ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1259/2016

Decizia nr. 1259/2016

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată;

Prin acțiunea înregistrată inițial pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială, la data de 26 august 2005, reclamanta SC A. SA Constanța, în contradictoriu cu pârâții CN B. SA Constanța și Statul Român, prin C., a solicitat obligarea pârâților la plata sumei de 5.000.000 dolari SUA, cu titlu de despăgubiri reprezentând profit nerealizat până la data introducerii acțiunii, obligarea pârâtelor la dobânda legală aferentă debitului de la pct. 1 cu începere de la data introducerii acțiunii și până la achitării efective și cheltuieli de judecată.

1.2. Hotărârea Tribunalului București;

Prin sentința nr. 10619 din 08 iulie 2009, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a admis acțiunea, a obligat pârâta CN B. SA Constanța la plata sumei de 5.000.000 dolari SUA, echivalent în lei la momentul, plății, cu titlu de despăgubiri, reprezentând profit nerealizat de către reclamantă și a obligat aceeași pârâtă la dobânda legală aferentă debitului de 5.000.000 dolari SUA, de asemenea în lei, cu începere de la pronunțarea hotărârii și până la plata efectivă.

1.3. Hotărârea Curții de Apel București în primul ciclu procesual;

Prin Decizia nr. 207 din 22 aprilie 2010, Curtea de Apel București a admis apelul împotriva sentinței comerciale nr. 10619 din 8 iulie 2009, a anulat această sentință comercială și a trimis cauza spre competentă soluționare la Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Soluția a fost menținută prin Decizia nr. 645 din 10 februarie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Ca urmare, dosarul a fost înregistrat, în primă instanță, la Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

1.4. Hotărârea supusă recursului;

Prin sentința civilă nr. 3871 din 8 iunie 2012, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins excepția inadmisibilității, excepția prescripției, excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților, ca neîntemeiate.

A admis cererea formulată de reclamanta SC A. SA, în contradictoriu cu pârâta CN B. SA și intervenientul C. și a obligat pe pârâți, în solidar, la plata sumei de 5 milioane dolari SUA, echivalentul în lei la momentul plății, cu titlu de despăgubiri, reprezentând profit nerealizat de către reclamantă.

Totodată, a obligat pe pârâți, în solidar, la plata dobânzii legale aferente sumei de 5 milioane dolari SUA, echivalentul în lei, începând de la pronunțarea hotărârii până la plata efectivă.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut următoarele:

Cu privire la excepția inadmisibilității în privința neefectuării de către reclamantă a demersurilor prevăzute de H.G. nr. 1900/2004, a constatat că acest act normativ reglementa forme de sprijin, nu despăgubiri cuvenite investitorilor din zonele libere.

Investitorii trebuiau să se afle în continuarea derulării contractelor de concesiune. În speță, reclamanta a încetat să mai aibă un astfel de contract odată cu rezilierea judiciară a contractului său.

Prima instanță a reținut că H.G. nr. 1900/2004 a fost publicată în M. Of. nr. 1090, la data de 23 noiembrie 2004. Având în vedere prevederile art. 78 din Constituție, reiese că actul normativ invocat de pârâtă a intrat în vigoare cu 3 zile înainte de rezilierea judiciară a contractului de concesiune, dispusă prin sentința Tribunalului lași nr. 915/E din 2 decembrie 2004, fiind de menționat că dezbaterile asupra fondului avuseseră loc anterior publicării H.G. nr. 1900/2004 în M. Of., pe data de 11 noiembrie 2004, când instanța a rămas în pronunțare asupra fondului cauzei, soluționând-o prin sentință executorie.

În speță, exista o imposibilitate obiectivă a reclamantei de a folosi o asemenea procedură, conform Deciziei Înaltei Curții de Casație și Justiție nr. 3718 din 21 noiembrie 2006 (alin. (6), fila 6).

În privința excepției prescripției acțiunii, instanța de fond a apreciat că dispozițiile art. 19 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, invocat de pârâte, nu este aplicabil cererii reclamantei, deoarece art. 19 alin. (2)

1

din Legea nr. 554/2004, care a stabilit că termenul de 1 an se aplică și contractelor administrative (cum este cazul contractului de concesiune), a intrat în vigoare prin Legea nr. 262/2007, la data de 2 august 2007, ulterior sesizării instanței cu prezenta acțiune (25 august 2005).

Până la data intrării în vigoare a Legii nr. 262/2007, prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004 erau aplicabile doar actelor administrative unilaterale, nu și contractelor administrative.

De aceea, în lipsa unui termen special de prescripție în vigoare la data introducerii prezentei cereri, Curtea a considerat că termenul de prescripție este cel de 3 ani, termen general de prescripție aplicabil drepturilor de creanță, prevăzut de art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Cu privire la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție de 3 ani, prima instanță a reținut că acesta curge de la data când se naște dreptul la acțiune.

În speță, data nașterii dreptului la acțiune este data rezilierii judiciare a contractului de concesiune.

Momentul rezilierii judiciare a contractului de concesiune a fost același cu cel al constatării lipsei culpei concesionarei în încetarea raporturilor contractuale, relevantă în contextul imputării culpei de către concedenta, care a și reziliat, pe acest temei, contractul de concesiune.

Dreptul la acțiunea în despăgubiri nu se putea naște decât de la momentul constatării inexistenței culpei contractuale a concesionarei, căreia i s-a notificat rezilierea contractului pe un temei neconfirmat în cadrul acestei acțiuni.

S-a reținut ca fiind relevante sub aspectul lipsei culpei reclamantei-concesionare și consacrării judiciare a bunei sale credințe, recunoscută acesteia în litigiul anterior, considerentele de la fila 14 (ultim alineat) - fila 16 a sentinței nr. 915/E din 2 decembrie 2004 a Tribunalului Iași, intrate în puterea lucrului judecat.

De asemenea, curtea de apel a observat că există o diferență între momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție al acțiunii în reziliere (momentul dispariției cauzei contractului prin abrogarea regimului de facilități fiscale) și momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție al acțiunii în despăgubire, ca urmare a rezilierii judiciare ex nunc a unui contract de concesiune (momentul rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii judecătorești de reziliere).

