ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 645/2011

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 645/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2005)

Deliberând

asupra recursurilor de față, din actele și lucrările dosarului, constată

următoarele:

I. Cererea

principală si soluția primei instanțe

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția

a Vl-a comercială, la data de 26 august 2005, reclamanta SC V.

SA în contradictoriu cu pârâții C.N.A.

P.M.

SA Constanța și S.R., reprezentat prin M.F.P., a solicitat instanței ca, prin

hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea acestora la plata sumei de

5.000.000 dolari S.U.A., cu titlu de despăgubiri

și a dobânzii legale aferente,

începând

cu data introducerii acțiunii, până la data stingerii debitului

principal.

În ședința

publică de la 25 noiembrie 2005, Tribunalul a admis excepția prematurității acțiunii

formulate în contradictoriu cu pârâtul S.

R.,

reprezentat prin M.F.P., constatând că

procedura

de convocare la conciliere, prevăzută de art. 720 C. proc. civ., nu a fost

efectuată în contradictoriu cu această parte iar la data de 13 aprilie 2007

prima instanță a dispus introducerea în cauză a S.

R., prin M.F.P. în

temeiul art. 58 C. proc. civ.

Prin sentința

comercială nr. 10619/08 iulie 2009, Tribunalul București, secția a Vl-a comercială,

a admis acțiunea, a obligat

pârâta C.N.A.P.M.

SA

Constanța la plata sumei de 5.000.000 dolari S.U.A., în echivalent în

lei la

data plății, cu titlu de despăgubiri

pentru profitul nerealizat de către reclamantă, precum și la plata dobânzii

legale aferente, începând de la

data pronunțării hotărârii și până la

achitarea efectivă a debitului principal.

S-a reținut în

considerentele sentinței că, la data de 27 ianuarie 1997,

R.A.A.Z.L. Constanța Sud și SC C.F. SRL s-a

încheiat un contract de concesiune a unei

suprafețe de 15.966,77 m.p.

teren proprietate publică de stat, pe o

perioadă

de 50 de ani, iar la data de 21 mai 1999, R.A.A.Z.L. Constanța

Sud a

acceptat transferul drepturilor și obligațiilor concedentului către

reclamanta SC V. SA; la data concesiunii erau în

vigoare

dispozițiile Legii nr. 84/1992

care stabileau facilități în promovarea

schimburilor internaționale,

atragerea de capital străin pentru introducerea tehnologiilor noi menite să

sporească posibilitățile de

folosire a

resurselor economiei naționale, sens în care au fost evocate prevederile art. 14

alin. (1) din legea evocată, potrivit cărora pentru activitățile desfășurate în

zonele libere, agenții economici erau scutiți

de la plata impozitului pe

circulația mărfurilor, a accizelor și a

impozitului

pe profit, pe toată durata activității. In același sens au fost

prezentate

și alte facilități de natură similară, înserate în art. 16, 17 și 18 din Legea nr.

84/1992, precum și de art. 130 alin. (2) C. vam.

Reclamanta a preluat contractul de concesiune în

considerarea

facilităților fiscale care erau atunci reglementate și a

speranței legitime că acestea urmau să fie menținute pe întreaga perioadă de

derulare a convenției la scurt timp după preluarea de către SC

V. SA a drepturilor și obligațiilor născute din

contractul de

concesiune, facilitățile care au reprezentat cauza

încheierii contractului au fost abrogate, aspect care a condus la perturbarea

activității comerciale a reclamantei astfel că, în

condițiile unor costuri

din ce în ce mai ridicate și retragerii unor

parteneri de afaceri, reclamanta a înregistrat numai pierderi, pe care fosta R.A.A.Z.L.

Constanța Sud le-a recunoscut, aceasta fiind de acord cu reeșalonarea

redevențelor.

Înalta Curte de

Casație și Justiție, în decizia nr. 3718 din 21 noiembrie 2006, a statuat

asupra caracterului determinant al facilităților fiscale garantate de Legea nr.

84/1992, pentru încheierea

contractului,

apreciind că înlăturarea facilităților prin norme ulterioare

și

succesive, O.U.G. nr. 217/1999, Circulara nr. 14935 din 14 mai 1999 a D.G.V., a

schimbat condițiile de

desfășurare a

contractului, ceea ce a făcut ca ambele părți să solicite și

să obțină rezilierea acestuia; dată fiind

încetarea convenției înainte de

termenul agreat de părți reclamanta a

fost lipsită de posibilitatea realizării profitului preconizat la încheierea

actului.

Pârâta C.N.A.P.M.

SA Constanța este succesoarea R.A.A.Z.L. Constanța Sud, astfel încât aceasta

trebuie să răspundă atât pentru conduita proprie, cât și pentru cea a S.R., pe

care îl reprezintă.

Prin abrogarea

prevederilor legale care instituiau facilitățile fiscale, statul a comis o

faptă culpabilă, pentru care Compania este ținută să răspundă, aspect pe care l-a

apreciat a fi fost statuat cu autoritate de lucru judecat în cauzele ce au avut

ca obiect rezilierea contractului de concesiune.

