ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1950/2016

Decizia nr. 1950/20

16

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Obiectul acțiunii

La data de 24 iulie 2013, prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Constanța, reclamantul A. a solicitat anularea raportului de evaluare din 10 iulie 2013 emis de pârâta Agenția Națională de Integritate.

S-a arătat de către reclamant că prin actul administrativ contestat s-a reținut că a încălcat regimul juridic al incompatibilităților prin nerespectarea prevederilor art. 87 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 161/2003.

Aceasta incompatibilitate rezultă, în opinia pârâtei, din exercitarea funcției de primar al comunei B. concomitent cu funcția de administrator în cadrul SC C. SRL, respectiv SC D. SRL.

1.2. Hotărârea pronunțată de Curtea de Apel Constanța

Prin sentința nr. 359 din 19 noiembrie 2013, Curtea de Apel Constanța a respins contestația formulată de reclamantul A., ca nefondată.

2.1. Recursul

Împotriva sentinței civile nr. 359 din 19 noiembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Constanța a declarat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea căii de atac, pentru argumentarea motivului de recurs prev. de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut în esență, că instanța nu a ținut seama de înscrisurile atașate punctului de vedere transmis către A.N.I. și atașate dosarului cauzei, potrivit cărora a făcut dovada că nu a realizat nici un venit și nu a încasat dividende în cadrul societății C. SRL în perioada 23 iunie 2008 – 05 ianuarie 2009, precum și faptul că această societate nu a avut contracte încheiate cu Primăria comunei B.

De asemenea, s-a menționat de recurent că prin aceleași înscrisuri s-a făcut dovada că în perioada 23 iunie 2008 – 21 septembrie 2010, în cadrul SC D. SRL nu a semnat nici un document, nu a desfășurat activitate, nu a realizat nici un venit sau dividende, etc., precum și faptul că această societate nu a avut încheiate contracte cu Primăria comunei B.

Recurentul a arătat că după începerea mandatului de primar (23 iunie 2008) și până la data operării în evidențele Oficiului Registruli Comerțului Constanța a mențiunilor privind schimbarea administratorului nu a efectuat nici un act de administrare în cadrul celor două societăți, astfel că nu se află în starea de incompatibilitate prev. de art. 57 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 161/2003.

În argumentarea motivului de recurs prev. de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., recurentul a susținut că a formulat în cauză două cereri de anulare a raportului A.N.I., una înregistrată la Curtea de Apel Constanța – Dosar nr. x/36/2013 și a doua înregistrată la Curtea de Apel București – Dosar nr. x/2/2013.

Curtea de Apel București a declinat soluționarea Dosarului nr. x/2/2013 la Curtea de Apel Constanța, care a admis excepția de litispendență și a dispus trimiterea cererii pentru a fi judecată odată cu Dosarul nr. x/36/2013, prezenta cauză. În cauza de față s-a judecat doar cererea din Dosarul nr. x/36/2013, întrucât la momentul trimiterii Dosarului nr. x/2/2013, Dosarul nr. x/36/2013 s-a judecat pe fond.

A arătat recurentul că se impune casarea prezentei sentințe și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe pentru a se judeca și cererea înregistrată sub nr. x/2/2013, urmare a admiterii excepției de litispendență.

Ulterior, recurentul a solicitat proba cu înscrisuri, printre altele menționând și declarațiile de renunțare a recurentului-reclamant la mandatul de administrator al celor două societăți.

2.2. Întâmpinarea

Agenția Națională de Integritate a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, combătând criticile formulate de recurent.

2.3 Procedura de examinare a recursurilor în completul de filtru

Raportul întocmit potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru și comunicat părților în baza Încheierii de ședință din data de 17 decembrie 2014, potrivit art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea de ședință din data de 26 februarie 2015, completul de filtru, apreciind incidența în cauză a prevederilor art. 493 alin. (7) C. proc. civ., a admis în principiu recursul și a fixat termen pentru judecarea recursului pe fond, la 24 septembrie 2015.

Înalta Curte, analizând recursul formulat apreciază că acesta este nefondat pentru considerentele ce vor fi prezentate în continuare.

Motivul de recurs invocat, prev. de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., nu este fondat.

Este adevărat că jurisprudența secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți este în sensul că starea de incompatibilitate prevăzută de Legea nr. 161/2003 încetează de la data la care s-a făcut dovada înregistrării demisiei la organul competent să ia act de manifestarea unilaterală de voință exprimată.