Observând ca termenul de 3 ani nu s-a împlinit până la data introducerii cererii de chemare în judecată, judecătorul fondului a respins excepția prescripției acțiunii ca neîntemeiată.

Cu privire la excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, Curtea de apel a reținut că prevederile art. 28 alin. (6) din Legea nr. 219/1998, nu instituie interdicția subconcesionării, ci doar a menționării unei asemenea interdicții în contractul de concesiune (interdicție inexistentă, în speță, având în vedere Clauza 11.2 din Contract, contrară).

Pe de alta parte, textul menționat se referă la subconcesionare și nu la cesiunea contractului de concesiune. Chiar dacă cele doua sunt apropiate din punct de vedere juridic, ele nu sunt identice.

Cum art. 28 alin. (6) din Legea nr. 219/1998 este o norma juridică specială, ea se aplica strict, doar subconcesiunii, nu și altor cazuri asemănătoare, potrivit principiului,,norma speciala este de strictă aplicare”.

Nici Legea nr. 219/1998 și nici normele sale de aplicare nu prevedeau sancțiunea nulității absolute pentru cesiunea contractului de concesiune.

A reținut, de asemenea, prima instanță, că cesiunea contractului de concesiune s-a făcut, la acea dată, cu acordul concedentei, care a încheiat cu cesionara SC A. SA un Act Adițional la Contractul de concesiune din 1997, de confirmare a acceptării cesiunii.

Ca o confirmare, concedenta CN B. SA a pretins SC A. SA, și nu altei persoane, executarea obligațiilor contractuale izvorâte din contractul de concesiune, solicitând tragerea la răspundere contractuală a concesionarei SC A. SA pentru neplata de către aceasta a redevenței.

Referitor la celalalt argument invocat de pârâte, privind lipsa capacității de folosință, Curtea a considerat ca acesta este neîntemeiat, fiindcă cedenta SC D. SRL avea dreptul de a cesiona contractul de concesiune, chiar cu titlu gratuit, acest singur act juridic neîncălcând scopul stabilit în momentul înființării acesteia.

Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei CN B. SA, judecătorul fondului a reținut că și aceasta este neîntemeiată.

În acest sens, a observat că acțiunea dedusă judecății are ca obiect indemnizația „adecvată și efectivă" prevăzută de art. 31 alin. (2) din Legea nr. 219/1998, cuvenită concesionarei ca efect al deteriorării echilibrului financiar al contractului, pe temeiul răspunderii obiective.

Ori, în temeiul art. 31 alin. (2) coroborat cu art. 35 lit. b) din Legea nr. 219/1998, obligația dezdăunării revine concedentului. Despăgubirea se stabilește prin acordul dintre concedent si concesionar, iar in lipsa unui acord, de către instanța judecătorească.

Totodată, a apreciat ca neîntemeiată și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, reținând că abrogarea regimului de facilități fiscale, existente la momentul încheierii contractului de concesiune s-a realizat de pârâtul Statul Român, fapt ce a dus la dispariția cauzei contractului și nașterea contextului rezilierii înainte de momentul acordării ajutorului de stat, prin care contractul ar fi putut fi salvat.

Pe fondul cauzei, Curtea de apel a reținut că la data de 27 ianuarie 1997, între RA E. SA (actuala CN B. SA) și SC D. SRL s-a încheiat un contract de concesiune cu privire la o suprafață de 15.966,77 mp, teren proprietate publică de stat, pe o perioadă de 50 ani. Prin Act adițional, RA E. SA a acceptat transferarea drepturilor și obligațiilor derivând din contractul cesionat către SC A. SA.

La acel moment se aflau în vigoare prevederile Legii nr. 84/1992 privind regimul zonelor libere. Prin cap. V, Legea nr. 84/1992 instituia o serie de facilități menite să promoveze schimburile internaționale, să atragă capital străin pentru introducerea tehnologiilor noi și să sporească posibilitățile de folosire a resurselor economiei naționale.

Principalele facilități fiscale care au reprezentat cauza încheierii contractului au fost abrogate prin Circulara Vămilor nr. 14.935/1999 și Decizia nr. 753/2001 a F., O.U.G. nr. 17/2000 privind T.V.A., raportată la Decizia nr. 753 din 12 aprilie 2001 a F. (care a reluat Circulara Vămilor nr. 14.935/1999), O.U.G. nr. 217/1999 privind impozitul pe profit (raportată, și ea, la Decizia nr. 753 din 12 aprilie 2001 a F.) și Legea nr. 414/2002 privind impozitul pe profit și Legea nr. 244/2004, de modificare și completare a Legii nr. 84/1992.

În considerarea abrogării tuturor facilităților fiscale inițial vizate, intimata-reclamanta a opus concedentei-pârâte, pe calea excepției de neexecutare a contractului de concesiune, refuzul de a mai continua plata redevențelor (ianuarie 2000). Refuzul concesionarei a fost pus în aplicare începând cu luna octombrie 2000 (aspect validat prin sentința nr. 915/E din 2 decembrie 2004 a Tribunalului Iași).

S-a observat că pierderea activității reclamantei ca urmare a abrogării regimului de facilități fiscale reiese din declarațiile partenerilor de afaceri ai concesionarei, care și-au anunțat intenția de a renunța la investiții.

S-a reținut, de asemenea, ca fiind importantă încetarea contractului înainte de termenul statuat prin voința părților, efectul acestei situații fiind faptul că reclamanta a fost lipsită de posibilitatea realizării profitului pe care l-a avut în vedere la încheierea contractului, creându-se astfel un prejudiciu în activitatea sa comerciala.

În temeiul principiului autorității lucrului judecat, Curtea de apel a constatat că a fost antrenată răspunderea RA E. SA pentru Statul Român, aceasta fiind obligată la despăgubiri către reclamantă pentru prejudiciile create prin încetarea contractului de concesiune.

