ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6578/2019

Ședința publică din data de 19 decembrie 2019

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la data de 23 martie 2016, astfel cum a fost precizată ulterior, reclamanta societatea A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța: anularea Raportului de inspecție fiscală nr. x/11.11.2015, a Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală pentru persoane juridice nr. x/11.11.2015, a Dispoziției privind măsurile stabilite de organele de inspecție fiscală nr. x/11.11.2015, precum și a Deciziei nr. 98/31.03.2016, emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală; restituirea sumelor achitate în conformitate cu dispozițiile Deciziei de impunere x/11.11.2015.

Prin sentința civilă nr. 36 din 06 martie 2017, Curtea de Apel Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a dispus următoarele:

- a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta societatea A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța;

- a anulat, în parte, Decizia nr. 98/31.03.2016 emisă de către Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, în ceea ce privește respingerea ca neîntemeiată a contestației formulată împotriva Deciziei de impunere nr. x.068/11.11.2015, emisă de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța, pentru suma de 325.976 RON;

- a anulat, în parte, Decizia de impunere privind obligațiile suplimentare de plată nr. x.068/11.11.2015, în ceea ce privește următoarele sume:

- 78.250 RON reprezentând impozit pe profit; 77.205 RON reprezentând dobânzi/majorări de întârziere aferente impozitului pe profit; 13.719 RON reprezentând penalități de întârziere aferente impozitului pe profit.

- 78.413 RON reprezentând taxă pe valoare adăugată; 66.756 RON reprezentând dobânzi/majorări de întârziere aferente taxei pe valoare adăugată; 11.633 RON reprezentând penalități de întârziere aferente taxei pe valoare adăugată.

- a respins, în rest, pretențiile ca nefondate.

Împotriva sentinței civile nr. 36 din 06 martie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs reclamanta societatea A. S.R.L. și pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța și Agenția Națională de Administrare Fiscală.

La data de 21 iunie 2017, pârâta Agenția Națională de Adminsitrare Fiscală a formulat în cauză și recurs incident.

3.1. Prin cererea de recurs, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, reclamanta societatea A. S.R.L. a solicitat casarea sentinței atacate și rejudecarea cauzei, în sensul admiterii în integralitate a cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată.

Recurenta-reclamantă a învederat că instanța de fond a considerat întemeiate criticile formulate în raport de constatările organelor fiscale, demonstrându-se că societatea nu a derulat o conduită comercială de natură a genera fraudă fiscală, neputând fi acuzată de conivențe cu partenerii săi comerciali, care au devenit inactivi sau au desfășurat activități în vederea fraudării bugetului de stat, ulterior derulării tranzacțiilor cu societatea A. S.R.L., impunându-se pe cale de consecință, anularea actelor administrative fiscale contestate și restituirea sumei de 1.061.057 RON, stabilită în sarcina societății.

3.2. Recursul declarat de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, solicitându-se casarea, în parte, a sentinței atacate, și, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată formulată de reclamantă, ca neîntemeiată.

În dezvoltarea motivului de casare invocat, recurenta-pârâtă a formulat, în esență, următoarele critici de nelegalitate în privința sentinței atacate:

Simpla înregistrare în conturile de cheltuieli a unor sume nu este suficientă pentru ca acestea să fie deductibile, cheltuielile respective trebuind să aibă la bază documente justificative, cu care să se facă dovada efectuării operațiunii sau intrării în gestiune.

Pentru stabilirea stării de fapt fiscale, organele de inspecție fiscală au solicitat controale încrucișate la B. (societate inactivă din 17.10.2012) și la C. S.R.L. (societată radiată care nu mai poate fi supusă controlului încrucișat sau inspecției fiscale).

De asemenea, din consultarea bazei de date a ANAF, a rezultat că D. - București - punct de lucru Tulcea și SNIF S.A. E. nu au declarat și înregistrat livrările către societatea reclamantă.