Prima instanță

a înlăturat susținerea pârâtei C.N.A.P.M. SA Constanța, potrivit căreia nu ar

datora despăgubirile, motivat de lipsa culpei sale în abrogarea facilităților

fiscale, întrucât legislația în materie de concesiuni, în

vigoare la momentul încheierii contractului, a

consacrat obligația

concedentului de a despăgubi pe concesionar pentru

toate prejudiciile

cauzate acestuia prin

contract, indiferent de existența unei culpe.

De asemenea, a reținut că obligarea acestei

pârâte la plata

despăgubirilor pentru abrogarea facilităților nu este

realizată ca

urmare a unei fapte proprii,

ci ca urmare a faptei Statului, pentru care

Compania este ținută a

răspunde.

S-a apreciat că

suprimarea regimului fiscal de către S.

R. constituie

o faptă intenționată, motiv pentru care a luat act de

lipsa incidenței

în cauză a art. 1083 C. civ.

În materie de

concesiune, legiuitorul a instituit un principiu derogator de la dreptul comun,

cel al răspunderii obiective,

independente

de culpă, pentru prejudiciile cauzate concesionarului, context în care, au fost

evocate dispozițiile art. 31, 32 și 35 din Legea nr. 219/1998 (în vigoare la

data încheierii contractului) și cele ale art. 69 și 70 din Normele

Metodologice de aplicare a Legii nr. 219/1998, aprobate prin H.G. nr. 216/1999,

prima instanță apreciind că intenția

legiuitorului a fost aceea de a

asigura un echilibru între puterea concedentului și cea a concesionarului.

Astfel, legiuitorul a instituit în sarcina concedentului obligația de a-l

despăgubi pe concesionar în toate situațiile în care acesta suferă prejudicii

în legătură cu concesiunea, fie că acestea sunt rezultatul faptei culpabile a

concedentului, fie că nu-i pot fi imputate;

S-a mai

apreciat că abrogarea de către Stat a actelor normative care instituiau un

regim fiscal favorabil în zonele libere a constituit cauza pentru care

reclamanta nu a mai fost în măsură să achite redevențele, așa încât instanțele

care au dispus rezilierea contractului

de

concesiune au stabilit, cu autoritate de lucru judecat, că reclamanta

nu

are nici o culpă pentru neîndeplinirea propriilor obligații, aspect care a fost

apreciat ca decurgând din neîndeplinirea de către concedent al obligațiilor

asumate.

De asemenea, a

mai reținut că aceleași instanțe au statuat că pârâta C.N.A.P.M. SA Constanța

datorează reclamantei despăgubiri pentru construcțiile din zonă, iar în speța

de față, reclamanta solicită plata unor despăgubiri pentru beneficiul

nerealizat.

S-a apreciat că

prin hotărârile judecătorești de reziliere au fost

acordate reclamantei SC V. SA despăgubiri care acoperă

paguba

efectivă, însă principiul reparării integrale a prejudiciului presupune și

acordarea beneficiului nerealizat, sens în care prima instanță a evocat

practica C.E.D.O. în materie, evocând pe larg

înțelesul

noțiunii de „bun” la care se referă Protocolul nr. 1, situație în

raport

cu care reclamanta este îndreptățită să primească de la C.N.A.P.M. SA Constanța

și echivalentul beneficiului nerealizat. În acest sens,

instanța de fond a stabilit că expertiza a propus trei variante de

calcul,

potrivit cărora reclamanta ar fi îndrituită să obțină o

despăgubire situată între 11 și 13 milioane de dolari americani și cum aceasta

a pretins doar suma de 5.000.000 dolari S.U.A., a fost admisă acțiunea

reclamantei în limita acestei sume și a obligat pârâta și la plata dobânzii

legale aferente acestei sume, cu începere de la data

pronunțării hotărârii și până la achitarea efectivă a debitului

principal.

II. Apelul împotriva

acestei sentințe, C.N.A.P.M. SA Constanța a declarat apel, solicitând anularea

sa și, în subsidiar, schimbarea în tot, în sensul respingerii cererii; de

asemenea, a solicitat suspendarea executării sentinței până la judecarea

apelului.

În motivarea

apelului s-a susținut că în conformitate cu art. 2

lit. c) din Legea nr. 554/2004, contractul de concesiune încheiat între

părți

are natura juridică a unui act administrativ, ceea ce impune concluzia ca

litigiul dintre ele, având ca izvor executarea necorespunzătoare sau

neexecutarea convenției, să fie supus

jurisdicției

speciale a contenciosului administrativ potrivit art. 19 din aceeași lege,

nicidecum celei comerciale, instanța competentă fiind

Tribunalul

Constanța, dacă se are în vedere sediul său, ca autoritate administrativă locală

sau Curtea de Apel București, dacă se are în vedere împrejurarea că abrogarea

facilităților fiscale este imputată în primul rând S.R.;

De asemenea,

s-a susținut că sentința atacată este lovită de

nulitate, întrucât acțiunea nu a fost soluționată, prin dispozitiv, în

contradictoriu cu S.R., respectiv deși prima

instanță a admis

acțiunea în contradictoriu atât cu pârâta-apelantă, cât

și cu intervenientul S.R., a obligat doar Compania la plata despăgubirii, ceea

ce impune concluzia că dispozitivul nu arată în

concret limitele condamnării, pentru a putea fi pus în executare; deși

prin

încheierea din data de 13 aprilie 2007 a fost soluționată cererea de

introducere în cauză a S.R., în sensul

respingerii acesteia,

totuși, prin

dispozitiv, a fost admisă acțiunea și în contradictoriu cu

acesta.