Susținerea pârâtei CN B. SA că nu ar datora despăgubirile solicitate cu motivarea lipsei culpei în abrogarea facilităților fiscale este neîntemeiată, întrucât legislația în materie de concesiuni, în vigoare la momentul încheierii contractului, consacră obligația concedentului de a despăgubi concesionarul pentru toate prejudiciile cauzate acestuia prin contractul de concesiune indiferent de existența unei culpe a concedentului în producerea prejudiciilor respective.

În acest sens, instanța de fond, reținând dispozițiile art. 31, art. 32, art. 35 din Legea nr. 219/1998, precum și cele ale art. 69, 70 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 219/1998, aprobate prin H.G. nr. 216/1999, a constatat că acestea consacră obligația concedentului de a-l despăgubi pe concesionar ca urmare a modificării unilaterale a părții reglementare a contractului de concesiune, a denunțării unilaterale a acestuia, a incapacității de îndeplinire a obligațiilor, precum și obligația concedentului de a restabili echilibrul contractual în cazul în care avantajele acordate concesionarului sunt disproporționat de mici prin raportare la sarcinile care îi sunt impuse.

Legiuitorul a instituit în sarcina concedentului obligația de a-l despăgubi pe concesionar în toate situațiile în care acesta suferă prejudicii în legătură cu concesiunea, fie că aceste prejudicii sunt rezultatul faptei culpabile a concedentului, fie că nu pot fi imputate acestuia.

Răspunderea reglementată de art. 31 alin. (2) din Legea nr. 219/1998 și de art. 69 din H.G. 216/1999 este o răspundere obiectivă.

În decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție (obligatorie în temeiul principiului autorității de lucru judecat) se arată că în materia contractului de concesiune și în baza legislației existente se putea desființa contractul prin reziliere și prin constatarea neexecutării lui (legea în vigoare la acel moment respectiv art. 31 din Legea nr. 219/1998), nu doar prin culpă conform principiului clasicei rezilieri.

Aceeași decizie a Înaltei Curții de Casație și Justiție privitoare la construcția edificată statuează că acest lucru ar fi fost posibil doar cu plata de despăgubiri de către concedent.

Ca atare, pentru paguba efectivă, pretențiile reclamantei au fost soluționate prin decizia Înaltei Curții de Casație și Justiție, principiul de drept vizând, însă atât damnum emergens cât și lucrum cessans.

Referitor la susținerea pârâtelor, în sensul că dreptul pretins de reclamantă ar fi fost integral reparat prin Decizia nr. 3718 din 21 noiembrie 2006 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, prima instanță a reținut că aceasta este nefondată, deoarece instanțele au dispus despăgubirea concesionarei SC A. SA pe temeiul accesiunii reale imobiliare, prin acordarea unei sume de bani cuvenită acesteia în calitatea sa de constructor pe terenul altuia (de bună-credință). Despăgubirea pe temeiul accesiunii reale imobiliare a fost separată și independentă de regimul special al concesiunii.

În litigiul anterior nu s-a soluționat cererea concesionarei de acordare a indemnizației „adecvate și efective", cuvenită reclamantei pentru pierderea suferită în urma deteriorării echilibrului financiar al contractului de concesiune, deteriorare ce a cauzat dispariția cauzei contractului și, în final, încetarea acestuia cu efecte pentru viitor.

Curtea de apel a reținut că art. 1 din Protocolul nr. 1 al Curții Europene a Drepturilor Omului este aplicabil în cauză.

Părțile s-au întemeiat în mod rezonabil și justificat pe prevederile cap. V din Legea nr. 84/1992, la încheierea contractului de concesiune, astfel cum au reținut instanțele ce au soluționat rezilierea contractului, termenul pentru care reclamanta și-a asumat obligații fiind de 50 de ani, tocmai pentru încrederea acesteia în respectarea de către stat a angajamentului său și pentru a beneficia de facilitățile existente.

Abrogarea acestor facilități prin modificările legislative succesive a condus la lipsirea investitorilor din zonele libere de posibilitatea continuării raporturilor contractuale asumate și realizării profiturilor.

Beneficiul nerealizat este asimilat noțiunii de „bun".

Practica Curții Europene a Drepturilor Omului în materie a recunoscut existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, în situația în care, în baza unei jurisprudențe constante a instanțelor naționale, titularul ar fi fost îndreptățit la obținerea unor beneficii de natură patrimonială.

Reclamanta a suferit atât un prejudiciu constând în damnum emergens, contravaloarea construcțiilor ridicate, soluționat deja, cât și cel implicat de lucrum cessans, respectiv beneficiul nerealizat.

Reparația trebuie sa fie integrală incluzând atât paguba concretă asupra căreia există autoritate de lucru judecat, cât și profitul pe care reclamanta l-ar fi realizat dacă și-ar fi desfășurat activitatea normală.

Prin raportul de expertiză judiciară s-au propus trei variante de calcul, una în care reclamanta ar putea fi despăgubită cu 11.235.146 dolari, o alta medie de 12.483.310 dolari și varianta maximă de 13.732.311 dolari, iar prin expertiza extrajudiciară s-a stabilit valoarea de 22 milioane dolari, însă Curtea a avut în vedere doar suma de 5 milioane de dolari, solicitată de reclamantă, prin cererea de chemare în judecată.

Suma de 5 milioane de euro, pe care reclamanta a solicitat-o prin concluziile orale puse pe fondul cauzei și prin concluziile scrise nu a putut fi avută în vedere, deoarece aceasta solicitare de majorare a câtimii pretențiilor este formulată tardiv, după terminarea etapei de administrare a probelor și acordarea cuvântului asupra fondului cauzei.

Pentru a acoperi prejudiciul creat prin lipsa de folosință a sumei menționate anterior până la plata efectiva a acesteia, în baza art. 2 și 3 din O.G. nr. 9/2000, Curtea a obligat pe pârâtă și la plata dobânzii legale aferente acesteia, echivalentul în lei, începând de la pronunțarea hotărârii până la plata efectivă.

Cu privire la pârâtul Statul Român, instanța de fond a considerat că pentru prejudiciul cauzat, acesta răspunde, deoarece prin fapta proprie de abrogare a facilităților fiscale aplicabile zonelor libere a lipsit pe reclamantă de beneficiul pe care l-ar fi realizat ca urmare a executării contractului de concesiune în contextul în care acesta a fost încheiat.