Prin nedeclararea de către furnizori/prestatori a livrărilor de bunuri și servicii și datorită imposibilității verificării furnizorilor, având în vedere că parte dintre aceștia sunt declarați inactivi și radiați, și neputându-se stabili, pe bază de documente, prestarea efectivă a serviciilor, respectiv achiziția de bunuri în scopul desfășurării activității, organele de inspecție fiscală au concluzionat că facturile înregistrate în evidența contabilă a reclamantei, nu îndeplinesc calitatea de document justificativ, în conformitate cu art. 6 din Legea contabilității, procedându-se la reîncadrarea operațiunilor comerciale potrivit art. 11 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

În jurisprudența comunitară s-a stabilit că este de competenta autorităților și a instanțelor naționale să refuze avantajul dreptului de deducere dacă, având în vedere elemente obiective, s-a constatat că acest drept a fost invocat în mod fraudulos sau abuziv (a se vedea hotărârile pronunțate în cauzele C-32/03, C-439/04 și C-440/04).

În aceste condiții, pentru a dovedi că serviciile achiziționate sunt utilizate în folosul operațiunii taxabile, persoana impozabilă este obligată nu numai să dețină factura, în care este înscrisă TVA deductibilă, ci să și demonstreze, prin prezentarea unor dovezi obiective, că serviciile facturate au fost prestate efectiv în folosul operațiunii taxabile respective.

3.3. Recursul declarat de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, solicitându-se admiterea recursului, casarea sentinței atacate, și, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată formulată de reclamantă, ca neîntemeiată.

În susținerea motivului de casare invocat, recurenta-pârâtă a formulat, în esență, următoarele critici de nelegalitate în privința sentinței atacate:

Din verificarea bazei de date a Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Galați, precum și a Declarațiilor 394, organele de inspecție fiscală au constatat că D. București - punct de lucru Tulcea și SNIF S.A. E. nu au declarat și înregistrat serviciile facturate către societatea A. S.R.L.

Astfel, s-a reținut că facturile înregistrate în evidența contabilă a reclamantei nu îndeplinesc calitatea de document justificativ, în conformitate cu art. 6 din Legea nr. 82/1991, republicată, și art. 21 alin. (4) lit. f) coroborat cu art. 11 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, motiv pentru care aceste cheltuieli nu sunt deductibile la calculul impozitului pe profit.

Totodată, organele de inspecție fiscală au constatat că societatea verificată nu justifică proveniența achizițiilor și serviciilor de la societățile B. S.R.L. și C. S.R.L., și ca urmare, facturile înregistrate în evidența contabilă a reclamantei nu reprezintă documente justificative.

De asemenea, din verificarea bazei de date a ANAF, precum și a Declarațiilor 394 pentru anul 2008, a rezultat că D. București - punct de lucru Tulcea și SNIF S.A. E. nu au fost înregistrate ca plătitor de TVA, deși facturile au fost emise cu TVA, astfel că facturile înregistrate în evidența contabilă a reclamantei nu îndeplinesc calitatea de document justificativ, în conformitate cu art. 153-155 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

Referitor la taxa pe valoarea adăugată aferentă achizițiilor de bunuri și servicii, conform dispozițiilor art. 155 alin. (5) din Codul fiscal, coroborate cu prevederile art. 6 din Legea nr. 82/1991, organele de inspecție fiscală nu au acordat reclamantei dreptul de deducere a taxei pe valoarea adăugată, având în vedere că societățile furnizoare nu au declarat, nu au colectat și nu au achitat la bugetul statului TVA rezultată din vânzarea de bunuri și servicii către societatea A. S.R.L.

Documentele depuse la dosarul cauzei de către reclamantă, nu probează faptul că tranzacțiile evidențiate în contabilitate nu au fost efectuate în scopul obținerii de avantaje fiscale, prin neplata la bugetul general consolidat a obligațiilor cu titlu de impozit pe profit și taxă pe valoarea adăugată în cuantumul datorat, motiv pentru care, soluția instanței de fond de anulare, în parte, a Deciziei nr. 98/2016, este lipsită de temei legal.

