ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5222/2019

Ședința publică din data de 31 octombrie 2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B., a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța - Activitatea de Inspecție Fiscală, anularea Deciziei nr. 10/22.10.2015 privind soluționarea contestației administrative formulate de societate împotriva Procesului-verbal nr. x/10.09.2015 întocmit de pârâtă și implicit împotriva actelor prealabile acestui proces-verbal, și anularea Deciziei nr. 1110/02.11.2015, prin care s-a dispus suspendarea contestației formulate împotriva Deciziei de impunere nr. x/23.06.2015 - 7279/24.06.2015 și împotriva Raportului de inspecție fiscală nr. x/23.06.2015.

Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 97 din 8 iunie 2016, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanrtă și a anulat Decizia nr. 10/22.10.2015 emisă de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța - Serviciul Inspecție Fiscală Persoană Juridică 4.

Totodată, a respins ca nefondată cererea privind anularea Deciziei nr. 1110/2.11.2015 emise de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - Serviciul Soluționare Contestații.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B., invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ.

3.1. O primă critică privește nelegalitatea sentinței atacate, cu referire la contradicția evidentă între cele două soluții pronunțate.

Astfel, pe de o parte, s-a reținut că Decizia nr. 10/22.10.2015, prin care a fost respinsă contestația societății, este nelegală pentru că au fost tranșate definitiv motivele contestației, prima instanță reținând în mod greșit că "o astfel de contestație este inadmisibilă", dar totodată că "aceleași aspecte contestate nu mai puteau fi puse în discuție în cadrul contestației formulate împotriva titlului de creanță reprezentat de decizia de impunere nr. x/23.06.2015, consecința fiind aceea a încălcării dreptului la un proces echitabil".

Pe de altă parte, prima instanță a menținut ca legală și temeinică Decizia nr. 1110/2.11.2015, prin care s-a dispus suspendarea contestației societății, soluție pe care recurenta o apreciază ca fiind contrară prevederilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, întrucât dreptul la acțiune se naște și în situația în care plângerea administrativă nu este soluționată în termenul de 30 de zile reglementat prin art. .2 alin. (1) lit. b) din aceeași lege, iar suspendarea soluționării echivalează cu nesolutionarea contestației.

Astfel, a considerat că prima instanță nu a procedat efectiv la un control prin prisma art. 214 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală, dispoziții încălcate de autoritatea fiscală.

Totodată, a arătat că motivele de nelegalitate a deciziei de suspendare a soluționării contestației se referă și la faptul că în mod nedrept organul fiscal a sesizat organele de cercetare penală pentru presupuse fapte de natura penală, invocând în susținerea elementelor materiale privind infracțiunile economice fapte ale altor persoane juridice, care nu îi sunt imputabile, nu au nicio legătură cauzală cu societatea, aspecte care însă nu au fost verificate de prima instanța, deși făceau parte din motivele de fapt si de drept invocate in contestația fiscală.

Așa fiind, recurenta a susținut caracterul contradictoriu al sentinței atacate, în sensul că nu este fundamentată pe o abordare unitară a capetelor de cerere formulate, în condițiile în care actele administrative fiscale au fost emise în cadrul aceluiași raport de drept fiscal material, atât starea de fapt, care a atras cele două soluții fiscale contradictorii și nelegale, cât și argumentele din contestație sunt comune.

A precizat că Decizia nr. 10/22.10.2015 și Decizia nr. 1110/2.11.2015 au avut în vedere aceleași fapte, aceleași sume și aceleași critici de nelegalitate, însă prin prima decizie a fost respinsă contestația, iar prin cea de-a doua a fost suspendată soluționarea contestației societății întrucât organul fiscal a înaintat sesizare penală împotriva acesteia pentru prezumtive fapte de natură penală.

În concluzie, recurenta a apreciat că nu pot fi identificate considerente rezonabile pentru care să fie menținută decizia de suspendare a soluționării contestației împotriva deciziei de impunere, dar în același timp să se dispună soluționarea pe fond a contestației împotriva acelorași fapte și aceleiași sume imputabile.

3.2. A doua critică se referă la greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 214 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală în soluționarea cererii privind anularea deciziei de suspendare a contestației administrative formulate.

Potrivit recurentei, prima instanța a considerat legală măsura suspendării soluționării contestației administrative pornind de la premisa greșită că cenzurarea acestei măsuri nu poate fi verificată de instanță, atâta timp cât organul fiscal a înaintat sesizare penală împotriva societății.

