ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3079/2016

Decizia nr. 3079/2016

Asupra contestației în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/46/2013, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate, a solicitat anularea raportului de evaluare nr. 7501/G/II/14.02.2013, emis de pârâtă, constatându-se inexistența stării de incompatibilitate.

Prin sentința civilă nr. 138 din 29 mai 2013, Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantul A. împotriva pârâtei Agenția Națională de Integritate.

Prin decizia nr. 3156 din 14 octombrie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a fost respins recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 138 din 29 mai 2013 a Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de recurs a avut în vedere următoarele considerente:

Criticile circumscrise art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. vizând eventualele motive contradictorii sau străine de natura pricinii, reținute de instanța de fond în ceea ce privește calitățile reclamantului de administrator și asociat unic la societatea B. SRL, au fost analizate de instanța de control în cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În cadrul criticilor circumscrise art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susținut că:

- în mod greșit instanța de fond a reținut că reclamantul deținea funcția de administrator la data sesizării și a considerat că demisia nu reprezintă o renunțare la funcția deținută;

- hotărârea ar fi criticabilă și în ceea ce privește reținerea calității de comerciant persoană fizică.

Instanța de recurs a reținut că, deși s-au invocat dispozițiile art. 50 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 și ale art. 5 alin. (2) din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerțului, sunt nefondate criticile recurentului față de susținerile instanței de fond ce vizează neînregistrarea demisiei din funcția de administrator la societate, singura mențiune a recurentului referindu-se la demisia înregistrată la Consiliul Local al comunei Uda, jud. Argeș.

Or, instanța de fond a prezentat argumentele pentru care o asemenea înregistrare nu este suficientă pentru a se putea aprecia că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru renunțarea la calitatea ce atrăgea incompatibilitatea cu funcția de primar. În condițiile în care recurentul-reclamant a înregistrat demisia din funcția de administrator al societății numai la Consiliul Local al comunei Uda, jud. Argeș, dar nu a făcut dovada că a înregistrat, în termenul prevăzut de lege, această demisie și la societate, nu se poate considera că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 91 alin. (3) din Legea nr. 161/2003. Chiar dacă formalitățile cerute de legea societăților și legea privind registrul comerțului pot avea durată mai mare de termenul de 15 zile cerut de Legea nr. 161/2003, era important ca recurentul-reclamant să facă dovada că demisia din funcția de administrator a înregistrat-o la societate, nu numai la autoritatea publică - Consiliul Local al comunei Uda, județul Argeș. De asemenea, deși a susținut că și-a dat demisia din funcția de administrator încă din 02.07.2012, după cesionarea părților sociale deținute de reclamant la societatea B. SRL în favoarea numitei C., la 14.09.2012, acesta a emis o decizie prin care a decis revocarea sa din funcția de administrator și numirea în această funcție a numitei C.

Referitor la celelalte critici invocate de recurent în cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanța de recurs a constatat că acestea se referă la noțiunea de profesionist și exploatarea unei întreprinderi potrivit C. civ. și la neîndeplinirea condițiilor cerute de lege referitoare la exploatarea unei întreprinderi. În actul contestat în cauză s-a reținut că reclamantul a deținut funcția de primar și de persoană fizică autorizată, începând cu data de 17.07.2012. Chiar dacă recurentul a invocat prevederile C. civ., susținerile sale sunt nefondate întrucât chiar în Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a noului C. civ., în art. 8 se prevede că noțiunea de profesionist prevăzută de art. 3 include categoriile de comerciant, întreprinzător, operator economic, precum și orice alte persoane autorizate să desfășoare activități economice sau profesionale, astfel cum aceste noțiuni sunt prevăzute de lege, la data intrării în vigoare a C. civ. Totodată, art. 1 alin. (1) din Legea nr. 26/1990, la momentul începerii activității PFA prevedea obligativitatea înmatriculării în registrul comerțului nu numai a comercianților, ci și a persoanelor fizice sau juridice prevăzute în mod expres de lege, care înainte de începerea comerțului, avea obligația să ceară înmatricularea.

Pe de altă parte, este legal raportul de evaluare întocmit de A.N.I. care se referă la incompatibilitatea dintre funcția de primar/viceprimar și persoană fizică autorizată, aspect ce face obiectul unei jurisprudențe constante a instanței supreme (deciziile nr. 804 din 24 februarie 2015, nr. 3382 din 23 septembrie 2014 și nr. 274 din 28 ianuarie 2015), jurisprudență respectată de soluția adoptată de prima instanță.