De asemenea, a reținut că Statul Român nu a legiferat expres posibilitatea acordării de despăgubiri în cazul rezilierii contractelor de concesiune, ca urmare a dispariției facilităților fiscale existente.

De vreme ce interesul național (impus de aderarea României la Uniunea Europeană și de îndeplinirea condițiilor necesare în acest scop) a dictat încetarea contractului concesionarei (prin Notificarea 1680/08 februarie 2002), ambele pârâte devin solidar răspunzătoare pentru despăgubire integrală și efectivă, în condițiile impuse de art. 69 din H.G. nr. 216/1999 și art. 35 lit. b) din Legea nr. 84/1992.

Împotriva sentinței nr. 3871 din 8 iunie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs pârâții CN B. SA Constanța și Statul Român prin C., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin Decizia nr. 7421 din 25 noiembrie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis recursurile declarate de CN B. SA Constanța și de Statul Român, prin C., împotriva sentinței nr. 3871 din 8 iunie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

A modificat sentința recurată, în sensul că a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin C., respingând, în consecință, acțiunea formulată de reclamanta SC A. SA Constanța în contradictoriu cu Statul Român, prin C.

A admis excepția prescripției acțiunii invocată de pârâta CN B. SA Constanța și, în consecință, a respins acțiunea formulată de reclamanta SC A. SA Constanța în contradictoriu cu pârâta CN B. SA Constanța, ca fiind prescrisă, apreciind, în esență, că ca reclamanta intimata SC A. SA putea și trebuia să cunoască întinderea pagubei, respectiv a profitului nerealizat ca urmare a abrogării facilităților fiscale la data la care a solicitat rezilierea contractului de concesiune (20 august 2002), astfel că introducerea acțiunii la data de 28 august 2005 este prescrisa in conformitate cu prev. art. 3 alin. (1) raportat la art. 8 din Decretul Lege nr. 167/1958.

Împotriva Deciziei civile nr. 7421 din 25 noiembrie 2013 și a Deciziei civile nr. 87 din 14 ianuarie 2014, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/3/2005* a formulat contestație în anulare intimata SC A. SA, solicitând anularea acesteia pentru motive încadrate în dispozițiile art. 318 alin. (1) C. proc. civ.

Prin Decizia nr 644 din 17 februarie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins excepția lipsei de interes și excepția inadmisibilității contestației în anulare formulate de contestatoarea SC A. SA împotriva Deciziei civile nr. 7421 din 25 noiembrie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, invocate de intimata CN B. SA Constanța.

A admis contestațiile în anulare formulate de contestatoarea SC A. SA împotriva Deciziei civile nr. 7421 din 25 noiembrie 2013 și a Deciziei civile nr. 87 din 14 ianuarie 2014, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/3/2005* și, în consecință, a anulat Decizia nr. 7421 din 25 noiembrie 2013 și Decizia nr. 87 din 14 ianuarie 2014, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, fixând termen pentru rejudecarea recursurilor declarate împotriva sentinței civile nr. 3871 din 8 iunie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Pentru a hotărî astfel, Înalta Curte a apreciat că din analiza considerentelor deciziei atacate și a situației existente la dosarul cauzei la momentul pronunțării instanței de recurs rezultă că instanța a reținut eronat momentul la care SC A. SA a sesizat instanța cu cererea reconvențională în reziliere contractuală în litigiul soluționat de Tribunalul Iași prin sentința civilă nr. 915/E/2004, ca fiind data de 20 august 2002, în raport de care a calculat termenul general de prescripție, de 3 ani, prevăzut de Decretul nr. 167/1958, fără să observe că la dosarul cauzei, la filele 55-59 din vol. I al Dosarului nr. x/3/2005 înregistrat pe rolul Tribunalului București, ca anexă la acțiunea în pretenții dedusă judecății, exista în copie certificată cererea reconvențională în reziliere contract având parafa instanței cu data de 26 august 2002, aplicată la momentul înregistrării și depunerii acesteia în dosarul soluționat de Tribunalul Iași prin sentința civilă nr. 915/E/2004.

De asemenea, instanța de recurs a reținut eronat că acțiunea în pretenții dedusă judecății a fost introdusă de SC A. SA la data de 28 august 2005, după împlinirea termenului general de prescripție, fără să observe că la dosarul cauzei exista plicul în original, respectiv dovada expedierii acțiunii prin poștă la data de 25 august 2005 (conform ștampilei poștale), acțiune ce a fost înregistrată pe rolul Tribunului București la data de 26 august 2005 conform ștampilei instanței, în cadrul termenului general de prescripție.

Aceste erori materiale săvârșite de instanța de recurs se circumscriu noțiunii de greșeală materială și justifică admiterea contestației în anulare întemeiată pe dispozițiile art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ., întrucât sunt erori evidente, în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului.

4.1 Recursul exercitat de pârâta CN B. SA;

Au fost invocate prioritar următoarele excepții:

- excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei SC A. SA;

- excepția lipsei calității procesuale pasive a CN B. SA, invocate de recurenta-pârâtă CN B. SA;

- excepția necompetenței generale a instanțelor de judecată și, pentru aceleași considerente, excepția inadmisibilității acțiunii;

- excepția prescripției dreptului material la acțiune.

În subsidiar s-a solicitat admiterea recursului și modificarea în tot a sentinței recurate în sensul respingerii acțiunii introductive ca neîntemeiată precum și obligarea intimatei reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

S-a arătat că sentința este lipsită de temei legal și este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ. 1865).

Instanța de fond a respins în mod nelegal și neîntemeiat excepția lipsei calității procesuale pasive a CN B. SA deoarece Compania nu poate avea calitate procesuală pasivă într-o acțiune în care prejudiciul invocat se datorează faptei unei terțe persoane, respectiv Statului Român.

S-a precizat faptul că CN B. SA nu este și nu a fost niciodată reprezentanta Statului Român, fiind o societate comercială care funcționează după principiile pieței concurențiale, astfel încât Compania nu avea posibilitatea reală de a garanta menținerea regimului de facilități fiscale prevăzute de Legea nr. 84/1992, după cum nici legiuitorul însuși nu a înțeles să o facă.