Astfel, s-a apreciat în mod greșit că suspendarea cauzei este obligatorie în orice situație în care autoritatea fiscală, ori chiar instanța de judecată, este învestită cu analiza unor creanțe fiscale care fac și obiect al acțiunii penale, fără o examinare în concret a existenței indiciilor săvârșirii unei infracțiuni și a "înrâuririi hotărâtoare" pe care ar putea-o avea soluția penala în litigiul dedus judecății, făcând trimitere, totodată, la art. 1 alin. (3) din vechiul Codul fiscal și art. 28 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

În continuare, recurenta a susținut că nu au fost analizate criticile de nelegalitate formulate pe fond împotriva actelor contestate și nu s-a arătat motivul înlăturării acestora, or, prin lipsa unei cercetări judecătorești efective se încalcă dreptul la un proces echitabil și la egalitate de arme, dar și principiul previzibilitatii legii, al exigenței clarității și exigibilității legii.

În esență, cu privire la nelegalitatea Deciziei nr. 1110/02.11.2015, a arătat că, în urma primului control efectuat, a fost emisă Decizia de impunere nr. x/23.06.2015 - 7279/24.06.2015 și Raportul de inspecție fiscală nr. x/23.06.2015, care au reținut împotriva societății aceleași prezumtive încălcări ale obligațiilor fiscale și au instituit aceleași obligații prezumtive de plată.

Recurenta a reluat criticile potrivit cărora, în toate actele fiscale contestate sunt reținute aceleași fapte și aceleași sume de plată impuse în sarcina societății, însă prin soluțiile adoptate de intimată prin Decizia nr. 10/22.10.2015 și prin Decizia nr. 1110/02.11.2015 s-au dat soluții contradictorii.

Astfel, a arătat că efectele acestor două decizii contradictorii îi aduc grave prejudicii societății, atât de ordin fiscal, cât și în ceea ce privește procedura insolventei, și mai ales în plan procesual penal ca urmare a stabilirii unui așa-zis prejudiciu adus bugetului de stat și care nu poate fi contestat în mod legal, fiind suspendată soluționarea contestației, dar care anterior fusese respinsă.

În concluzie, recurenta a solicitat, în principal, admiterea recursului și modificarea în parte a sentinței recurate, în sensul admiterii acțiunii și anulării Deciziei nr. 1110/02.11.201, prin care s-a suspendat soluționarea contestației administrative, iar în subsidiar trimiterea cauzei spre rejudecare numai sub aspectul verificării legalității acestei decizii.

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța a solicitat respingerea recursului și menținerea sentinței atacate, fiind legală și temeinică.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor formulate de intimată și în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru motivele arătate în continuare.

Recurenta-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ cu anularea Deciziei nr. 10/22.10.2015, privind soluționarea contestației administrative formulate împotriva Procesului-verbal nr. x/10.09.2015, și anularea Deciziei nr. 1110/02.11.2015, prin care s-a dispus suspendarea contestației formulate împotriva Deciziei de impunere nr. x/23.06.2015 - 7279/24.06.2015 și Raportului de inspecție fiscală nr. x/23.06.2015.

Curtea de Apel Constanța a admis în parte acțiunea, respectiv a anulat Decizia nr. 10/22.10.2015 și a respins ca nefondată cererea privind anularea Deciziei nr. 1110/2.11.2015.

În cauză, criticile formulate de recurentă vizează soluția de respingere a cererii privind anularea Deciziei nr. 1110/2.11.2015.

Instanța de control judiciar nu împărtășește soluția Curții de apel de respingere a cererii de anulare Deciziei nr. 1110/2.11.2015, pe care o apreciază ca fiind nelegală.

Prin Decizia nr. 1110/2.11.2015, intimata-pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați a dispus suspendarea soluționării contestației administrative formulate de societatea reclamantă împotriva Deciziei de impunere nr. x/23.06.2015 - 7279/24.06.2015 și Raportului de inspecție fiscală nr. x/23.06.2015, întrucât Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța a înaintat Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanța sesizarea penală nr. 10170/18.09.2015, prin care s-a solicitat efectuarea de cercetări cu privire la existența unor fapte penale de natură economico - financiară.

