ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2654/2016

Decizia nr. 2654/2016

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei

Obiectul cererii

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 29.01.2014, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apărării Naționale, anularea deciziei de imputare nr. A1408 din 10 mai 2013 emisă de U.M. X Constanța și a deciziei administrativ-jurisdicționale nr. 146/CJ/858/2013 din data de 18.09.2013 emisă de Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor din cadrul Ministerului Apărării Naționale.

Soluția instanței de fond

Prin sentința nr. 1865 din 11 iunie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-a respins ca nefondată acțiunea promovată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apărării Naționale.

Recursul

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond, reclamanta A. a formulat recurs, criticând soluția instanței de fond ca netemeinică și nelegală.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1), pct. 5 și 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea primului motiv de recurs, recurenta-reclamantă a susținut că i-a fost încălcat dreptul la apărare întrucât deși avocatul acesteia s-a prezentat în sala de judecată după apelarea cauzei și rămânerea în pronunțare, instanța a amânat pronunțarea cu o săptămână, pentru depunerea de concluzii scrise.

Consideră recurenta-reclamantă că amânarea pronunțării hotărârii nu este suficientă pentru evitarea încălcării dreptului său la apărare și aplicarea sancțiuni nulității hotărârii respective.

În ceea ce privește motivul de recurs invocat în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că în mod greșit instanța de fond a apreciat că decizia de imputare contestată nu ar fi fost emisă în baza unui act normativ abrogat, respectiv Ordinul nr. M 140/1999.

Consideră recurenta-reclamantă că după adoptarea Ordinului M.A.N. nr. M 111/2011 trebuia să se încheie un act adițional la contractul de exercitare a profesiei de cadru militar în activitate, conform art. 5 alin. (1) din normele de restituire a cheltuielilor de școlarizare aprobate prin acest ordin, ceea ce în speță nu s-a încheiat, aceasta fiind o cauză de exonerare de răspundere în ceea ce privește cheltuielile respective.

Referitor la anul 2003, recurenta a susținut că nu datora cheltuieli de școlarizare întrucât legislația în vigoare la acel moment reglementa stagiul militar obligatoriu, studenții Academiei Mircea cel Bătrân erau considerați ca atare, în primul an de studiu, conform prevederilor Legii nr. 46/1996, nedatorând cheltuieli de școlarizare.

O ultimă critică formulată de recurenta-reclamantă vizează nedovedirea de către intimat a achitării sumelor pretinse cu titlu de cheltuieli de școlarizare, singurul abilitat să le solicite, fiind partenerul extern și care nu a dat mandat pentru recuperarea lor de la reclamantă.

Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare intimatul Ministerul Apărării Naționale a solicitat respingerea recursului formulat de recurenta-reclamantă, ca nefondat și menținerea sentinței civile nr. 1865 din 11 iunie 2014 pronunțate de instanța de fond, apreciind că cele două motive de recurs invocate sunt nefondate, respectiv hotărârea atacată a fost pronunțată cu respectarea tuturor normelor procedurale, cât și cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente în cauză.

Analiza motivelor de casare

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile formulate de recurenta-reclamantă, pentru considerentele expuse în continuare.

Motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., este neîntemeiat.

Astfel cum rezultă din încheierea de ședință din data de 03.06.2014, la apelul nominal făcut în ședință publică a răspuns doar pârâtul, lipsă fiind reclamanta care fusese legal citată pentru această dată și care nu a formulat nici o cerere care să fie avută în vedere de instanță, în sensul art. 215 alin. (4) C. proc. civ.

Astfel cum rezultă din aceeași încheiere de ședință, apărătorul ales al reclamantei s-a prezentat după rămânerea în pronunțare a instanței dar anterior ridicării ședinței de judecată astfel că tocmai pentru respectarea dreptului la apărare al reclamantei instanța a amânat pronunțarea pentru ca aceasta să depună concluzii scrise, la data de 10 iunie 2014.

În aceste condiții, instanța de control judiciar constată că susținerile recurentei-reclamante sunt nefondate, întrucât prin hotărârea pronunțată nu au fost încălcate reguli de procedură a căror nerespectare să atragă sancțiunea nulității.

În ceea ce privește criticile subsumate motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că sunt neîntemeiate.

