ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4034/2019

Ședința publică din data de 18 septembrie 2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 16 martie 2016, pe rolul Tribunalului Constanța, secția de contencios administrativ, astfel cum a fost completată prin cererea înregistrată la data de 12 aprilie 2016, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța, a solicitat:

- anularea Deciziei nr. 1276 din 16.12.2015, emisă de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați;

- anularea Procesului-verbal de control nr. x din 08.10.2015 și a Deciziei de impunere nr. x din 08.10.2015, emise de pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța;

- suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x din 08.10.2015, emisă de pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța, până la soluționarea definitivă a acțiunii în anulare a acestui act administrativ fiscal;

- obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

1.2. Prin sentința civilă nr. 694 din 26 mai 2016, Tribunalul Constanța, secția de contencios administrativ a admis excepția necompetenței materiale a acestei instanțe și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Constanța.

1.3. Cauza a fost înregistrată la data de 19 august 2016, pe rolul Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Prin încheierea din 05 octombrie 2016, isntanța de fond a luat act de manifestarea de voință a reclamantei, în sensul că nu mai insistă în soluționarea capătului de cerere vizând suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x din 08.10.2015, emisă de pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța.

Prin sentința civilă (intitulată "decizie") nr. 192 din 19 octombrie 2016, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal: (i) a respins, ca nefondată, cererea în anulare a Deciziei nr. 1276 din 16.12.2015, emisă de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați; (ii) a admis excepția inadmisibilității și a respins, ca inadmisibilă, cererea în anulare a Procesului-verbal de control nr. x din 08.10.2015 și a Deciziei de impunere nr. x din 08.10.2015, emise de pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța.

Împotriva sentinței civile nr. 192 din 19 octombrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., fără a indica temeiul de drept al cererii, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și, în rejudecare, admiterea acțiunii și anularea Deciziei nr. 1276 din 16.12.2015, emisă de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați.

În motivarea căii de atac, reclamanta a învederat că recursul privește doar soluția de respingere, ca nefondat, a capătului de cerere având ca obiect anularea Deciziei nr. 1276 din 16.12.2015, emisă de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați, prin care s-a suspendat soluționarea contestației administrative formulate, ca urmare a sesizării organelor de cercetare penală.

Recurenta-reclamantă a susținut că motivele de nelegalitate a deciziei atacate au fost prezentate prin cererea de completare a acțiunii inițiale, formulată în termen legal. Prin concluziile scrise depuse în fața instanței de fond, formulate cu luarea în considerare a jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție și a practicii administrative recente a autorității fiscale, s-a arătat că măsura suspendării soluționării contestației administrative, dispusă conform prevederilor art. 214 alin. (1) lit. a) Codul de procedură fiscală, nu este întemeiată, dreptul de apreciere al organului fiscal fiind exercitat cu exces de putere.

Sesizarea organelor penale cu privire la pretinse infracțiuni are un caracter pur formal și se datorează greșitei aprecieri a organului fiscal cu privire la înregistrarea în contabilitate a unor cheltuieli deductibile din sfera impozitului pe profit sau a TVA, în conținutul constitutiv al infracțiunii de evaziune fiscală. Independent de sesizarea organelor penale, autoritatea fiscală poate aprecia asupra respectării prevederilor art. 21 din Codul fiscal, care reglementează cerințele deductibilității, iar simpla calificare a unor cheltuieli ca fiind nedeductibile nu întrunește condițiile infracțiunii de evaziune fiscală.

Recurenta-reclamantă a învederat că decizia de impunere este supusă procedurii de executare silită, iar prin suspendarea soluționării contestației administrative, contribuabilului îi este negat accesul la justiție, acesta neavând deschisa calea contestării acestei decizii. A mai susținut că, formularea unei cereri de suspendare provizorie a executării actului administrativ fiscal, întemeiată pe prevederile art. 215 Codul de procedură fiscală coroborat cu art. 14 din Legea nr. 554/2004, impune condiția achitării unei cauțiuni, obligație imposibil de îndeplinit de contribuabilul ale cărui venituri au fost poprite și ale cărui bunuri au fost puse sub sechestru.

Interpretând prevederile art. 28 din C. proc. pen. în raport de soluția pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Lungu c. România, recurenta-reclamantă apreciază că, în cauză, sunt încălcate principiul non bis in idem și principiul dreptului la un proces echitabil, atât timp cât, potrivit acestui textul de lege, instanța civilă și cea penală ar putea ajunge la soluții diferite, pornind de la același context factual și analizând aceleași acte și operațiuni realizate de reclamantă.

