Decizia nr. 2800/2017 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 3249/2014 a Curții de Apel București

Obiectul acțiunii deduse judecății Prin cererea înregistrată la data de 4 aprilie 2014 pe rolul Tribunalului București, declinată ulterior în favoarea Curții de Apel București, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate, anularea raportului de evaluare nr. x din 12 martie 2014 și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul demers judiciar.

Hotărârea primei instanțe Prin Sentința civilă nr. 3249 din 26 noiembrie 2014, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis cererea reclamantului și a dispus anularea Raportului de evaluare nr. x din 12 martie 2014 întocmit de pârâta Agenția Națională de Integritate, obligând pârâta să achite reclamantului suma de 50 de RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva Sentinței civile nr. 3249 din 26 noiembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâta Agenția Națională de Integritate, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, solicitând casarea în tot a sentinței recurate și, rejudecând, respingerea contestației și menținerea ca temeinic și legal a raportului de evaluare. În motivarea recursului, arată că hotărârea recurată este nelegală, deoarece reclamantul s-a aflat în stare de incompatibilitate ca urmare a exercitării mandatului de deputat, începând cu 20 decembrie 2012, simultan cu funcția de administrator la societățile B. SRL și C. SRL, astfel cum reiese din evidențele O.N.R.C. Incompatibilitatea este prevăzută de dispozițiile art. 82 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 161/2003 și de art. 16 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 96/2006. Dispozițiile art. 17 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și senatorilor, care prevăd procedura declarării incompatibilității, stabilesc, prin alin. (1), că deputatul sau senatorul care la data intrării în exercițiul mandatului se află în una dintre situațiile de incompatibilitate prevăzute în statut sau în legi speciale, are un termen de 15 zile pentru a notifica Biroul permanent al Camerei din care face parte cu privire la starea sa de incompatibilitate, după care acesta poate opta în termen de 30 de zile, între mandatul de deputat sau senator și funcțiile incompatibile, iar în caz de demisie din aceste funcții, demisia se aduce la cunoștința Biroului permanent al camerei din care face parte. Potrivit dispozițiilor art. 17 alin. (2) din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și senatorilor, deputatul sau senatorul care nu și-a exprimat opțiunea potrivit prevederilor alin. (1) din același articol, rămâne în stare de incompatibilitate. Recurenta-pârâtă susține că intimatul-reclamant nu și-a îndeplinit obligațiile prevăzute de dispozițiile art. 17 alin. (1) și (2) din Legea nr. 96/2006 și că nu poate fi reținut aspectul invocat de către prima instanță, în sensul că reclamantul ar fi renunțat la calitatea sa de administrator la data de 27 decembrie 2012, de vreme ce efectele renunțării la calitatea de administrator se produc în momentul înscrierii Hotărârii Adunării generale a asociaților în Registrul comerțului, răspunderea intimatului-reclamant subzistând până la acea dată. Astfel, dispozițiile art. 131 alin. (4) din Legea nr. 31/1990 prevăd că hotărârile adunărilor generale se depun în termen de 15 zile la O.N.R.C. pentru a fi menționate în Registrul comerțului și publicate în Monitorul oficial, pentru a fi opozabile terților. În același sens, potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 26/1990, înmatricularea societăților și mențiunile privitoare la acestea sunt opozabile terților de la data efectuării lor în Registrul comerțului ori de la publicarea lor în Monitorul Oficial al României, partea a IV-a sau în altă publicație, acolo unde legea prevede astfel, iar potrivit alin. (2), persoana care are obligația de a cere o înregistrare, nu poate opune terților actele ori faptele neînregistrate, în afară de cazul în care face dovada că ele erau cunoscute de aceștia. Recurenta-pârâtă consideră că depunerea cererii de renunțare la mandatul de administrator nu este suficientă, dacă ulterior nu sunt aduse la îndeplinire și procedurile legale de publicitate și opozabilitate, motiv pentru care apreciază că reclamantul nu poate invoca înlocuirea sa din funcția de administrator cu o altă persoană. Pe de altă parte, recurenta-pârâtă critică hotărârea recurată și pentru aceea că prima instanță ar fi aplicat greșit prevederile de drept material, reprezentate de dispozițiile Legii nr. 161/2003, de care prima instanță nu ar fi ținut cont, respectiv că prima instanță a distins acolo unde art. 82 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 161/2003 nu distinge. În plus, prevederile art. 4 și art. 5 din Legea nr. 26/1990 nu au fost coroborate cu cele ale art. 82 alin. (1) lit. a) și urm. din Legea nr. 161/2003. Această situație atrage incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat.