Or, în materia răspunderii civile delictuale nu

este necesară

îndeplinirea procedurii concilierii directe, astfel că

încheierea din

data de 25 noiembrie 2005,

prin care a fost admisă excepția prematurității formulării acțiunii împotriva S.R.,

este una nelegală.

A mai susținut

că societatea pârâtă este lipsită de calitate procesuală pasivă pe fondul

litigiului, atât timp cât în cuprinsul contractului, nu este stabilită nici o

obligație în sarcina sa referitoare la acordarea sau la menținerea

facilităților fiscale, în argumentarea

căreia

arată că în capacitatea sa de folosință sau în cea a autoarei sale

nu a

intrat aptitudinea de acordare a unor astfel de facilități, prin urmare nu

poate avea calitatea de debitoare într-un raport litigios care decurge dintr-o

răspundere civilă delictuală, o atare calitate putând

avea cel care a acordat și nu a mai menținut aceste facilități,

respectiv

S.R., sens în care a mai precizat că nu există vreo clauză

legală sau convențională de transmitere a calității procesuale pasive pentru

abrogarea facilităților fiscale de către stat;

Chiar în

ipoteza în care condițiile în care ar fi reținută incidența răspunderii

contractuale, în cauză nu erau îndeplinite condițiile pentru angajarea răspunderii

sale, apelanta subliniind faptul că nu există faptă ilicită, atât timp cât nu

și-a asumat prin contract o obligație de acordare sau de menținere a

facilităților fiscale, dar că

nici cerința

prejudiciului nu este îndeplinită, de vreme ce Legea nr.

84/1992, în

raport de care ar fi trebuit stabilită răspunderea concedentului, a limitat

cuantumul despăgubirii la care este îndreptățit concesionarul, la valoarea

investiției, ceea ce conduce la concluzia că cererea privind plata profitului

nerealizat este

inadmisibilă. Ca urmare a

lipsei faptei ilicite, apelanta a arătat că nu

sunt întrunite nici

cerința raportului de cauzalitate între faptă și prejudiciu, dar nici cea a

culpei sale, în această din urmă situație, fiind evocate și considerentele

reținute de către instanțele care au judecat cererea de reziliere a

contractului.

În continuare,

apelanta a prezentat argumentele care, în opinia apelantei, demonstrează

greșita aplicare a Legii nr. 219/1998 (în

acest

sens, susținându-se că motivarea hotărârii este străină de natura

pricinii)

și a incidenței răspunderii obiective.

Prin sentința

comercială nr. 131 din 30 septembrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a Vl-a comercială, s-a dispus suspendarea executării

vremelnice a sentinței atacate, până la

soluționarea

cererii de suspendare formulate în apel.

La termenul din data de 21 ianuarie 2010, când

instanța de apel a pus

în discuția părților cererea de suspendare a

executării sentinței atacate, în urma consemnării cauțiunii stabilite, apelanta

a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 280 și art. 720

C. proc. civ.

Curtea de apel

a apreciat că excepția a fost abuziv invocată și, în consecință, a respins

cererea de sesizare a Curții Constituționale, considerentele fiind expuse în

practicaua încheierii de la acea dată.

La același

termen avocatul apelantei a declarat recurs împotriva încheierii de respingere

a cererii de sesizare a Curții Constituționale, iar acesta a fost înaintat,

spre soluționare, Înaltei Curți de Casație și

Justiție,

având atașat un duplicat al dosarului de față, care cuprinde

fotocopii

de pe toate înscrisurile depuse în dosar până la acel moment.

Recursul nu a

fost judecat până la data pronunțării deciziei.

Prin Decizia nr.

207 din 22 aprilie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a comercială,

a fost admis apelul declarat de către apelanta - pârâtă C.N.A.P.M. SA CONSTANȚA

împotriva sentinței comerciale nr.

10619 din

08 iulie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a Vl-a

comercială,

în dosarul nr. 30837/3/2005, în contradictoriu cu

intimații SC V. SA Constanța și S.R., prin

M.F.P. și în

consecință:

A fost anulată

sentința comercială nr. 10619 din 08 iulie 2009

pronunțată de Tribunalul București, secția a Vl-a comercială și s-a

dispus

trimiterea cauzei, spre competentă soluționare în primă instanță, la Curtea de

Apel București, secția a VIII- a de contencios administrativ și fiscal.

În

considerentele deciziei s-a reținut că, la data de 06 ianuarie 2005, a intrat

în vigoare Legea nr. 554/2004, care în art. 19 a atribuit instanțelor de

contencios administrativ competența de soluționare a cererilor de plată a

despăgubirilor născute din executarea

necorespunzătoare

sau din neexecutarea actelor administrative;

Or, contractul pe care părțile l-au încheiat are

natura juridică

asimilată, a unui act administrativ, întrucât a fost

încheiat de o

autoritate publică, în vederea

punerii în valoare a unui teren aflat în

proprietatea publică a S.R., fondul acestor aspecte nefiind

contestat.