Intimatele-pârâte nu au depus întâmpinare la dosarul instanței de recurs.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că recurenta-reclamantă nu a încadrat recursul într-unul dintre motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., însă, în raport de criticile de nelegalitate invocate, constată că acestea se circumscriu cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin cererea de recurs, reclamanta a prezentat o serie de argumente privitoare la nelegalitatea Deciziei nr. 1276 din 16.12.2015, emisă de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați, prin care s-a suspendat soluționarea contestației administrative formulată împotriva Procesului-verbal de control nr. x din 08.10.2015 și a Deciziei de impunere nr. x din 08.10.2015, emise de pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța. În cuprinsul recursului, reclamanta a afirmat că motivele de nelegalitate a deciziei contestate au fost prezentate în cuprinsul cererii de completare a acțiunii, susțineri care, constată instanța de control judiciar, nu au corespondență în actele aflate în dosarul instanței de fond.

Înalta Curte constată că, prin cererea de completare a acțiunii, reclamanta a introdus un petit nou, solicitând anularea Deciziei nr. 1276 din 16.12.2015, fără a motiva acest capăt de cerere suplimentar. Motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază pretenția au fost prezentate de reclamantă prin concluziile scrise depuse la data de 12.10.2016, ulterior închiderii dezbaterilor, în perioada de timp dintre data rămânerii în pronunțare (05.10.2016) și data pronunțării hotărârii atacate în cauză (19.10.2016).

Prin urmare, în mod corect a reținut instanța de fond că cererea în anulare a deciziei de suspendare a soluționării contestației administrative nu a fost motivată, reclamanta neprezentând critici de nelegalitate referitoare la conținutul actului administrativ fiscal contestat.

Înalta Curte reține că promovarea oricărui demers judiciar trebuie să respecte condițiile prevăzute de art. 194 C. proc. civ., reclamantei revenindu-i obligația de a prezenta, conform lit. d) a acestui articol, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază cererea, având în vedere că, potrivit principiul disponibilității, obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților.

Din această perspectivă, completarea de către reclamantă a cererii de chemare în judecată cu un petit suplimentar nu a respectat rigorile procedurale, argumentele prezentate în cererea inițială nefiind aplicabile și acestei noi pretenții, iar motivele de fapt și de drept prezentate prin concluziile scrise, după încheierea dezbaterilor, nu pot fi luate în considerare de instanța de judecată, o astfel de împrejurare încălcând principiul contradictorialității și al dreptului la apărare al părții oponente.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că instanța de fond a concluzionat, de o manieră succintă (în lipsa criticilor de nelegalitate formulate de reclamantă), cu privire la legalitatea deciziei contestate, reținând temeinicia măsurii de suspendare a soluționării contestației administrative, în raport de obiectul sesizării organelor penale, concluzie la care Înalta Curte achiesează.

Independent de conduita procesuală deficitară a reclamantei, Înalta Curte reține că argumentele formulate în susținerea recursului sunt nefondate, aspectele privitoare la jurisprudența în materie a Înaltei Curți ori practica administrativă a organelor fiscale vizând situații și persoane diferite, fără incidență în prezenta cauză.

De asemenea, temporizarea dreptului contribuabilului de a ataca în justiție decizia de impunere nu poate fi considerată o restrângere nepermisă, excesivă, a acestui drept, atât timp cât prevederile art. 214 alin. (1) lit. a) Codul de procedură fiscală permit organului fiscal să suspende, prin decizie motivată, soluționarea cauzei, atunci când apreciază a fi necesară sesizarea organelor în drept cu privire la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni, a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedura administrativă. Este de necontestat că acest drept de apreciere nu poate fi exercitat într-o manieră excesivă, însă, în cauză, reclamanta nu a dovedit o lipsă de proporționalitate a acestei măsuri.

Toate celelalte argumente, privitoare la executarea silită a deciziei de impunere, la dificultatea demersurilor privind suspendarea provizorie a executării actului administrativ fiscal ori la eventuale soluții contradictorii ale instanței civile și a celei penale, nu reprezintă susțineri apte să conducă la concluzia nelegalității deciziei contestate.

Dispunând suspendarea soluționării contestației administrative, organul fiscal a reținut că obligațiile de ordin fiscal reținute prin raportul de inspecție fiscală și decizia de impunere au fost stabilite ca urmare a reținerii caracterului nereal al achizițiilor efectuate de recurenta-reclamantă, modalitatea de înregistrare și deducere a acestor cheltuieli reprezentând indicii de săvârșire a infracțiunii de evaziune fiscală, a cărei cercetare se impune a fi realizată de organele în drept, cu mijloace specifice, ce exced competenței reclamantei. Prin urmare, argumentele prezentate de recurenta-reclamantă, referitoare la consecințele punerii în executare a deciziei atacate, nu sunt suficiente pentru a înlătura concluziile deciziei contestate, privitoare la necesitatea suspendării procedurii administrative și pentru a adopta o soluție de continuare a procedurii administrative, în paralel cu procedura de cercetare penală.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A. S.R.L., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 192 din 19 octombrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18 septembrie 2019.