ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1530/2020

Ședința publică din data de 11 martie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal, la data de 10 noiembrie 2016, sub nr. x/2016, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, anularea Rezoluției din 7 octombrie 2016, prin care pârâta Inspecția Judiciară din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii a dispus, în temeiul art. 45 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, clasarea sesizării disciplinare înregistrată la Direcția de Inspecție judiciară pentru judecători sub nr. x/2016 și obligarea Inspecției judiciare să emită o rezoluție de începere a cercetării disciplinare în ceea ce privește pe doamnele B. și C., ambele judecătoare în cadrul Curții de Apel Constanța.

Prin sentința civilă nr. 1211 din 4 aprilie 2017, Curtea de Apel București a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile menționate la pct. I.2 a declarat recurs reclamanta A., întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței atacate și, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată, așa cum a fost formulată.

În motivarea căii de atac, recurenta-reclamantă arată că hotărârea primei instanțe a fost dată cu greșita aplicare a normelor incidente în cauză, respectiv art. 99 lit. t) coroborat cu art. 99

1

alin. (2) din Legea nr. 303/2004.

Cu toate că atât în fața Inspecției judiciare, cât și în fața primei instanțe a formulat critici privind neglijența gravă de care au dat dovadă doamnele judecător când au pronunțat decizia civilă nr. 348 din 16.06.2016, erorile flagrante de aplicare a normelor juridice făcute de acestea și cunoașterea precară a materiei, recurenta susține că judecătorul fondului nu a analizat motivele invocate ci s-a lansat în considerații generale legate de constituționalitatea normei de la art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004. Or, dacă instanța avea dubii cu privire la constituționalitatea acestei norme, putea și trebuia să invoce această excepție după ce, în prealabil, ar fi pus-o în discuția părților. De asemenea, deși instanța a făcut trimitere la jurisprudența D., nu a făcut o analiză corespunzătoare a acesteia la speța dedusă judecății.

Intimata-pârâtă Inspecția Judiciară a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Contrar celor arătate de recurenta-reclamantă ca motiv de nelegalitate a sentinței atacate, anume că instanța nu a analizat dacă "doamnele judecător au dat dovadă de gravă neglijență atunci când au pronunțat decizia civilă nr. 348/16.06.2016", arată intimata-pârâtă că instanța de fond nu a fost învestită și nu putea să se pronunțe asupra legalității și temeiniciei hotărârii respective. Aceasta, întrucât în analiza legalității rezoluției emise de Inspecția Judiciară, instanța este limitată a verifica legalitatea rezoluției de clasare, neavând atribuția efectuării verificărilor prealabile și neputându-se substitui judecătorului din dosar sau inspectorului judiciar.

Prin rezoluția din 21 noiembrie 2018 a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 26 februarie 2020, cu citarea părților, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursului, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018.

II. Soluția instanței de recurs

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor intimatei și în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este inadmisibil.

Recurenta-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ cu examinarea legalității Rezoluției emise de Inspecția Judiciară la data de 7 octombrie 2016 în dosarul nr. x/2016, prin care s-a dispus, în temeiul dispozițiilor art. 45 alin. (4) lit. b) raportat la art. 47 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 317/2004, clasarea sesizării acesteia privind aspectele semnalate.

Art. 457 alin. (1) C. proc. civ. statuează că "Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei", iar potrivit art. 129 din Constituția României:

"Împotriva hotărârilor judecătorești părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii."

Din cuprinsul textelor de lege menționate anterior, rezultă că părțile pot uza doar de căile de atac prevăzute de lege, iar exercitarea unei căi de atac împotriva unei hotărâri judecătorești pentru care C. proc. civ. sau legea specială nu prevede o astfel de posibilitate, reprezintă un demers inadmisibil, indiferent de criticile învederate de partea care a formulat calea de atac.

Cererea de chemare în judecată ce face obiectul prezentei cauze este întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 554/2004, precum și pe dispozițiile art. 45 și art. 47 din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, instanța fiind învestită cu cererea de anulare a unei rezoluții de clasare, emisă de pârâta Inspecția Judiciară.

Prin Decizia nr. 397 din 3 iulie 2014, Curtea Constituțională a constatat că sintagma "rezoluția de clasare este definitivă" din cuprinsul art. 47 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, este neconstituțională în ipoteza prevăzută de art. 45 alin. (4) lit. b) din aceeași lege.

Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituția României, legile și ordonanțele în vigoare, constatate a fi neconstituționale, "își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept".

Întrucât, la expirarea termenului de 45 de zile, nu au fost operate modificările legislative necesare punerii în acord a dispozițiilor Legii nr. 317/2004 cu prevederile constituționale, Înalta Curte, în exercitarea rolului de unificator al jurisprudenței, prin Soluția de principiu adoptată la data de 13 februarie 2017, de către secția de contencios administrativ și fiscal, a stabilit că:

"Rezoluția de clasare a sesizării pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii - Direcția de Inspecție Judiciară în temeiul dispozițiilor art. 45 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 317/2004, poate fi contestată, în fața instanței de contencios administrativ, fără îndeplinirea unei proceduri prealabile."

La adoptarea acestei soluții s-a avut în vedere aplicarea principiului prevăzut de art. 5 alin. (3) C. proc. civ., referitor la judecata pricinilor potrivit dispozițiilor edictate pentru instituția juridică asemănătoare (cea mai apropiată), în speță a regimului juridic aplicabil acțiunii exercitate împotriva rezoluției de respingere a sesizării [art. 47 alin. (5) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată]. Aplicarea art. 5 alin. (3) C. proc. civ., reprezintă o concretizare a principiului "ubi eadem est ratio, eadem solutio esse debet" (unde există aceeași rațiune, soluția trebuie să fie identică).

