ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 820/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 16 iunie 2016, pe rolul Tribunalului Constanța, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamanta Societatea A. SRL, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța, a solicitat anularea Deciziei nr. 250/29.03.2016, privind soluționarea contestației administrative formulate împotriva Deciziei de impunere nr. F/CT 994/27.06.2016.

1.2. Prin Sentința civilă nr. 100 din 09 septembrie 2016, Tribunalul Constanța, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis excepția necompetenței materiale a acestei instanțe și a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

1.3. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la data de 04 octombrie 2016.

1.4. Prin cererea înregistrată la dosarul cauzei la data de 17 octombrie 2016, reclamanta Societatea A. SRL a completat acțiunea introductivă, solicitând, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța, suspendarea, în parte, a executării Deciziei de impunere nr. x/27.06.2011, pentru suma totală de 4.856.056 RON, până la soluționarea definitivă a acțiunii de fond.

Prin Sentința civilă nr. 43 din 9 martie 2017, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a respins, ca nefondată, cererea de suspendare formulată de reclamanta Societatea A. SRL, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța.

Împotriva Sentinței civile nr. 43 din 9 martie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta Societatea A. SRL, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, în rejudecare, admiterea cererii de suspendare a executării actului administrativ.

În motivarea recursului, reclamanta a susținut că prima instanță a stabilit în mod greșit cuantumul cauțiunii la valoarea de 10% din valoarea actului contestat, conform art. 215 din O.G. nr. 92/2003. Cuantumul cauțiunii se stabilește conform art. 352 alin. (10), raportat la art. 278 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, dispoziții față de care cauțiunea a fost consemnată de reclamantă în cuantumul fixat de lege.

Recurenta-reclamantă critică hotărârea instanței de fond sub aspectul neanalizării susținerilor referitoare la îndoielile serioase care planează asupra legalității actului administrativ, considerând că probele administrate în cauză erau suficiente și utile soluționării cererii de suspendare, chiar dacă, pentru dovedirea cazului bine justificat, s-au administrat probatorii comune cu cele privind acțiunea în anulare a actului administrativ.

În ceea ce privește cazul bine justificat, recurenta-reclamantă a indicat următoarele motive de nelegalitate ale deciziei de impunere, pe care le consideră a reprezenta criterii ale îndeplinirii condiției cazului bine justificat:

a) organul fiscal de control a aplicat greșit prevederile art. 78 alin. (5) din O.G. nr. 92/2003, în ceea ce privește starea de inactivitatea a celor patru furnizori ai societății, în sensul că deși, aceștia au fost declarați contribuabili inactivi în anul 2010, li s-a aplicat retroactiv regimul fiscal specific acestei categorii, pentru anii 2007 și 2008, când au derulat operațiuni comerciale cu reclamanta;

b) greșita reținere, de către organul fiscal, a faptului că operațiunile comerciale desfășurate de reclamantă cu furnizorii declarați inactivi nu au caracter real;

c) existența puterii de lucru judecat cu privire la caracterul real al operațiunilor comerciale, faptele sesizate de organul fiscal prin sesizarea penală formulată împotriva administratorului societății primind, în Dosarul de urmărire penală nr. x/P/2013 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanța, o soluție de clasare pe motivul inexistenței faptei. Soluția de clasare a fost confirmată de instanța de judecată, în Dosarul nr. x/2015 al Tribunalului Constanța.

d) organul fiscal a nesocotit jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, care, în cauza C-277/14, a statuat că dreptul de deducere a TVA nu poate fi anulat pe motiv că factura a fost emisă de un contribuabil inactiv/inexistent.

În ceea ce privește paguba iminentă, recurenta-reclamantă a susținut că această condiție este îndeplinită în cauză, organele fiscale demarând procedura de executare silită împotriva societății, în toate formele prevăzute de lege, inclusiv prin vânzarea bunurilor societății la licitație. Or, prin executarea silită asupra bunurilor mobile și imobile ale recurentei-reclamante, aceasta este pusă în imposibilitatea realizării totale a obiectului de activitate, ceea ce ar determina starea de insolvență și afectarea ireversibilă a dreptului de a practica o activitate, drept pe care recurenta îl apreciază a constitui un "bun" în înțelesul art. 1 al Convenției Europene privind Drepturile Omului.

Prima instanță nu a avut în vedere împrejurarea că executarea actului administrativ a cărui suspendare se solicită în prezenta cauză în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004, fusese suspendată anterior, în temeiul prevederilor art. 14 din același act normativ, prin Sentința civilă nr. 251/CA/18.08.2011, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în Dosarul nr. x/2011, menținută în recurs de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin Decizia nr. 5683/25.11.2011. Organul fiscal a recunoscut efectele suspendării dispuse în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004 numai pe perioada scursă între data pronunțării soluției - 18.08.2011 și data de 23.04.2015, când a emis titlul executoriu nr. x/23.04.2015. Deși recurenta-reclamantă a formulat contestație la executare, ce a făcut obiectul Dosarului nr. x/2015, acțiunea a fost respinsă definitiv, astfel încât societatea justifică un interes real, efectiv și actual în solicitarea de suspendare a executării actului administrativ.