Modificarea Legii nr. 84/1992 și eliminarea regimului facilităților fiscale a fost atributul exclusiv al Statului Român, prin organele sale legislative, atribut statuat de dispozițiile art. 73 din Constituția României, entitate terță raportului obligațional invocat de intimata-reclamantă.

Mai mult, în Contractul de concesiune din 1997, încheiat cu intimata-reclamantă, nu se prevedea în sarcina CN. B. SA obligația menținerii și/sau garantării regimului beneficiilor fiscale, pe durata derulării concesiuni.

Instanța de fond, realizând o aplicare greșită a legii, a respins excepția apreciind în mod nejustificat că "acțiunea dedusă judecății are ca obiect indemnizația adecvată și efectivă prevăzută de art. 31 alin. (2) din Legea nr. 219/1998, cuvenită concesionarei ca efect al deteriorării echilibrului financiar al contractului "și întrucât " legislația în materie de concesiuni, în vigoare la momentul încheierii Contractului, consacra obligația concedentului de a despăgubi concesionarul pentru toate prejudiciile cauzate acestuia prin Contractul de concesiune, indiferent de existența unei culpe a concedentului în producerea prejudiciilor respective".

De asemenea, instanța de fond a soluționat excepției lipsei calității pornind de la o premiză total eronată și anume aceea că legislația în materie de concesiuni, în vigoare la momentul încheierii Contractului din 1997, ar fi cea prevăzută de Legea nr. 219/1998.

Se arata de recurenta că la data încheierii Contractului de concesiune din 27 ianuarie 1997, Legea nr. 219/1998 nu fusese încă adoptată, aceasta intrând în vigoare la 29 ianuarie 1999, după 2 (doi) ani calculați de la momentul semnării contractului din 1997.

În mod evident în anul 1997, CN B. SA nu putea să își asume ceea ce nu era prevăzut în legislația în vigoare la data încheierii contractului din 1997, iar intimata-reclamantă SC A. SA. (cea care a preluat drepturile și obligațiile contractuale de la SC D. SRL) nu putea avea așteptarea legitimă de a fi despăgubită cu o indemnizație "adecvata și obiectivă", astfel cum prevăd dispozițiile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 219/1998, pentru simplul motiv că Legea nr. 219/1998 nu exista la data de 27 ianuarie 1997 (data încheierii Contractului din 1997), aceasta fiind publicată în M. Of. nr. 459 din 30 noiembrie 1998 și intrată în vigoare la data de 29 ianuarie 1999.

Considera recurentă că la data de 14 mai 1999, data semnării actului de cesiune de drepturi între SC D. SRL și SC A. SA, era în vigoare Legea nr. 219/1998, însă acest act normativ nu se aplică Contractului de concesiune încheiat la data de 27 ianuarie 1997, și aceasta deoarece în cuprinsul art. 40 alin. (2) din Legea nr. 219/1998 se prevede expres că "toate contractele de concesiune încheiate până la data intrării în vigoare a prezentei legi își păstrează valabilitatea iar prin actul adițional încheiat între recurentă și concesionara SC A. SA la data de 21 mai 1999, s-a stipulat în mod expres că "toate celelalte clauze ale Contractului de concesiune din 1997 rămân valabile", înțelegându-se prin aceasta că părțile nu au înțeles să supună Contractul de concesiune din 1997 noilor reglementări legislative în materia concesiunii, în vigoare la data Încheierii primului Act adițional la Contract.

Recurenta a arătat ca astfel nu și-a asumat prin clauzele Contractului de concesiune din 1997 obligația menținerii și/sau garantării facilităților fiscale de care beneficia concesionara și, pe de altă parte, dispozițiile art. 25-29 din Legea nr. 15/1990, sub imperiul cărora s-a încheiat și derulat Contractul din 1997, nu prevedeau obligația subscrisei-concedente la plata unei indemnizații "adecvate și efective" în situația încetării Contractului înainte de termen, indiferent de existența sau inexistența culpei CN B. SA Constanța.

A mai arătat recurenta ca s-a reținut cu putere de lucru judecat prin Decizia nr. 915/2004 a Tribunalului lași, menținută de Înalta Curte de Casație și Justiție, ca încetarea Contractului din 1997 s-a produs datorită unui caz fortuit, iar CN B. SA nu era obligată ca în acesta situație să repare prejudiciul concesionarei nici în temeiul dispozițiilor contractuale și nici în temeiul dispozițiilor legale aplicabile la momentul încheierii Contractului, intimata-reclamantă nu poate invoca un raport obligațional în contradictoriu cu subscrisa, întemeiat pe răspunderea obiectivă.

S-a mai precizat că această concluzie rezulta si din considerentele Deciziei nr. 3718/2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție potrivit cu care "nu cu titlu de sancțiune a rezilierii Contractului au fost acordate despăgubiri pârâtei, ci ca urmare a creșterii valorii fondului. Nu poate fi loc de daune interese când dintr-un caz fortuit debitorul a fost poprit de a da sau a face aceea la care se obligase".

Instanță în mod greșit a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune al SC A. SA indiferent de temeiul juridic în raport cu care se verifică incidența sancțiunii prescripției.

Instanța de fond a reținut greșit că art. 19 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 nu este aplicabil cererii reclamantei deoarece art. 19 alin. (2)

1

din Legea nr. 554/2004, care a stabilit că termenul de 1 an se aplică și contractelor administrative a intrat în vigoare prin Legea nr. 262/2007, la data de 02 august 2007, ulterior sesizării instanței cu prezenta acțiune (25 august 2005).

Până la data intrării în vigoare a Legii nr. 262/2007, prevederile art. 10 din Legea nr. 554/2004 erau aplicabile doar actelor administrative unilaterale, nu și contractelor administrative.

Recurenta a arătat ca raționamentul primei instanțe este excesiv de rigid și în contradicție cu practica constantă a instanțelor de judecată.

Contractele administrative erau asimilate actelor administrative încă din formularea inițială a Legii nr. 554/2004 și aceeași calificare primeau și în temeiul Legii nr. 29/1990.