În motivarea deciziei, autoritatea fiscală a reținut că, potrivit raportului de inspecție fiscală, în perioada 1.01.2012 - 31.12.2014 societatea reclamantă a înregistrat în evidența financiar - contabilă documente emise de S.C. C. S.R.L., S.C. D. S.R.L., S.C. E. S.R.L. și S.C. F. S.R.L. pentru care nu s-au putut verifica realitatea și legalitatea operațiunilor efectuate și care nu reflectă operațiuni reale, ci fictive, astfel, nefiind probată realitatea tranzacțiilor declarate de societate, s-a considerat că în fapt s-au majorat nejustificat cheltuielile deductibile, cât și TVA deductibilă, cu consecința diminuării obligațiilor privind impozitul pe profit și TVA de plată.

Se reține astfel că intimata-pârâtă a dispus suspendarea soluționării contestației administrative formulate de societatea reclamantă împotriva Deciziei de impunere nr. x/23.06.2015 - 7279/24.06.2015 și Raportului de inspecție fiscală nr. x/23.06.2015 motivat în concret de înrâurirea hotărâtoare a dezlegărilor instanței penale, ca urmare a sesizării penale nr. 10170/18.09.2015, asupra soluției ce urmează a se da în procedura administrativă.

1.1. Cu privire la primul motiv de casare, privind caracterul contradictoriu al sentinței atacate, care se circumscrie prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte reține că este întemeiat.

Recurenta-reclamantă a susținut că Decizia de impunere nr. x/23.06.2015 - 7279/24.06.2015 și Raportul de inspecție fiscală nr. x/23.06.2015 au reținut împotriva societății aceleași încălcări ale obligațiilor fiscale și au instituit aceleași obligații de plată, respectiv: un impozit pe profit suplimentar în sumă de 581.723 RON, ca urmare a majorării de către inspecția fiscală a unei baze de impozitare în sumă de 3.914.752 RON și TVA de plată suplimentar în sumă de 939.540 RON, ca urmare a majorării de către inspecția fiscală a TVA nedeductibil în sumă de 3.914.752 RON.

Totodată, a precizat că, urmare celui de-al doilea control fiscal, din data de 10.09.2015, s-a întocmit Procesul-verbal nr. x/10.09.2015, prin care s-a stabilit o diferență de impozit pe profit suplimentar în sumă de 581.723 RON (așa cum s-a menționat și la controlul din data de 23.06.2015).

Potrivit recurentei-reclamante, au fost formulate contestațiile administrative în procedura prealabilă atât împotriva Procesului-verbal nr. x/10.09.2015, contestație soluționată prin Decizia nr. 10/22.10.2015 prin care a fost respinsă contestația administrativă, cât și împotriva Deciziei de impunere nr. x/23.06.2015 -7279/24.06.2015 și a Raportului de inspecție fiscală nr. x/23.06.2015 - contestație soluționată prin Decizia nr. 1110/02.11.2015 prin care a fost suspendată soluționarea contestației administrative.

Se constată astfel că atât Decizia nr. 10/22.10.2015, cât și Decizia nr. 1110/2.11.2015, care formează obiectul cauzei deduse judecății, au avut în vedere aceleași fapte, aceleași sume și aceleași critici de nelegalitate, însă prin prima decizie a fost respinsă contestația administrativă, iar prin cea de-a doua a fost suspendată soluționarea contestației societății întrucât organul fiscal a înaintat sesizare penală împotriva acesteia pentru prezumtive fapte de natură penală.

Prin urmare, actele administrative fiscale în discuție au fost emise în cadrul aceluiași raport de drept fiscal, iar starea de fapt, care a atras cele două soluții fiscale contradictorii, cât și argumentele din contestație sunt comune.

În aceste condiții, hotărârea atacată nu este fundamentată pe o abordare unitară a celor două capete de cerere, acestea primind soluții diferite, astfel că există riscul perpetuării unor soluții contradictorii și prelungirii nejustificate a stării de incertitudine fiscală a contribuabilului.

1.2. Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit cu care casarea hotărârii se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, de asemenea, se reține că este întemeiat.

Potrivit dispozițiilor art. 214 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală:

"Organul de soluționare competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluționarea cauzei atunci când:

a) organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedură administrativă."

Dispoziția legală relevată constituie o transpunere în cadrul procedurii administrativ fiscale a principiului de drept "penalul ține în loc civilul", astfel că este necesar ca soluționarea contestației formulate împotriva actelor administrative fiscale să fie suspendată fie până la încetarea motivului care a determinat suspendarea, fie până la un termen stabilit de organul fiscal competent prin decizia de suspendare, în același sens fiind și jurisprudența Curții Constituționale (Deciziile nr. 1237/2008 și nr. 56/2013).