Astfel, prin criticile formulate, recurenta-reclamantă a susținut că decizia de imputare contestată a fost fundamentată pe un act normativ abrogat, respectiv prevederile Ordinului Ministerului Apărării Naționale nr. M 140/1999 pentru aprobarea Normelor privind reglementarea situației personalului Ministerului Apărării Naționale trimis în străinătate pentru îndeplinirea unor măsuri cu caracter temporar și salarizarea acestuia în lei, în țară.

În mod judicios instanța de fond a apreciat și reținut că ordinul respectiv a fost adoptat pentru punerea în aplicare potrivit art. 5

1

alin. (2) din H.G. nr. 518/1995 în conformitate cu aceste prevederi „Prin angajament, respectiv prin act adițional, persoanele prevăzute la alin. (1) (personalul militar și civil din Ministerul Apărării Naționale carte participă în străinătate la cursuri, stagii de practică și specializare, perfecționare sau alte activități) se obligă ca după întoarcerea în țară să își desfășoare activitatea în Ministerul Apărării Naționale (…) o perioadă determinată, stabilită prin ordin al ministrului”.

Astfel cum a rezultat din probatoriul administrat în cauză, la data de 18.06.2004, când recurenta-reclamantă a semnat angajamentul pentru frecventarea formelor de pregătire în străinătate și și-a asumat obligația de a îndeplini serviciul militar timp de 10 ani de la data numirii în funcție, ordinul respectiv era în vigoare, cum în mod corect a reținut și instanța de fond.

În fapt, Ordinul nr. M 140/1999 a fost invocat în cuprinsul devizului analitic nr. 2 privind stabilirea cheltuielilor de întreținere și de instruire suportate de Ministerul Apărării Naționale pe perioada școlarizării în străinătate, pentru a justifica perioada de 10 ani pentru care a fost semnat angajamentul și în raport de care s-a stabilit perioada rămasă neexecutată, cheltuielile imputate fiind calculate proporțional cu această durată neexecutată.

Acest ordin, abrogat la data emiterii deciziei de impunere nu reprezintă actul normativ în temeiul căruia s-a instituit obligația reclamantei de a restitui cheltuielile de școlarizare, această obligație derivând din prevederile art. 91 din Legea nr. 80/1995 și art. 5

1

alin. (3) din H.G. nr. 518/1995, acte normative în vigoare atât la data semnării angajamentului de plată, cât și la momentul emiterii actelor administrative contestate.

Nu pot fi primite nici susținerile recurentei-reclamante potrivit cărora nu ar datora cheltuieli de școlarizare pentru anul I de studii, respectiv pentru anul 2003, întrucât legislația în vigoare la acel moment reglementa stagiul militar obligatoriu, studenții Academiei Mircea cel Bătrân fiind considerați ca atare în primul an de studii.

Criticile recurentei-reclamante sunt nefondate, întrucât prin dispozițiile legale invocate se instituie un beneficiu în favoarea candidaților admiși în instituția de învățământ superior, cărora nu li se condiționa înscrierea în vederea admiterii de îndeplinirea stagiului militar, acest beneficiu neputând însă influența natura cheltuielilor efectuate în perioada anului I de studiu, care sunt cheltuieli de școlarizare și nu de întreținere a unui militar în termen.

În ceea ce privește criticile formulat de recurenta-reclamantă cu privire la modul de calcul al cheltuielilor de școlarizare, instanța de control judiciar le apreciază ca fiind nefondate, judecătorul fondului reținând în raport de materialul probator administrat în cauză că decizia de imputare contestată a fost emisă cu respectarea O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor, ale Legii nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, ale Ordinului M.A.N. nr. M 111/2011 privind aprobarea Normelor de restituire a cheltuielilor de instruire și întreținere pe timpul școlarizării și ale Ordinului M.A.N. nr. M 5/1999 pentru aplicarea O.G. nr. 121/1998.

Ca atare, Înalta Curte apreciază că în mod corect prima instanță a reținut că decizia de imputare a sumei reprezentând cheltuieli de școlarizare a fost emisă cu respectarea reglementărilor incidente, fiind deci neîntemeiată solicitarea de anulare a acesteia ca și a celorlalte acte administrative contestate.

Față de cele arătate, Înalta Curte în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004 republicată, va respinge recursul declarat, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de SC B. SRL împotriva sentinței nr. 150 din 18 decembrie 2015 a Curții de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18 octombrie 2016.