S-a invocat

Deciziei nr. XIII din 2006 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, constituită în Secții Unite, potrivit căreia, ori de câte

ori o lege ulterioară modifică efectele viitoare ale unor specii de contracte

sau

le exclude, pentru satisfacerea unui interes de ordine publică, trebuie să se

considere că dispoziția modificatoare sau prohibitivă a legii ulterioare se

aplică și la efectele nerealizate ale contractului încheiat anterior, pentru

motivul că ordinea publică, astfel cum

legiuitorul

o stabilește, trebuie să aibă, prin esența ei, un caracter de

unitate și

de uniformă obligativitate pentru toți, neputând prevala legea privată a

contractului asupra dispozițiilor legale de interes public. O asemenea motivare

este în totală concordanță cu speța de

față,

chiar dacă Decizia evocată mai sus, în sine, nu are incidență în

cauză,

ea interpretând în interesul legii un alt aspect, esențial în cauză fiind să se

verifice dacă prima instanță a fost sau nu competentă material să soluționeze

în fond litigiul părților.

Având în vedere

că normele de procedură sunt de imediată

aplicare,

singura derogare de la regula de drept comun înscrisă în art.

725 C.

proc. civ., fiind cea cuprinsă în art. 27 din Legea nr. 554/2004,

în sensul că pricinile aflate pe rol la data intrării

în vigoare a legii noi

vor continua să se judece potrivit legii

aplicabile în momentul sesizării instanței, per a contrario, pricinile

înregistrate după intrarea

în vigoare a

legii noi urmează să se judece potrivit regulilor noi de

procedură.

Legea nr. 554/2004

nu cuprinde o prevedere similară celei din

art.

19 al Legii nr. 29/1990 potrivit căreia legea nu se aplica actelor

administrative emise anterior intrării sale în vigoare, în consecință, de la

data intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004 sunt supuse jurisdicției

instanței

de contencios administrativ și actele emise anterior intrării acesteia în

vigoare și, evident, cererile de acordare de despăgubiri

născute din executarea necorespunzătoare sau din

neexecutarea unor

asemenea acte. Aceasta este singura interpretare care

se poate da art. 27 din actuala lege a contenciosului administrativ, întrucât

numai astfel înțeles el poate produce efecte și își poate îndeplini finalitatea

avută în vedere de legiuitor;

În consecință,

instanța de apel, după o motivare amplă, a concluzionat că Tribunalul București,

secția a Vl-a comercială, nu era competent material să soluționeze pricina.

III. Recursurile

declarate de părți.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât

reclamanta SC

V. SA Constanța, cât și pârâta C.N.A.P.M. SA Constanța.

Recurenta-reclamantă își subsumează criticile motivului de modificare

reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și vizează, în esență, următoarele

aspecte:

a. Nelegala

schimbare a naturii juridice a contractului în raport de legea contenciosului

administrativ aflată în vigoare la momentul nașterii/executării/rezilierii

contractului de concesiune al părților și nu Legea nr. 554/2004. În susținerea

criticilor învederează că norma juridică nou instituită de Legea nr. 554/2004

nu putea deveni aplicabilă decât

în

coroborare cu norma de drept substanțial prevăzută de art. 2 alin. (1) lit. c)

din Legea nr. 554/2004, căreia i s-a dat o greșită interpretare și

aplicare de către instanță; decizia în interesul

legii invocată de către

instanță are

în vedere o lege ulterioară care modifică efectele viitoare ale unor specii de

contracte iar nu specia de contract însăși.

b. Instanța de

apel a reținut în mod eronat că Legea nr. 554/2004 nu cuprinde o prevedere

similară celei din art. 19 din Legea nr. 29/1990 potrivit căreia legea nu se

aplică actelor administrative emise anterior intrării sale în vigoare întrucât

procedura de judecată nou instituită de Legea nr. 554/2004 se aplică numai

contractelor administrative încheiate în regimul noii legi care le asimilează

ca

premieră legislativă actelor

administrative unilaterale.

În consecință,

recurenta-reclamantă solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate,

cu trimiterea cauzei spre

competentă

soluționare instanței de apel a secției comerciale pentru

soluționarea

în fond a cererii.

2.

Recurenta-pârâtă își subsumează criticile motivului de modificare reglementat

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și vizează cenzurarea deciziei atacate sub

aspectul soluționării cererii de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor

de judecată, în argumentarea căruia susține că instanța de apel a tăcut o

aplicare greșită a legii cu privire la cererea pârâtei de obligare a

reclamantei la plata cheltuielilor de judecată în apel, întrucât obligația de

plată a

cheltuielilor de judecată

constituie o veritabilă sancțiune procesuală și o modalitate de despăgubire a

părții care a câștigat procesul pentru costurile pe care a fost obligată să le

suporte, și cum, în cauză a făcut

dovada suportării acestor cheltuieli,

împrejurare în care instanța de apel trebuia să i le acorde.

În consecință, recurenta - pârâtă solicită

admiterea recursului,

modificarea în parte a deciziei atacate în sensul

obligării reclamantei la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de

276034,48 lei și menținerea celorlalte dispoziții ale deciziei atacate.