De asemenea, real este că potrivit dispozițiilor Legii nr. 31/1990, și art. 1326 C. civ., rezultă că mandatul de administrator se stinge prin renunțarea mandatarului la mandat. Renunțarea la mandat se face prin act juridic unilateral.

Problema de drept care se impune a fi dezlegată în cauză este dacă din înscrisurile depuse de recurentul-reclamant la dosarul cauzei în recurs,se poate decela concluzia că acesta a înregistrat demisia din funcția de administrator la organul competent să ia act de manifestarea unilaterală de voință exprimată, la data menționată în cuprinsul acestora.

Astfel cum rezultă din încheierea de ședință din 24 septembrie 2015, în cadrul recursului s-a solicitat încuviințarea probei cu înscrisurile atașate notei de probe depuse la dosarul cauzei.

Intimata-pârâtă s-a opus probei cu înscrisuri solicitată, menționând că acestea nu au fost invocate niciodată. Rezultă din cuprinsul aceleiași încheieri că la solicitarea instanței de a fi prezentate originalele acestor documente s-a menționat de recurent că se află în imposibilitate de a prezenta originalul și a le fi certificat întrucât recent i-au fost restituite originalele de către Parchet, fiind acordat termen în vederea depunerii la dosar a copiilor certificate în conformitate cu originalul a înscrisurilor aflate la dosar și a registrului de evidență intrări/ieșiri al societății unde s-au înscris aceste documente, precum și de a fi prezentate atât instanței cât și părții adverse aceste înscrisuri în original.

Conform încheierii din 19 noiembrie 2015, recurentul-reclamant nu a prezentat instanței registrele de evidență intrări/ieșiri din cadrul celor două societăți unde s-au înscris documentele, respectiv referatele din 25 iunie 2008.

S-a reținut, printre altele, în cuprinsul acestei încheieri, urmare a verificării de scripte, că scrisul și semnătura de pe cele două referate aparțin recurentului A.

Este adevărat că cele două înscrisuri aflate la dosarul de recurs relevă retragerea din funcția de administrator a recurentului la cele două societăți SC C. SRL și SC D. SRL, acestea purtând data de 25 iunie 2008.

Însă, aprecierea probelor constă în operațiunea mentală pe care o va face instanța pentru a determina puterea probantă și valoarea fiecărei probe în parte, precum și a tuturor probelor împreună.

Judecătorul va examina cu atenție probele administrate în cauză, pronunțând soluția pe baza acestora în raport de intima sa convingere.

În cauză, înscrisurile constând în referatele din 25 iunie 2008 de care recurentul a înțeles să se prevaleze în recurs, nu se coroborează cu nici un alt înscris/probă, din care să rezulte că în mod real actul juridic unilateral de renunțare a reclamantului la mandatul de administrator a fost înregistrat într-adevăr la organul competent să ia act de această manifestare unilaterală de voință la data menționată în cuprinsul acestor înscrisuri.

De altfel, prin încheierea din 19 noiembrie 2015 recurentul-reclamant a declarat că nu poate prezenta instanței registrele de evidență intrări/ieșiri din cadrul celor două societăți unde s-au înscris documentele, respectiv referatele din 25 iunie 2008.

De asemenea, rezultă din cuprinsul raportului de evaluare contestat în cauză că recurentul –reclamant, reprezentat prin avocat, nu a prezentat aceste înscrisuri cu ocazia punctului de vedere susținut în procedura administrativă.

Nici în cuprinsul contestației formulate la instanța de fond reclamantul nu a făcut referire la aceste înscrisuri.

Prin urmare, față de toate aceste aspecte se reține că înscrisurile sub semnătură privată înfățișate de recurentul-reclamant nu sunt apte să facă dovada înregistrării demisiei, la datele menționate, la organul competent să ia act de încetarea calității de administrator al celor două societăți.

Mai mult, nu a fost făcută dovada că a fost emisă vreo hotărâre a asociațiilor celor două societăți, urmare a celor două referate, care să confirme renunțarea reclamantului la această calitate, respectiv desemnarea altor administratori

În altă ordine, nici înscrisurile reprezentând bilanțurile contabile, procesele-verbale ale adunării acționarilor și declarațiile numiților E. și F. nu pot susține afirmațiile recurentului-reclamant în sensul renunțării la calitatea de administrator la cele două societăți la data de 25 iunie 2008.