În ceea ce privește desfășurarea de activități a PFA, legea nu condiționează stabilirea stării de incompatibilitate de acestea, ci de deținerea calității, fapt necontestat de recurent. Mai mult, chiar recurentul, în punctul de vedere pe care l-a înaintat la A.N.I., la 08.01.2013, recunoaște că deținerea calității de persoană fizică autorizată a fost una dintre condițiile obligatorii de accesare de fonduri europene prin F.E.A.D.R., acesta fiind beneficiarul unei finanțări nerambursabile pe o durată de 5 ani, începând cu anul 2012.

În cadrul motivului de recurs circumscris art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., recurentul a apreciat că depășirea atribuțiilor puterii judecătorești a avut loc prin respingerea de către instanța de fond, ca inadmisibilă, a probei cu martori, solicitată de reclamant.

În raport de criticile recurentului, instanța de recurs a constatat că acestea nu vizează o depășire a atribuțiilor puterii judecătorești, deoarece judecătorul este cel care apreciază pertinența și concludența unor probe ce se solicită a fi administrate, iar faptul că instanța de fond a considerat proba cu martori ca fiind neconcludentă nu înseamnă depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, ci chiar o manifestare a acestor atribuții.

Prin această soluție de respingere ca neconcludentă a probei cu martori, instanța de fond nu s-a subrogat puterii legislative și nici nu a adăugat la lege, așa cum susține recurentul, ci și-a exercitat rolul de judecător și a stabilit dacă o probă este sau nu concludentă, chiar dacă ea este admisibilă, în principiu, potrivit legii.

O probă poate fi admisibilă, potrivit legii, dar ea poate fi respinsă ca fiind neconcludentă când vizează împrejurări care nu sunt de natură să ducă la rezolvarea/soluționarea cauzei respective.

Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/1/2016, contestatorul A., în contradictoriu cu intimata Agenția Națională de Integritate, a formulat contestație în anulare, întemeiată pe dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 și pct. 3 C. proc. civ., solicitând anularea deciziei nr. 3156 din 14 octombrie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, pronunțată în Dosarul nr. x/46/2013.

În motivarea contestației în anulare, contestatorul a arătat următoarele aspecte:

Prin întâmpinarea depusă în cauză, intimata Agenția Națională de Integritate a solicitat, în principal, respingerea contestației în anulare, în principal ca inadmisibilă, iar în subsidiar ca nefondată arătând că motivele contestației nu se încadrează în cazurile de contestație în anulare și că instanța de recurs a analizat toate motivele de casare invocate de recurent.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra contestației în anulare

Examinând contestația în anulare în raport cu decizia atacată și dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că este nefondată.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte apreciază că susținerile intimatei cu privire la neîndeplinirea condițiilor de admisibilitate ale contestației în anulare reprezintă apărări formulate pe fondul contestației, motiv pentru care, aceste susțineri vor fi analizate în cadrul examinării cerințelor impuse de art. 503 alin. (2) pct. 2 și pct. 3 C. proc. civ. Contestatorul invocă eroarea materială în dezlegarea dată recursului și omisiunea instanței de recurs de a cerceta unele motive de casare, încadrabile în prevederile legale menționate de contestator. Rezultă că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate ale contestației în anulare.

Examinând motivele invocate prin prisma dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 2 și pct. 3 C. proc. civ., se reține că acestea sunt nefondate.

În argumentarea motivului cererii de contestație în anulare, prevăzut la art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., contestatorul a susținut că dezlegarea dată recursului este rezulatatul unei erori materiale, în sensul că, instanța nu a luat în considerare că la dosar există proba înregistrării demisiei înregistrată la societate, iar decizia de schimbare a administratorului a fost luată în virtutea calității de asociat, când societatea nu desfășura nicio activitate.

Potrivit art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când dezlegarea dată este rezultatul unei erori materiale.

Analizând dacă motivul invocat reprezintă o eroare materială în accepțiunea art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., Înalta Curte observă că textul menționat se referă la erori materiale în legătură cu aspecte formale ale judecării recursului și care au drept consecință pronunțarea unei soluții greșite. Greșeala pe care o comite instanța trebuie să se realizeze prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale care sunt determinante în pronunțarea soluției.

Or, susținerile contestatorului nu se încadrează în noțiunea de eroare materială în sensul art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.

Din considerentele deciziei contestate rezultă că instanța de recurs a analizat susținerile contestatorului prin raportare la prevederile art. 91 alin. (3) din Legea nr. 161/2003, reținând că recurentul-reclamant a înregistrat demisia din funcția de administrator al societății numai la Consiliul Local al comunei Uda, jud. Argeș, și nu a făcut dovada că a înregistrat, în termenul prevăzut de lege, această demisie și la societate.