Cu privire la momentul de la care începe să curgă termenul special de prescripție de un an.

Cauza care a atras stingerea obligațiilor contractuale în opinia intimatei reclamante a reprezentat-o abrogarea facilităților fiscale.

Abrogarea facilităților fiscale a reprezentat atât temei pentru cererea de reziliere a Contractului de concesiune și de obligare a Subscrisei la acoperirea valorii investiției (damnum emergens), cât și pentru cererea de obligare a Subscrisei la plata venitului nerealizat (lucrum cessans) ce face obiectul prezentei judecăți.

Acest lucru este recunoscut expres de intimata reclamantă în cadrul procedurii de conciliere directă.

Recurenta apreciază că la data învestirii instanței cu propria cerere de reziliere a contractului și de obligare a CN. B. SA la plata contravalorii investiției efectuate, intimata reclamantă cunoștea atât contravaloarea investiției, cât și beneficiul nerealizat.

De altfel momentul obiectiv la care intimata reclamantă a luat cunoștință de beneficiul nerealizat a fost momentul la care a intrat în vigoare cel din urmă act care a abolit facilitățile fiscale iar acest act normativ este Legea nr. 414/2002, intrată în vigoare la 1 iulie 2002.

Așadar, termenul maxim în care SC A. SA putea solicita contravaloarea acestui beneficiu nerealizat era 1 iulie 2003, și nicidecum 26 august 2005, moment la care intimata reclamantă a dedus judecății pretențiile din prezenta cauză.

Se arata de recurenta ca de la momentul la care intimata reclamantă a avut reprezentarea întregului său prejudiciu, respectiv: 01 iulie 2002, data intrării în vigoare a celui din urma act care a abolit facilitățile fiscale Legea nr. 414/2002 sau, cel mai târziu, 20 august 2002 data înregistrării cererii de reziliere a Contractului de concesiune și "de obligare a Subscrisei la plata contravalorii lui damnum emergens; și până la data înregistrării prezentei cereri, 26 august 2005 s-a scurs mai mult de un an de zile, se solicită modificarea sentinței recurate în sensul admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune al SC A. SA și respingerii acțiunii acesteia ca tardiv introdusă

Susține recurenta ca și în cazul în care s-ar analiza momentul nașterii dreptului la acțiune în conformitate cu regulile generale din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă atunci acțiunea formulată de SC A. SA ar fi tot prescrisă contrar opiniei primei instanțe.

Raționamentul primei instanțe privind sancțiunea prescripției extinctive și principiile care stau la baza acesteia consacrate expres la art. 1 respectiv art. 12 din Decretul nr. 167/1958 este eronat.

Efectul prescripției extinctive - stingerea dreptului material la acțiune - este cârmuit de două principii importante, consacrate expres la art. 1 respectiv art. 12 din Decretul nr. 167/1958.

Recuperarea prejudiciului, inclusiv a profitului nerealizat (lucrum cessans), constituie un drept accesoriu dreptului principal de a cere anularea Contractului de cesiune, SC A. SA a formulat prezenta acțiune anterior ca litigiul privind rezilierea să fie soluționat irevocabil.

Concluzionând recurenta CN. B. SA a arătat ca prin abrogarea facilităților fiscale, contravaloarea pretinselor investiții realizate nu a fost afectată, deci nu o eventuală scădere a acestei valori a determinat formularea cererii reconvenționale solicitând modificarea sentinței recurate în sensul admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune al SC A. SA întrucât, chiar dacă, prin reducere la absurd s-ar considera că în cauză este aplicabil termenul de prescripție de 3 ani din Decretul nr. 167/1958, iar nu cel de un an din Legea nr. 554/2004, termenul maxim în care s-ar fi putut solicita contravaloarea profitului nerealizat ar fi fost 1 iulie 2005 (iar nicidecum 26 august 2005).

Pe fondul cauzei arată că important în soluționarea prezentului litigiu este a se reține natura juridică și considerentele avute în vedere de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 3718 din 21 noiembrie 2006 când a stabilit obligarea recurentei la plata contravalorii investiției, respectiv faptul că suma reprezentând contravaloarea investiției ce urma a fi plătită de subscrisa către SC A. SA, "nu era datorata cu titlu de sancțiune a rezilierii contractului, ci ca urmare a creșterii valorii fondului".

Excluzând culpa contractuală ca temei juridic pentru admiterea acțiunii și obligarea CN. B. SA la plata sumei de 5.000.000 dolari SUA reprezentând beneficiu nerealizat, rezultă că singurul temei în baza căruia ar putea fi admisă această acțiune este o răspundere legală, obiectivă, a CN. B. SA rezultând din dispozițiile art. 31 din Legea nr. 219/1998 însă în speță nu se poate reține o răspundere legală, obiectivă, întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 219/1998, acest act normativ nefiind în vigoare la momentul încheierii Contractului de Concesiune din 1997.

Prima instanță în mod greșit a respins excepția inadmisibilității acțiunii, interpretând dispozițiile H.G. nr. 1900/2004 privind compatibilizarea ajutoarelor de stat existente, acordate în temeiul Legii nr. 84/1992 privind regimul zonelor libere, în mod izolat, iar nu în corelație cu actele normative anterioare prin care au fost abrogate facilitățile fiscale și care au constituit însuși fundamentul adoptării H.G. nr. 1900/2004.

Instanța de fond în mod greșit a respins excepția inadmisibilității formulată de recurentă întrucât H.G. nr. 1900/2004 reglementează forme de sprijin, nu despăgubiri cuvenite investitorilor din zonele libere și nu se aplică investitorilor ale căror contracte încetaseră să mai existe la momentul instituirii acestei forme de sprijin cum a fost și cazul contractului de concesiune încheiat de părți; în plus, în speță există o imposibilitate obiectivă a reclamantei de a folosi o asemenea procedură, conform Deciziei Înaltei Curții de Casație și Justiție nr. 3718 din 21 noiembrie 2006.