Este adevărat că bilanțurile contabile au fost semnate de alte persoane la rubrica „administrator”, însă acest fapt nu suplinește cererea de renunțare la mandatul de administrator pe care reclamantul trebuia să o înregistreze la organele competente, care urmau să ia act de manifestarea unilaterală de voință exprimată.

Mai mult, nici înscrisurile/declarațiile conforme cu originalul nu confirmă susținerile recurentului-reclamant, întrucât rezultă din aceste declarații că E. și F. își asumă răspunderea pentru întocmirea situațiilor financiare anuale la 31 decembrie 2009, în conformitate cu prevederile art. 30 din Legea contabilității nr. 82/1991 în raport cu bilanțurile întocmite și semnate.

De asemenea, aceste înscrisuri au fost semnate de persoanele menționate fie în calitate de asociat, fie administrator.

În concluzie, rezultă că înscrisurile invocate de recurentul-reclamant nu reprezintă dovezi clare, concludente în sensul că acesta a renunțat, astfel cum a susținut, prin act juridic unilateral la calitatea de administrator al celor două societăți la 25 iunie 2008, înregistrând în mod real aceste acte la organele competente să constate manifestarea unilaterală de voință exprimată.

Mai mult, referitor la înscrisurile reprezentând file din registrele societăților în cauză, instanța de recurs constată că acestea sunt ilizibile, nu a fost prezentat originalul și nu pot fi reținute ca probe în raport de dispozițiile art. 272 și urm., art. 280 coroborate cu disp. art. 249 și urm. C. proc. civ. și respectiv cerințele prevăzute de dispozițiile art. 492 C. proc. civ.

Prin urmare, în mod corect instanța de fond a respins acțiunea și a confirmat raportul de evaluare din 10 iulie 2013 în ceea ce-l privește pe reclamant.

În concluzie, soluția instanței de fond prin care a fost confirmat raportul de evaluare contestat este temeinică și legală, fiind dovedit faptul că reclamantul s-a aflat în stare de incompatibilitate reținută în cuprinsul acestui raport.

În ceea ce privește motivul de recurs prev. de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., acesta este nefondat și nu poate conduce către soluția urmărită de recurentul-reclamant în sensul casării sentinței recurate și trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

Real este că sentința recurată a fost pronunțată în cauza cu nr. x/36/2013, înregistrată pe rolul Curții de Apel Constanța, nefiind soluționată cererea formulată în Dosarul nr. x/2/2013 al C.A. București, urmare a admiterii excepției litispendenței.

Însă acest fapt, nu poate conduce la casarea sentinței recurate, nefiind întrunite motive legale de casare, urmând ca cererea formulată în Dosarul nr. x/2/2013 al C.A. București să fie soluționată ulterior.

În altă ordine, pe parcursul judecării recursului, recurentul-reclamant a invocat și prescripția răspunderii administrativ disciplinare în raport de considerentele Deciziei nr. 449/2015 a Curții Constituționale.

Instanța de recurs, analizând aspectele învederate de recurentul-reclamant cu referire la incidența considerentelor Deciziei nr. 449/2015 a Curții Constituționale, în opinia majoritară a reținut următoarele:

Prin Decizia nr. 449/2015 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. al României nr. 625/18.08.2015 s-a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a disp. art. 1 alin. (1) pct. 30, art. 8, art. 10, art. 11, art. 25 și art. 26 alin. (3) din Legea nr. 176/2010.

În prezenta cauză, de interes ar fi prevederile art. 11 din Legea nr. 176/2010, conform cărora „activitatea de evaluare a declarației de avere, a datelor și informațiilor privind averea existentă, precum și a modificărilor patrimoniale intervenite existente în perioada exercitării funcțiilor ori demnităților publice, precum și cea de evaluare a conflictelor de interese și a incompatibilităților se efectuează atât pe durata funcțiilor ori demnităților publice, cât și în decursul a 3 (trei) ani după încetarea acestora”.

Autorul excepției de neconstituționalitate a susținut că textul nu are în vedere criteriul de referință data săvârșirii faptelor și care constituie abatere disciplinară, ci este raportat la funcția și durata exercitării acesteia, fără a se limita cercetarea măcar la ultimii trei ani, în sens contrar ajungându-se ca evaluarea să se poată face oricând, chiar și la 10 (zeci) ani de la data săvârșirii abaterii disciplinare.