Intimata-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța nu a depus întâmpinare la dosarul cauzei.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta Societatea A. SRL este fondat, pentru următoarele considerente:

II.1. Înalta Curte constată a fi fondate criticile recurentei-reclamante privitoare la greșita stabilire a cuantumului cauțiunii aferente cererii de suspendare a executării actului administrativ.

Prin încheierea din 09.01.2017, instanța de fond a stabilit cuantumul cauțiunii în raport de prevederile art. 215 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003, reținând că actul administrativ-fiscal este emis în temeiul acestui act normativ. Prin urmare, instanța a calculat o valoare a cauțiunii de 485.606 RON și, întrucât reclamanta a consemnat o cauțiune inferioară acestei valori, a respins cererea de suspendare a executării actului administrativ.

Potrivit art. 352 alin. (10) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală:

"Prevederile art. 278 alin. (2) se aplică cererilor de suspendare a executării actului administrativ fiscal depuse după data de 1 ianuarie 2016, precum și cererilor de suspendare în curs de soluționare la această dată.", iar dispozițiile art. 278 alin. (2) din același act normativ stipulează că "(...). Instanța competentă poate suspenda executarea, dacă se depune o cauțiune, după cum urmează: (...) d) de 14.500 RON plus 0,1% pentru ceea ce depășește 1.000.000 RON.(...)".

În cauză, cererea de suspendare a executării privește un act administrativ-fiscal (Decizia de impunere nr. x/27.06.2011) și a fost introdusă pe rolul instanței de judecată la data de 17 octombrie 2016, astfel încât, în privința modului de calcul a cauțiunii, sunt aplicabile textele de lege anterior citate. Actul normativ în temeiul căruia a fost emisă decizia de impunere nu prezintă relevanță în privința fixării cuantumului cauțiunii, atât timp cât art. 352 alin. (10) din Legea nr. 207/2005 privind Codul de procedură fiscală se aplică oricărei cereri de suspendare formulată după data de 1 ianuarie 2016, indiferent de data emiterii actului administrativ-fiscal ce face obiectul cererii.

Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă a consemnat cauțiunea în sumă de 18.356 RON, conform recipisei nr. x/07.03.2017, depusă la dosarul instanței de fond, cuantum care respectă prevederile art. 352 alin. (10), coroborate cu cele ale art. 278 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, astfel încât criticile recurentei-reclamante sunt fondate, instanța de fond reținând în mod eronat neîndeplinirea de către reclamantă a obligației de consemnare a cauțiunii.

II.2. Criticile formulate de recurenta-reclamantă cu privire la greșita interpretare de către instanța de fond a prevederilor art. 14, coroborate cu art. 15 din Legea nr. 554/2004 sunt fondate, în cauză fiind îndeplinite, cumulativ, cerințele legale necesare admiterii cererii de suspendare a executării actului administrativ.

Reclamanta Societatea A. SRL a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere întemeiată pe dispozițiile art. 15 din Legea nr. 554/2004, prin care a solicitat suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x/27.06.2011.

Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004: "În cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond.", iar potrivit art. 15 alin. (1) din aceeași lege:

"Suspendarea executării actului administrativ unilateral poate fi solicitată de reclamant, pentru motivele prevăzute la art. 14 și prin cererea adresată instanței competente pentru anularea, în tot sau în parte, a actului atacat.(...)".

Înalta Curte are în vedere împrejurarea că acțiunea privind suspendarea executării actului administrativ se circumscrie noțiunii de protecție provizorie a drepturilor și intereselor reclamantei (până la momentul la care instanța competentă va cenzura legalitatea actului), atunci când acestea sunt supuse unui risc iminent de vătămare, pentru a se evita exercitarea abuzivă a prerogativelor de care dispun autoritățile publice.

Îndeplinirea celor două condiții, respectiv cazul bine justificat și iminența producerii unei pagube, este lăsată la aprecierea judecătorului, fiind verificată, în funcție de circumstanțele cauzei, printr-o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza argumentelor de fapt și de drept prezentate de partea interesată, care trebuie să ofere indicii suficiente pentru răsturnarea prezumției de legalitate de care se bucură actul administrativ și să facă verosimilă iminența producerii unei pagube greu, sau imposibil de înlăturat, în ipoteza în care actul contestat ar fi anulat de instanța de judecată.