Recursurile nu sunt fondate.

privește criticile aduse deciziei recurate de către recurenta-reclamanta,

subsumate motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte constata ca acestea nu sunt întemeiate. Astfel, nu pot fi

primite susținerile acestei recurente privind interpretarea si aplicarea

greșită de către instanța de apel a dispozițiilor Legii nr. 554/2004 in sensul

schimbării naturii juridice a

contractului

încheiat intre părți si nici cele privind aplicarea noilor

dispoziții de

contencios administrativ numai contractelor

administrative

încheiate după intrarea in vigoare a Legii nr. 554/2004.

Contractul a fost

încheiat de o autoritate publică, în vederea

punerii

în valoare a unui teren aflat în proprietatea publică a S.R.

, aspecte

necontestate în cauză. Se reține că, la data de 27 ianuarie 1997, între R.A.A.Z.L.

Constanța Sud și SC C.F. SRL s-a încheiat

un contract

de concesiune a unei suprafețe de 15.966,77 m.p. teren

proprietate

publică de stat, pe o perioadă

de 50 de ani, iar la data de 21 mai 1999,

R.A.A.Z.L. Constanța Sud a

acceptat transferul drepturilor și obligațiilor concedentului către reclamanta SC

V. SA

Contractul a

fost reziliat înainte de intrarea în vigoare a Legii nr.

554/2004. Prin decizia nr. 3718 din 21 noiembrie 2006,

Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat asupra caracterului determinant

al facilităților fiscale

garantate de Legea nr. 84/1992, pentru

încheierea contractului, apreciind că înlăturarea facilităților prin norme

ulterioare și succesive,

O.U.G. nr. 217/1999,

Circulara nr. 14935 din 14 mai 1999 a Direcției

Generale a Vămilor, a

schimbat condițiile de desfășurare a contractului, ceea ce a făcut ca ambele

părți să solicite și să obțină

rezilierea

acestuia; dată fiind încetarea convenției înainte de termenul agreat de părți

reclamanta a susținut că a fost lipsită de posibilitatea

realizării

profitului preconizat la încheierea actului.

Cererea de acordare a daunelor-interese, ca efect

al contractului

sinalagmatic încheiat între părți (și nu al rezilierii,

fiind vorba, în esență, de o forma a răspunderii contractuale) a fost formulata

după

intrarea în vigoare a noii

reglementari a contenciosului administrativ.

Astfel, prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a Vl-a comercială, la data

de 26 august 2005, reclamanta SC

V. SA în

contradictoriu cu pârâții C.N.A.P.M. SA Constanța și S.R.,

reprezentat prin M.F.P., a solicitat instanței ca,

prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea acestora la plata

sumei de 5.000.000 dolari S.U.A., cu titlu de

despăgubiri și a dobânzii legale aferente, începând cu data introducerii

acțiunii, până la data stingerii

debitului principal, acțiune ce a fost

admisă de prima instanță, care a reținut, în esență, că, prin abrogarea

prevederilor legale care instituiau facilitățile fiscale, statul a comis o

faptă culpabilă, pentru care C.N.A.P.M. SA Constanța este ținută să răspundă,

aspect statuat, in opinia instanței, cu autoritate de lucru judecat în cauzele

ce au avut ca obiect rezilierea contractului de concesiune.

Recurenta-reclamantă susține, într-o prima

critică, faptul ca s-a

schimbat natura juridica a contractului ce face

obiectul prezentei cauze, care, astfel, înainte de apariția Legii nr. 554/2004

nu era considerat un contract administrativ, ci comercial, esențial in acest

sens fiind, în opinia acestei recurente, faptul ca litigiul privind

rezilierea contractului a fost soluționat de

instanțele comerciale. Mai

susține aceeași recurenta ca dispozițiile art.

19 din noua reglementare a contenciosului administrativ vizează doar

contractele încheiate ulterior intrării în vigoare a acestei noi reglementari.

Așa fiind, susține recurenta, litigiile vizând efectele rezilierii contractului

încheiat intre părți, chiar ulterioare intrării in vigoare a Legii nr. 554/2004

trebuie supuse jurisdicției de drept comun, în speța celei

comerciale si nu celei speciale, de drept

administrativ.

Înalta Curte

observa că, în cauza de față, între părți s-a încheiat la data de 27 ianuarie

1997 un contract de concesiune a unui bun proprietate publică. Litigiile

născute din modul de executare a obligațiilor decurgând dintr-un asemenea act

administrativ de gestiune erau, la acea dată, în competența instanțelor

judecătorești

care soluționau litigiile

civile sau comerciale și nu a instanțelor de contencios administrativ, în

considerarea dispozițiilor art. 2 lit. d) din Legea contenciosului

administrativ nr. 29/1990, potrivit cărora actele

(administrative) de

gestiune nu puteau fi atacate la instanțele de

contencios administrativ. Practica judecătoreasca era relativ unitară în

această privință, în ciuda unor opinii exprimate în doctrina de

specialitate, potrivit cărora art. 2 lit. d) din aceeași lege, nu putea avea în

vedere decât actele de gestiune care vizează domeniul privat al statului,

actele făcute de organele de stat sau, după caz, de autorități ale administrației

publice locale autonome, precum și de către structurile dependente de aceste

autorități (regii autonome, societăți comerciale). Actele pentru „gestionarea”

bunurilor aparținând domeniului public național, respectiv local nu puteau fi, în

această opinie, decât de competenta instanțelor de contencios administrativ.