Această soluție se impune pentru că hotărârea definitivă a instanței penale, prin care se soluționează acțiunea civilă, este opozabilă organelor fiscale competente pentru soluționarea contestației, cu privire la sumele pentru care statul s-a constituit parte civilă.

Pentru intervenția acestei măsuri procesuale trebuie îndeplinite cumulativ două condiții:

- organele penale să fie sesizate, în condițiile art. 108 din vechiul Codul de procedură fiscală, de către organul care a efectuat activitatea de control, în situația în care în cursul inspecției fiscale s-au descoperit indicii privind săvârșirea unei infracțiuni;

- constatarea infracțiunii cu privire la care există indicii să aibă o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedura administrativă.

Pentru îndeplinirea primei condiții este necesar ca declanșarea cercetărilor penale să se facă la sesizarea organului fiscal, a manifestării de voință a acestuia, concretizată într-o plângere penală însoțită de procesul-verbal întocmit conform art. 108 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, care pe timpul inspecției fiscale a descoperit indiciile săvârșirii unei infracțiuni.

În cauză, se constată că este îndeplinită această condiție având în vedere că s-a făcut dovada existenței unei sesizări a organelor de cercetare penală din partea autorității de inspecție fiscală privind descoperirea unor indicii privind săvârșirea unei infracțiuni (sesizarea penală nr. 10170/18.09.2015).

Referitor la cea de-a doua condiție legală se reține că, într-adevăr, art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003 conferă organului de soluționare a contestației administrative un drept de apreciere asupra oportunității adoptării măsurii de suspendare aflate în discuție, dar această apreciere nu trebuie făcută în condiții care să pună sub semnul întrebării buna credință a organului fiscal în relația cu contribuabilul.

În materia analizată este relevantă jurisprudența Înaltei Curți, prin care s-a reținut în mod constant că instanța de contencios administrativ, învestită cu controlul de legalitate asupra deciziei de suspendare a soluționării contestației, emise în temeiul în temeiul art. 214 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscal, poate evalua măsura administrativă inclusiv în ceea ce privește exercitarea dreptului de apreciere al autorității fiscale prin raportare la definiția excesului de putere, cuprinsă în art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, a proporționalității și a celorlalte exigențe ale dreptului la o bună administrare, în caz contrar s-ar accepta incidența acestor prevederi în cazul oricărui demers formal de sesizare a organelor penale, cu consecința amânării nepermise a soluției în procedura administrativă.

Altfel spus, incidența acestui caz de suspendare facultativă a soluționării contestației fiscale nu poate fi acceptată automat.

Din această perspectivă, este necesară o examinare în concret a existenței indiciilor săvârșirii unei infracțiuni și a "înrâuririi hotărâtoare" pe care ar putea-o avea soluția penală în cauză.

În cauză, sesizarea organelor penale s-a făcut în vederea cercetării existenței unor fapte penale prevăzute de Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, având în vedere că din verificările efectuate intimata-pârâtă a reținut că societatea reclamantă a derulat raporturi comerciale cu patru societăți comerciale declarate ulterior inactive, societăți care au avut un comportament fiscal inadecvat.

Contrar celor reținute de prima instanță, decizia contestată nu conține nici un argument care să fie de natură a justifica, în concret, înrâurirea hotărâtoare pe care soluția în procesul penal ar avea-o în procedura de soluționare a contestației administrativă, având în vedere că organul fiscal a dispus suspendarea soluționării contestației în temeiul art. 214 din Codul de procedură fiscală, deși anterior contestația împotriva actelor administrativ fiscale, emise pentru aceleași încălcări ale obligațiilor fiscale și prin care s-au instituit aceleași obligații de plată, fusese respinsă conform art. 216 din același cod.

Or, în condițiile în care în toate actele fiscale contestate sunt reținute aceleași fapte și aceleași sume de plată impuse în sarcina societății, iar una dintre contestații a fost deja soluționată, iar cealaltă suspendată, așa cum s-a arătat, există riscul perpetuării unor soluții contradictorii și prelungirii nejustificate a stării de incertitudine fiscală a contribuabilului.

Prioritatea de soluționare a cercetărilor penale în raport cu procedura administrativă de soluționare a contestației administrative nu poate constitui un motiv suficient pentru intervenția unei astfel de măsuri cu implicații atât de importante în viața economică a unui contribuabil.