Prin urmare, Înalta Curte reține că soluția pronunțată prin decizia ce face obiectul prezentei contestații în anulare nu este rezultatul unei greșeli materiale, în sensul dispozițiilor legale incidente.

Analizând hotărârea atacată, prin prisma art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., se constată că argumentele contestatorului nu se circumscriu ipotezei prevăzută de prevederile legale menționate, întrucât nu se poate identifica o omisiune a instanței de recurs de a cerceta vreunul dintre motivele de casare invocate în termen.

Înalta Curte reține că prin necercetarea motivelor de casare se înțelege neanalizarea motivelor de casare, astfel cum au fost formulate de parte prin cererea de recurs, iar nu omisiunea instanței de recurs de a răspunde fiecărui argument de fapt și de drept invocat de recurent, subsumat unuia dintre motivele de casare prevăzute de lege. Neexaminarea unor argumente de detaliu invocate în susținerea unui motiv de casare, respectiv gruparea argumentelor pentru a răspunde la motivul de casare printr-un considerent comun, nu poate fi considerată omisiune de a cerceta respectivul motiv de casare.

În cauză, se constată că instanța de recurs a răspuns tuturor motivelor de casare invocate de recurentul-reclamant, în considerentele deciziei fiind prezentat raționamentul care a fundamentat soluția de respingere a recursului, ca nefondat.

Astfel, din considerentele deciziei contestate, se reține că instanța a analizat criticile contestatorului prin raportare la definiția dată comerciantului persoană fizică autorizată prevăzută de O.U.G. nr. 44/2008 și la modificările de ordin terminologic incidente odată cu intrarea în vigoare a noului C. civ., răspunzând în mod amplu criticilor circumscrise art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în ceea ce privește reținerea situației de incompatibilitate.

Cât privește critica de la pct. 3 din contestația în anulare de față, din parcurgerea considerentelor deciziei atacate se observă că nu au fost supuse instanței de cotrol judiciar critici referitoare la împrejurarea că judecătorul fondului s-a pronunțat mai mult decât limitele învestirii, substituindu-se intimatei Agenția Națională de Integritate.

Distinct de cele expuse anterior, din considerentele deciziei contestate, se reține că instanța a analizat și motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.

În raport de criticile cuprinse în contestația în anulare (pct. 4), referitoare la omisiunea instanței de recurs de a se pronunța asupra unei excepții de nelegalitate, precum și a unei excepții de neconstituționalitate, Înalta Curte constată că recurentul nu a invocat respectivele excepții la termenul din 2.10.2015, astfel cum rezultă din cuprinsul încheierii de la acea dată.

Totuși, prin parcurgerea considerentelor deciziei atacate se observă că la termenul din 26.09.2014 a fost admisă de către instanța de control judiciar cererea recurentului A. și a fost sesizată Curtea Constituțională cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 87 alin. (1) lit. d) și g), art. 91 alin. (1), (3), (4), (5) și (6) din Legea nr. 161/2003 și art. 25 alin. (2), (3) și (4) din Legea nr. 176/2010, iar prin Decizia nr. 93 din 03 martie 2015 a Curții Constituționale a fost respinsă ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate, care a constatat că prevederile art. 87 alin. (1) lit. d) și g), art. 91 alin. (1), (3) și (4) din Legea nr. 161/2003 și art. 25 din Legea nr. 176/2010 sunt constituționale în raport de criticile invocate. Prin aceeași decizie a fost respinsă ca inadmisibilă excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 91 alin. (5) și (6) din Legea nr. 161/2003.

Înalta Curte constată că prin întreaga argumentare, contestatorul tinde la reformarea soluției din recurs printr-o rediscutare a cauzei, contrar dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., care nu deschid părții calea rejudecării recursului, prin reinterpretarea dispozițiilor legale incidente și reanalizarea materialului probator administrat în cauză.

În condițiile arătate, se reține că instanța de recurs a analizat efectiv și concret toate motivele de casare invocate de recurentul-reclamant, fiind examinate în mod real criticile supuse controlului judiciar. Faptul că nu s-a răspuns conform susținerilor recurentului nu constituie motiv de contestație în anulare, textul legal sancționând neexaminarea motivelor de recurs și nu eventuale erori de apreciere.

Pentru considerentele expuse, constatând că în cauză nu sunt incidente motivele prevăzute de dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 și pct. 3 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestația în anulare, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de A. împotriva deciziei nr. 3156 din 14 octombrie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, pronunțată în Dosarul nr. x/46/2013, ca nefondată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 9 noiembrie 2016.