Aceasta pentru că art. 2 lit. d) din Legea nr. 29/1990 trebuia

considerat modificat implicit prin Legile nr. 18/1991

și 69/1991, dar și de

Constituție.

Trebuie făcută,

așadar, distincția între actul administrativ de autoritate și actul

administrativ de gestiune, acestea deosebindu-se

atât prin calitatea în care intervine administrația publică (ca

autoritate

sau ca persoană juridică),

precum și prin temeiul de drept (legea sau

contractul în executarea

cărora administrația publica îndeplinește diversele sale acte). Actul

administrativ de autoritate determina

nașterea,

modificarea sau stingerea unui raport juridic, precum și

recunoașterea

ori suspendarea unui drept al particularilor (persoane fizice sau juridice), pe

când cel de gestiune cuprinde drepturi si obligații pentru ambele părți care

participa la încheierea acestui act.

Daca în

cazul primului, executarea este asigurată de puterea publică,

garanția

executării actelor administrative de gestiune o constituie

clauza penală și despăgubirile pentru neexecutare

sau executare necorespunzătoare. În plus, actele administrative de gestiune nu

pot fi

revocate decât în condițiile prevăzute la încheiere pentru

reziliere și nu pot fi modificate decât prin acordul părților care l-au

încheiat. Aceasta latura contractuala este cea care a determinat exceptarea

actelor administrative de gestiune de la controlul instanțelor de contencios

administrativ, potrivit art. 2 lit. d) din Legea nr. 29/1990, cu mențiunea că în

situația în care rezilierea s-a făcut ca urmare a aplicării unui act

administrativ de autoritate, adoptat sau emis de serviciul public care a

aprobat încheierea actului administrativ de gestiune competența revenea

instanței de contencios administrativ, fiind considerate litigii născute

dintr-un act administrativ de

autoritate,

partea care se considera vătămată putând cere instanței, în

temeiul art.

1 din Legea nr. 29/1990, anularea în tot sau în parte a acestui act și

repararea pagubei ce i-a fost cauzată.

Or,

împrejurarea ca litigiile ce priveau actele de gestiune ale

autorităților statului erau supuse controlului

judecătoresc exercitat de

instanțele de drept comun nu era în măsură să

determine caracterul civil sau comercial al actului de gestiune în sine,

contrar celor susținute de recurenta-reclamantă, acesta rămânând în continuare

un act administrativ, ce îmbracă forma unui contract și care, chiar dacă

are o dublă natură (atât contractuală, cât și

reglementară) a fost supus

inițial de către legiuitor controlului

judecătoresc al instanțelor de drept comun.

Așadar, în

cauza de față litigiul vizând rezilierea unui act de gestiune a unui bun

proprietate publică a fost supus competenței

instanțelor

comerciale, aspect necontestat în speță, ulterior, la data de

26 august 2005,

concesionarul introducând, tot pe rolul instanțelor comerciale, acțiune în

justiție pentru recuperarea pretinsului prejudiciul cauzat prin reziliere.

La data de 06

ianuarie 2005, însă, a intrat în vigoare Legea nr. 554/2004, care, pe de o

parte, a lărgit sfera persoanelor ce pot ataca actele administrative ilegale în

fața instanței de contencios

administrativ și,

pe de altă parte, a redus în mod substanțial numărul

actelor administrative exceptate de la această

formă a controlului de legalitate. Potrivit acestui act normativ, pot fi

atacate la instanța de contencios administrativ atât actele de autoritate,

inclusiv cele

administrativ-jurisdicționale, cat și actele de gestiune

publica (denumite „contracte administrative”).

Astfel,î art. 2

alin. (1) lit. c) din aceasta lege, se prevede că prin act administrativ supus

controlului de legalitate pe calea contenciosului administrativ se înțelege

actul unilateral cu caracter individual sau normativ. Sunt, însă, asimilate

actelor administrative, în sensul legii menționate, și contractele încheiate de

autoritățile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor

proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea

serviciilor publice și achizițiile publice. Se mai precizează că prin legi

speciale

pot fi prevăzute și alte categorii

de contracte administrative supuse

competentei de contencios

administrativ.

Este adevărat că, pentru prima dată după anul

1990, legiuitorul

consacra instituția „contractului administrativ”

pentru a defini contractele încheiate de autoritățile publice. Asimilarea

acestor contracte actelor administrative se face, însa, fictiv, doar „în sensul

legii”, adică din punct de vedere procesual (al contenciosului administrativ), în

vederea supunerii litigiilor ce au ca obiect contractele încheiate de

autoritățile publice instanțelor de contencios

administrativ. O asimilare din punct de vedere material, contrar celor

susținute

de recurenta-reclamanta nici nu ar fi posibilă, în considerarea principalelor

deosebiri dintre actul administrativ și contractul administrativ: caracterul

unilateral, respectiv bilateral al actului si calitatea administrației de

putere publica sau de „gestionar” al patrimoniului statului.

Din terminologia folosita în art. 2 alin. (1) lit.

c) din Legea nr.

554/2004 rezulta, așadar, că sunt supuse controlului de

legalitate pe calea contenciosului administrativ și contractele de concesiune a

bunurilor proprietate publică.