De altfel, nu întotdeauna efectuarea cercetărilor și stabilirea răspunderii penale impietează sau afectează cercetările administrative, fiind necesară stabilirea în concret și fără dubiu a legăturii și influențelor pe care le-ar avea constatarea săvârșirii unei infracțiuni asupra antrenării răspunderii fiscale.

Se reține că influența necesității cercetărilor penale asupra cercetărilor administrative, avută în vedere de organele fiscale pentru a dispune suspendarea contestației administrative, a constat în clarificarea realității tranzacțiilor comerciale încheiate între reclamantă și societățile menționate, invocându-se fapte privind modalitatea evidențierii în actele contabile sau alte documente legale a taxei pe valoarea adăugată aferente unor achiziții care nu au la bază operațiuni reale și justificate cu documente.

Instanța de control judiciar reține însă că fictivitatea operațiunilor pretins derulate reprezintă o certitudine pentru organul de inspecție fiscală, constituind temeiul angajării răspunderii administrativ fiscale a reclamantei prin emiterea procesului-verbal și deciziei de impunere contestate în procedura administrativă și a operațiunilor administrative subsecvente, prin urmare, necesitatea confirmării acestei concluzii de organele de cercetare penală nu apare ca fiind esențială pentru organul fiscal învestit cu soluționarea contestației administrative.

Altfel spus, controlul derulat de organul fiscal a oferit anumite elemente factuale apreciate ca fiind de natură a contura fictivitatea operațiunilor economice derulate de recurentă, respectiv a procedat la stabilirea obligațiilor fiscale suplimentare în sarcina acesteia, printr-un act administrativ-fiscal ce constituie titlu de creanță, așa încât nu se poate accepta că organul de soluționare a contestației ar fi în imposibilitate să se pronunțe asupra contestației administrative a contribuabilului cu argumentul că ar fi necesar ca, în prealabil, să se stabilească existența sau nu a unei infracțiuni.

În fine, din actele depuse la dosar de către părți la solicitarea instanței, rezultă că plângerea formând obiectul dosarului nr. x/2018 al Tribunalul Constanța a fost admisă prin încheierea 108/07.03.2019, dispunându-se desființarea soluției de clasare și trimiterea cauzei procurorului în vederea completării urmăririi penale în cauză, iar în data de 23.10.2019 reprezentantul lichidatorului judiciar al societății a fost audiat în calitate de martor în cadrul procedurii de completare a urmăririi penale efectuate în dosarul nr. x/2017.

Așadar, în pofida perioadei mari de timp scurse de la momentul sesizării organului de cercetare penală (18.09.2015) și până la data soluționării acestui recurs, se reține că demersul procedural din cadrul dosarului penal este unul nefinalizat până în prezent.

Se apreciază astfel că suspendarea procedurii de soluționare a contestației administrative, care, pe o perioadă consistentă de timp, implică amânarea accesului părții la justiție, respectiv peste patru ani, afectează în mod grav drepturile și interesele legitime ale recurentei, situație în care circumstanțele concrete ale cauzei sunt de natură a infirma soluția judecătorului fondului.

În concluzie, se constată că hotărârea primei instanțe este dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscal, iar pentru a se asigura un just echilibru între interesul public pe care îl exprimă organul fiscal și interesul privat al contribuabilului de a-și vedea clarificată situația fiscală se impune reformarea acesteia, reținându-se că la momentul actual nu există o hotărâre definitivă a instanței penale, care să determine respectarea principiului non bis in idem.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa, în parte, sentința atacată și va admite acțiunea reclamantei cu consecința anulării Deciziei nr. 1110/02.11.2015 emisă de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați și obligării pârâtei să soluționeze pe fond contestația formulată de reclamantă împotriva Deciziei de impunere nr. x/23.06.2015 emisă de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța.

Totodtă, a menținut dispoziția de anulare a Deciziei nr. 10/22.10.2015 emisă de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar B. împotriva sentinței civile nr. 97 din 8 iunie 2016 pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Casează, în parte, sentința atacată și, rejudecând:

Admite acțiunea reclamantei.

Anulează Decizia nr. 1110/02.11.2015 emisă de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați.

Obligă pârâta să soluționeze pe fond contestația formulată de reclamantă împotriva Deciziei de impunere nr. x/23.06.2015 emisă de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța.

Menține dispoziția de anulare a Deciziei nr. 10/22.10.2015 emisă de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 31 octombrie 2019.