/2004, poate fi contestată, în fața instanței de contencios administrativ, fără îndeplinirea unei proceduri prealabile." Pentru a dispune în acest sens, secția de contencios administrativ și fiscal a reținut că judecarea pricinilor privind contestarea rezoluției de clasare se face potrivit dispozițiilor edictate pentru instituția juridică asemănătoare (cea mai apropiată), respectiv conform regimului juridic aplicabil acțiunii exercitate împotriva rezoluției de respingere a sesizării, reglementat de art. 47 din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, și nu potrivit dispozițiilor Legii nr. 554/2004, ce constituie dreptul comun în materia contenciosului administrativ. De asemenea, prin Soluția de principiu adoptată la data de 09 octombrie 2017, de către secția de contencios administrativ și fiscal din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a reținut că: "În ipoteza în care contestația formulată împotriva rezoluției de clasare a sesizării pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii - Direcția de Inspecție Judiciară în temeiul dispozițiilor art. 45 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 317/2004, a fost soluționată pe fond de prima instanță prin prisma dispozițiilor de procedură din Legea nr. 317/2004, recursul este inadmisibil." Această interpretare a fost generată de împrejurarea că dispozițiile art. 47 din Legea nr. 317/2004 nu pot fi aplicate parțial, doar în ceea ce privește aspectele legate de îndeplinirea procedurii prealabile, și ignorate în privința altor aspecte procedurale, precum regimul căilor de atac, o astfel de situație putând duce la aplicarea unei lex tertia, prin aplicarea concomitentă a dispozițiilor Legii nr. 554/2004 și dispozițiilor Legii nr. 317/2004. În cauză, chiar dacă instanța a cărei hotărâre a fost recurată, a menționat în dispozitivul sentinței că aceasta se poate ataca cu recurs, Înalta Curte subliniază că principiul legalității căilor de atac, statuat în art. 129 din Constituția României și consacrat în C. proc. civ. de dispozițiile art. 457 alin. (1) și (2) din C. proc. civ., exclude examinarea în fond a unei cereri sau căi de atac exercitate în alte situații și în alte condiții decât cele determinate de dreptul intern prin legea procesuală, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei. Prin urmare, întrucât prin dispozițiile art. 47 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, în forma in vigoare la momentul sesizării instanței, s-a reținut că hotărârile Curții de Apel București sunt irevocabile ("definitive" potrivit corelării cu Legea nr. 76/2012 de punere în aplicare a C. proc. civ.), iar aceste prevederi legale sunt incidente și în cazul contestării rezoluțiilor de clasare, Înalta Curte constată că recursul promovat de reclamantul A. este inadmisibil, fiind promovat împotriva unei hotărâri definitive, nesusceptibilă de a fi atacată cu recurs. Pentru considerentele arătate și în temeiul dispozițiilor art. 457 alin. (1) și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamantul A.. PENTRU ACESTE MOTIVE,