Curtea Constituțională, în considerentele deciziei, a arătat că activitatea de evaluare se efectuează într-un termen maxim de 3 (trei) ani de la data încetării funcției/demnității publice, iar regulile și termenele în care răspunderea civilă/delictuală sau pentru faptă proprie, penală sau administrativă (disciplinară) se prescrie, nemaiputând fi angajată, sunt reglementate de normele specifice acestor materii.

Curtea Constituțională a motivat că în materie civilă, care acoperă și sfera administrativă, se aplică termenul general de prescripție de 3 (trei) ani prevăzut de art. 2517 C. civ., sau în funcție de momentul săvârșirii faptei, termenul de 3 (trei) ani prevăzut de disp. art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

În opinia Curții Constituționale, instanța de contencios administrativ va verifica dacă nu s-a împlinit termenul general de prescripție sus-menționat care începe să curgă de la data săvârșirii faptei susceptibile de a fi considerată conflict de interese ori cauză de incompatibilitate.

Răspunderea administrativă poate fi disciplinară, contravențională și patrimonială.

Cele trei tipuri ale răspunderii administrative presupun declanșarea unor proceduri prealabile, dispuse în acte normative ce au un caracter special, derogatoriu de la dispozițiile Legii nr. 161/2003 sau Legii nr. 176/2010.

În cadrul acțiunii ce are ca obiect anularea raportului de evaluare se analizează legalitatea unui act administrativ, fără a se stabili răspunderea administrativă în persoana celui evaluat.

Instanța de contencios administrativ nu poate analiza o eventuală răspundere contravențională în lipsa încheierii procesului-verbal de contravenție sau disciplinară, în lipsa cercetării prealabile disciplinare și a emiterii unui act de sancționare.

De asemenea, răspunderea patrimonială poate interveni numai după ce actul administrativ emis de reclamant s-a constatat a fi nelegal.

În ipoteza în care raportul de evaluare este constatat de instanța de contencios administrativ ca fiind legal întocmit, pe cale civilă și nu administrativă, personale prejudiciate pot acționa împotriva alesului local pentru eventualele prejudicii cauzate acestora, în termenul de prescripție aplicabil raporturilor de drept civil.

Mai mult, disp. art. 3 din Decretul nr. 167/1968 privitor la prescripția extinctivă sau disp. art. 2507 C. civ., privind renunțarea la prescripție, nu sunt aplicabile raporturilor de drept administrativ deoarece legile speciale în materie conțin dispoziții derogatorii de la acestea.

În concluzie, analiza prescripției răspunderii administrative poate fi efectuată de instanța investită cu o acțiune în răspundere disciplinară, contravențională sau patrimonială și nu de instanța de contencios administrativ cu analiza legalității actului administrativ emis de autoritatea competentă.

De asemenea, textul art. 11 din Legea nr. 176/2010, stabilește doar termenul maxim în interiorul căruia A.N.I. poate exercita activitatea de evaluare potrivit competențelor sale și nu conține vreo reglementare referitoare la prescripția răspunderii disciplinare a persoanei evaluate, aceasta fiind o chestiune ulterioară rămânerii definitive a raportului de evaluare și reglementată în normele și regulamentele fiecărei funcții/demnități publice.

Față de considerentele expuse, în opinia majoritară, se apreciază că este respectată decizia Curții Constituționale în spiritul său, avându-se în vedere că autorul excepției a înțeles să critice textul legii din perspectiva unei eventuale prescripții a răspunderii disciplinare și numai instanța investită cu o atare acțiune se poate pronunța asupra acesteia, cum s-a afirmat mai sus.

Cu privire la celelalte sancțiuni intervenite ca urmare a rămânerii definitive a raportului de evaluare (destituirea din funcție, interdicția de a mai putea fi avansată în funcție), rezultă că nu au fost avute în vedere la pronunțarea deciziei Curții Constituționale și nu se înscriu în categoria elementelor ce țin de analiza răspunderii administrative, astfel încât s-a considerat că nu este necesară repunerea cauzei pe rol și punerea în discuția părților a considerentelor Deciziei nr. 449/2015.

Față de toate considerentele expuse, Înalta Curte apreciază ca fiind legală și temeinică sentința recurată și, în temeiul art. 496 C. proc. civ., art. 20 din Legea nr. 554/2004 modificată și completată, va respinge, cu majoritate, recursul formulat, ca nefondat

.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu majoritate,

Respinge recursul declarat de A. împotriva sentinței nr. 359 din 19 noiembrie 2013 a Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 iunie 2016.