3.4. Recursul incident declarat de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitându-se admiterea recursului, casarea sentinței atacate, și, în rejudecare, admiterea excepției inadmisibilității capătului de cerere privind anularea Deciziei de impunere nr. x/11.11.2015, pentru suma de 735.081 RON, a excepției inadmisibilității capătului de cerere având ca obiect restituirea sumelor achitate, conform dispozițiilor deciziei de impunere, a excepției lipsei calității procesuale pasive a Agenției Naționale de Administrare Fiscală în ceea ce privește solicitarea reclamantei de anulare a Deciziei nr. 2909/08.04.2016 și a procesului-verbal din data de 03.03.2012, emis de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța.

În motivarea recursului incident, recurenta-pârâtă a reiterat excepțiile procesuale invocate în primă instanță și totodată, a înțeles să invoce excepția lipsei calității sale procesuale pasive în ceea ce privește solicitarea de anulare a Deciziei nr. 2909/08.04.2016 și a procesului-verbal din data de 03.03.2012, arătând că soluționarea contestației pentru aceste capete de cerere intră în competența organelor fiscale emitente ale actului administrativ atacat, din cadrul Administrației Județene a Finanțelor Publice Constanța.

4.1. Prin întâmpinările depuse la dosar, recurenta-reclamantă a solicitat respingerea, ca nefondate, a recursurilor declarate de pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța și Agenția Națională de Administrare Fiscală.

Recurenta-reclamantă a învederat, în esență, că în mod legal instanța de fond a dispus anularea, în parte, a Deciziei nr. 98/31.03.2016, emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală, în ceea ce privește respingerea ca neîntemeiată a contestației formulate împotriva deciziei de impunere pentru suma de 325.976 RON, și a dispus anularea, în parte, a deciziei de impunere, întrucât din probele administrate nu a rezultat că societatea A. S.R.L. știa sau ar fi trebuit să știe că bunurile livrate sau serviciile prestate erau implicate într-o fraudă.

4.2. Prin întâmpinările depuse la dosar, recurentele - pârâte Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța și Agenția Națională de Administrare Fiscală au invocat, în principal, excepția nulității recursului promovat de reclamantă, în raport de prevederile art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., iar în subsidiar, au solicitat respingerea recursului declarat de reclamantă ca nefondat.

În susținerea solicitării formulate în subsidiar, recurentele-pârâte au reiterat apărările formulate pe parcursul judecării litigiului în primă instanță, arătând, în esență, că în mod corect organele fiscale au dispus suspendarea soluționării contestației administrative până la finalizarea laturii penale, având în vedere că între stabilirea obligațiilor fiscale reținute prin decizia de impunere și stabilirea caracterului infracțional al faptelor săvârșite există o strânsă interdependență de care depinde soluționarea cauzei pe cale administrativă.

II. Soluția instanței de recurs

Cu privire la recursul declarat de reclamanta societatea A. S.R.L.

Examinând recursul declarat de reclamantă, Înalta Curte constată că, în ceea ce privește soluția adoptată de prima instanță referitoare la măsurile dispuse de organul fiscal la pct. 1 și 3 din Decizia nr. 98/31.03.2016, recurenta nu a formulat critici de nelegalitate vizând considerentele avute în vedere la judecătorul fondului la pronunțarea soluției de respingere a cererii în anulare.

Astfel, prin recursul formulat, reclamanta se limitează la reluarea obiectului cererii deduse judecății și la prezentarea motivelor de fapt și de drept care au determinat formarea convingerii instanței, fără a formula critici raportat la conținutul concret al sentinței recurate, prin care au fost apreciate legale măsurile organului fiscal de suspendare a soluționării contestației formulate împotriva Deciziei de impunere nr. x/11.11.2015, pentru suma de 735.081 RON, și de constatare a necompetenței materiale privind soluționarea contestației împotriva Dispoziției privind măsurile stabilite de organele fiscale nr. 38/11.11.2015.

Potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., "Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", legiuitorul înțelegând să încadreze recursul în rândul căilor extraordinare de atac, obiectul său fiind acela al verificării aspectelor de nelegalitate indicate în mod expres și limitativ de dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

Recursul nu reprezintă o cale devolutivă de atac, instanța de recurs fiind învestită cu analiza conformității hotărârii recurate în raport cu dispozițiile legale incidente, prin prisma motivelor de casare expuse de art. 488 C. proc. civ.

În aceste condiții, simpla indicare formală a încadrării recursului într-unul dintre motivele de casare prevăzute de acest text de lege, nu este suficientă pentru exercitarea controlului judiciar asupra soluției pronunțate în primă instanță.

Cum în cauză, recurenta-reclamantă s-a rezumat la preluarea în calea de atac a susținerilor formulate în faza procesuală a fondului și la prezentarea argumentelor de fapt și de drept reținute de prima instanță la pronunțarea soluției de anulare, în parte, a actelor administrative fiscale contestate, fără o critică efectivă a considerentelor sentinței prin care s-a constatat legalitatea măsurilor dispuse la pct. 1 și 3 din Decizia nr. 98/31.03.2016, soluția primei instanțe de respingere a cererii în anulare a actelor atacate cu referire la aceste măsuri, nu va face obiectul analizei instanței de control judiciar.

Pentru motivele arătate, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta societatea A. S.R.L., ca nefondat.

Cu privire la recursurile declarate de pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța

Cu titlu preliminar, se constată că deși pârâtele au formulat cereri de recurs distincte, având în vedere criticile similare care se circumscriu motivului de casare invocat de către recurente, instanța de control judiciar le va trata unitar.

Din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, criticile recurentelor-pârâte referitoare la tratamentul fiscal aplicat livrărilor de bunuri și serviciilor prestate de către societățile B. S.R.L. și C. S.R.L., sunt nefondate.

Prin Decizia nr. 98/31.03.2016 emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, la pct. 2, s-a dispus respingerea ca neîntemeiată a contestației formulată de reclamantă împotriva Deciziei de impunere privind obligațiile suplimentare de plată nr. x/11.11.2015, pentru suma totală de 325.976 RON, reprezentând impozit pe profit, majorări/dobânzi de întârziere și penalități de întârziere aferente impozitului pe profit, precum și taxă pe valoarea adăugată, majorări/dobânzi de întârziere și penalități de întârziere aferente TVA.

Examinând situația de fapt fiscală dedusă judecății se constată, pe baza probatoriului administrat în cauză, că bunurile au fost livrate de către societatea B. S.R.L. în anul 2008, și starea de inactivitate a intervenit ulterior realizării acestor operațiuni (la data de 17.10.2012), iar în ceea ce privește serviciile prestate de către C. S.R.L., nu rezultă data la care această societate a fost radiată.

Contrar susținerilor recurentelor-pârâte, facturile emise de furnizorii B. S.R.L. și C. S.R.L. îndeplinesc calitatea de document justificativ conform art. 6 din Legea nr. 82/1991, fiind dovedită achiziția de bunuri, respectiv prestarea efectivă a serviciilor, în scopul desfășurării activității, astfel că, potrivit art. 21 alin. (4) lit. f) din Codul fiscal, cheltuielile cu aceste achiziții de bunuri și servicii sunt deductibile la calculul impozitului pe profit.

În ceea ce privește taxa pe valoarea adăugată, în mod judicios prima instanță a invocat jurisprudența comunitară în materie de TVA, reținând că răspunderea fiscală este una subiectivă, și unei persoane impozabile nu i se poate refuza dreptul de deducere a TVA, decât dacă organul fiscal dovedește, pe bază de elemente obiective, că respectiva persoana impozabilă știa sau ar fi trebuit să știe că este implicată într-o fraudă la regimul TVA, săvârșită în amonte sau în aval în lanțul tranzacțional (a se vedea hotărârile pronunțate în cauzele C-32/03, C-414/04, C-439/04 și C-440/04).