În legătură cu

natura juridică a acestor contracte, Înalta Curte reține că acestea prezintă o

dublă natură, în sensul că, pe lângă clauzele de natură contractuală, cuprind și

clauze de natură reglementară. Concesiunea este evident un act de gestiune a

patrimoniului propriu al autoritarii publice

concedente și nu un act de

autoritate, esența concesiunii constând în

administrarea de către un privat, pe risc propriu, a patrimoniului public, în

vederea eficientizării economice a acestuia. Partea reglementara a contractului

de concesiune vizând patrimoniul comunităților locale sau județene nu poate

avea, însă, un alt regim decât cel aplicabil patrimoniului

statului, chiar daca în cadrul concesiunii exista și

o parte contractuală.

Lipsa acestei distincții clare în Legea nr. 29/1990,

între actele de gestiune privată și actele de gestiune publică, a determinat

soluționarea de către instanțele de drept comun (comerciale sau civile) a

litigiilor privind asemenea contracte de concesiune, considerate, altfel, drept

reprezentative pentru categoria contractelor administrative.

În privința

litigiilor în legătură cu contractele administrative (altele decât cele

referitoare la anularea acestor contracte), în art. 8

alin. (2) din Legea nr. 554/2004 se prevede că pot face obiectul

acțiunii

în contencios administrativ litigiile izvorâte din încheierea,

modificarea, interpretarea, executarea si încetarea contractelor

administrative, rară excepție.

În ceea ce

privește acțiunile având ca obiect contractele administrative, procedura

prealabilă are semnificația concilierii în

cazul

litigiilor comerciale, potrivit dispozițiilor art. 7 alin. (6) din Legea nr.

554/2004,

termenul fiind de 6 luni și începând să curgă, de exemplu, de la data expirării

duratei contractului sau, după caz, de la data apariției oricărei alte cauze

care atrage stingerea obligațiilor

contractuale,

în cazul litigiilor legate de încetarea contractului.

Obiectul

acțiunii în contencios administrativ îl poate constitui și

obligarea la încheierea, modificarea sau

executarea unui contract

administrativ ori desfacerea unui asemenea

contract (art. 8 din Legea

nr. 554/2004). În

art. 18 alin. (1) lit. e) se prevede posibilitatea pentru

instanță să

procedeze la obligarea la plata unor despăgubiri pentru

daunele materiale și morale provocate de partea în culpă pentru

neîndeplinirea obligațiilor rezultate dintr-un contract sau din lege în

legătură cu contractul dedus judecații, din interpretarea sistematică a

legii

contenciosului administrativ și din spiritul art. 28 alin. (1) din

același act normativ, impunându-se concluzia

conform căreia soluțiile

prevăzute de alin. (4) al art. 18 nu sunt

limitative.

În sfârșit, în art.

27 din Legea nr. 554/2004 se prevede că

pricinile

aflate pe rol la data intrării în vigoare a legii noi vor continua

să se judece potrivit legii aplicabile în

momentul sesizării instanței.

Trebuie

menționat că în art. 20 al Legii nr. 29/1990 exista o dispoziție

similară, de-a lungul timpului în materia

contenciosului administrativ

impunându-se

principiul aplicării normei de la data sesizării instanței.

Legea nr. 554/2004

nu cuprinde, însă, o prevedere similară celei din art. 19 al Legii nr. 29/1990,

potrivit căreia legea nu se aplica actelor

administrative

emise anterior intrării sale în vigoare astfel încât, de la data intrării în

vigoare a Legii nr. 554/2004 sunt supuse jurisdicției instanței de contencios

administrativ și actele emise anterior intrării

acesteia în vigoare și,

evident, cererile de acordare de despăgubiri

născute

din executarea necorespunzătoare sau din neexecutarea unor

asemenea acte

(conform art. 19 din Legea nr. 554/2004), aspecte

reținute în mod judicios de instanța de apel. In plus, legiuitorul, prin

norma de procedura prevăzută în art. 27 din actuala lege, a

contenciosului administrativ, de aplicabilitate imediata și derogatorie de la

dreptul comun, a urmărit să evite tocmai pronunțarea unor

soluții contradictorii față de includerea în sfera

cauzelor de contencios

administrativ a litigiilor privind contractele

administrative care, până la momentul apariției acestei reglementari erau

soluționate de instanțele civile sau comerciale.

Este de

necontestat că din perspectiva dreptului administrativ numai actele administrative

unilaterale, ce implica o „decizie executorie” pot fi considerate că emană de

la un organism

administrativ, actele

încheiate de autoritățile publice cu particularii implicând concursul a doua

voințe, fiind, așadar, contracte, natura

juridică pe care au avut-o și

înainte de modificările aduse de Legea

nr. 554/2004

și, bineînțeles, și-o păstrează și astăzi. În ceea ce privește

contractele

administrative, văzute că acele contracte încheiate de autoritățile publice,

unele dintre ele sunt întotdeauna administrative deoarece legiuitorul a dorit

aceasta, iar altele pot fi considerate administrative în funcție de diverse

criterii jurisprudențiale. Noua lege a contenciosului administrativ asimilează sub

aspectul naturii juridice a litigiului (și nu a contractului în sine) actelor

administrative și anumite contracte administrative, expres nominalizate,

respectiv contractele încheiate de autoritățile publice care au ca obiect

punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de

interes public, prestarea serviciilor publice,

achizițiile publice. În art. 2

alin.