Apărările formulate de intimatul-reclamant A. Intimatul-reclamant A. a formulat întâmpinare, prin care solicită, în principal, respingerea recursului, ca vădit nefondat și menținerea sentinței recurate, iar în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat, cu obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată. Referitor la susținerea că recursul este vădit nefondat, conform dispozițiilor art. 493 alin. (5) C. proc. civ., republicat, intimatul arată că singurul motiv de recurs invocat se referă la o interpretare a prevederilor legale ce a fost deja invalidată printr-o jurisprudență constantă și o soluție de principiu a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Intimatul-reclamant consideră că prin interpretarea dată textelor de lege invocate, recurenta-pârâtă încearcă să adauge la lege, susținând că persoana în cauză ar avea nu numai obligația de a demisiona, dar și pe aceea de a face înregistrarea mențiunii corespunzătoare în Registrul comerțului, ceea ce este contrar dispozițiilor art. 22 alin. (1) din Legea nr. 26/1990, conform cărora obligația de a efectua înregistrările în Registrul comerțului revine comercianților, în sensul dat acestei noțiuni de art. 1 alin. (1) din Legea nr. 26/1990. Intimatul-reclamant și-a depus demisia din funcțiile de administrator la cele două societăți, îndeplinindu-și obligația legală de a înlătura starea de incompatibilitate în termenul prevăzut de lege.

Procedura de soluționare a recursului Cu privire la examinarea recursului în completul de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 25 ianuarie 2017, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ., republicat. Părțile nu au înregistrat la dosarul cauzei puncte de vedere referitoare la concluziile raportului întocmit asupra admisibilității în principiu a recursului. Prin încheierea din data de 31 mai 2017, completul de filtru a constatat, în raport de conținutul raportului, că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și pe cale de consecință, a declarat recursul formulat de pârâta Agenția Națională de Integritate ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., republicat, fixând termen pentru judecarea lui pe fond. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat în cauză este nefondat. 1. Argumente de fapt și de drept relevante Instanța de fond a anulat raportul de evaluare nr. x din 12 martie 2014 întocmit de Agenția Națională de Integritate, reținând, în esență, că starea de incompatibilitate în care s-ar fi găsit reclamantul prin exercitarea concomitentă a mandatului de deputat și a funcției de administrator la două societăți cu activitate lucrativă a fost greșit stabilită, raportat la prevederile art. 82 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 16/2003 și la prevederile art. 15 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 96/2006, întrucât prin patru înscrisuri administrate în cauză, atestate în ceea ce privește conținutul lor, data întocmirii și identitatea părților de către avocat D. din cadrul Baroului București, s-a dovedit că reclamantul a renunțat în data de 27 decembrie 2012 la funcția de administrator pe care o deținea în cadrul societății B. SRL și în cadrul societății C. SRL, mandatele de administrator fiind preluate de o altă persoană. Recursul pârâtei se circumscrie motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., referindu-se la greșita interpretare a prevederilor legale anterior menționate, care reglementează starea de incompatibilitate, coroborate cu prevederile Legii nr. 26/1990. Astfel, recurenta susține că starea de incompatibilitate nu este înlăturată prin renunțarea la mandatul de administrator în cadrul celor două societăți, câtă vreme nu a fost respectat regimul de publicitate și opozabilitate al acestor mențiuni prevăzut în Legea nr. 26/1990. Prin urmare, criticile recurentei se axează pe inopozabilitatea actului de demisie al intimatului-reclamant din funcția de administrator, datorită neînregistrării în Registrul Comerțului a mențiunilor referitoare la încetarea acestui mandat, respectiv la desemnarea unui nou administrator. Sancțiunea inopozabilității față de terți a mențiunilor neînregistrate, care rezultă din art. 5 alin. (1) din Legea nr. 26/1990 privind Registrul Comerțului și din art. 131 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, nu este aplicabilă și în cazul raportului juridic dedus judecății, care se referă la