În cauză, contrar opiniei primei instanțe, Înalta Curte apreciază că există elemente care conturează îndeplinirea condiției cazului bine justificat, argumentele reclamantei privitoare la greșita aplicare a dispozițiilor art. 78 alin. (5) din O.G. nr. 92/2003, inclusiv sub aspectul retroactivității legii, precum și la greșita aplicare a principiilor ce rezultă din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene în materia taxei pe valoare adăugată, reprezentând împrejurări de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului.

În acest sens, va fi avută în vedere jurisprudența europeană în materie, respectiv cauza T-184/01 R, IMS Health Inc. și Comisia CE, prin care s-a reținut că cerința cazului bine justificat este îndeplinită atunci când se relevă existența "cel puțin a unei dispute serioase cu privire la corectitudinea fundamentului legal al deciziei atacate", iar în cauza de față au fost invocate motive de nelegalitate a actului administrativ care, la o cercetare sumară, conduc spre ideea unei interpretări și aplicări eronate de către organul fiscal a prevederilor legale în materie, în ceea ce privește realitatea operațiunilor economice derulate de reclamantă cu patru dintre furnizorii săi.

Totodată, Înalta Curte constată că, prin Sentința civilă nr. 2/CA din 10 ianuarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/2016, a fost admisă acțiunea formulată de reclamanta Societatea A. SRL, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța, fiind anulată Decizia nr. 250/29.03.2016 privind soluționarea contestației administrative, fiind exonerată reclamanta de plata obligațiilor fiscale stabilite prin Decizia de impunere nr. x/27.06.2011. Chiar dacă această sentință nu are caracter definitiv (împotriva sa fiind exercitată calea de atac a recursului de către pârât), soluția pronunțată constituie un criteriu în verificarea cazului bine justificat, întrucât generează îndoieli serioase și rezonabile cu privire la legalitatea actului administrativ dedus judecății, făcând de prisos analiza celorlalte susțineri și apărări ale recurentei-reclamante cu privire la dovedirea cerinței cazului bine justificat.

Referitor la cea de a doua condiție prevăzută de lege, din dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004 rezultă că noțiunea de pagubă iminentă are în vedere prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public.

Înalta Curte apreciază că, raportat la valoarea debitului, punerea în executare a actului administrativ atacat, anterior exercitării controlului de legalitate de către instanța de judecată, ar perturba grav activitatea reclamantei, generând un prejudiciu de ordin material greu de înlăturat.

Această concluzie este confirmată de înscrisurile depuse la dosarul instanței de fond și de recurs, din care rezultă că intimata-pârâtă a declanșat procedurile de executare silită împotriva debitoarei, întocmind procese-verbale de sechestru pentru bunurile mobile și imobile și trecând la evaluarea terenurilor și construcțiilor aflate în patrimoniul societății, afectate desfășurării activității economice, în vederea vânzării la licitație.

În consecință, în cauză s-a făcut dovada punerii în executare a actului administrativ, împrejurare care, în lipsa unei măsuri de suspendare a executării deciziei de impunere, este de natură a îngreuna semnificativ situația financiară a societății, existând pericolul imposibilității susținerii activității și/sau a diminuării patrimoniului mobiliar/imobiliar al societății, după caz.

Înalta Curte subliniază că prezumarea de către instanța de judecată a unor consecințe viitoare produse de actul administrativ contestat asupra activității reclamantei, nu echivalează cu o motivare ipotetică, lipsită de suport probator, ci se înscrie în activitatea de analizare a caracterului previzibil al prejudiciului, astfel cum dispun dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004.

Având în vedere aceste aspecte, Înalta Curte apreciază că în cauză au fost dovedite atât condiția cazului bine justificat, cât și condiția iminenței pagubei, astfel încât sentința recurată este nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 14 și art. 2 lit. ș) și t) din Legea nr. 554/2004, aspect de natură a atrage casarea hotărârii de fond și reformarea soluției primei instanțe.

Pentru considerentele expuse, constatând că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanta Societatea A. SRL, va casa sentința atacată și, în rejudecare, va admite cererea de suspendare formulată de reclamanta Societatea A. SRL, dispunând suspendarea în parte a executării Deciziei de impunere nr. x din 27.06.2016, pentru suma de 4.856.056 RON, până la soluționarea definitivă a acțiunii în anulare a actului administrativ, ce face obiectul Dosarului nr. x/2016

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta Societatea A. SRL împotriva Sentinței civile nr. 43 din 9 martie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și, rejudecând:

Admite cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Societatea A. SRL, în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F. - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - A.J.F.P. Constanța.

Dispune suspendarea în parte a executării Deciziei de impunere nr. x din 27.06.2016, pentru suma de 4.856.056 RON, până la soluționarea definitivă a acțiunii în anulare a actului administrativ, ce face obiectul dosarului nr. x/2016

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 20 februarie 2019.

Procesat de GGC - GV