Recurenta considera ca SC A. SA nu s-a prevalat de procedura reglementată de H.G. nr. 1900/2004 iar obținerea ajutorului de stat cu titlu de beneficiu nerealizat echivalează cu lipsirea de efect (în ceea ce o privește) a actelor normative care au abrogat facilitățile fiscale.

H.G. nr. 1900/2004 reprezenta singura cale legală de obținere a echivalentului ajutoarelor de stat pentru contractele de concesiune încheiate cu administrațiile zonelor libere până la data de 1 iulie 2002;

În cauza de față, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta solicită despăgubiri echivalente cu profitul nerealizat,pretins cauzate de abrogarea facilităților fiscale prevăzute de Legea nr. 84/1992; dar în fapt, concesionara SC A. SA urmărește recuperarea ajutorului de stat recunoscut de Legea nr. 84/1992 și care a fost abrogat de legiuitor din această perspectivă, admiterea acțiunii SC A. SA constituie astfel fraudă la lege.

Prima instanță a nesocotit dispozițiile imperative ale art. 1200 C. civ. pronunțându-se cu privire la natura răspunderii concedentei CN. B. SA Constanța deși acest aspect a fost tranșat cu putere de lucru judecat de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 3718 din 21 noiembrie 2006 pronunțată în Dosarul nr. x/1/2005.

Prima instanță a avut un raționament greșit considerând că - CN. B. SA a fost ținută răspunzătoare pentru Statul Român; - a considerat abrogarea facilităților fiscale, drept fapta proprie a Subscrisei, apreciind că în cauză a avut loc modificarea unilaterală a Contractului de concesiune la inițiativa acesteia;- a stabilit ca fiind aplicabilă Legea nr. 219/1998, respectiv art. 31 din lege si art. 69 din H.G. nr. 216/1999; - a interpretat cadrul legal incident în sensul instituirii unei răspunderi obiective a concedentului.

Prima instanță asimilează în mod neîntemeiat abrogarea facilităților fiscale cu modificarea unilaterală a Contractului de concesiune de către Subscrisa.

Se arată că abrogarea facilităților fiscale și, pe această cale, modificarea Contractului de concesiune, nu poate fi imputată Subscrisei câtă vreme recurenta nu este putere executivă și nici legiuitor.

Nicio prevedere contractuală nu derogă de la regimul legal al concesiunii, instituind o răspundere a concedentului independent de orice culpă. Dimpotrivă, problema răspunderii pentru forță majoră a fost tranșată contractual în termeni expreși care exclud orice controversă.

Potrivit art. 9.2. din Contractul de concesiune: „întârzierea sau neexecutarea obligațiilor asumate în caz de forță majoră nu atrag după sine, pentru nici una dintre părți penalizări, alte compensații sau participări în compensații de la cealaltă parte”.

A mai arătat recurenta,analizând imposibilitatea obiectivă a concesionarului de a exploata bunul public, de interes național sau local - ipoteza dedusă judecății, în literatura de specialitate s-a arătat că:"sintagma „imposibilitate obiectivă" are în vedere imposibilitatea executării obligațiilor determinată de o cauză exterioară, care nu este imputabilă părții respective, înglobând atât forța majoră cât și cazul fortuit. În doctrină se consideră că noțiunea de "imposibilitate obiectivă" are același conținut cu cauza străină neimputabilă prevăzută de art. 1082 C. civ.'"

Chiar și în ipoteza în care nu s-ar fi decis cu putere de lucru judecat că, în cauză, operează cazul fortuit/forță majoră exoneratoare de răspundere, trebuie sa se observe că intimata reclamantă a primit indemnizația pentru intervenirea forței majore administrative, respectiv c/valoarea creșterii fondului, orice alte pretenții (c/valoarea profitului nerealizat) fiind inadmisibile.

Prima instanță a stabilit greșit situația de fapt și tot astfel a calificat, interpretat și aplicat cadrul legal incident, admițând greșit acțiunea formulată de SC A. SA.

Arata recurenta CN. B. SA ca instanța supremă a reținut, cu autoritate de lucru judecat, printr-o hotărâre irevocabilă, că desființarea Contractului de concesiune s-a produs datorită intervenirii unui caz fortuit - împrejurări exterioare voinței părților, de neînlăturat și imprevizibile - respectiv modificările legislative prin care au fost abrogate facilitățile fiscale în zonele libere, care au condus la imposibilitatea obiectivă a executării obligațiilor contractuale, deci o lipsa a răspunderii contractuale a acesteia în situația intervenirii cazului fortuit care a dus la desființarea Contractului de concesiune.

De asemenea a mai arătat recurenta CN. B. CA niciuna din condițiile răspunderii civile contractuale nu sunt îndeplinite în cauză,nu există fapta ilicită a recurentei și nici răspunderea acesteia pentru fapta altuia.

Răspunderea contractuală se fundamentează pe încălcarea unei obligații contractuale concrete, prevăzută în contractul încheiat între părți.

Niciunde în cuprinsul Contractului de Concesiune încheiat între Subscrisa și intimata reclamantă nu se prevede obligația Subscrisei de a acorda sau menține facilități fiscale (obligație de altfel și imposibil de prevăzut, dată fiind lipsa unor competențe de legiferare ale Subscrisei).

Prin urmare, nefiind încălcată o obligație contractuală concretă, stabilită în mod expres în contractul dintre părți, nu există fapta ilicită a Subscrisei.

Recurenta considera ca nu există o răspundere a recurentei pentru faptele Statului Român, care să dea naștere unei obligații de despăgubire în sarcina Subscrisei nu există prejudiciu, constând în beneficiul nerealizat iar acesta nu îndeplinește condițiile pentru a fi reparat: să fie cert și să nu fi fost reparat încă.

Caracterul cert al prejudiciului presupune că acesta este sigur, atât în privința existenței, cât și în privința posibilității de evaluare.