Or, atâta timp cât operațiunile invocate pentru a justifica dreptul de deducere au fost efectuate, astfel cum rezultă din facturile emise de societățile B. S.R.L. și C. S.R.L. și în al doilea rând, aceste facturi cuprind toate informațiile impuse de Directiva 2006/12, astfel încât condițiile de fond și de formă prevăzute de această directivă pentru nașterea și exercitarea dreptului de deducere sunt îndeplinite, nu se poate refuza contribuabilului care a achitat TVA-ul, dreptul de a beneficia de deducerea acestuia.

Prin Hotărârea pronunțată la data de 06 iulie 2006, în cauza Kittel și Recolta Recycling, s-a statuat că nu poate fi refuzat unei persoane impozabile dreptul de deducere decât în măsura în care se dovedește că aceasta știa sau ar fi trebuit să știe că această operațiune era implicată într-o fraudă săvârșită de furnizor sau de un alt operator în amonte, împrejurare care, în speță, nu s-a probat.

De asemenea, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit că administrația fiscală nu poate impune în general persoanei impozabile care dorește să exercite dreptul de deducere a TVA-ului, pe de o parte, să verifice că emitentul facturii aferente bunurilor și serviciilor pentru care se solicită exercitarea acestui drept deținea de calitatea de persoană impozabilă, că dispunea de bunurile în cauză și era în măsură să le livreze, și că a îndeplinit obligațiile privind declararea și plata TVA-ului, pentru a se asigura că nu există nereguli sau fraude la nivelul operatorilor din amonte, sau, pe de altă parte, să dispună de documente în această privință.

În ceea ce privește operațiunile derulate de reclamantă cu D. București - punct de lucru Tulcea și SNIF S.A. E., susținerile recurentelor-pârâte potrivit cărora cheltuielile cu achizițiile de bunuri și servicii de la aceste puncte de lucru nu sunt deductibile la calculul impozitului pe profit, sunt neîntemeiate.

Potrivit dispozițiilor art. 21 alin. (1) din Codul fiscal, "Pentru determinarea profitului impozabil sunt considerate cheltuieli deductibile numai cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri impozabile, inclusiv cele reglementate prin acte normative în vigoare", iar alin. (4) lit. f) al aceluiași articol stabilește că nu sunt deductibile cheltuielile înregistrate în contabilitate, care nu au la bază un document justificativ, prin care să se facă dovada efectuării operațiunii sau intrării în gestiune, după caz.

În speță, împrejurarea că D. București - punct de lucru Tulcea și SNIF S.A. E. nu au declarat și înregistrat serviciile facturate către reclamantă, nu este de natură a infirma prestarea efectivă a serviciilor, respectiv achiziția de bunuri, facturile înregistrate în evidența contabilă a societății reprezentând documente justificative în sensul prevederilor legale mai sus menționate.

Distinct de aceste argumente, se are în vedere și calitatea de contribuabili identificabili a celor două entități, care alături de structura particulară a capitalului și de modul de organizare, constituie elemente în sprijinul realității tranzacțiilor respective.

Criticile recurentelor-pârâte vizând refuzul dreptului de deducere a TVA aferentă operațiunilor în discuție, sunt fondate.

Analizând înscrisurile depuse la dosarul cauzei, se constată că D. București - punct de lucru Tulcea și SNIF S.A. E. nu figurează ca persoane impozabile înregistrate în scop de TVA, iar facturile emise de către acestea, care cuprind TVA, nu conțin coduri fiscale valide de TVA .

În jurisprudența sa, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit că principiul neutralității fiscale impune ca deducerea TVA-ului să fie acordată dacă cerințele de fond sunt îndeplinite, chiar dacă anumite cerințe de formă au fost omise de către persoanele impozabile.

În cauză, în dezacord cu judecătorul fondului, nu se poate reține că aspectele mai sus menționate în privința D. - punct de lucru Tulcea și SNIF S.A. E. constituie o condiție de fond neglijabilă, având în vedere că neîndeplinirea acestei cerințe afectează acordarea dreptului de deducere a TVA, solicitată de către societatea reclamantă, care în calitate de achizitor, era obligată să cunoască aceste aspecte vizând furnizorii.