(1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 modificată se precizează, în plus, că prin

legi speciale pot fi prevăzute și alte categorii de contracte

administrative

supuse competentei instanțelor de contencios administrativ, mențiune ce

subliniază încă o dată caracterul pur procedural al operațiunii de asimilare și

al normei în sine, dar și intenția clară a legiuitorului de a tranșa chestiunea

competentei materiale a instanțelor de contencios administrativ în cazul în

care litigiile au ca obiect anumite contracte încheiate de autoritățile

publice. Aceasta înseamnă că, în legislația româneasca actuală, în

final, totul se rezumă la opțiunea legiuitorului

de a include un anumit

contract încheiat de o autoritate publica în

sfera contractelor administrative, ceea ce va atrage competenta instanțelor de

contencios

administrativ sau, după caz, în

sfera contractelor de drept privat, ceea ce va determina competenta instanțelor

comerciale.

Așa fiind,

Înalta Curte observă că, prin Legea nr. 544/2004, legiuitorul a înțeles să

impună instituția contractelor administrative, fără, însă, a introduce o

instituție juridică nouă, ci, în esență, „etichetând” astfel contractele

încheiate de autoritățile publice, cu intenția clar exprimată de a le supune

controlului judecătoresc specializat exercitat de instanțele de

contencios-administrativ. S-a

urmărit,

astfel, în cazul contractului de concesiune, asigurarea unui echilibru

rezonabil între interesul concesionarului și interesul public,

știut

fiind că în cazul concesionarii unui bun sau serviciu public profitul

concesionarului nu este un scop în sine, ci un mijloc de realizare a

interesului public. Așa fiind, nu se justifica aplicarea regulilor de drept

comercial unor asemenea contracte, ceea ce a

determinat

intervenția legiuitorului, în actuala reglementare nefiind

preluată

prevederea similară celei din art. 19 al Legii nr. 29/1990,

potrivit căreia legea nu se aplica actelor

administrative emise anterior

intrării sale în vigoare, aspect subliniat

anterior în aceste considerente. Or, recurenta-reclamanta nu a prezentat niciun

argument convingător și cu o bază legală

solidă din care să rezulte, contrar evidentei, că intenția legiuitorului a fost

ca noua reglementare

să se aplice numai contractelor de concesiune a

bunurilor publice încheiate după apariția Legii nr. 554/2004. Natura

administrativă a acestor contracte nu a fost, practic, contestata de

recurenta-reclamanta, care a înțeles, de fapt, să se prevaleze de natura

juridică civilă sau comercială a litigiilor ce implicau asemenea contracte,

înainte de apariția noii reglementari a contenciosului administrativ,

însăși recurenta-reclamanta rezumându-se, așadar,

la a invoca aspecte

de ordin procesual care ar determina supunerea

prezentei cauze competentei instanțelor de drept comun.

În lumina argumentelor expuse rămân fără

relevanta și criticile

aduse de recurenta-reclamanta considerentelor

deciziei atacate ce fac trimitere la Decizia XIII/2006 pronunțată de instanța

supremă în interesul legii.

În consecință,

Înalta Curte constată că prezentului litigiu, ce a fost înregistrat pe rolul

instanțelor pe data de 26 august 2005 și are ca

obiect obligarea la plata unor despăgubiri pentru daunele materiale

provocate

de partea considerată în culpă pentru rezilierea unui

contract de concesiune a unui bun proprietate publică încheiat în anul

1997

(fiind, așadar, în discuție efectele unui contract reziliat) este de competența

instanțelor de contencios administrativ, în considerarea dispozițiilor art. 27

din Legea nr. 554/2004 și a celorlalte dispoziții menționate din acest act

normativ. Așa fiind, Înalta Curte, găsind

recursul

reclamantei nefondat, îl va respinge, ca atare, în temeiul dispozițiilor

art.

312 alin. (1) C. proc. civ.

susținerile recurentei-parate nu pot fi primite. Potrivit dispozițiilor art. 274

alin. (1) C. proc. civ., partea care cade în pretenții va fi obligata, la

cerere, să plătească cheltuielile de judecată. Or, „a cădea în pretenții”

înseamnă a pierde procesul, la baza obligației de

restituire, ca temei juridic, aflându-se culpa procesuală. Dacă, însă,

se

admite apelul și se anulează sentința, cauza fiind trimisă spre

competentă judecare unei alte instanțe (cum este cazul din speța de

față), chiar dacă, ipotetic, reclamanta ar putea

fi considerata în culpă

procesuala,

pentru că s-a adresat unei instanțe ce nu era competentă să

soluționeze pricina, nu se poate reține că

aceasta a căzut în pretenții,

nefiind întrunite cerințele textului

invocat chiar de recurenta-pârâtă.

În

consecință, și recursul acesteia, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., va fi respins, ca nefondat, în baza art.

312

alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondate, recursurile declarate de reclamanta SC V. SA Constanța și de pârâta

C.N.A.P.M. SA Constanța împotriva deciziei nr. 207 din 22 aprilie

2010

a Curții de Apel București, secția a

VI-a comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică astăzi 10 februarie 2011.