Prejudiciul constând în beneficiul nerealizat din activitatea preconizată a fi desfășurată în zona liberă, ca urmare a abrogării facilităților fiscale nu este însă cert, având în vedere următoarele ca potrivit Caietului de Sarcini și Ofertei Tehnice depuse de concesionară, activitatea ce trebuia să se desfășoare de aceasta pe terenul luat în concesiune în zona liberă era aceea de producție parchet triplu stratificat, obiectivul investițional fiind construirea și dezvoltarea unei fabrici de parchet laminar triplu stratificat ori niciodată concesionara SC A. SA nu a desfășurat pe terenul concesionat activitatea de producție parchet, ci destinația investiției a fost schimbată în depozitare mărfuri.

Se arata ca SC A. SA a schimbat destinația inițială a investiției (fabrica de parchet stratificat) și nu a început vreodată să desfășoare activitatea de producție parchet și in consecință nu poate solicita un prejudiciu, constând în beneficiul nerealizat din această activitate, activitate pe care nu a realizat-o niciodată.

Proiectul investițional nu a fost niciodată finalizat. Clădirea realizată pe terenul concesionat nu a fost niciodată dotată cu echipamentele tehnologice necesare activității de producție parchet motiv pentru care investiția nu a fost niciodată funcțională pentru producția parchet.

De asemenea, precizează recurenta, SC A. SA s-a confruntat cu dificultăți financiare, neavând capacitatea financiară de a susține investiția, încă înainte de abrogarea facilităților fiscale și independent de acestea s-a găsit în mod repetat în situația de a nu putea plăti redevențele datorate, invocând lipsa de lichidități și situația financiară dificilă.

În concluzie se arata ca SC A. SA nu a deținut niciodată mijloacele financiare necesare realizării investiției preconizate și desfășurării activității de producție parchet, astfel încât, în lipsa dovedirii existenței unor resurse financiare necesare pentru realizarea unei astfel de activități și cel puțin a demarării acestei investiții, nu se poate susține că prejudiciul solicitat, constând în beneficiul nerealizat din această activitate, este unul cert.

În ceea ce privește raportul de expertiză efectuat în cauză, pentru stabilirea profitului nerealizat, se susține de recurenta ca acesta nu poate fi luat în considerare întrucât își bazează concluziile pe Studiul de fezabilitate întocmit de societatea G. din Finlanda pentru societatea SC D. SRL (nu pentru societatea reclamantă), anterior încheierii Contractului de Concesiune.

În lipsa realizării interesului public (finalizarea și operarea proiectului investițional), arata recurenta CN. B. SA încasarea profitului nerealizat cu titlu de daune echivalează cu o îmbogățire fără justă cauză.

Precizează recurenta ca nu există fapta ilicită și prejudiciu nici raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, nu există culpă.

În drept cererea de recurs se întemeiază pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 3041 C. proc. civ., art. 19 alin. (2), art. 11 alin. (2), art. 20 și art. 28 din Legea nr. 554/2004, art. 1082 și art. 1083 C. civ.

4.2. Recursul exercitat de pârâtul Statul Român;

Statul Român, prin C., a solicitat solicitând în principal casarea și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond, iar, in subsidiar, modificarea in tot, prin admiterea uneia din excepțiile formulate (a inadmisibilității acțiunii, a lipsei calității procesuale pasive a Statului Roman prin C. si a lipsei calității de reprezentant a C. pentru Statul Roman) sau, pe fond, respingerii acțiunii ca neîntemeiată.

În motivarea recursului s-a arătat că prin hotărârea data, instanța a încălcat formele de procedura prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. (art. 304 pct. 5 C. proc. civ. 1865).

Se arată că deși la termenul de judecată din data de 02 martie 2007 (Dosar Tribunalul București nr. x/3/2005), CN B. SA, a formulat cerere de introducere in cauza a Statului Roman prin C., în baza art. 12 alin. (5) și (6) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publica si regimul juridic al acesteia, instanța de fond nu a clarificat aspectul cu privire la calitatea deținuta in litigiu de Statul Roman prin C., respectiv de pârât sau de intervenient.

Astfel, inclusiv soluția pronunțata de instanța de fond fata de Statul Roman prin C. trebuia sa se facă in raport de calitatea acestuia in litigiu, care sa fie reflectata in procedura de citare.

Or, citarea unei părți, pe tot parcursul litigiului, în calitate de intervenient și stabilirea unei obligații în sarcina acesteia, prin hotărârea judecătorească, în calitate de parat, atrage aplicarea dispozițiilor art. 105 din C. proc. civ., cu consecința casării hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare.

În al doilea rând, se susține că sentința nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.).

Instanța de fond nu s-a pronunțat cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii fata de Statul Roman prin C., excepție invocata prin notele scrise depuse la termenul de judecata din data de 03 februarie 2012,

Arata recurenta ca din cuprinsul hotărârilor pronunțate de instanța de fond, nu rezulta niciun moment ca instanța a analizat si s-a pronunțat cu privire la aceasta excepție.

De asemenea, din cuprinsul hotărârii judecătorești nu rezulta ca instanța de fond a analizat in totalitate apărările formulate de Statul Roman prin C. nu a respectat prevederile art. 261 C. proc. civ.

În al treilea rând, arată că hotărârea pronunțata este lipsita de temei legal ori a fost data cu încălcarea sau aplicarea greșita a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

Instanța de fond a respins greșit excepțiile lipsei calității de reprezentant a C. pentru Statul Roman si, respectiv, a lipsei calității procesuale pasive a Statului Roman prin C., fără a observa ca în cauza, raporturile juridice nu s-au creat intre reclamanta SC A. SA Constanta și C., in nume propriu sau in calitate de reprezentant al Statului Roman, conform art. 1 și 8 din Legea nr. 554/2004 si de asemenea, C. nu a emis nici un act a cărui anulare sa se solicite si nici nu este parte semnatara a Contractului de concesiune din 27 ianuarie 1997, care a generat litigiul de față.

Trebuie avute în vedere, totodată, si dispozițiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice si juridice, potrivit cărora, „Statul este persoana juridica in raporturile in care participa nemijlocit, in nume propriu, ca subiect de drepturi si obligații. El participa în astfel de raporturi prin C., afara de cazurile in care legea stabilește anume alte organe in acest scop."

De asemenea, conform dispozițiilor art. 37 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și juridice, „Statul nu răspunde pentru obligațiile organelor și celorlalte instituții de stat, ale