evaluarea stării de incompatibilitate privind demnitățile publice. Conform art. 82 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 161/2003, calitatea de deputat și senator este incompatibilă cu funcția de președinte, vicepreședinte, director general, director, administrator, membru al consiliului de administrație sau cenzor la societățile comerciale, inclusiv băncile sau alte instituții de credit, societățile de asigurare și cele financiare, precum și la instituțiile publice; În raportul de drept public referitor la evaluarea stării de incompatibilitate relevantă este deținerea/exercitarea concomitentă a demnității publice și a funcției de administrator într-o societate. În aplicarea prevederilor Legii nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcțiilor și demnităților publice, pentru modificarea și completarea Legii nr. 144/2007 privind înființarea, organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Integritate, precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, Agenția Națională de Integritate nu se găsește în poziția terțului căruia nu îi este opozabil actul de demisie datorită neînregistrării mențiunilor corespunzătoare în Registrul Comerțului (situație specifică raporturilor juridice de drept civil privat), ci este autoritatea statului învestită cu atribuția verificării existenței incompatibilității, prin raportare la prevederile art. 82 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției. Incompatibilitatea este generată de deținerea/exercitarea funcției/calității în cadrul unei societăți, prevăzută ca fiind incompatibilă cu o funcție/demnitate publică. La nivelul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, există o practică constantă, consolidată, conform căreia starea de incompatibilitate prevăzută de Legea nr. 161/2003 nu există dacă se face dovada înregistrării demisiei la organul competent să ia act de manifestarea unilaterală de voință exprimată (practică judiciară creată în urma soluției de unificare a jurisprudenței din 7 noiembrie 2013). Astfel, recurenta-pârâtă era datoare să cerceteze dacă în speță este întrunită ipoteza unei astfel de dețineri/exercitări, de către intimatul-reclamant, a funcției de administrator în perioada reținută prin raportul de evaluare, cercetare care nu se poate limita la mențiunile din Registrul Comerțului. Pe cale de consecință, în mod corect, prima instanță s-a raportat la actul de renunțare la mandat invocat de către intimatul-reclamant, în considerarea prevederilor art. 72 din Legea nr. 31/1990, conform cărora funcția de administrator se exercită în condițiile unui contract de mandat, încetând, deci, prin renunțarea mandatarului la mandat, adică prin demisia administratorului. În concluzie, Curtea constată că prima instanță a făcut o aplicare corectă a prevederilor art. 82 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 161/2003 și a prevederilor art. 15 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 96/2006 raportat la situația de fapt, constatând, în mod legal și temeinic, că nu a existat starea de incompatibilitate, dată fiind producerea efectelor juridice ale actelor de demisie în termenul prevăzut de art. 17 din Legea nr. 96/2006. Cât privește susținerile orale ale reprezentantului recurentei în cadrul concluziilor asupra recursului, Înalta Curte constată că acestea, parțial, exced motivelor de recurs invocate, respectiv în măsura în care se referă la neregularitățile înscrisurilor atestate în privința conținutului, a datei certe și a identității părților de către avocat D.. Aceste susțineri orale, care reprezintă veritabile motive noi de recurs, neinvocate prin cererea de recurs, nu vor fi analizate, excedând cadrului procesual stabilit în calea de atac prin conținutul cererii de recurs. 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat. În temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., republicat, va obliga recurenta-pârâta Agenția Națională de Integritate, ca parte ce a pierdut procesul, la plata către intimatul-pârât A. a cheltuielilor de judecată, în cuantum de 3.000 RON, reprezentând onorariu avocat, cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ., republicat. Pentru reducerea cuantumului cheltuielilor de judecată constând în onorariul apărătorului de la 15.475 RON la 3.000 RON, Înalta Curte are în vedere complexitatea cauzei și activitatea desfășurată de apărător în cauză, în etapa procesuală a recursului.