De asemenea, prin Soluția de principiu adoptată la data de 9 octombrie 2017, în ședința judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a stabilit că:

"În ipoteza în care contestația formulată împotriva rezoluției de clasare a sesizării pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii - Direcția de Inspecție Judiciară în temeiul dispozițiilor art. 45 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 317/2004, a fost soluționată pe fond de prima instanță prin prisma dispozițiilor de procedură din Legea nr. 317/2004, recursul este inadmisibil."

Această interpretare a fost generată de împrejurarea că dispozițiile art. 47 din Legea nr. 317/2004 nu pot fi aplicate parțial, doar în ceea ce privește aspectele legate de îndeplinirea procedurii prealabile și ignorate în privința altor aspecte procedurale, precum regimul căilor de atac, o astfel de situație putând duce la aplicarea unei lex tertia, prin aplicarea concomitentă a dispozițiilor Legii nr. 554/2004 și ale Legii nr. 317/2004.

Așadar, prin Soluția de principiu adoptată la 9 octombrie 2017, s-a reținut aplicabilitatea dispozițiilor art. 47 alin. (6) - (7) și în ceea ce privește procedura de contestare a rezoluțiilor de clasare și regimul căii de atac formulate împotriva hotărârii instanței de fond, aceste prevederi stabilind că: (6) Soluțiile pe care le poate pronunța secția de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București sunt: a) respingerea contestației; b) admiterea contestației și desființarea rezoluției inspectorului judiciar sau, după caz, a inspectorului-șef și trimiterea dosarului pentru continuarea procedurii disciplinare. (7) Hotărârea secției de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București este irevocabilă."

Astfel, având în vedere soluția de principiu adoptată, de aplicare prin analogie a prevederilor legale sus-enunțate, dar și dispozițiile art. 457 alin. (1) C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 47 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, Înalta Curte constată că sentința civilă nr. 1211 din 4 aprilie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin care a fost soluționată pe fond contestația formulată de reclamanta A. împotriva rezoluției din data de 7.10.2016 de clasare a sesizării ce a format obiectul dosarului nr. x/2016 este definitivă (irevocabilă, în formularea Legii nr. 317/2004). În acest sens, trebuie menționat că, potrivit art. 8 din Legea nr. 76/2012, "De la data intrării în vigoare a C. proc. civ., referirile din cuprinsul actelor normative la hotărârea judecătorească "definitivă și irevocabilă" sau, după caz, "irevocabilă" se vor înțelege ca fiind făcute la hotărârea judecătorească "definitivă".

Așa cum reiese din motivele sentinței recurate, rezultă fără niciun dubiu că instanța de fond a soluționat contestația împotriva soluției de clasare pe fondul ei și nu prin admiterea unei excepții peremptorii care să împiedice analizarea fondului.

Prin urmare, întrucât prin dispozițiile art. 47 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 s-a reținut că hotărârile Curții de Apel București sunt irevocabile ("definitive" în sistemul actualului C. proc. civ.), iar aceste prevederi legale sunt incidente și în cazul contestării rezoluțiilor de clasare, Înalta Curte constată că recursul promovat de reclamanta A. este inadmisibil, fiind declarat împotriva unei hotărâri definitive, nesusceptibile de a fi atacată cu recurs.

Potrivit art. 483 alin. (1) C. proc. civ., sunt supuse recursului "hotărârile date în apel, fără drept de apel, precum și alte hotărâri în cazurile exprese prevăzute de lege", iar art. 634 alin. (1) din același cod statuează că sunt hotărâri definitive "hotărârile care nu sunt supuse apelului și nici recursului".

În prezenta cauză, recurenta a formulat recurs împotriva unei hotărâri care, potrivit dispozițiilor menționate, este definitivă. Prin urmare, instanța de control judiciar constată că recurenta nu are deschisă calea de atac exercitată împotriva sentinței atacate, întrucât, pe de o parte aceasta a fost îndreptată împotriva unei hotărâri definitive, hotărâre care nu face parte din categoria celor supuse recursului, iar pe de altă parte, calea de atac formulată nu este prevăzută de textul de lege special, respectiv art. 47 alin. (7) din Legea nr. 317/2004.

În contextul expus, nu poate fi primită apărarea recurentei-reclamante exprimată prin concluziile scrise depuse la dosarul cauzei la 10 martie 2020 în sensul că în forma actuală a Legii nr. 317/2004, potrivit art. 47 alin. (8) din acest act normativ, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 234/2018 la data de 11.10.2018, hotărârea Curții de Apel București pronunțată în procedura reglementată de art. 47 alin. (5) poate fi atacată cu recurs în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, întrucât admisibilitatea căii de atac a recursului a fost invocată în raport de dispozițiile Legii nr. 317/2004, în forma în vigoare la data înregistrării acțiunii, respectiv 10.11.2016, iar potrivit art. 27 din C. proc. civ., invocat chiar de recurentă, "Hotărârile rămân supuse căilor de atac, motivelor și termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul."

Pe de altă parte, este de necontestat faptul că, în aplicarea principiului legalității căilor de atac, afirmat de dispozițiile art. 457 alin. (1) C. proc. civ., calea de atac promovată nu poate fi decât aceea prevăzută de lege în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei, mențiuni care pot fi și inexacte, în sensul dispozițiilor art. 457 alin. (2).

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) coroborat cu art. 457 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite excepția inadmisibilității recursului invocată, din oficiu, și va respinge recursul reclamantei ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția inadmisibilității recursului, invocată din oficiu.

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 1211 din 4 aprilie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca inadmisibil.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11 martie 2020.