Afirmațiile recurentei-reclamante referitoare la existența unei erori de program care ulterior a fost corectată, nu pot fi reținute drept argumente în susținerea exercitării dreptului de deducere a TVA, întrucât la dosar nu au fost depuse documente din care să rezulte că operațiunile economice în discuție au fost înregistrate ulterior în Declarația 394, pe Codul fiscal al societății cu personalitate juridică, respectiv că societatea a efectuat corecția facturilor în baza cărora a înregistrat cheltuieli deductibile și a dedus TVA.

Pentru motivele prezentate anterior, urmează a fi înlăturat dreptul de deducere a TVA rezultat din achizițiile de la D. București - punct de lucru Tulcea și SNIF S.A. E., cu consecința menținerii legalității actelor administrative fiscale contestate în privința acestor obligații fiscale suplimentare.

Cu privire la recursul incident declarat de Agenția Națională de Administrație Fiscală

Conform dispozițiilor art. 491 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, recursul incident se poate exercita în cazurile prevăzute la art. 472, text legal care la alin. (1) stabilește că "Intimatul este în drept, după împlinirea termenului de apel, să formuleze apel în scris, în cadrul procesului în care se judecă apelul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanțe."

În conformitate cu dispozițiile legale enunțate, recursul incident este formulat de intimat împotriva recurentului principal, motivele de recurs neputând să conțină cereri noi.

În cauză, se constată că distinct de recursul incident, pârâta Agenția Națională de Administrație Fiscală a formulat și recurs principal, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, în cuprinsul căruia a formulat critici de nelegalitate în privința soluția primei instanțe, de anulare, în parte, a actelor administrative fiscale contestate.

Împrejurarea că prin intermediul recursului incident, pârâta a formulat critici cu privire la soluțiile date de prima instanță asupra excepțiilor procesuale pe care le-a invocat în faza procesuală a fondului, și totodată, a invocat excepții procesuale noi, nu justifică admisibilitatea acestei demers judiciar, în condițiile în care, pârâta a înțeles să formuleze în cauză chiar recurs principal, în care a avut posibilitatea să repună în discuție soluțiile adoptate de prima instanță în privința excepțiilor procesuale invocate și totodată, să formuleze orice alte critici de nelegalitate la adresa sentinței atacate.

Pentru argumentele prezentate, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibil, recursul incident declarat de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală.

Pentru considerentele expuse, în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va dispune respingerea recursului declarat de reclamanta societatea A. S.R.L. ca nefondat.

Totodată, în baza art. 497 din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va admite recursurile declarate de pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța, va casa, în parte, sentința atacată și rejudecând, va menține legalitatea actelor administrative contestate în privința refuzului dreptului de deducere a TVA aferentă operațiunilor derulate de reclamantă cu D. București - punctul de lucru Tulcea și SNIF S.A. E., urmând a fi menținute celelalte dispoziții ale sentinței recurate.

În raport de motivele reținute în cuprinsul prezentei decizii, Înalta Curte va respinge recursul incident declarat de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta Societatea A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 36 din 06 martie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Admite recursurile declarate de pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și D.G.R.F.P. Galați - A.J.F.P. Constanța - Activitatea de Inspecție Fiscală împotriva aceleiași sentințe.

Casează în parte sentința și, rejudecând:

Menține legalitatea Deciziei nr. 98/31.03.2016 și a Deciziei de impunere nr. x/11.11.2015, în privința refuzului dreptului de deducere a TVA aferentă operațiunilor derulate de reclamantă cu D. București - punctul de lucru Tulcea și SNIF S.A. E..

Menține restul dispozițiilor sentinței atacate.

Respinge, ca inadmisibil, recursul incident declarat de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor împotriva aceleiași sentințe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 19 decembrie 2019.